Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice



Acasa » referate » Istorie
Natiunile moderne: Identitate si ideal

Natiunile moderne: Identitate si ideal



Natiunile moderne: Identitate si ideal

Revolutia franceza a desfintat barierele juridice, privilegiile care divizau societatea pe verticala, in grupuri inchise. Instaurand egalitatea in fata legii, ea a fundamentat un sentiment de solidaritate intre cetateni, constant, puternic si calitativ diferit de fidelitatea ce-i unea inainte pe supusii unui suveran. Era o solidaritate generata de constiinta drepturilor ce trebuiau aparate si a datoriilor de indeplinit fata de stat, garant al libertatilor castigate de si pentru toti cetatenii. Revolutia franceza a creat astfel un nou tip de comunitate, caracterizata printr-o stransa coeziune constienta a membrilor sai. Acest tip de comunitate e numita natiune.                                                                                                                   In conceptia teoretica si practica a revolutiei franceze factorul principal al formarii natiunii era vointa liber exprimata a unei colectivitati de a trai sub aceeasi legislatie, care ii asigura drepturile si libertatile proclamate si statuate pentru sine de ea insasi. Este o conceptie constitutional-juridica, pentru care natiunea era produsul aderarii constiente a indivizilor la un sistem politic. Originea, trecutl istoric, limba comuna erau elemente de al doilea plan. Revolutionarul, patriotul francez traieste intens prezentul si este cu fata si cu gandul indreptate catre viitorul natiunii. Trecutul nu-l include in trairile sale decat in subsidiar, uneori chiar il repudiaza, ca pe un spatiu al despotismului. Pentru a-i insufleti pe cetateni in lupta impotriva dusmanilor, nici conducerea revolutionara, nici Napoleon Bonaparte in numeroasele si vestitele proclamatii catre soldati n-au facut niciodata apel la „eroismul inaintasilor”, ci totdeauna la apararea idealurilor revolutiei, a patriei, la necesitatea doborarii tiranilor „de pe tronurile lor de lut”.                                                    


Revolutia franceza a extins asupra popoarelor doctrina drepturilor naturale. In doua randuri, in 1790 si 1795, unii reprezentanti politici ai ei au propus adoptarea in Adunarea si in Conventia Nationala a unor declaratii de principii in care se afirma ca si popoarele, ca si fiecare individ, au dreptul natural la a trai in libertate, potrivit cu libera lor alegere.                                                                                                                                                    

Aceste documente proclamau in fapt principiul autodeterminarii popoarelor, care va face o cariera stralucitoare pe arena internationala in secolul al XIX-lea si la inceputul secolulului  al XX-lea.                                                                                                                                         

Revolutia franceza a determinat, prin ideile politice afirmate, trezirea si potentarea sentimentului national la alte popoare, pe de o parte prin influenta si imitatie, pe de alta ca reactie impotriva hegemonismului politic si agresivitatii militare practicate de Franta napoleoniana.                                                                                                                                                    

Lupta popoarelor pentru libertate pe plan economico-social se va identifica astfel cu lupta lor pentru independenta politica. In Europa se deschide era „nationalitatilor”, a luptelor nationale avand ca obiectiv final statul national. Categoriile de „natiune”, „nationalitate”, „stat national”, „independenta nationala”, „unitate nationala”, vor domina mentalitatea colectiva europeana in secolul al XIX-lea si in secolul al XX-lea, aflandu-se abia in deceniile din urma intr-un proces de reflux treptat.                                                                         

In timp ce toate popoarele din apusul si centrul Europei, curand si din rasaritul si sud-estul continentului, cunosteau aceasta stare colectiva de spirit numita „constiinta nationala”, deveneau „natiuni”, colectivitati animate de o solidaritate si de un ideal politic comun, unele din ele nu au reusit sa-si realizeze statul independent. S-a creat o distinctie intre natiunile care se afirmau in cadrul statului propriu si cele care isi exprimau identitatea doar intr-o cultura proprie.                                                                                                               

Cele carora imprejurarile nu le permiteau a-si forma un stat, ci traiau sub dominatie politica straina, nu aveau argumente suficiente pentru a se defini, cum facusera ideologii revolutiei franceze, prin vointa de a trai sub aceeasi legislatie. Spre a-si defini identitatea si caracterul „national”comun, aceste natiuni „culturale” au citata ca factori de originalitate si unitate originea si trecutul istoric, limba comuna, precum si particularitatea psihicului colectiv numita „geniu”, sau „spirit” al poporului. Ea era considerata echivalentul, pentru o colectivitate etno-lingvistica, acelui factor misterios care determina specificul personalitatii unui individ, calitatile sale inconfundabile, fizice si psihice.                                                                                                                                                                    

S-a dezvoltat astfel o a doua conceptie despre natiune, care poate fi numita istorist-organicista, deoarece considera natiunea a fi un produs organic al dezvoltarii istorice si al „sufletului colectiv”. Potrivit acestei conceptii, individul nu-si poate alege apartenenta la natiune printr-un act constient de vointa, printr-o optiune libera. Natiunea este, dimpotriva, o realitate supraindividuala, de sine statatoare, care-l integreaza pe individ independent de optiunea sa, il supune legilor ei. In prima conceptiei, natiunea era o categorie rationala de integrare a individului, in cea de-a doua, una emotionala.                              Prima jumatate a secolului al XIX-lea a fost dominata de acest proces al formarii constiintei nationale, a natiunilor moderne pe intreg cuprinsul continentului, a actiunilor pentru drepturi specifice, pentru unitate si independenta.                                                                                

Forta si raspandirea acestor actiuni a fost alimentata si de caracterul regimurilor politice instaurate in Europa dupa infrangerea lui Napoleon. Puterile invingatoare asupra Frantei nu au facut nici un pas catre o deschidere „liberala”. Dimpotriva, preocuparea lor principala a fost ca, prin intarirea unui sistem represiv, politienesc, sa impiedice din fasa orice manifestare revendicativa de libertati si drepturi.                                                                       



Miscarea nationala nu s-a manifestat numai in plan politic ci a fost prezenta si pe taram cultural, inspirand o literatura si o gandire militanta pentru cauza unitatii si independentei de stat. Istoriografia si lingvistica exalta valorile trecutului, originea ilustrata si oroginalitatea poporului, si vor forma coordonate de baza ale dezvoltarii constiintei nationale la cehi, croati, romani, etc.                                                                                    

Natiunea, constiinta nationala si statul national au fost probleme de prim-plan in viata politica, in cultura si in mentalitatea colectiva europeana, ele atingand momentul de maxima audienta in opinia publica si in cercurile politice de decizie in anii 1919-1920, in care s-au incheiat tratatele de pace de dupa primul razboi mondial.                                                    

Au aparut, din nefericire, si deviei de la spiritul national originar, asa cum fusese el conceput in primii ani ai Revolutiei franceze, asociat atunci cu idealul democratic si cu sentimentul fraternitatii universale. Confruntari de felurite interese au alimentat regenerarea acestora intr-o ideologie de intoleranta, dispret si ura fata de alte popoare, numita de obicei sovinism. Ea a amplificat in Europa numeroase surse de conflicte sangeroase si de persistente, din nefericire, inconcordante intre popoare si state.                                    

Dar in pofida acestei consecinte regretabile, e un fapt ca intre 1815-1918 majoritatea europenilor a gandit si a trait in ambianta idealului national. Peisajul politic al continentului a evoluat catre o alcatuire de state nationale independente. Ideologia nationala a fost, prin urmare, un important factor formativ al structurii politice a Europei moderne, cu meritele si cu scaderile sale in perspectiva istoriei.                                                                       

Unul din momentele in care ea s-a manifestat cu forta deosebita a fost anul 1848, al izbucnirii aproape simultane de revolutii si de alte miscari politice intr-o mare parte a Europei, de la Atlantic la Dunarea de Jos, din Danemarca pana in Sicilia.                                            

Aceste revolutii au fost de doua tipuri, in functie de punerea de catre ele in planul intai a obiectivelor democratice sau a celor nationale. Primele au inclus in progamele lor si revendicari sociale, dupa cum cele din a doua categorie au formulat de asemenea si revendicari sociale si democratice.                                                                                                              

In Franta mai avusesera loc revolutii, si in 1789 si 1830. Acestea pusesera bazele unei economii libere, dezvoltasera si consolidasera proprietatea individuala, instalasera o ordine constitutionala, egalitatea in fata legii si libertatile fundamentale ale cetatenior. Ultimele erau insa incomplete : dreptul de vot si de  a fi ales era acordat numai cetatenilor bogati, asa incat dupa 1814-1815 dispuneau de el mai putin de 1% din locuitori. O alta problema era inexistenta unei reglementari a raporturilor de munca si de salarixare intre patron si muncitor.                                                                                                                                                     

In restul Europei nu avusesera loc schimbari de structura ale societatii si ale regimurilor politice, exceptand unele forme introduse de revolutia franceza si de Imperiul lui Napoleon Bonaparte, in timpul expansiunii acestora in afara Frantei. Aceste reforme au fost, in majoritatea lor, abrogate de puterile care in 1814-1815 invinsesera vechile regimuri, inainte de revolutie.                                                                                                                            

Rezulta ca in Europa dintre Rin, gurile Dunarii, Marea Baltica si sudul Italiei, erau prezente si acute in ajunul anului 1848 problemele specifice regimurilor feudale tarzii : absolutismul monarhic, privilegiile si inegalitatea juridica a cetatenilor, lipsa libertatilor si drepturior individuale si politice, marea proprietate agrara si conditia servila a taranului etc. Acestora li se adauga problema noua a drepturilor si libertatilor nationale, adusa la ordinea zilei de evolutia societatii europene dupa 1815, in acesta zona a continentului in care popoarele traiau intr-un cadru politico-statal ce nu le apartinea lor, ci unei natiuni sau etnii dominante : austrieci, rusi, turci otomani.                                                                                              In acest spatiu geografico-politic s-au desfasurat revolutii         cu caracter predominant national, carora le-a revenit rolul de a inlatura structurile sociale si politice feudalo-absolutiste, de a moderniza societatea si statul prin instaurarea libertatilor si drepturilor cetatenesti fundamentale, si a sistemelor de guvernare constitutional-parlamentare, de a promova independenta si unitatea nationala. Ele urmau sa indeplineasca un rol echivalent cu al revolutiei franceze de la 1789, adica sa atace bazele insesi ale societatii existente, nu doar sa le largeasca si imbunatateasca.                                                                                                                   



Revolutia din Franta a fost precedata de o campanie a mai multor partide politice in favoarea largirii dreptului de vot. Una din manifestarile din cadrul ei, ce trebuia sa aiba loc la Paris, a fost interzisa de politie, ceea ce adus la ciocniri intre fortele de ordin e si opozanti, soldate cu morti si raniti. Incidentul aprovocat o insurectie generala in capitala, in ziua de 23 februarie 1848, careia armata nu i-a putut face fata. Regele Ludovic-Filip de Orleans a abdicat si a plecat in srainatate. Puterea a fost preluata de un guvern provizoriu, format din reprezentanti ai intregului spectru politic al opozitiei : monarhistii liberali, republicanii moderati si radicali, socialistii.                                                                                                     

Guvernul rovizoriu a proclamat republica si votul universal, dreptul la munca si infiintarea unor santiere de lucrari politice in care sa fie angajati somerii, si a fixat alegeri generale pentru o Adunare Constitutionala, care s-au defasurat la 23 aprilie 1848.

 Au fost primele alegeri efective pe baza de vot universal, chemati fiind la urne circa 9 milioane de alegatori, din care s-au prezentat 7,8 milioane de oameni. In Constituanta a fost aleasa o majoritate republicana, dar si o neateptat de puternica minoritate regalista. Opiniile politice ale acesteia, impruna cu ale elementelor republicane moderate, au imprimat Constituantei intrunite la 4 mai 1848 o orientare conservatoare in raport cu revendicarile sociale care veneau din partea muncitorilor.                                                 

In iunie 1848 Constituanta a dizolvat Atelierele Nationale si a concediat pe cei vreo 100.000 de angajati, oferindu-le locuri de munca in provincie sau in armata. Considerandu-se dezavantajata de aceasta masura, muncitorimea pariziana a declansat o violenta insurectie, care a putut fi inabusita de armata dupa trei zile, cu grele pierderi de vieti, urmate de condamnari la moarte, la detentie sau deportare in colonii.                                                

La orizontul vietii politice a Europei aparuse astfel, cu violenta, problema sociala a relatilor dintre capital si munca, din care se vor dezvolta miscarile muncitoresti, sindicalismul si socialismul modern.                                                                                                              

Dupa criza „zilelor de iunie” , constituanta a elaborat si promulgat in noiembrie 1848 constitutia acestei „a doua republici” franceze. Ea a confirmat dreptul de vot univresal, a prevazut o Adunare Legislativa unicamerala si a incredintat puteri largi presedintelui republicii, care urma a fi ales direct de popor, prin vot universal, pe patru ani, si fara a putea fi reales printr-un al doilea mandat consecutiv.                                                    

Alegerile pentru presedentia republicii au avut un rezultat surpriza. Alegatorii au preferat cu o larga majoritate pe Ludovic Napoleon Bonaparte, un nepot al fostului imparat Napoleon I.                                                                                                                                      Acesta a stiut manevra prin forta si prin abilitate pentru a elimina din viata politica partidele de orientare democratica si pentru a discredita in opinia publica pe cele moderate, acuzandu-le de adoptarea unor legi cu caracter conservator, in timp ce el, presedintele, se infatisa pe sine, demagogic, drept si un sincer democrat. Reusind sa atraga de partea sa varfurile armatei, Ludovic Napoleon a dat la 2 decembrie 1851 o lovitura de stat , dizolvand Adunarea Legislativa si atribuindu-si largi puteri personale, pentru ca in noiembrie 1852 sa proclame restaurarea imperiului si sa ia titlul de imparat, sub numele de Napoleon al III-lea.                                                                                                              In Moldova s-a desfasurat intre 27-29 martie/8-10 aprilie 1848 un inceput de revolutie, pe care domitorul Mihail Sturza a inabusit-o grabnic cu armata, arestandu-i pe conducatori. Miscarea a inceput prin intrunirea a vreo 1000 de persoane, care au ales un comitet restrans, insarcinandu-l sa redacteze o petitie catre domn. Ea a cuprins, in 35 de articole, revendicari ca : garantarea libertatii personale, responsabilitatea ministeriala, desfiintarea cenzurii, convocarea unei adunari legislative care urma sa se numeasca „Adevarata reprezentatie a natiei”, imbunatatirea conditiei taranului, infiintarea unei banci nationale etc.                                                                                                                                           Revendicari moderate, insa domnitorul le-a respins, ripostand cu duritate. Mult mai dezvoltata a fost revolutia din Muntenia, izbucnita la 9/21 iunie 1848, cand intr-o adunare populara tinuta la Izlaz s-a dat citire unei proclamatii care cerea : inlaturarea protectoratului strain si deplina autonomie interna a tarii, emanciparea si improprietarirea iobagilor cu despagubirea proprietarilor, desfiintarea priviilegilor, adunarea legislativa formata din reprezentantii tuturor categoriilor societatii, constitutie, drepturi politice egale pentru toti locuitorii etc.                                                                                                                                 



Era un program mai avansat decat cel din Moldova, si cel mai modern, mai „occidental” intre programele revolutiilor romanesti din 1848. Revolutia a izbucnit dupa doua zile si in Bucuresti. Domnul Gheorghe Bibescu a abdicat si s-a format un guvern provioriu, care a inceput aplicarea prevederiolr proclamatiei de la Islaz.                                             

Dar la 13/25 septembrie trupele otomane au intrat in Bucuresti si au restaurat vechiul regim, iar dupa doua zile si trupele rusesti au patruns in Muntenia. Interventia armata comuna a „puterii suzerane” si „puterii protectoare” a pus capat revolutiei din Principatele Romane.                                                                                                                                             

Intr-adevar, revolutiile din 1848-1849 au fost, fara exceptie, inabusite. Regimurile politice conservatoare, depotice chiar, au fost restaurate cu forta. Dar in perspectiva unei „durate lungi”, revolutiile din 1848 apar victorioase, in sensul clar ca toate problemele puse de ele au fost realizate, unele in urmatoarele vreo doua decenii, altele ceva mai tarziu, dar in orice caz dezvoltarea politico-sociala a Europei a stat in mare parte, pana in 1918, sub semnul luptei pentru implinirea dezideratelor exprimate atunci.                                      

Pana catre 1900, regimurile absolutiste, exceptand Rusia si Imperiul Otoman, si-au schimbat caracterul, devenind constitutionale. Eliberarea si improprietarirea taraniolr, fie si partiala, a fost legiferat peste tot, pana si in Rusia tarista. S-au format pe rand statele nationale si independente Romania, Germania, Italia, Serbia, Bulgaria, Norvegia. Libertatile caetatenesti si legiuirile sociale in favoarea muncitorimii au devenit parte intgrata a vietii publice a statelor europene.                                                                                                       

Prin imboldul revolutiilor de la 1848, democratia politica si idealul national au devenit valori curente ale societatii europene.                                                                                                                                                                                                          









Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 PROIECT DE LECTIE Clasa: I Matematica - Adunarea si scaderea numerelor naturale de la 0 la 30, fara trecere peste ordin
 Proiect didactic Grupa: mijlocie - Consolidarea mersului in echilibru pe o linie trasata pe sol (30 cm)
 Redresor electronic automat pentru incarcarea bateriilor auto - proiect atestat
 Proiectarea instalatiilor de alimentare ale motoarelor cu aprindere prin scanteie cu carburator

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 Proiect diploma Finante Banci - REALIZAREA INSPECTIEI FISCALE LA O SOCIETATE COMERCIALA
 Lucrare de diploma managementul firmei “diagnosticul si evaluarea firmei”

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 CONTABILITATEA FINANCIARA TESTE GRILA LICENTA
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Proiect atestat informatica- Tehnician operator tehnica de calcul - Unitati de Stocare
 LUCRARE DE ATESTAT ELECTRONIST - TEHNICA DE CALCUL - Placa de baza
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 Proiect atestat tehnician in turism - carnaval la venezia




Problematica specificului national la cativa comentatori ai operei brancusiene din deceniul al IV-lea; Participari la expozitiile din tara si strainat
Discursul oficial asupra femeii
Natiunile moderne: Identitate si ideal
MARIA BRANCOVEANU – DUCA (1677+1697)
Pravilele romanesti ca izvoare juridice
Orientalism
Relatiile internationale Ia inceputul secolului al XX-lea
Campania din Crimeea (1942)


Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu