Carnaval si carnavalesc Ion Luca Caragiale

Carnaval si carnavalesc Ion Luca Caragiale

S-a vorbit, nu de putine ori, cu aplicatie si eficienta, despre raporturile dintre ironie si carnaval. Dealtfel, e greu de eludat turnura carnavalesca a ironiei, care ascunde si denunta in acelasi timp, neaga si afirma concomitent, dupa cum de ordinul evidentei este calitatea ironica a carnavalului. Motiv de provenienta baroca (cu radacini in serbarile antice orgiastice de tipul Saturnaliilor), toposul carnavalului ocupa un loc insemnat in opera caragialiana. In creatia lui I.L.Caragiale, balciul, targul, lumea periferiei sunt reprezentate din perspectiva unei sensibilitati care neutralizeaza tragismul existentei, deturnand dramatismul acesteia spre burlesc si comic. Carnavalul semnifica desigur, dezagregarea ordinii prestabilite a lumii prin amestecul “rolurilor”, prin farsa si turnura ironica a existentei. Carnavalul se recomanda ca fenomen provizoriu si tranzitoriu, ce mizeaza pe artificiu si ofera sugestia efemeritatii si inconsistentei, prin schimbarea alerta de decoruri, inversarea termenilor, joc intre iluzie si realitate, miraculos si prozaic, toate concentrate in spatiul acesta evanescent si artificial. Abolirea ierarhiilor si relativizarea autoritatii, dezamorsarea puterii de constrangere a conventiilor sociale si morale, toate aceste atribute ale carnavalului sunt si calitati ale ironiei.

Caragiale exhiba asadar, prin toposul carnavalului (ce se transforma, in D-ale carnavalului in procedeu de compozitie si intr-o forma sui-generis de “teatru in teatru”) un procedeu literar (ironia) caruia ii da carnatie si chip, conferindu-i totodata anumite semnificatii si finalitati precise. La Caragiale bufoneria, spatiul carnavalesc, travestiul si fluidizarea realitatii au, se pare, un efect fals exorcizant. Prin masca si travesti conturul individual (atata cat este!) al personajelor se estompeaza pana la absenta iar policromia, somptuozitatea coloristica a carnavalului nu reprezinta decat tot atatea fete ale neantului, intruchipari ale Nimicului. Distanta dintre realitatea chipului si irealitatea artificiala a mastii se anihileaza, divortul intre “actor” si “rolul” sau se amplifica; tocmai de aceea caracterele umane sunt reduse la stadiul de masca, adica de fantasme lipsite de consistenta in care eclipsa ontica e evidenta. Individualitatile improvizate, traind intr-o perpetua, tranzitorie si precara “parada a mastilor” sunt integrate in “comedia lumii”, in teatrul lumii a carui emblema litotica e imaginea cadrilului din D’ale carnavalului: “Cadrilul pe care-l danseaza in timpul balului devine astfel «figura» simbolica a unui univers uman unde partenerii se schimba mereu intre ei pentru a relua mereu aceleasi miscari si gesturi. «Viceversa» nu este doar deviza unei intamplari neobisnuite cand doua lozuri poarta pe dos numerele castigatoare. Ea numeste si qui-pro-quo-ul, devenit din procedeu minor al farsei emblema unui mod de existenta unde amicii in cupluri sunt confundabili si confundati”(Ion Vartic).

Carnavalul intruchipeaza astfel o lume in tranzitie, o lume “de stransura”, fara consistenta si fara o logica ordonatoare, un univers intr-o profunda criza de identitate, organizat pe principiul simplei juxtapuneri (vezi Mosii - tabla de materii) lipsit de coerenta si de profunzimea unui sens, in care personajele - masti, aparente fantasmatice, o duc tot intr-o goana (“Iordache: De azi dimineata! De azi dimineata, asta merge intruna asa : Ce goana! Ce goana turbata! Doamne, ispraveste o data istoria asta!”).

Foarte semnificativa este, in contextul pe care il discutam, teatralitatea de care se bucura ironia. Ironia ascunde, dar si exhiba aluziv. Ea joaca un rol doar pentru a-l submina, se transpune intr-un statut, dezagregandu-l concomitent prin aluzie discreta si insinuare. Carnavalul si ironia, moftul si “miticismul” nu reprezinta, pentru I.L.Caragiale, decat forme ale participarii empatice la lumea pe care o configureaza. Desigur, identificarea nu poate fi separata de o anumita distanta ce denota rigorile reflexivitatii, insa impulsul generativ al operei lui I.L.Caragiale , resortul psiho-estetic intim este intropatia, miscarea empatica - relativizata prin duhul ironiei - de identificare cu universul pe care autorul Scrisorii pierdute ni-l propune. Astfel se justifica, desigur, si bonomia cvasiadmirativa a lui Caragiale fata de personajele sale, prin care autorul, tradeaza efortul si efectul identificarii afective cu ele “Uite-i ce draguti sunt! - zicea Caragiale de oamenii lui. Si adevarat; satira propriu-zisa e rara, iar schitele respective (Atmosfera incarcata, Tempora, Mici economii) sunt printre cele mai palide; risul voios, orientat spre bufon domina”.

Mecanismul intropatiei, care genereaza atitudinile lui Caragiale fata de lume, dezvaluie si setea de miscare, lacomia de a trai a umoristului, bucuria de a se angrena fara reticente in universul pestrit al Balcanilor, in acest balci care se face si se desface perpetuu, iluzoriu si inconsistent precum viata insasi.