Strategii si evolutii strategice in deceniile 7-9 ale secolului XX

Strategii si evolutii strategice in deceniile 7-9 ale secolului XX

Dupa criza cubaneza cele doua superputeri se vor stradui sa reduca riscurile unui derapaj nuclear. In iunie 1963 intre Washington si Moscova a fost instituit „telefonul rosu” – un sistem rapid si operativ de comunicare telefonica intre liderii de la Casa Alba si Kremlin in cazuri de criza. La 5 august 1963 s-a semnat la Moscova tratatul care interzicea experientele nucleare altele decat cele subterane. Iar la 1 iulie 1968 Uniunea Sovietica si SUA au semnat tratatul de neproliferare a armelor nucleare, prin care cele doua parti se angajau sa nu ajute un stat tert sa fabrice bomba nucleara.

Intre timp, in 1962 Kremlinul a elaborat strategia atacului nuclear masiv. Enuntata de Sokolovski, noua strategie militara sovietica pornea de la ideea ca, in conditiile escaladarii cursei inarmarilor, confruntarea nu putea fi decat nucleara. Fortele armate sovietice trebuiau sa dispuna de capabilitati tactice, operationale si strategice si sa fie capabile sa asigure protectia teritoriului URSS impotriva atacurilor nucleare adverse.

In secretarul american al apararii din vremea Administratiei Kennedy, Robert McNamara, Kremlinul a gasit partenerul de care avea nevoie pentru a prezerva stabilitatea in plan strategic-nuclear. Procupat de consolidarea stabilitatii si limitarea pierderilor din randurile civililor in cazul unui razboi nuclear, McNamara a dezvoltat conceptul de „distrugere reciproca garantata” (mutual assured destruction). Intrat in jargonul strategic in 1964, conceptul – al carui nefericit acronim era MAD („nebun”, in limba engleza) – desemna „capacitatea de a descuraja un atac nuclear deliberat asupra Statelor Unite sau a aliatilor sai prin mentinerea unei posibilitati clare si neindoielnice de a pricinui unui agresor sau unei combinatii de agresori daune la un nivel inacceptabil chiar si dupa absorbtia unui prim atac surpriza”. Limita de la care daunele deveneau „inacceptabile”, erau foarte riguros cuantificate de conceptul MAD: intre 20 si 25% din populatie si 50% din capacitatea industriala.

Un alt moment insemnat in evolutia gandirii strategice in prima jumatate a deceniului 7 l-a reprezentat adoptarea de catre Administratia Kennedy, la 16 iunie 1962, a strategiei „raspunsului flexibil”. Cunoscuta si ca strategia McNamara, ea se intemeia pe doua postulate principale. Primul dintre ele statua inacceptabilitatea unui raspuns nuclear automat in cazul unei agresiuni conventionale. Astfel, unui atac conventional trebuia sa i se raspunda tot cu mijloace conventionale, daca acestea esuau, se putea recurge la arme nucleare tactice si doar in ultima instanta, daca si aceasta modalitate de riposta esua, se putea face apel la arsenalul nuclear strategic. Cel de al doilea postulat afirma ca pastrarea de catre Statele Unite a controlului decizional si a monopolului folosirii armelor nucleare in cadrul NATO erau vitale pentru interesul national al SUA. Acest al doilea postulat a stat la baza altor doua propuneri pe care Administratia Kennedy le-a inaintat Bruxelles-ului: aceea de creare a unui parteneriat atlantic (4 iulie 1962), care prevedea posibilitatea asocierii puterilor europene la elaborarea strategiei atomice atlantice, fara a se pune insa in discutie apanajul exclusiv al SUA asupra folosirii armelor nucleare, si, respectiv, aceea de creare a unei Forte Multilaterale Atlantice (decembrie 1962). Propunerile Administratiei Kennedy au provocat vii dispute in contradictoriu in sanul Aliantei, ceea ce a amanat, pana in 1967, adoptarea de catre NATO a strategiei „raspunsului flexibil”.

In acest context, la 7 martie 1966, Franta a luat decizia retragerii din structurile militare NATO, provocand prima fisura in cadrul blocului atlantic. In viziunea generalului De Gaulle, Alianta Nord-Atlantica trebuia reformata pe principiul a trei piloni de putere – SUA, Marea Britanie si Franta. Legitimarea prezentei Frantei in acest triumvirat era conferita de detinerea de catre Franta a armei nucleare, precum si de influenta deosebita exercitata de catre aceasta intr-un spatiu – cel al Africii de nord – disputat in egala masura de Uniunea Sovietica. Franta trebuia sa fie capabila de a regla conflictele minore, care prin consecintele lor imprevizibile ar fi putut fi afecta securitatea sa – actiune care nu se putea realiza insa decat prin cooperare cu aliatii. In acelasi timp, ea trebuia sa fie capabila sa descurajeze orice posibil agresor prin detinerea unei forte nucleare (force de frappe) autonome. Franta a dezvoltat astfel strategia „dublei aparari”, care consta in participarea la actiunile aliate in cazul conflictelor minore si, in cazul amplificarii conflictului, in luarea in considerare a posibilitatii unei manevre disuasive autonome. Pozitia sa geografica constrangea insa Franta la o disuasiune limitata, non-nucleara, care putea fi realizata doar cu acordul si sprijinul SUA.

Implicarea SUA in razboiul din Vietnam, prezentata ca o chestiune de interes national pentru strategia de stavilire a comunismului la nivel global, a constituit elementul central al politicii pragmatice urmate de noul presedinte american Richard Nixon in relatiile cu Uniunea Sovietica si aliatii sai. „Noi nu ne implicam pe plan mondial pentru ca avem angajamente, noi avem angajamente pentru ca suntem implicati. Interesele noastre sunt cele care trebuie sa dea forma angajamentelor noastre, mai curand decat invers” – afirma presedintele Nixon. La 11 mai 1967, Consiliul National de Securitate emitea o directiva care ridica impiedicarea dominatiei comuniste asupra Vietnamului de Sud la rangul de obiectiv strategic de interes national al Statelor Unite. In conditiile in care comunistii vietnamezi controlau aproape trei sferturi din tara, dupa accederea la putere a generalului Thien, americanii si-au amplificat prezenta militara in zona. In urma incidentului din august 1967, cand o nava de razboi americana a fost atacata in golful Tonkin, succesorul lui Kennedy, Lyndon Johnson, va solicita si obtine din partea Congresului aprobarea pentru bombardarea Vietnamului de Nord de catre avioane B-52.

In perioada urmatoare, pe fundalul statornicirii unui anume echilibru militar si strategic intre superputeri si a noilor viziuni strategice ale liderilor acestora, s-a produs o noua destindere a climatului international. Sub conducerea lui Leonid I. Brejnev, Kremlinul a dus o politica prudenta, menita consolidarii pozitiilor sovietice in sfera sa de influenta si a statutului Uniunii Sovietice de superputere. De cealalta parte, presedintele american Richard Nixon si principalul sau consilier de politica externa, Henry Kissinger, constienti de afectarea imaginii externe a SUA ca urmare a razboiului din Vietnam, au adoptat o linie mai supla in raporturile cu Moscova, promovand tactica multiplicarii legaturilor cu Uniunea Sovietica (linkage doctrine). Promitandu-li-se sovieticilor ca li se va da satisfactie in domenii la care acestia tineau in mod deosebit, in schimbul unor compensari de valori similare in alte domenii, s-a ajuns la un joc care practic elimina confruntarea directa in atingerea telurilor propuse. Asa se explica, de pilda, cum urmarind rezolvarea cat mai rapida a conflictului din Vietnam, Nixon a promovat ideea atragerii URSS in procesul de instaurare a pacii in aceasta tara.

Pe fundalul imbunatatirii relatiilor sovieto-americane, in decembrie 1967, Consiliul ministerial NATO a adoptat asa-numitul raport Harmel (denumit dupa numele ministrului belgian de Externe Pierre Harmel, initiatorul sau). Raportul prevedea ca realizarea principalului obiectiv al NATO – acela al asigurarii pacii si securitatii – se putea face nu doar prin „putere militara” si „solidaritate politica” intre membrii sai, ci si prin dialog politic cu Europa de Est si preciza ca una din functiunile esentiale ale Aliantei Nord-Atlantice era „statornicirea unor relatii Est-Vest mai stabile”. Totodata, era reluata ideea potrivit careia o criza sau un conflict izbucnit in afara zonei Atlanticului de Nord putea compromite securitatea intregului spatiu euroatlantic, fie direct, fie indirect, prin afectarea echilibrului global.

In evolutia Tratatului de la Varsovia, momentul august 1968 a reprezentat o premiera, prin faptul ca a marcat prima interventie colectiva a trupelor Pactului (cu exceptia celor ale Romaniei) impotriva unuia din statele membre. Intrucat sustinea dreptul inalienabil al fiecarei tari socialiste de a-si alege propria cale spre socialism si propunea o „umanizare” a acestuia din urma, „primavara de la Praga” a generat temerea Moscovei ca blocul rasaritean ar putea fi destabilizat.

In conditiile escaladarii crizei cehoslovace, la 3 iulie 1968, liderul sovietic Leonid I. Brejnev va da o prima formulare la ceea ce ulterior se va numi doctrina “suveranitatii limitate”. In esenta, doctrina Brejnev legitima dreptul URSS si al aliatilor sai din Tratatul de la Varsovia de a interveni pe toate caile, inclusiv prin mijloace militare, intr-o tara „frateasca” in care socialismul era amenintat.

In decizia de a se interveni militar pe teritoriul Cehoslovaciei (in noaptea de 20 spre 21 august 1968), o pondere insemnata au avut-o mobilurile de ordin militar-strategic. Intre acestea mai importante au fost dorinta Moscovei de a beneficia de o prezenta militara permanenta pe teritoriul Cehoslovaciei, precum si faptul ca „primavara de la Praga” ameninta sa puna sub semnul intrebarii aranjamentele sovietico-cehoslovace incheiate in secret in prima jumatate a anilor '60 privitoare la desfasurarea de arme nucleare sovietice pe teritoriul Cehoslovaciei. Daca inainte de 1968, conducerea militara sovietica nu avea motive sa se indoiasca de loialitatea „armatei populare cehoslovace”, odata cu „primavara de la Praga”, mare parte din elementele pro-sovietice din cadrul acesteia fusesera inlocuite. Numai o prezenta militara sovietica masiva ar fi putut asigura securitatea fizica a armamentului nuclear aflat pe teritoriul ceh.

Aproape concomitent cu derularea interventiei trupelor Uniunii Sovietice, Poloniei, Ungariei, RDG-ului si Bulgariei in Cehoslovacia, semnale diverse indicau o intensificare a miscarilor de trupe ale „aliatilor” la granitele Romaniei. In aceste conditii, daca in ziua declansarii invaziei Cehoslovaciei, Nicolae Ceausescu condamnase vehement actiunea in forta a Pactului de la Varsovia, in zilele ce au urmat, liderul roman a adoptat o atitudine mult mai prudenta. Aceasta cu atat mai mult cu cat in intalnirea pe care o avusese la Virset cu Iosip Broz Tito, liderul comunistilor iugoslavi declarase ca in eventualitatea ocuparii Romaniei de catre forte armate straine va permite retragerea guvernului si armatei romane pe teritoriul tarii sale doar cu conditia dezarmarii unitatilor romanesti.

Interventia in forta a trupelor Tratatului de la Varsovia pentru reprimarea „primaverii de la Praga” nu numai ca a determinat retragerea Albaniei din Tratatul de la Varsovia (13 septembrie 1968), dar a si modificat radical atitudinea Aliantei Nord-Atlantice fata de blocul rasaritean. Aspectele militare si-au redobandit importanta traditionala luandu-se decizia constituirii unei flote navale a NATO in Mediterana. Totodata, fostul secretar de stat american Dean Rusk a propus o revizuire a doctrinei NATO privind riposta, in sensul ca „NATO trebuie sa reactioneze si in cazul unor provocari sau atacuri sovietice in zona din apropierea NATO” („zona gri”). In „zona gri” erau mentionate intre altele Austria, Iugoslavia si Romania. La randul sau, presedintele Nixon a propus crearea in cadrul NATO a unui organism insarcinat cu „studierea problemelor strategice ale aliantei si hotararea masurilor ce s-ar impune in caz de criza”. Similar Consiliului de Securitate al ONU, el urma a fi compus din cinci membri permanenti (SUA, Anglia, R.F. a Germaniei, Franta si Italia) si doi nepermanenti. Iar ministrul britanic al Apararii, Denis Healey, a readus in discutie strategia represaliilor masive cu armament nuclear (menita a compensa inferioritatea numerica a fortelor conventionale), la care comandamentul NATO renuntase in mod oficial si a propus, sustinut de ministrul britanic de Externe, „constituirea unui „nucleu european” „entitate europeana”) in cadrul NATO, considerand ca Europa Occidentala poate sa-si asigure la un cost acceptabil apararea.

Altminteri, in spiritul doctrinei Sonnenfeldt, Statele Unite au considerat afacerea cehoslovaca una a Pactului de la Varsovia, iar invazia din august „o pana de automobil pe drumul cooperarii Est-Vest”.

Daca Administratia Nixon nu era dispusa sa riste cursul ascendent al relatiilor sale cu Kremlinul pentru Cehoslovacia, o va face, partial, pentru China, reluand relatiile diplomatice cu marea putere asiatica. Pe fondul rupturii dintre Moscova si Beijing, survenite in 1960, si a seriei de incidente de la frontiera sino-sovietica, in 1969 sovieticii se pregateau sa invadeze China. Negocierile si tatonarile declansate de Nixon cu Mao Zedong, au condus, in februarie 1973, la redactarea unui comunicat comun. Pentru prima oara, China si Statele Unite exprimau hotararea comuna de a se opune tentativelor oricarei puteri de a domina lumea – formula eufemistica care viza Uniunea Sovietica, nevoita acum sa “lupte”, in plan ideologic, pe doua fronturi.

Pee de alta parte insa, Nixon si-a dat acordul fata de politica de rasariteana (Ostpolitik) urmata de noul cancelar vest-german Willy Brandt incepand din 1969. Consecintele geopolitice ale acestei politici au fost dintre cele mai insemnate, conducand la incheierea unor tratate diplomatice care recunosteau inviolabilitatea frontierelor europene postbelice – tratatul dintre RFG si URSS (august 1970), cel dintre RFG si Polonia (decembrie 1970), acordul cvadripartit asupra Berlinului (3 septembrie 1971) si tratatul dintre cele doua Germanii (21 decembrie 1972). Prin implicatiile lor, cele mai importante s-au dovedit a fi ultimele doua: acordul asupra Berlinului ingaduia tranzitarea marfurilor si persoanelor intre fosta capitala a Reichului si RDG, iar tratatul dintre RFG si RDG normaliza relatiile dintre cele doua Germanii, ceea ce a permis ulterior (septembrie 1973) admiterea lor in ONU.

Totodata, in mai 1972, s-a semnat la Moscova prima intelegere sovieto-americana din cadrul negocierilor de limitare a armelor strategice (Strategic Arms Limitation Talks, SALT).

La randul sau, inceputul anului 1973 a marcat incheierea acordului provizoriu privitor la Vietnam, care chiar daca nu a reusit sa puna capat ostilitatilor (ele au continuat atat in Vietnam, cat si in Cambogia si Laos pana in 1975), are meritul de a fi declansat procesul normalizarii situatiei in Asia de Sud-Est.

Chiar si in micile momentele de criza – ca, de exemplu, catre sfarsitul razboiului arabo-israelit din octombrie 1973, cand fortele strategice americane au fost puse in stare de alerta pentru a avertiza Uniunea Sovietica de a nu interveni in favoarea Egiptului – nu s-a mai recurs la diplomatia nucleara, armele nucleare devenind in buna masura irelevante in confruntarea Est-Vest. Preocuparea centrala a negocierilor de dezarmare din anii 70 a constituit-o asigurarea paritatii dintre superputeri. Ea a incurajat dezbateri pe tema disparitatilor dintre structurilor de forte ale celor doua parti si impartirea armelor nucleare pe categorii – „strategice”, „cu raza medie” si „scurta” de actiune – care, la randul sau, a consolidat conceptul unei scari gradate a escaladarii nucleare.

Tot in 1973 s-au deschis lucrarile Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), care aveau sa fie incununate doi ani mai tarziu (1 august 1975) prin semnarea a acordurilor de la Helsinki. Prin semnarea Actului Final de la Helsinki la 1 august 1975, URSS si-a atins un obiectiv important, respectiv recunoasterea statu quo-ului in Europa si inviolabilitatea frontierelor statuate in 1945. Cum insa aceste acorduri vizau, intre altele, si obligativitatea respectarii drepturilor omului, semnarea acestora de catre Uniunea Sovietica a oferit Occidentului o arma redutabila si un puternic element de legitimare a interventiilor sale in favoarea celor aflati dincolo de „cortina de fier”.

Perioada ce va urma a fost marcata de o noua agravare a tensiunilor sovieto-americane, ca urmare a interventiei sovietice in Afganistan (1979). Washingtonul a perceput actiunea sovietica ca pe o tentativa a Moscovei de a pune stapanire pe rezervele de petrol din Golful Persic. Pentru a preintampina inaintarea sovietica catre aceasta zona, la 23 ianuarie 1980 presedintele Carter a lansat doctrina care-i poarta numele, ce stipula ca orice incercare de a impune controlul asupra Golfului Persic era considerata o amenintare directa  la adresa intereselor de securitate ale SUA. Drept urmare, Administratia Carter nu numai ca a sprijinit rezistenta afgana, dar a si pus bazele unei coalitii compuse din Pakistan, China, Arabia Saudita, Egipt si Marea Britanie, care s-a situat ferm de partea mujahedinilor. Drept urmare, in perioada ce va urma, Kremlinul va cunoaste tot mai apasat efectele sindromului de „supraintindere teritoriala”, de care sufera marile puteri. Prin drenarea unor insemnate resurse umane si materiale, aventura afgana se va repercuta asemeni unui bumerang asupra sa.

Un alt succes major al Washingtonului in jocul geostrategic purtat cu Kremlinul l-a constituit stabilirea de relatii externe directe, nemediate, cu China. Pentru rolul sau in normalizarearea realatiilor sino-americane, consilierul pentru securitate nationala al presedintelui Carter intre anii 1977 si 1981, analistul politic Zbigniew Brzezinski, a fost decorat in 1981 cu „medalia prezidentiala pentru libertate” (Presidential Medal for Freedom).

Totodata, presedintele Carter a sanctionat printr-o directiva prezidentiala (PD59) propunerea secretarului apararii Harold Brown de investigare a posibilitatilor purtarii unui razboi nuclear de durata cu sovieticii care sa aiba drept tinte obiective politice si economice cheie ale Uniunii Sovietice si sa permita Statelor Unite sa actioneze cu promptitudine si eficienta pe fiecare treapta a scarii escaladarii nucleare. Anuntand intentia restabilirii „principiilor morale ale diplomatiei americane” si folosind chestiunea drepturilor omului ca arma antisovietica, presedintele Carter a instituit o noua legitimitate politica actiunii SUA, restituind Occidentului initiativa ideologica in confruntarea cu Estul.

Intre timp, adancirea crizei poloneze (1980-1981) si perspectiva venirii la putere a unui guvern anticomunist care ar fi putut realinia drastic politica externa a Poloniei si atrage dupa sine efecte destabilizatoare in intreg blocul rasaritean, au generat ingrijorarea Kremlinului. Ingrijorarea era legitima in conditiile in care, prin situarea sa in inima Europei, legaturile de comunicatii si logistice cu Grupul de Forte Sovietice din Germania Rasariteana si existenta a numeroase depozite cu ogive de rachete nucleare pe teritoriul sau, Poloniei ii fusese harazit un rol strategic de prima insemnatate in cadrul blocului rasaritean.

Preparativele pentru o eventuala interventie armata au fost folosite ca factor de presiune psihologica, pe de o parte asupra liderilor comunisti polonezi pentru a-i determina sa instaureze legea martiala, pe de alta parte asupra liderilor sindicatului liber „Solidaritatea”, pentru a-i descuraja sa preia puterea in Polonia.

Strategia sovietica a fost incununata de succes, ea conducand, in cele din urma, atat la introducerea legii martiale in Polonia (13 decembrie 1981), cat si la prevenirea producerii altor tulburari majore in alte tari ale blocului rasaritean, in perioada de instabilitate politica si incertitudine ce a urmat mortii lui Brejnev (1982-1985).

In 1982, pe fondul proliferarii armelor nucleare strategice si, se pare, si al accederii Spaniei in NATO, Kremlinul a acceptat oficial in documentele sale notiunea de descurajare in materie nucleara. Prezentata de Nikolai Ogarkov, in textul intitulat „Intotdeauna gata de a apara patria”, noua strategie sovietica se intemeia pe ideea factorului disuasiv reprezentat de fortele nucleare strategice si necesitatea mentinerii tuturor categoriilor de forte armate intr-un stadiu de pregatire de lupta ridicat, care sa garanteze in orice moment riposta in cazul unui atac surpriza din partea unui agresor occidental.

Intensificarea cursei inarmarilor, materializata in amplasarea de catre URSS in partea sa europeana a rachetelor cu raza medie de actiune SS-20 si contramasurile luate de SUA si aliatii sai in Europa Occidentala, au determinat o intensificare a preocuparilor pentru elaborarea unor strategii capabile sa garanteze securitatea SUA la scara globala. La inceputul anilor ’80, presedintele Ronald Reagan a adoptat „strategia ripostei directe”, menita a stopa presiunea geopolitica sovietica si a relansa programul de inarmare prin care sa se anihileze aspiratiile sovietice la superioritate strategica.

Materializarea sa s-a produs in martie 1983, cand SUA au lansat Initiativa de Aparare Strategica (Strategic Defense Initiative), cunoscuta si sub denumirea conventionala de „razboiul stelelor”, care va marca inceputul redobandirii de catre SUA a initiativei strategice in plan tehnologic in competitia cu URSS.

Imprejurarea il va determina pe noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, sa reformuleze strategia de securitate sovietica dupa venirea sa la putere (martie 1985). “Noua gandire” in planul securitatii s-a bazat pe trei piloni ideatici: puterea militara nu garanteaza securitatea, aceasta putand fi obtinuta doar prin mijloace politice; securitatea unui stat nu sporeste daca dobandirea sa se face in detrimentul intereselor de securitate ale altui stat; si, respectiv, toate statele sunt interdependente, prin urmare securitatea unui stat depinde de relatiile pe care acesta le intretine cu celelalte state, in interactiune reciproca.

Confruntat, pe plan intern, cu un complex militaro-industrial puternic, ce exercita o influenta insemnata asupra politicului, lega legitimarea consumului imens de resurse de confruntarea cu Occidentul si nu dorea schimbarea, Gorbaciov si-a focalizat eforturile reformatoare pe initierea unui amplu curs spre destindere si dezangare militara in relatiile cu Occidentul care sa oblige in cele din urma fortele conservatoare interne sa accepte ca legitima reducerea semnificativa a cheltuielilor militare si alocarea resurselor astfel eliberate sectorului civil al economiei sovietice. In acest context, au fost derulate negocieri de dezarmare atat in ceea ce priveste rachetele nucleare – cu raza medie (eliminate prin tratatul de la Washington, din decembrie 1987), scurta si lunga de actiune – cit si in ceea ce priveste reducerea efectivelor si a armamentului conventional (seria negocierilor din cadrul Conferintei de la Viena asupra tratatului CFE, tratatul de la Paris, din noiembrie 1990, etc). Negocierile au fost complemenate de gesturi unilaterale de bunavointa din partea Kremlinului: in 1988, de pilda, Gorbaciov anunta reducerea unilaterala a efectivelor militare cu o jumatate de milion de oameni pe parcursul urmatoarelor 24 de luni, precum si decizia de retragere a trupelor amplasate in RDG, Cehoslovacia si Ungaria.

Pe fondul repudierii “doctrinei Brejnev” si inlocuirii sale prin „doctrina Sinatra”, ce lasa est-europenilor deschise optiunile pentru viitor, in perioada gorbaciovista s-au produs si reevaluari importante ale raporturilor Kremlinului cu aliatii sai din „imperiul exterior”. Inceputul a fost facut de Gorbaciov insusi, care declara la Helsinki, la 26 octombrie 1989, ca Uniunea Sovietica se angajeaza sa nu mai intervina armat pentru mentinerea la putere a regimurilor comuniste din Europa de Est. A doua zi, Consfatuirea ministrilor de externe ai tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia intarea printr-un comunicat declaratia liderului sovietic. A urmat imediat condamnarea oficiala a interventiilor in forta in Cehoslovacia (1968) si Afganistan (1979). Astfel, la finele lui octombrie 1989, ministrul sovietic de Externe Eduard Sevardnadze s-a referit la invazia trupelor sovietice in Afganistan ca la o actiune “nu numai contrara intereselor umanitatii, ci o incalcare a propriei legislatii sovietice”. Iar la 4 decembrie 1989, liderii Bulgariei, Ungariei, R.D. Germane, Poloniei si URSS, reuniti la Moscova, au recunscut, printr-o declaratie comuna, ca „intrarea trupelor lor in 1968 in Cehoslovacia a fost o ingerinta in afacerile interne ale Cehoslovaciei suverane” si ca, prin urmare, trebuia considerata „un act ilegal”.

In aceste conditii, jocul geopolitic „la schimb” pe care l-a incercat Administratia americana in timpul evenimentelor din decembrie 1989, de a incuraja o interventie a fortelor militare sovietice in Romania care sa estompeze criticile fata de interventia americana similara in Panama, a esuat, Moscova ramanand fidela principiului neinterventiei, enuntat de Gorbaciov.

O surpriza inca si mai mare pentru occidentali a reprezentat-o prezentarea de catre liderul sovietic, la Strasbourg, in iulie 1990, a viziunii sale asupra noii arhitecturi de securitate europeana, axata pe ideea „casei comune europene”. Cu acest prilej, Gorbaciov anunta retragerea fortelor sovietice din Cehoslovacia (80 000 de oameni) si Ungaria (65 000 de oameni), reducerea numarului lor in Germania Rasariteana, de la 380 000 la 195 000 de oameni si disponibilitatea Kremlinului de a accepta reunificarea Germaniei, urmand ca dupa acest moment sa se produca, intr-un interval de 4 ani, retragerea totala a trupelor sovietice de pe teritoriul sau.

In cele din urma, prabusirea regimurilor comuniste in Europa de Est (1989) vor face caduca existenta Tratatului de la Varsovia. La 25 februarie 1991 s-a semnat la Budapesta, primul din cele doua protocoale care vor consemna autodesfiintarea organizatiei. Potrivit acestuia, incepand cu 31 martie 1991, toate organismele si structurile sale militare isi incetau oficial activitatea. Ultimul act din existenta organizatiei s-a consumat la Praga, la 1 iulie 1991, in cadrul ultimei reuniuni a Comitetului Politic Consultativ, prin semnarea unui „Protocol privitor la incetarea existentei Organizatiei Tratatului de la Varsovia”.

Odata cu autodizolvarea organizatiei si, ulterior (decembrie 1991), implozia URSS, se incheia astfel o intreaga epoca – cea a Razboiului Rece  – si se punea capat unui intreg sistem de organizare al relatiilor internationale – ordinea bipolara.