CRIMELE COMUNISMULUI CONTRA NEAMULUI ROMANESC
Inchisoarea Aiud - drum fara intoarcere
Una dintre personalitatile
interbelice, un cunoscut filozof si om de cultura, reputat erudit al epocii In
care a trait, a fost Mircea Vulcanescu nascut la 3 martie 1904 la Bucuresti.
Dupa absolvirea claselor primare, si-a continuat studiile la
In anul 1921, s-a Inscris la Facultatea de Drept din Bucuresti si, In paralel,
a urmat cursurile Facultatii de Filosofie si Litere. Pe timpul studentiei s-a
afirmat In cadrul Asociatiei Studentilor Crestini din
In revista Cuvantul a lui Nae Ionescu, pe langa cei de mai sus, au mai scris
multi tineri ai generatiei interbelice, acuzati mai tarziu ca au fost
admiratorii ideologiei de extrema dreapta promovata de profesorul lor pana la
15 martie 1940, cand a murit la varsta de 50 de ani.
In 1924, Mircea Vulcanescu a absolvit scoala Militara de Ofiteri din Bucuresti
devenind sublocotenent genist. Un an mai tarziu a obtinut si cele doua licente,
In filosofie si stiinte juridice. Dimitrie Gusti l-a inclus pe tanarul Mircea
Vulcanescu In colectivul de cercetatori care a participat la actiunea
monografica din comuna Goicea – Mare, judetul Dolj. Tot atunci s-a casatorit cu
Anina Radulescu, o fosta colega de facultate.
In toamna lui 1925, Vulcanescu a plecat la specializare la
Pana In 1935 Mircea Vulcanescu a fost profesor de economie politica si stiinte
juridice. Tot atunci s-a despartit de prima sotie, Anina Radulescu-Pogoneanu.
In anul urmator s-a casatorit cu Margareta Ioana Niculescu, o alta fosta colega
de facultate. In paralel, a continuat sa publice pe teme de filosofie si
economie politica, sustinand un lung sir de comunicari stiintifice si
colaborand constant la ziare si reviste precum Viata Universitara, Realitatea
ilustrata, Ultima Ora, Azi, Convorbiri Literare, Dreapta, Familia si altele, de
multe ori semnand cu pseudonim.
Opera sa reprezentativa a fost inclusa In cateva volume de exceptie aparute cu
titlurile: Teoria si sociologia vietii economice, Ceasul al 11-lea, Cele doua
Romanii, Gospodaria taraneasca si cooperatia.
In iunie 1935, a fost numit director general al Vamilor. A fost demis In luna
septembrie, doi ani mai tarziu, dupa ce a descoperit o mare frauda facuta de
Eduard Mirto, fost ministru al Comunicatiilor. In continuare, a detinut
functia de director In Ministerul Finantelor si a calatorit In diverse capitale
europene. A ocupat diferite alte functii publice printrer care, din ianuarie
1941 pana la 23 august 1944 cea subsecretar de stat la Ministerul de Finante.
Atat regele Carol al II-lea cat si regele Mihai i-au conferit distinctii si
ordine nationale In semn de recunoastere a serviciilor aduse statului roman.
Orator de mare forta, a conferentiat cu multa pasiune pe subiectele satului
romanesc, a detaliat dimensiunea romaneasca a existentei.
A fost arestat In noaptea de 30/31 august 1946, pe cand era director In ministerul
Finantelor unde si-a petrecut cea mai mare parte a activitatii. A fost inclus
printre arestatii celui de-al doilea lot al membrilor guvernului Antonescu si
considerat criminal de razboi. Drept urmare, la 9 octombrie 1946 a primit o
condamnare dura - opt ani de temnita grea. Recursul s-a judecat inutil, pana In
ianuarie 1948, deoarece instanta a mentinut pedeapsa din 1946. Din Tribunalele
Poporului faceau parte muncitori si plugari care au aderat la partidele de
stanga, juristi de ocazie ce se calificau la locul de munca, instruiti In
spiritul revansei pentru a reteza vieti si destine. In final, a fost Inchis In
tenebroasa temnita Aiud, alaturi de numerosi alti membri ai elitei intelectuale
romanesti. Permanent, a tinut sa-si Incurajeze colegii de suferinta pentru
mentinerea moralului. Din colegi de cabinet sau de minister, ajunsesera colegi
de lant sau de celula, batuti, scuipati, batjocoriti, facuti banditi.
Discursurile sale In fata celor deprimati, au fost considerate subversive de
catre conducerea Inchisorii. Ca pedeapsa, a fost izolat In hrubele subterane,
dezbracat la pielea goala si lasat Intr-un frig cumplit, obligat sa stea tot
timpul in picioare. Epuizat, unul dintre detinutii pedepsiti a cazut din
picioare pe cimentul cu apa de doua degete. A fost ridicat de Mircea Vulcanescu
si tinut in brate care a Incercat sa-l Incalzeasca si i-a salvat viata.
Foamea ce Ii coplesea pe detinutii de constiinta ducea la semidementa. Nu aveau
puterea nici sa se sinucida. Cand venea iarna si aparea gerul nemilos totul
parea simplu. In conditiile de foame si frig, creierul e prost alimentat,
celulele lui seaca. In final, Ingheata si sufletul. La 28 octombrie 1952,
bolnav de plamani, ca multi altii, ca urmare a tratamentului inuman la care a
fost supus, filosoful a trecut In lumea umbrelor. Avea 48 de ani. Slabise tot
atatea kilograme. Mult timp a sperat ca va fi eliberat. Se autosugestiona sau
se amagea ca va respira cat de curand aerul de libertate care avea doua
variante: a fi In libertate si a fi liber. Prima apartine de social, a doua de
spirit. A fi liber este esential, a fi In libertate este contextual.
In acea perioada (1951 – 1952), comandantul Inchisorii Aiud era capitanul Mihai
Dorobantu, nascut la 7 aprilie 1909 la Slanic – Prahova, de meserie sondor.
Intre 1948 si 1950, cel care stabilea cine sa moara si cine nu, era maiorul
Alexandru Farcas. Ca loctiitor politic Intre anii 1950 si 1954, a fost
capitanul Nicolae Iordache.
Dupa arestarea sa din noaptea de 30/31 august 1946, imobilul lui Mircea Vulcanescu
a fost inventariat urmand sa fie nationalizat si repartizat unui reprezentant
al dictaturii proletare. Sotia sa, Margareta si fiica Mariuca, au fost somate
sa paraseasca urgent locuinta cu un singur geamantan, In care sa-si ia haine de
stricta necesitate. Fara valori, bijuterii si alte obiecte ce trebuiau sa
ramana pe loc, fiind confiscate conform uzantelor vremii. In clipa plecarii,
cand cele doua fiinte Intristate au privit Inca o data agoniseala de o viata a
celui ferecat In lanturi, au fost nevoite sa suporte accesul de isterie al unei
figuri sinistre, injuriile ce ieseau din gura noii locatare comuniste,
beneficiara a tuturor bunurilor din interiorul cladirii pentru care primise
nesperata repartitie.
In loc sa fie multumita de cadoul primit din partea Partidului Comunist, o
locuinta mare, plina cu obiecte de arta, profitoarea a Inceput sa tipe la
“dusmanii poporului”, sa le impute alungatelor ca din setul de lingurite de
argint lipseste “una bucata“.
Desi proclamasera desfiintarea exploatarii omului de catre om, afirmand ca
instituisera egalitatea sociala, fiecare nomenclaturist avea bucatar, menajera,
sofer si paznic personal. Toti erau atent verificati ca origine si loialitate.
Noua burghezie proletara sau ciocoimea rosie nu avea proprietati, dar huzurea
In vilele altora gata mobilate si avea traiul asigurat de la Gospodaria de
Partid.
Copiii acestora erau deosebit de privilegiati. Nici o lege nu avea puterea sa
incrimineze comportamentul desantat al acestor beizadele care faceau abuzuri ce
nu ajungeau In instanta. Gasca rosie avea imunitate perfecta.
In timpul detentiei, Mircea Vulcanescu avea drept companioni minti sclipitoare
ale intelectualitatii romanesti precum Petre Tutea, Radu Gyr, Nichifor Crainic,
Constantin Noica, Vladimir Streinu, preotul profesor Dumitru Staniloaie si
multi generali batuti crunt de capitanul Mirea Onea.
Intre zidurile Inchisorii de trista amintire au murit si mari personalitati
militare care nu aveau nici o tangenta cu acuzatia de a fi legionari. Purtau stigmatul
ca au luptat Impotriva 'fratelui sovietic'. In 1949 au murit In
chinuri groaznice generalii Constantin Petrovicescu si Aurel Aldea. Ultimul, cu
privirea ridicata cerea iertare Divinitatii pentru faptul ca a participat la
arestarea maresalului Ion Antonescu, nestiind ce vremuri vor veni.
In anii urmatori, au murit In procesul planificat al exterminarii o serie de
generali, mari comandanti: Ion Carlaont, Gheorghe Koslinski, Nicolae Macici,
Ion Topor, Constantin Eftimiu, Gheorghe Stavrescu, Ion Sichitiu, Iosif
Iacobici, Dumitru Carlaont si Socrate Mardare asupra carora voi reveni Intr-un
alt episod.
Datorita batailor primite zilnic, multi detinuti politici au clacat din punct
de vedere psihic. Desi pe spate aveau dungi adanci provocate de biciul sau
funia uda, cei chinuiti Ii rugau pe tortionari sa le mai administreze cateva
lovituri pentru ca urmele sa fie uniforme, sangele acoperind acele configuratii
vargate. Schingiuitul trebuia sa numere loviturile ce i se aplicau. De fiecare
data, calaul Ii spunea torturatului ca a gresit calculul, dupa care o lua de la
Inceput. Spatele nefericitului arata de parca era jupuit de viu. Picioarele Ii
zvacneau Intr-un gest necontrolat, ca la muribunzi. Lesina dupa care era
stropit cu o galeata cu apa. Schilodita psihic, victima dorea sa fie mutilata
si fizic. Era un dans de perfecta comuniune Intre cei doi. Prin rugamintea de
a fi desfigurat, detinutul de constiinta dorea sa-i faca o mare placere
tortionarului, care poate, In acea clipa, nu avea chef de asa ceva. Atunci cand
victima Ii cerea agresorului sa o ucida cat mai repede, sa nu se prelungeasca
acel chin cumplit, tortionarul Ii raspundea orgolios, plin de mandrie: 'Eu
nu sunt asasin. Eu fac importante cercetari In folosul stiintei, iar tu, ca
bandit ordinar ce esti trebuie sa fii Incantat ca ai fost ales drept material
didactic. Numai Dumnezeu da si ia viata. Datorita faptului ca are treaba In
alta parte i-am preluat eu Indatoririle. Vorbesc In fiecare noapte cu Iisus.
Daca El Imi spune ca trebuie sa traiesti, vei trai. Daca nu, abia atunci voi fi
nevoit sa te trimit In ceruri. Eu sunt mana care executa poruncile lui
Dumnezeu. Eu sunt Vicarul lui Hristos. Eu sunt inginerul specialist In tehnica
suferintei'.
Urma ritualul Impartasaniei. In lingurita i se oferea victimei, urina. La un
moment dat tortionarii cautau sa aplice numai supliciul psihic, pentru a evita
tortura fizica ce declansa lichidele durerii precum sangele, urina,
vomismentele, excrementele diareice si lacrimile.
In 1990, Ion Iliescu, fost exponent al partidului utopic aparat de tortionari,
ne Indemna la consens, la Impacarea victimelor Indoliate cu vechiul calau
protejat de noile autoritati, la o conciliere Intre cel care a suferit enorm,
cu cel care a provocat infernul, un armistitiu contra naturii pe fondul unei
democratii bizare. La 20 mai 1990 a fost ales presedintele tuturor romanilor cu
un procent incredibil. Silviu Brucan a concluzionat: 'popor stupid'.
Pe zidul Inchisorii scria cu litere imense 'Legionarul s-a nascut In
Inchisoare, din ura, sange si crima. Legionarul a murit pentru totdeauna aici,
In Aiud, prin reeducare'.
Experti ai linsajului politic |
|
In primavara anului
1948, s-a declansat crima politica, teroarea, la adapostul noilor legi anacronice.
Patriotii care contestau comunismul erau declarati banditi, urmand sa fie
lichidati prin orice mijloace, pe baza unui inventat material incriminator.
Norii plumburii se adunau pe cerul unei tari, care se inrosea din ce in ce mai
mult.
Multe familii erau imbracate in doliu, ca urmare a exterminarilor fara
precedent. Din maidanele periferiilor au aparut cu pumnul ridicat cele mai
decazute fiinte, ovationandu-i intr-o totala isterie pe marii criminali totalitaristi
ai vremii. Barbaria, ura si dusmania s-au putut dezvolta pe un teren ce a
devenit fertil, datorita putregaiului adus de apele mocirloase.
Unul dintre factorii de decizie, aflat multi ani in inaltele structuri ale Securitatii,
initiatorul si coordonatorul executiilor in lant ale opozantilor a fost
generalul Gheorghe Pintilie. Studiind cu atentie mijloacele de informare
oficiale si marturisirile detinutilor politici, supravietuitori ai
masacrului, aflam ca Gheorghe Pintilie, cu numele de botez Timofei Bondarenko
s-a nascut in anul 1902, la Tiraspol, in Imperiul Rus. Incepand din adolescenta
a luptat in Armata Rosie pe tot parcursul razboiului civil, atribuindu-i-se diminutivul
de Pantiusa. Din relatarile lui Tatiana Bratescu, fiica lui Ana Pauker, se
desprinde faptul ca, inca din perioada cand era consomolist, urmarea preotii cu
o isterie fara seama. Informat ca acestia tin o sedinta intr-un bordei izolat
din stepa, a acoperit adapostul cu pamant, omorandu-i prin sufocare. De
tanar a fost racolat de serviciile secrete sovietice si instruit in actiuni
de spionaj si sabotaj impotriva autoritatilor romane. In prima misiune
intreprinsa pentru a intemeia o retea de spionaj la Bucuresti, a fost arestat
de Siguranta si intemnitat, alaturi de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Samuel Burah
Tescovici (Teohari Georgescu) si Iosif Chisinevschi. A fost eliberat din
inchisoare la 23 august 1944, dar nu a plecat cu arma in mana spre
Incepand cu anul 1948, in calitate de general de Securitate, promovat direct,
fara sa treaca prin gradele anterioare, a condus Directia Generala a
Securitatii, pana in 1963. Sursele de informare l-au considerat responsabil
pentru arestarea, deportarea, intemnitarea si linsajul a peste 400 de mii de
opozanti ai comunismului. Ca adjuncti, i-a avut pe renumitii Boris Grumberg
(Alexandru Sergheevici Nicolschi), Vladimir Mazuru, Micael Dulbergher (Misu
Dulgheru) si altii, asupra carora voi reveni. Fostul ministru comunist, Alexandru
Sasa Barladeanu, aparut dupa 1990 ca disident din nastere si acuzator al
dictaturii si terorii comuniste din care a facut parte, a afirmat ca Gheorghe
Pintilie a actionat fara regrete, doar la ordinul superiorului sau, Gheorghe
Gheorghiu Dej, pe direct, fara intermediari ierarhici. In baza acestei
increderi depline, Pantiusa nu si-a dorit niciodata fotoliul titular al Ministerului
de Interne sau de ministru al Securitatii, motiv pentru care le-a refuzat de
doua ori. Totdeauna a fost constient ca puterea lui era enorma. Teoharie Georgescu
si Alexandru Draghici erau mici copii in fata lui, chiar daca in schema figurau
ca sefi si el adjunct.
Gheorghe Pintilie era de multi ani ofiter sovietic INU, din Directia de Informatii
Externe a Securitatii de la Moscova, implantat in structurile inalte de la Bucuresti.
La inceput, celebra Brigada Mobila-Smers, a NKVD-ului sovietic, a avut la
Bucuresti doi reprezentanti, pe nume, Alexandr Saharovski si Dmitri Fedicikin,
langa care erau, ca observatori, consilierii Mihailovici si Tigancof. Acestia,
la randul lor, au incredintat comanda acelei sucursale odioase unor vechi
agenti sovietici, nimeni altii decat Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi si
Yemilyan Bodnarenco, alias Emil Bodnaras. Din spionajul sovietic mai faceau
parte colonelul Hanna Rabinsohn, alias Ana Pauker, si maiorul Luca Vasile,
amandoi incadrati la Bucuresti ca ministri si secretari in CC al PMR, pana in
1952, cand au fost arestati pentru devieri. Gheorghe Pintilie s-a pensionat la
cerere in anul 1963. Oricum, in 1965, Ceausescu il scotea din schema, asa cum a
facut cu majoritatea celor care au crescut sub aripa protectoare a lui Gheorghiu
Dej si erau dovediti ca lucreaza in slujba fratelui de la rasarit. In anul
1968, Pantiusa a fost exclus din partid, cu ocazia reabilitarii post-mortem a
lui Lucretiu Patrascanu. Intrebat cu privire la asasinatele comise sub
coordonarea sa, a recunoscut cu sinceritate, ca acele actiuni le-a facut din
convingere si respect fata de disciplina de partid. Suparat ca a fost scos din
randurile comunistilor, a inceput sa asculte posturi de radio occidentale,
uitand ca pentru gravul delict, chiar el le-a rupt firul vietii celor care au
avut acea indrazneala in anii ‘50.
Pentru a exista si nelipsita bomboana pe coliva, in anul 1971, cu prilejul
aniversarii a 50 de ani de la infiintarea
In randurile ce urmeaza voi prezenta numai fragmentul care se refera la indicatiile
de imbunatatire a muncii de Securitate, din care am scos frazele care se
repeta. “Sa ne intarim, sa putem da lovituri dusmanului, cat mai puternice,
poate intreit. Dusmanul abia acum este turbat. Partidul a hotarat sa lovim cu
toata puterea. Avem o serie de slabiciuni, de care trebuie sa ne debarasam,
trebuie sa le scoatem cu fierul rosu din organismul nostru.(…) Trebuie sa luptam
sa scoatem tot ce este putregai. Partidul a hotarat sa facem colonii de munca,
sa spunem lagare, detasamente de munca. Inca nu s-a gasit forma, ramane de
framantat, ca sa dam politiceste just. Noi pe cineva trebuie sa bagam, n-o
sa ramana goale.”
Studiind arhivele cotidianului Scanteia si citind dezvaluirile generalului Pacepa,
am dat peste o varianta puternic politizata a biografiei lui Gheorghe Pintilie,
care in urma scrutinului din 28 martie 1948 urma sa fie musai ales deputat in
Marea Adunare Nationala, nou infiintata. Biografia bine ticluita a ocolit cu
mare atentie locul nasterii, orasele prin care a trecut, s-a evitat perioada in
care nu a facut nici o scoala, ajungand direct general, precum si alte repere.
Sunt insiruite numai ambiguitati, specifice vocabularului sabloanelor de lemn
ale vremii. Pe parcursul textului se repeta de 11 ori cuvintele lupta si
luptator. In acea perioada, redactorul sef al cotidianului Scanteia era Sorin
Toma. “La 11 ani, Pintilie Bondarenco, fiul unui cizmar sarac, cu o casa
impovarata de nevoi, isi castiga painea carand scanduri la o fabrica de cherestea.
De atunci, din primii ani ai vietii sale de muncitor in fabrica, i-a crescut in
suflet revolta impotriva nemiloasei exploatari patronale. La 13 ani intra
ucenic intr-o turnatorie. Acum feciorul cizmarului traia intr-un oras major si
lucra la o fabrica mare. Dar si exploatarea de aici era mare. Mult mai multi
muncitori de toate varstele trudesc pentru huzurul stapanilor. Tanarul Pintilie
invata de la mesterii metalurgisti doua lucruri: meseria de lacatus si datoria
fiecarui muncitor de a lupta impotriva exploatarii, pentru o existenta si o
viata mai buna.
Cand izbucneste Marea Revolutie din Octombrie, Pintilie Bondarenco se avanta cu
tot curajul tineresc in lupta pentru paine, pentru libertate, pentru pace,
pentru drepturile poporului muncitor (avea doar 15 ani - n.a.). Apoi il gasim
pe tovarasul Pintilie Bondarenco crescut in lupta si imbogatit cu experienta
luptei de pana atunci, in mijlocul muncitorilor din fabricile si uzinele
Capitalei. E anul 1933. Reactiunea fascista se accentueaza. Drepturile cele mai
elementare ale muncitorilor sunt calcate in picioare. Revolta si ura cresc in
toate locurile de munca si se ridica clocotitoare in luptele din februarie de
la Grivita si Valea Prahovei. Mereu in mijlocul muncitorilor, tov. Pintilie
Bondarenco - soldat calit in randurile Partidului de avangarda al clasei
muncitoare -participa la organizarea luptei impotriva odiosului regim de la
carma tarii. Siguranta, care cunoaste activitatea acestui neobosit luptator
revolutionar, hotaraste sa-l smulga din mijlocul muncitorilor. In 1937, in urma
unui odios proces, e condamnat la 20 ani de temnita grea. Dar, nici in dosul
gratiilor, acest verificat luptator nu inceteaza lupta. La Doftana, la
Vacaresti, la Caransebes, pretutindeni unde calaii il poarta in lanturi, el
continua, alaturi de tovarasii Gheorghiu Dej si Teoharie Georgescu, munca de
ridicare de noi cadre, otelite, pentru a duce mai departe lupta pentru victoria
cauzei clasei muncitoare (intelegem ca detentia lejera le permitea aceasta
lupta - n.a.). Eliberat dupa 23 august 1944, tov. Pintilie Bondarenco
primeste o serie de munci de mare raspundere pe care le indeplineste cu cinste
si devotament. La 28 martie 1948, taranii si muncitorii din Ialomita il vor
alege pe tov. Pintilie Bondarenco ca reprezentant al lor in Marea Adunare
Nationala, fiind siguri ca poporul muncitor va avea in el un darz si incercat
luptator pentru o viata mai buna.”
Ales deputat, Gheorghe Pintilie si-a inceput activitatea laborioasa pentru a
oferi viata frumoasa promisa, devenind vanator al opozantilor. La 28 aprilie
1948 l-a arestat personal pe Lucretiu Patrascanu, considerat ca a deviat grav
de la linia partidului, opunandu-se sa-i fie retrasa cetatenia romana regelui
Mihai. O alta acuzatie a fost aceea ca, la un miting la Universitatea din Cluj,
Patrascanu a spus ca este in primul rand roman si apoi comunist, ceea ce
inversa ordinea impusa de internationalismul proletar. Dupa acel eveniment,
Gheorghe Pintilie a inceput in forta munca de infiintare, dupa modelul
sovietic, a sinistrei Securitati care nu va ierta pe nimeni cu nimic. Inclusiv
pe Vasile Luca, fost lider bolsevic malefic, omorat in inchisoarea Aiud,
langa anticomunistii incarcerati anterior la ordinele lui.
Generalul Gheorghe Pintilie a coordonat plecarea in exil a regelui Mihai. Acel
moment interesant si traseul parcurs de trenul regal, insotit de generalul Alexandru
Nicolschi, o alta figura sinistra in peisajul vremii, il voi relata intr-un
episod viitor.
Un canadian in inchisorile comuniste romanesti |
|
In anii represiunii
comuniste, uriasa masinarie a mortii nu a tinut cont de nimeni si nimic.
Organele regimului totalitar nu i-au intrebat niciodata pe cei arestati daca
suporta detentia, asa cum invoca acum fostii exponenti ai dictaturii, cand sunt
anchetati cu blandete pentru evenimentele sangeroase si neelucidate din decembrie
1989. Nimeni nu i-a intrebat pe ilustrii generali, acanemicieni si politicieni
arestati dupa 1948, daca au nevoie de ingrijire medicala. Mai mult de jumatate
dintre elitele masacrate au fost aruncate in gropi anonime. Familiile nu au
fost anuntate. Actele de deces s-au completat cu mare intarziere. Cei care au
supravietuit, ne-au lasat marturisiri cutremuratoare.
Calvarul inchisorilor politice romanesti a fost cunoscut in amanuntime de
canadianul George Valentin Sarry, nascut la 8 ianuarie 1928, la Constanta,
tatal sau fiind de origine greaca si mama englezoaica. Dupa absolvirea
cursurilor liceale, nu si-a putut continua pregatirea, deoarece a fost arestat
la 17 noiembrie 1948, pentru crima de inalta tradare si spionaj. Acuzatiile
aduse nu au putut fi probate cu documente certe. Singura vina ce i s-a pus in
carca a fost aceea ca se intalnea in mod repetat cu fratele sau,
Judecat in regim de urgenta, Valentin Sarry a fost condamnat la 15 ani munca
silnica, urmand sa cunoasca pe viu, pe propria piele, metodele de exterminare
folosite de temniceri in abatoarele umane de la Jilava, Aiud, Pitesti, Oradea,
Baia Sprie si Cavnic. Colegii de detentie l-au considerat deosebit de curajos,
inversunat impotriva tortionarilor haini, care nu cunosteau ce este mila.
Pentru protestele sale repetate fata de foametea indurata si fata de bataile
cumplite cu care erau tratati detinutii politici, George Sarry a fost supus la
suferinte fizice si morale de nedescris. In repetate randuri a facut parte din
grupurile celor care au declarat greva foamei la Cavnic, Oradea si Pitesti,
solicitand imbunatatirea hranei si stoparea abuzurilor la care erau supusi
napastuitii adusi intr-o stare degradanta, de catre cruzimea temnicerilor
inventivi.
In anul 1953, la Cavnic, cu toate ca a stiut in detaliu planurile evadarii,
programate la 6 iunie, a grupului condus de Ion Ioanid, nu a deconspirat
secretul. Din contra, i-a avertizat pe temerari ca se avanta intr-o actiune
sortita de la inceput esecului, asa cum de fapt s-a si intamplat. Dupa 100 de
zile, fugarii au fost prinsi, batuti pana la lesin, urmand sa suporte
consecintele. Acest moment l-am prezentat in episodul numarul 30. Cu toate ca
nu a facut parte din efectivele evadatilor, renuntand in ultima clipa, George
Sarry a avut de indurat supliciul altor anchete, pentru omisiune de denunt,
deoarece nu si-a tradat colegii fugari. Anchetat de Securitatea de la Baia
Mare, a fost inchis apoi la penitenciarul
Pentru a nu pierde timpul cu legarea repetata a lanturilor la picioarele celor
ce trebuiau scosi din celule si dusi la anchete, temnicerii le-au montat la
glezne bratari late din tabla nituita, pe care le purtau permanent, urmand ca
la nevoie sa treaca rapid lantul printre ocheti. Dupa judecarea procesului
celor 14 evadati, a urmat si condamnarea lui George Sarry pentru crima de
tainuire, omisiune de denunt si informatii furnizate grupului de evadati.
Pentru aceste acuzatii a mai primit un supliment de 8 ani, pe langa cei 15, pe
care ii avea de efectuat de la prima condamnare. Desi avea varsta de 26 de ani,
descurajat ca va sta inca 18 ani intre tenebroasele ziduri ale temnitelor
comuniste, George Sarry a incercat sa se sinucida. Dupa cinci ani de detentie,
slabise enorm. Dintr-un munte de om, ajunsese sa cantareasca 46 de kg, oase
invelite in piele. Nu mai putea sa stea in picioare. Si-a taiat venele cu un
ciob de sticla si apoi si-a confectionat un streang dintr-o sarma care
traverasa patul pe dedesubt. Toate stradaniile sale nu au dus la nici un
rezultat. A avut zile sa traiasca pentru a fi chinuit in continuare. De la
Oradea a fost transferat la Aiud, impreuna cu lotul evadatilor. Cateva luni mai
tarziu, in toamna anului 1954, cei condamnati pentru spionaj si tradare au fost
trimisi la
In acea perioada, comandantul inchisorii era capitanul Gheorghe Mandres, fost
muncitor cazangiu la Atelierele
In luna februarie 1960, dupa aproape sase ani petrecuti la Pitesti, pe cand se
afla din nou la izolare in lanturile firescului cotidian, George Sarry a primit
vizita unui ofiter straniu, care a urgentat eliberarea sa si, mai mult decat
atat, expedierea precipitata in Anglia, la 13 mai 1960. Acel nesperat
privilegiu s-a datorat faptului ca Serviciile Speciale Britanice arestasera
cativa spioni romani de mare calibru, urmand sa se faca un schimb de
prizonieri. Deoarece Securitatea stia ca Louise, mama lui George Sarry,
revenise intre timp in
La respectabila varsta de 81 de ani, organismul sau greu incercat in anii
tineretii, simte o mare alinare in prezenta minunatei sotii, langa cele doua
gingase fiice, inconjurat de trei nepotele dragalase si gineri respectuosi.
Pentru cei aproape 11 ani de detentie, in care tineretea sa a fost anulata,
lasata in intunericul inchisorilor politice, fara sa aiba vreo vina, inca nu
raspunde nimeni. Speram ca justitia isi va aminti candva ca un masacru savarsit
la scara larga, pe o durata lunga de timp, reprezinta o crima de mari
dimensiuni, un asasinat in masa, care niciodata nu se prescrie, indiferent daca
au fost sau nu impuse de ocupantul-aliat sovietic. Atunci cand au fost
intrebati de ziaristi, din ce motive au murit in mana lor zeci de mii de detinuti
politici, unii temniceri au raspuns cu un zambet sfidator ca au fost in linia a
doua, la administrativ, nu la operativ. Altii au sustinut cu tarie ca tot ce se
dezvaluie sunt veritabile minciuni, menite sa discrediteze patriotismul ce a
zacut in ei pe tot parcursul neutralizarii bandelor subversive, fasciste, ce
doreau rasturnarea regimului de democratie populara. Nu poate fi uitata
imaginea televizata in anul 1990, cand industriasul crimei Alexandru Nicolski a
dat acel interviu in pragul usii, sub imperiul linistii ca nu va fi arestat de
noile autoritati, care proveneau tot din sistemul care anterior fusese protejat
de cel intervievat.
Tribunalul istoriei reale va stabili cu impartialitate partea de vina a
fiecaruia si aportul adus la implementarea prin forta a noilor randuieli
represive in
Spre aducere aminte trebuie mentionat ca pe parcursul celor 45 de ani de
teroare comunista, au existat trei eliberari consistente, gratieri sau
amnistieri. Ele au fost impuse in primul rand de factorii externi din vest, de
care
In cadrul acelei situatii impuse de vestici, o parte a fostilor detinuti
politici au avut sansa nesperata sa emigreze mult mai usor in occident. Regimul
cauta ca, prin aceste aprobari imposibile in alte perioade, sa scape de
opozanti, sa-si asigure linistea pe cararile trasate de Marele Arhitect spre
Epoca de Aur, spre inaltele culmi de progres si civilizatie ale societatii
comuniste multilateral dezvoltate. Am folosit expresiile tipice acelor ani.
Partea trista este aceea ca la ora actuala pe multi tineri nu ii intereseaza ce
au facut acei entuziasti, care au actionat cu convingerea ca prin lupta lor vor
incerca sa indrepte o lume stramba. Ei au luptat in muntii nostri, in sate si
orase, in padurile de langa casa noastra. Ii tratam cu o raceala de parca ar fi
luptat pe alte continente, peste mari si tari, la Polul Nord sau Polul Sud.
Acei eroi s-au jertfit pentru adevar si dreptate, au avut un caracter integru.
Au acceptat sa moara pentru o idee, pentru un ideal. Doreau ca prin jertfa lor
sa stopeze ascensiunea comunismului, chiar daca eroismul lor s-a dovedit
insuficient in fata uriaselor forte ale represiunii. Naivitatea ca va interveni
occidentul sa-i goneasca pe rusi a fost platita scump de eroii sperantelor
inselate. Prin tot ce au facut acei martiri, au adus o adiere de demnitate unui
popor vandut la ruleta marilor puteri. Organele represive ale oranduirii
comuniste au dirijat un sistem piramidal al fricii, prin care sa poata controla
si supraveghea intreaga natiune. Pana cand si-au tradat stapanul incomod,
asasinat rapid in ziua de Craciun, 1989.
Iconostasul jertfei |
|
Utopia comunista ne
asigura ca nu facea altceva decat sa construiasca paradisuri. Dintr-o
personalitate respectata, dupa arestare, respectivul devenea un nimeni, un
bandit, scuipat si batjocorit. Un intelectual cu o conduita exemplara, care a
murit intre zidurile inchisorii Aiud, a fost preotul Florea Muresanu, nascut la
8 iulie 1907, in localitatea Ciubanca, din judetul Cluj. Dupa absolvirea
liceului din Dej, a urmat cursurile Academiei Teologice, tot din Cluj. In
paralel a urmat si Facultatea de Litere si Filosofie, dupa care a plecat la
specializare in Franta, la Strassbourg. La 4 iulie 1932 s-a casatorit cu
Eugenia Adam, care ii va darui doi copii: Delia si Andrei.
In noiembrie 1958, parintele Muresanu s-a deplasat la
Scarbit de situatie, in 1953 s-a retras la o parohie rurala, la Suciu de Sus,
in Maramures. Cererea prin care solicita, la 7 martie 1956, postul de preot la
Cluj, i-a fost refuzata. In noaptea de 11/12 iunie 1958, Florea Muresanu a
fost, din nou arestat pentru propaganda mistica si reactionara. Judecat la Satu
Mare, a fost condamnat la 25 de ani munca silnica, sub invinuirea de spionaj,
subminarea autoritatilor si impiedicarea colectivizarii agriculturii din comuna
Suciu de Sus. Purtat prin inchisorile Gherla si Jilava, parintele va ajunge in
final la Aiud, unde, la 4 ianuarie 1961 a murit, datorita severului regim de
exterminare. Cadavrul a fost aruncat intr-o groapa peste care, ulterior, s-a
asfaltat un drum de acces.
Florea Muresanu reprezinta teologul complet, erudit, care a facut ca marturisirea
sa, intima si vie sa fie condamnata de un regim ostil si ateu. A colaborat la
numeroase reviste din Ardeal, precum Renasterea, Viata Ilustrata, Tribuna
Ardealului, Telegraful Roman si altele. Zestrea sa editoriala cuprinde peste 11
volume, unele de monografii, altele cu continut religios, precum si manuale
scolare de religie.
Tot la Aiud s-a rupt firul vietii preotului Ilie Rusmir, nascut la 7 noiembrie
1893, in localitatea Borlovenii Vechi, din judetul Caras Severin. Dupa
absolvirea Institutului Teologic si Pedagogic din Caransebes, a urmat cursurile
facultatii de stiinte din Cluj, dupa care a fost repartizat profesor de
biologie la liceul din Oravita. In 1916 s-a inscris in randurile Partidului
National Roman. Dupa razboi, cand Banatul a revenit la Patria Mama, dupa Marea
Unire, Ilie Rusmir a fost secretar general al organizatiei PNT, din judetul
Caras, pana in 1947. A publicat numeroase articole in revista Resita Pitoreasca.
Ales primar al Oravitei in doua mandate, a intemeiat cinematograful Astra si
Biblioteca oraseneasca cu 2.500 de volume. A contribuit totodata la inaugurarea
unor organizatii cooperatiste in comunele din jur, devenind o personalitate.
La 6 martie 1945, noile autoritati comuniste l-au dat jos din functia de
primar, dupa care l-au arestat, pentru putin timp, deoarece a adapostit o
femeie de nationalitate germana, in intentia de a nu fi deportata in URSS. La
alegerile falsificate pe fata la sfarsitul lui noiembrie 1946, profesorul si
teologul Ilie Rusmir a adunat dovezi certe despre acea farsa, in urma careia
trebuiau sa fie castigatori comunistii. La 11 martie 1947 a fost, din nou
arestat si torturat timp de sapte luni, in sediul Ministerului Afacerilor
Interne din Bucuresti, dupa care a fost intemnitat la
Dupa trei luni de la eveniment, la 17 septembrie 1950, profesorul este din nou
arestat si anchetat la Securitatea din
Intre zidurile tenebroase ale inchisorii Aiud a murit preotul Gheorghe Tarcea,
nascut la 5 noiembrie 1890, in localitatea Mag, din judetul
Dupa venirea la putere a noilor autoritati comuniste, a inceput sa fie urmarit
pentru activitate reactionara. In februarie 1950 a fost arestat si trimis patru
ani in lagarele de la Canal. A supravietuit metodelor de exterminare si, dupa
eliberarea survenita in august 1954, i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu
la Rachitoasa, in Baragan, timp de doi ani, pana la 20 iunie 1956. Revenind la
Hunedoara, este din nou arestat, la 22 mai 1958 de Securitatea din Deva si
acuzat ca face parte din miscarea de rezistenta anticomunista. In timpul
anchetei a recunoscut ca i-a indemnat pe credincoisi sa se opuna
colectivizarii fortate a agriculturii, a predarii cotelor si a propagandei
antireligioase. A condamnat alungarea regelui si a criticat nationalizarea
industriei. Pe parcursul procesului ce a avut loc la Tribunalul Militar Cluj a
denuntat torturile la care a fost supus in timpul anchetelor, schingiuiri care
au urmarit obtinerea cu forta a unor declaratii neconforme cu exactitatea
faptelor.
Procurorul militar a cerut pedeapsa cu moartea pentru insolenta prin care a
demascat public chinurile la care a fost supus de Securitate. Semnele erau
evidente. Avea barba smulsa si degetele strivite la balamaua usii. Din familia
sa au mai fost arestati fiul si ginerele, fiecare condamnati la cate 20 de ani
de munca silnica. Prin Sentinta numarul 20 din 15 ianuarie 1959, parintele
Tarcea a fost condamnat la temnita grea pe viata si confiscarea averii, pentru
crima de insurectie armata. De la penitenciarul Deva a ajuns la cumplita
temnita Aiud. La 16 ianuarie 1963 i-a fost comutata pedeapsa la 25 de ani munca
silnica. Desi avea 73 de ani, era frecvent pedepsit la izolare severa, batut,
umilit, lasat in gerul iernii. Asa cum era de asteptat, la 30 septembrie 1963,
a murit bolnav de
Cimitirul lacom al temnitei Aiud a mai inghitit inca o mare personalitate.
Preotul Ilarion Felea s-a nascut la 21 martie 1903, in localitatea Valea Bradului,
din judetul Hunedoara. Dupa absolvirea cursurilor liceale la Brad si
A predat ca profesor la Academiile Teologice din Cluj si
Arestat la 3 martie 1945, a fost anchetat in lagarul de la Caracal, dupa care a
fost eliberat in luna iulie. Revenit la
Pe toti acesti Patriarhi ai Suferintei nu i-a intrebat nimeni daca suporta
detentia si daca sunt de acord cu propria exterminare. In tranzitia actuala de
dupa 1989, toti exponentii comunismului care au fost cercetati cu mare ezitare
si stangacie au invocat la unison ca nu suporta inchisoarea sub pretextul ca
sufera de fel de fel de maladii. Deci, 45 de ani am fost condusi spre zarile
luminoase ale societatii comuniste multilateral dezvoltate, de activisti si
guvernanti deosebit de bolnavi, dar patrioti.
Remeber in calea uitarii |
|
In seara zilei de 9
octombrie 1944, cand
In memoriile sale, Churchill, in calitate de prim-ministru al Marii-Britanii, a
descris in amanuntime acele clipe in care s-a hotarat soarta a zeci de milioane
de suflete zbuciumate. “Am sosit la Moscova in dupa-amiaza zilei de 9 octombrie
1944. La 10 seara am avut prima noastra intrevedere importanta de la Kremlin.
Erau prezenti numai Stalin, Molotov,
Am intins apoi hartia lui Stalin, care, intre timp asculta traducerea. A urmat
o scurta pauza. Apoi Stalin a luat creionul sau albastru si a facut un mare OK
si mi-a restituit hartia.
Totul s-a transat in mai putin decat ar fi necesar sa te asezi pe un scaun.Dupa
aceea a urmat o lunga pauza. Hartia statea in mijlocul mesei. In cele din urma,
rupand tacerea am zis: Nu va parea, oare prea cinic daca se va afla ca am
dispus de soarta a milioane de oameni, intr-o maniera atat de neobisnuita? Hai
sa ardem hartia. Nu, mi-a raspuns Stalin, tine-o la dumneata…”(Tatucul stia cu
precizie ca va face ce vrea el, nu ce era trecut pe hartie. n.a.). La doua
saptamani de la acest eveniment care a intunecat sperantele de libertate ale
multor popoare dornice de dreptate, dar amarnic inselate, generalul De Gaulle,
patruns de anumite banuieli, a sosit la Moscova, la 24 noiembrie 1944,
punandu-i o singura intrebare lui Stalin: Ce soarta veti rezerva tarilor
balcanice? Stalin a raspuns senin, degajat si ironic, de pe pozitia
invingatorului care a profitat la maxim de pe urma unor naivi:
Referitor la scena de mai sus, cand multor popoare le-a fost semnata sentinta
capitala, este relevanta epigrama matematicianului Nicolae Petrescu-Pitesti:
Churchill, Roosevelt, doar o leaca/ Ar fi fost, cred eu, normal/Batranetea
sa-si petreaca/La Aiud sau la Canal!
Dupa incheierea razboiului, URSS a devenit o mare putere care nu a mai
recunoscut ajutorul dat de aliatii anglo-americani, tancuri, tunuri, avioane,
hrana si echipament. Din contra. A devenit dusmanul numarul unu al
imperialismului apusean, asa cum scria pe toate pancartele si in acuzatiile
cuvantarilor liderilor comunisti din Lagarul Socialist. S-a adeverit inca o
data zicala Pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Cotele de
influenta stabilite de Churchill pe acel petec de hartie nu au fost respectate
de Stalin.
Referitor la refuzul lui Tito de a fi aservit Moscovei, Gheorghe Gheorghiu-Dej
a tinut o cuvantare, in 1952: Tradatorii iugoslavi, executand vointa
imperialistilor, si-au propus ca sarcina sa creeze in tarile de democratie
populara, bande politice alcatuite din elemente reactionare, nationaliste,
clerice si fasciste, pentru ca, bazandu-se pe ele, sa infaptuiasca in acele
tari o lovitura de stat. Sa le desparta de Uniunea Sovietica si de intregul
lagar socialist si sa le subordoneze fortelor dominante ale imperialismului.
Clica lui Tito a transformat Belgradul intr-un centru american de spionaj si de
propaganda anticomunista.
Auzind despre jalea ce cuprinsese intreaga Europa de Est in urma proastei
impartiri a zonelor de influenta, in avantajul lui Stalin, Winston Churchill a
cautat inutil sau mult prea tarziu sa dreaga busuiocul. In zadar a infiintat un
organism international, care sa contribuie la respectarea drepturilor omului,
drepturi cu care Tatucul de la Moscova se stergea pe picioare. La demersul lui
Churchill au aderat personalitati ca Jean Monnet, Francois Mitterand, Robert
Schuman, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu, fost ministru de Externe roman si
altii. In perioada 7-11 mai 1948 s-a organizat la Haga Congresul Europei, sub
presedintia lui Churchill, un congres cu decizii iluzorii, fara nici o putere
de patrundere in tarile socialiste, incarcerate in spatele Cortinei de Fier. La
25 octombrie 1948 s-a infiintat Miscarea Europeana Internationala, care
sustinea principiul unei Europe Unite. In fata tuturor acestor organizari,
Stalin radea in hohote, deoarece stapanea un intreg lagar in care acele
organisme cu denumiri care il amuzau nu erau recunoscute, erau nule si
neavenite. Planurile dictatoriale si precise ale lui Stalin sfidau in totalitate
programele frumoase si inaplicabile ale vesticilor, care erau rupte de
realitatea crunta, ce facea ravagii in lagarul socialist.
Si, in timp ce in Europa occidentala se faceau fel de fel de intruniri,
simpozioane si serbari pline de stralucire si veselie, in muntii Romaniei
insurgentii miscarii de rezistenta anticomunista mureau zilnic, impuscati in
luptele cu trupele de Securitate, executati la capturare sau in urma unui
proces rapid, formal, de toata
La 17 martie 1949, cand rezistenta anticomunista din Muntii Banatului fusese
inabusita in sange, Guvernul Statelor Unite a infiintat Comitetul pentru o
Europa Libera. Acest organism, la randul sau, a intemeiat postul de radio
Europa Libera, care emitea din Germania de Vest, prin transmitatorul de unde
scurte de 7,5 kw. Finantarea era asigurata de Congresul SUA. Conducera sectiei
romane i-a fost incredintata lui Mihail Farcasanu, care fugise din
La 5 martie 1953, murise la Moscova Marele Stalin, Parintele popoarelor.
Ipocritii care il aclamasera pana atunci, l-au dat jos de pe pancartele pe care
figura asezat langa filosofii materialismului, Marx, Engels si Lenin. Acuzat
virulent pentru cultul personalitatii, statuile ridicate in cinstea lui au inceput
sa cada, una dupa alta. Orasul Stalin a redevenit
In
In 1953, Pastele a fost sarbatorit cu mare frica, la 5 aprilie. La o luna dupa
postul Pastelui a inceput postul Festivalului, interval in care trebuiau
stocate alimentele, necesare invitatilor. In magazine si restaurante era o
saracie de necrezut. Se faceau pregatiri ample pentru cea de a patra editie a
Festivalului Mondial al Tineretului si Studentilor pentru Pace si Prietenie.
Manifestarea, care a fost deosebit de costisitoare pentru o
In ziua de 1 august, cand au inceput festivitatile de deschidere, totul arata
in jur plin de belsug si fericire, cu scopul ca cei 30.000 de participanti sa
plece apoi, in tarile lor, cu impresia ca au vizitat o tara deosebit de bogata,
in care alimentele erau in exces, variate si atragatoare. Au avut loc diferite
intreceri sportive, mai mult la nivel de amatori. Cu acest prilej a fost
inaugurat la Bucuresti cel mai mare stadion al tarii, 23 August, la care au
muncit si au murit multi detinuti politici, precum si militari in termen, din
batalioanele de munca si disciplinare, care mai purtau denumirea, neoficiala, de
Dilibau. In ziua cand s-a comunicat ca prin gara Craiova va trece un tren plin
cu reprezentanti ai tineretului din tarile in care se implanta comunismul,
peronul era intesat de pionieri, adusi cu forta de instructorii lor,
inconjurati de o armata de activisti.
Programul scolar a fost sistat datorita intereselor de partid. Cand trenul a
oprit in statie pentru 30 de minute, conform ritualului stabilit anterior, la
ferestre au aparut doar cativa tineri, care nu stiau ce se petrece pe peron. Nu
credeau ca ampla manifestatie propagandistica era destinata lor, ca o puternica
impresie de atasament, cu care sa se duca in
In acea perioada, in licee se invata dupa manuale sovietice traduse. Istoriei
Partidului Comunist (Bolsevic) al URSS ii erau alocate multe ore de studiu. In
activitatea corala se canta Imnul URSS si, mai ales, un cantec impus ce purta
titlul Sulico, care reprezenta un personaj important, un simbol moral, un model
demn de urmat in constructia comunismului.
Despre amanuntele acelei perioade sunt multe de spus, motiv pentru care voi
reveni cu alta ocazie, pe parcursul serialului.
Tehnica ororii |
|
In infernul
concentrationar au suferit toate categoriile profesionale. Autoritatile
comuniste au considerat ca locul potrivit pentru oamenii de inalta conduita
morala este numai in inchisori. Preotul Ioan Baldescu este unul dintre acestia.
S-a nascut la 17 iulie 1886, in comuna Mihailestii de Sus, judetul Olt. In
anul 1898 s-a inscris la Seminarul Teologic din Curtea de Arges. Dupa doi ani,
s-a transferat la Seminarul Central din Bucuresti, pe care l-a absolvit in anul
1906. A urmat apoi cursurile Facultatii de Teologie, dupa care a fost
hirotonit preot, la Parohia Seaca, din judetul Teleorman.
Satul era sarac. Taranii lucrau cu greu cele 4.350 pogoane ale mosiei lui
Mauriciu Blank. Arendasii erau de o ferocitate iesita din comun. Prin actiuni
hotarate, preotul Ioan Baldescu a urgentat improprietarirea taranilor care s-au
intors de pe fronturile primei conflagratii mondiale. Pentru tot ce a facut in
zona, preotul a fost promovat protoereu al judetului Teleorman. A contribuit la
ridicarea a doua localuri de scoli, a unui dispensar medical, a cladirii
primariei si la infiintarea Bancii Rurale
Dupa instaurarea regimului comunist, parintele Ioan Baldescu a intrat in vizorul
Securitatii, ca un potential dusman al poporului. Urmarea nu a intarziat sa
apara. La 15 august 1952, la ora 10 seara, a fost arestat de Securitate,
impreuna cu fiul sau, Emil, care era tot preot. In noaptea respectiva s-au
operat multe arestari, pe fondul prigonirii slujitorilor bisericii. Opozantii
trebuiau anihilati rapid, deoarece, in calitatea lor de preoti aveau mare
influenta asupra enoriasilor. Doua camioane tip Molotov au fost umplute cu
nefericiti, care nu stiau daca se vor mai intoarce. Ajunsi in lagarul de la
Ghencea, le-au fost scoase lanturile de la picioare, urmand obisnuitul
supliciu. Mancarea era putina si bataia din belsug, pe fondul dorintei
autoritatilor de a “tria” sufletele nevinovate.
La 19 septembrie 1952, 400 de detinuti politici au fost urcati in vagoane de
marfa, cu destinatia Dobrogea. Coborati in statia Dorobanti, au mers
incolonati pana in lagarul de exterminare Coasta Galesului, fara sa fie
condamnati. In urma conditiilor grele de viata pe care le indurase din momentul
arestarii, sanatatea preotului a avut de suferit. Cu hainele ude de
transpiratie, in bataia vantului rece, s-a imbolnavit de plamani si de inima.
In timpul schimbului intai din ziua de miercuri, 24 septembrie 1952, parintele
a cazul cu fata in jos, pe roaba plina cu bolovani pe care trebuia sa o care in
ciuda faptului ca era bolnav. Doctorul Teodorescu, tot detinut politic, a
constatat decesul. Lucrul a continuat. Nimeni nu a avut voie sa se opreasca.
Spre seara, cadavrul a fost adus in lagar de preotii Leonida Dumitrachescu si
Ioan Turcu. Conform regulamentului, mortul trebuia sa fie de fata la apel. A
doua zi, fiul sau, Emil, care lucra in alta formatie, a aflat de cumplitul
sfarsit al parintelui sau, fara sa stie unde a fost ingropat. La 11 august
1953, a fost eliberat si a trait 92 de ani. A lasat doua lucrari de mare
valoare: Marturisiri de dupa gratii si Noi, familia de preoti Baldescu. In
paginile lor a descris infernul prin care a trecut intelectualitatea
romaneasca, inclusiv purtatorii de sutana.
Tot in Dobrogea si-a pierdut sanatatea preotul Petre Diaconescu, nascut la 26
mai 1909, in localitatea Maneasa, din judetul Valcea. A mai avut doi frati,
care au devenit si ei tot preoti. A urmat cursurile Seminarului Teologic din
Ramnicu Valcea, apoi s-a transferat la Seminarul din Ismail, urmand, in
paralel, Scoala Normala din localitate. A revenit pe meleagurile valcene si,
dupa ce s-a casatorit, la 14 decembrie 1933 a fost hirotonit preot. In perioada
urmatoare a devenit simpatizantul Partidului National Taranesc, care promitea
rezolvarea multiplelor necazuri din mediul rural.
In perioada urmatoare, clericul a coordonat constructia unor noi biserici in
comunele Nemoiu si Mitrofani, precum si reparatia altora. In comuna Cetateaua,
a ridicat din temelii casa parohiala, un camin cultural, cantina elevilor
saraci si a participat activ la
Realitatea era cu totul alta. Chiar preotul “agitator” era inscris deja de un
an in intovarasirea 23 august, din comuna Amarasti-Vatca. Condamnat la cinci
ani de inchisoare si confiscarea totala a averii, s-a imbolnavit din cauza
regimului sever de exterminare de la Canal. In urma amnistiei generale
survenite la 28 iulie 1964, conform Decretului 411, Petre Diaconescu era deja
bolnav de hepatita recidivata, care mai tarziu s-a transformat in ciroza. Cu
tot tratamentul pe care l-a urmat, decesul a survenit la 15 august 1971, la
Sutesti, Valcea. Facuse 7 ani de detentie si-i fusese confiscata averea pentru
vinovatii minore. O minte diabolica introdusese in legislatie ca se poate
aresta o persoana pentru actiuni faptuite cu ani in urma, chiar daca la acea
data legile in vigoare nu le incriminau.
O alta victima a fericirii aduse de tancurile sovietice a fost preotul Aurel
Negoescu, nascut la 27 mai 1890, in localitatea Intorsura Buzaului, din
judetul Covasna. In familia sa era o traditie preoteasca de peste doua secole.
Dupa ce a absolvit Liceul Andrei Saguna din
Preocupat de promovarea noului in societatea romaneasca, se implica in
reactivarea filialei Astra si la aparitia publicatiei Gazeta Ciucului. La 29
septembrie 1929 a pus piatra de temelie a catedralei ortodoxe din centrul
urbei, finalizata noua ani mai tarziu. Avand de infruntat anumite adversitati,
specifice schimbarii hotarelor, parintele Negoescu a revenit in localitatea
natala, la parohia unde slujise defunctul sau tata, unde va fi promovat ca protopop.
In anul 1948 a intrat in vizorul Securitatii, supravegheat, deoarece predicile
sale erau formulate intr-un mod filosofic, purtand un mesaj discret, de
adversitate fata de noile autoritati comuniste. Avertiza enoriasii sa se
fereasca de cei care sustin ca nu exista Dumnezeu. Totodata a evitat sa
omagieze ziua de 7 noiembrie, dovedind ostilitate fata de Marea Revolutie
bolsevica, prin aceasta confirmand acuzatiile ca este un reactionar infocat.
Avand mare influenta asupra credinciosilor, le-a spus sa nu are campul a doua
zi de la Invierea Mantuitorului, asa cum dadusera dispozitie comunistii din
comuna.
In noapte de 15 spre 16 august 1952 a fost arestat. Fara proces, a fost trimis
la Canal, in lagarul de exterminare de la Capu Midia, pentru o perioada de
cinci ani. Batut, infometat si tinut in frig transpirat, a contractat mai
multe boli, premeditate de temniceri. Dupa patru luni si jumatate de la
arestare, a survenit decesul, in seara zile de 1 decembrie 1952. A fost aruncat
intr-o groapa, fara lumanare si cruce. In registrul starii civile din Navodari
inregistrarea s-a facut abia la data de 13 decembrie 1954, asa cum era
procedura acelor vremuri. Ani in sir, familia l-a asteptat sa vina acasa.
Tot in infernul concentrationar si-a gasit sfarsitul inginerul Romuald Druszcz,
nascut la 20 ianuarie 1923, la Cuciurul Mare, din judetul Cernauti. Dupa
absolvirea liceului, s-a inscris la Institutul Politehnic din
In cadrul anchetelor prelungi, inginerul a fost obligat sa semneze sub
amenintarea torturii cateva declaratii incriminatoare de spionaj. La 18 octombrie
1950, invinuitul a fost trimis in judecata si, cinci zile mai tarziu,
Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la moarte si confiscarea averii. La
21 februarie 1951, inginerul Druszcz, preotul Dumitru Matei si inginerul Ioan
Codalbi au fost executati prin impuscare, in valea de langa inchisoarea Jilava,
loc de trista amintire, in care au fost secerati multi intelectuali de marca.
Abia peste cinci ani, numele lor au fost trecute in registrul celor decedati,
existent in evidentele comunei Jilava.
Incadescenta doliului |
|
Unul dintre acesti preoti
a fost Ion Duma, nascut la 30 martie 1884, in comuna Boian, din judetul
Tarnava Mica (azi, jud.
Parintele Duma a contribuit la infiintarea filialei Bancii Ardelene din localitate
si a organizat cursuri de alfabetizare pentru adulti. Prin unirea Ardealului
cu Patria
Dupa 23 august 1944, preotul a participat la colectarea de ajutoare pentru cei
suferinzi, in urma secetei din
Ca urmare a faptului ca intrase in vizorul Securitatii din Petrosani, intr-o
discutie cu un informator a precizat cu mult curaj: Aud ca vor sa ma schimbe cu
un preot comunist, dar nu-i nimic, va trece si asta. Sunt sigur ca nu va fi mai
mult de doua luni, deoarece razboiul bate la
La 12 iunie 1949, pe fondul persecutiilor slujitorilor bisericii, preotul Duma
a fost arestat de Securitatea din Petrosani. A fost acuzat ca duce o
activitate ostila fata de autoritatile comuniste. Inchis la penitenciarul
Deva, a inceput sa fie anchetat conform retetelor timpului. In memoriul facut
de sotia sa, Elena Duma, expediat lui Petru Groza, se arata ca cel arestat are
67 de ani si nu se face vinovat de invinuirile fictive din dosar. Ca raspuns,
prim-ministrul a dispus sa se faca verificarea, deoarece arestarea s-a facut
la loc si timp nepotrivit, in momentul Liturghiei. Dupa ce dosarul a trecut pe
la toti factorii decisivi ai Securitatii, Teohari Georgescu, Gheorghe
Pintilie, Alexandru Nicolschi si Misu Dulgheru, parintele a fost eliberat, ca
printr-un miracol, la 5 aprilie 1951.
Minunea a durat 8 luni. La 5 decembrie 1951, a fost din nou arestat si
anchetat timp de patru ani, dupa care, la 23 septembrie 1955, i s-a fixat
domiciliu obligatoriu la Targu Jiu. Acumuland mai multe boli in timpul
prelungitelor anchete, batut si infometat, la 11 iunie 1957 preotul a decedat,
fara sa fi fost condamnat vreodata - nevinovat, de altfel.
Un alt martir care a suportat cu greu persecutiile comuniste abatute asupra
bisericii crestine a fost Nicolae Carmanus, nascut la 1 decembrie 1893, in
localitatea Talcina din judetul Severin (azi, Caras-Severin), care avea, pe atunci,
resedinta la Lugoj. A urmat cursurile Liceului Pedagogic-Teologic din
Dupa ce a profesat patru ani ca invatator, la 18 mai 1919, Nicolae Carmanus a
fost hirotonit preot si repartizat la parohia Fundata, langa Bran, in judetul
Brasov. Intre 1920 si 1931, parintele a fost atras de ideologia liberala,
pentru ca, in final, incepand cu anul 1937 sa se implice in Miscarea Legionara,
un nou curent care dorea sa trezeasca societatea amortita. A optat in aceasta
directie in urma gazduirii, pentru o noapte, a liderilor Vasile Marin si Ion
Mota, care l-au lamurit ca a sosit timpul sa se faca ordine in
Dupa instaurarea comunismului, in 1947, noul primar si secretar comunist al
comunei Fundata l-a obligat pe parinte sa-l defaimeze pe Iuliu Maniu in timpul
predicii de la finalul Liturghiei. Pentru refuz, preotul Nicolae Carmanus a
fost arestat de Securitate la data de 15 mai 1948. Timp de trei luni a fost
anchetat la
Infernul concentrationar a mai chinuit o victima. Este vorba de Teodor Popescu,
nascut la 9 iunie 1893, in localitatea Contesti, din judetul Dambovita. Dupa
absolvirea Seminarului Teologic din Bucuresti, a urmat scoala Militara de
Infanterie din Botosani, plecand pe front in 1917, cu gradul de sublocotenent.
Dupa razboi, a urmat Facultatea de Teologie din Bucuresti, dupa care si-a dat
doctoratul la Atena, in 1922. S-a incris apoi la Facultatea de Litere si Filosofie
din
Capitanul anchetator Ion Teodoru i-a spus, la un moment dat, cateva fraze
antologice: Pacat ca se zice ca esti om invatat, pentru ca, daca crezi in Dumnezeu,
esti tot asa de prost ca orice om simplu care crede in Dumnezeu. Stiinta a
dovedit ca nu exista Dumnezeu si nici suflet. Religia este o minciuna, o nascocire
a popilor, pentru a amagi si exploata poporul, ca niste escroci. Partea
interesanta este ca acelasi ofiter l-a obligat pe cel interogat sa-i dea lectii
la istorie, limba franceza si limba
Tribunalul Militar Bucuresti, prin Sentinta numarul 118, din 21 iunie 1959, l-a
condamnat pe profesorul Teodor Popescu la 15 ani de temnita grea si
confiscarea averii. De la Jilava, a fost transferat la Aiud, la 23 octombrie
1959. Acolo a contractat mai multe boli, din cauza regimului sever de
detentie. In prezenta lui, inima detinutilor politici era in mare sarbatoare.
In urma Decretului de gratiere numarul 5/1963, a fost eliberat. Arata ca un
schelet imbracat in piele. Prietenii il respingeau, ca pe un ciumat. La Conferinta
panortodoxa, tinuta la Rodos in 1963, prelatii greci au intrebat delegatia
romana despre starea profesorului Teodor Popescu, considerat un intelectual de
talie europeana. Intrebarea a ramas fara raspuns din partea inaltelor fete
bisericesti de la Bucuresti.
Arestat din nou, in seara zilei de 14 februarie 1972, a fost batut crunt si
spitalizat. La 4 aprilie 1973, teologul Teodor Popescu a murit la Bucuresti,
fara sa stie de ce a fost chinuit atatia ani. Opera sa insumeaza peste 300 de
volume, precum si multe lucrari ramase in manuscris. Un titan al teologiei a
fost maltratat pentru ca il punea pe Dumnezeu mai presus decat pe Stalin si
apostolii sai, imbracati in steagul rosu.
In lagarul de la Valea Neagra din Dobrogea s-a rupt firul vietii preotului
Constantin Lungu, nascut in 1892, in localitatea Dobridor, din judetul Dolj. In
anul 1914 a absolvit Seminarul Teologic din Bucuresti, un an mai tarziu fiind
hirotonit preot la parohia Silistea Crucii din judetul Dolj. In anul 1933 a
inceput sa fie simpatizantul Miscarii Legionare, care avea mai multe directii
de actiune, printre care revigorarea societatii romanesti si a activitatilor
religioase. Dupa trei ani, a fost promovat sef al sectorului 8 din judetul
Dolj. Era perioada cand multi preoti au fost atrasi de curentul care
propovaduia lupta pentru crearea elitelor spiritului si contemplarea divinului.
Ea deschidea caile de a ajunge la Dumnezeu, prin penitenta, purificare,
perfectiune, ratiune si rugaciune. In sedintele legionare, preotul le dadea
sfaturi celor prezenti sa mearga la biserica, sa plateasca darile la stat si sa
respecte autoritatile.
S-a razgandit, intre timp, si s-a retras din politica, inainte de declansarea
razboiului. Va avea totusi mari necazuri, deoarece detinea o pusca de
vanatoare, mostenita de la parinti. Dupa instaurarea comunismului, din cauza
acelei carabine pentru care nu avea documente, a fost arestat la 19 iulie 1952
si trimis la cercetari in Bucuresti. A fost acuzat si pentru faptul ca fusese,
candva, legionar. Noua legislatie infiera si activitatile anterioare, chiar
daca la acea data legile nu le incriminau. Din lipsa unor probe clare, a fost
trimis totusi, pentru doi ani, la Canal. Regimul de exterminare i-a grabit
sfarsitul. A murit in lagarul de la Valea Neagra, la 24 decembrie 1952, ora
11.30, in Ajun. Slabise mult, era bolnav de plamani, fara vigoare, batut zilnic
din cauza ca nu putea sa-si indeplineasca norma de munca. A fost aruncat intr-o
groapa fara cruce. Incandescenta doliului a acoperit inca un suflet nevinovat.
Prietenia sfasiata |
|
Exponentii
totalitarismului, infasurati in steagul rosu al democratiei populare, cusut cu
ata dictatoriala, au promis decenii in sir un lant de fericiri pentru ca
poporul sa nu simta jugul de fier in care era imobilizat. Dragostea de tara, ce
ii caracteriza pe opozantii comunismului, era considerata nationalism sovin. Au
fost interzise cu desavarsire cantece inaltatoare ca Desteaptate romane sau
Pe-al nostru steag e scris Unire, precum si poezii celebre sau capodopere ale
prozei patriotice.
Activistii repetau in delir ca in primul rand sunt comunisti si apoi romani. Se
conformau doctrinei internationalismului proletar, care nu tinea cont de
granite, natiuni, graiuri, origini si obiceiuri. Totul era calcat in picioare,
sub faldurile steagului rosu cu secera si ciocan. Multi si-au repudiat
Dupa cum se stie, batozele chiaburilor au fost luate la pret de fier vechi,
indiferent cat de noi erau. Alte valori s-au confiscat fara mila, iar
proprietarii au fost omorati in anchete sau inchisori, sub acuzatia ca au supt
sangele poporului. Cotele trebuiau predate pana la ultimul bob, fara
justificari si clementa. S-a traversat o perioada cumplita, cand conducerea
superioara de partid si de stat a copiat modelul sovietic, impus de ocupantul
care cauta sa ne lamureasca, cu forta, ca ne este aliat, frate eliberator. S-a
hotatat sa fie dusi la abatoare toti caii, deoarece s-a considerat ca cerealele
pe care le consumau erau necesare populatiei. Ceva similar s-a intamplat in
In
Kaiser valora o suma enorma, deoarece era un pursange englez. A fost crescut de
mic, cu dragoste si atasament de parinte. Atunci cand necheza, se auzea de la
mare distanta. Parca stia ca este privit si admirat de cei pe langa care
trecea, cu fruntea sus si coama in vant. Era cel mai chipes armasar, care
lasase multi urmasi in jur. Pentru a-l feri de furia activistilor de partid,
care confiscau cabalinele pentru abatoare, sateanul si-a ascuns prietenul in
padurea din apropiere, pe Valea Bratiei. Batut si umilit la Sfatul Popular si
la postul de Militie, a declarat ca i-a disparut calul de acasa. Mainile i-au
fost legate cu o sarma, care ii intra in carne, in timp ce anchetatorul o
rasucea din ce in ce mai mult cu un cleste, intreband de ce furtul nu a fost
semnalat la data constatarii. Cu toate acestea , taina nu a fost dezvaluita.
Cercetarea a continuat in zonele limitrofe.
Toata suflarea spera ca blestemul comunismului, abatut asupra tarii, sa fie de
scurta durata, neavand aderenti, cu exceptia caracterelor abjecte. Va mai dura
inca putin. Venirea armatelor Occidentului pentru a-i da jos pe comunisti se
amana de la an la an. Speranta era inca vie. Stirile soptite avansau chiar
ideea ca peste doua luni, sau joi, saptamana viitoare, trenurile cu trupe vor
trece granita, intrand pe la
In padurea care era la o distanta de patru kilometri, stapanul ii construise
lui Kaiser, ca adapost, o cabana mica si acoperita. Era amplasata pe o groapa
mare, dintr-un versant al vaii, de unde gospodarii luasera pamant rosu pentru
sobe sau pentru alte nevoi. Zilnic se ducea la el cu bicicleta, pe cai ocolite,
departe de ochii curiosilor, de obicei inainte de aparitia zorilor, sa-i duca
graunte, fan si apa. Calul simtea din timp apropierea stapanului si incepea sa
necheze incet, in semn ca l-a recunoscut - un fel de bun-venit. Ciulea
urechile, cauta sa-l vada printr-o crapatura a adapostului. Intre cei doi se infiripase
o apropiere aparte, un magnetism greu de descris. Stapanul il mangaia, il
peria, il plimba printre copaci, dupa care, la plecare, stateau pentru cateva
clipe, obraz lang obraz sau cu fruntile lipite. Se priveau in ochi, pe fondul
suspinelor profunde. Ii spunea sa mai aiba rabdare inca putin. Il va lua inapoi
acasa dupa ce o minte luminata va anula acea dispozitie imbecila, dupa ce va fi
contramandata acea hotarare gandita de o minte fara discernamant. Amandoi
reprezentau o zala dintr-un lant al patimirilor, o generatie de sacrificiu, ca
multele ce vor urma.
Zilele treceau si ordinul aberant de ucidere a cailor nu se abroga. Toamna
lunga a anului 1961 era pe sfarsite. Frigul a pus brusc stapanire pe asezarea
patriarhala. Frunzele se scuturasera aproape toate, formand un covor gros.
Vantul suiera printre crengile innegrite ale copacilor. In noaptea precedenta
cazuse prima zapada. Cosurile caselor fumegau abundent inca din zori. Copiii se
adunau in jurul sobei. Cainii tremurau de frig in cusca lor, latrand prelung,
sa se mai incalzeasca sau sa raspunda la apelul altora. Pisicile se inghesuiau
dupa cuptor, torcand. In acea dimineata, Ionel Voiculescu a renuntat la
bicicleta si, pe o sanie, si-a pregatit bagajul sa plece la padure, unde il
astepta prietenul sau drag. Drumul a fost greu, dar inainta cu indarjire. Avea
un sentiment ciudat, de neliniste, presimtea ca s-a intamplat o mare
nenorocire.
In clipa cand s-a apropiat de locul revederii, o priveliste ingrozitoare i-a
despicat privirea. A dapostul lui Kaiser avea o spartura intr-un colt. Zapada
din jur era rosie ca purpura si batatorita. Bucati de piele neagra si lucioasa
marcau locul dezastrului. O haita de lupi il devorasera pe falnicul Kaiser. In
fata cumplitului carnagiu, sub socul loviturii primite in crestet, sateanul a
ingenuncheat, plangand ca un copil. Prietenul sau murise in chinuri teribile.
Urletele sfasietoare prin care ceruse ajutor nu au fost auzite de nimeni. Capul
ii ramasese intact, cu exceptia narilor, din care fusese muscat. Incremenise cu
gura deschisa din cauza durerilor cumplite. Ochii erau nefiresc de mari,
demonstrand suferinta atroce. Avea privirea fixa, parca il dojenea pe cel care
nu venise la timp: Ai sosit prea tarziu. Nu stiu cu ce am gresit de m-ai lasat
aici, prada lupilor. Nu stiu de ce nu m-ai luat inapoi, langa voi, acasa. Acum
este inutil. Totul s-a sfarsit. Prietenia noastra a durat prea putin, deoarece
a fost prea frumoasa.
Se pare ca dorea sa-i faca o ultima marturisire, referitor la etapele prin care
a fost adus la tacere. Totdeauna in cadrul atacului in grup, primul lup se
agata cu coltii de nasul calului, sa-l determine sa lase capul in jos si,
inclusiv gatul. Alt agresor il musca de trahee, pana in clipa asfixierii
totale, dupa care prada cade inerta, la dispozitia fiarelor flamande. Ce n-au
facut abatoarele comunistilor au facut lupii. O asemanare confirmata de
realitatea vremii. Trauma l-a marcat pentru toata viata pe cel care isi
pierduse calul in acea inspaimantatoare scena.
Vestea macelului din padure s-a auzit pretutindeni, chiar in satele din jur.
Organele represive l-au arestat pe Ion Voiculescu pentru tainuire, pentru
faptul ca si-a ascuns calul, desi declarase ca i-a fost furat, pentru delictul
ca a sabotat dispozitiile organelor de stat, pentru crima de uneltire. Fara sa
omoare pe nimeni, a fost catalogat drept criminal notoriu, batjocorit ca este
un bandit, torturat in anchetele ce au urmat. Judecat in regim de urgenta,
averea i-a fost confiscata, familia i-a ramas pe drumuri.
Condamnatul s-a intors abia in 1964. A scapat, ca prin farmec, de exterminarea
oferita cu generozitate de inchisorile si lagarele de munca pe unde a trecut.
Arata ca o stafie. Locuitorii nu l-au mai recunoscut. In satul lor, venise un
strigoi, o fantoma cu viitorul scurtat si tineretea anulata. Pana la ridicarea
altei case, a dormit la rudele apropiate, unde familia il asteptase cu
nerabdare sa se intoarca. Multe nopti a tresarit, sub cosmarul batailor
incasate de la gardieni. Nu facuse altceva decat sa incerce sa-si salveze
prietenul. In vechea sa casa era sediul Gospodariei Agricole Colective -
Victoria Socialismului. Pe locul cumplitului dezastru din padure, unde
ingropase ce mai ramasese din frumosul cal, a improvizat un mic monument
simbolic, in amintirea murgului sfasiat de lupi si de legile anacronice ale
unor vremuri oligofrene.
Cazuri de ascundere a cailor au fost multe, de forme variate, in locuri
diferite, finalul fiind acelasi. S-a intamplat in
Revenind la
In acea perioada, saracia devenea din ce in ce mai lucie. Pe ulitele satelor se
puteau vedea batrani desfigurati, cadavre ambulante, fara proteze in gura, cu
gingiile insangerate, care priveau infrigurati, cu mana streasina spre zare,
asteptand de la oras un nepot, ce n-a venit nici ieri si poate ca nici maine,
sa le aduca o paine veche, tare, o iasca sfoiegita. Tabloul sinistru al acelei
perioade a fost descris foarte precis de Cristian Tudor Popescu in volumul
Luxul mortii: in anii ‘50, dihori si logopati cu o ocupatie incerta erau pusi
peste noapte in fotolii de ministere, directori, primari, sefi de cadre.
Dupa 1990, pe coliva intunecata a realitatii a aparut bomboana rosie a
oportunismului. O parte dintre fostii activisti, directori de IAS-uri sau
militieni, care servisera comunismul cu atasament si abnegatie, exterminand
exploatatorii, au devenit chiar ei chiaburi, dar de tip nou. Si-au facut
SRL-uri, au cumparat intinse suprafete de teren arabil, pana dincolo de
orizonturile imposturii, au procurat utilaje noi, dar la pretul fierului vechi.
Surasul mortii e peste tot |
|
La sfarsitul anului 1949,
la inchisoarea Aiud s-au facut primele recrutari, sub pretextul reabilitarii
prin munca. Manevra autoritatilor le-a dat mari sperante incarceratilor, satui
de bataile primite zilnic intre zidurile tenebroase. In acel loc de trista
amintire, in fiecare zi decedau cel putin doi nefericiti, din totalul de 2.500
de detinuti politici inregistrati. Au fost acceptati numai cei cu peste 10 ani
de condamnare, dar sa fie robusti, apti pentru munca grea, conditii complicate
de selectie, deoarece majoritatea aratau precum niste schelete imbracate in
piele sau morti in viata.
S-a format cu mare dificultate primul lot de 250 de stafii, cu fetele palide si
secatuite, pentru a merge la minele de plumb de la Baia Sprie si Cavnic.
Curand, s-a constatat ca au fost trimisi la moarte sigura, deoarece nu aveau
vigoarea necesara si nici minima experienta necesara pentru a rezista muncii in
subteran. Chiar daca unii au reusit sa supravietuiasca, au murit dupa
eliberare, din cauza bolilor contractate. In ceea ce priveste asistenta
medicala, in lagar exista un singur medic militar, la 300 de muribunzi.
Accidentele zilnice, fracturile, intoxicarile cu gaz subteran le rezolvau, de
obicei, medicii care faceau parte din efectivele detinutilor politici. Pentru
a da un singur exemplu, medicul Miltiade Ionescu a salvat multe vieti, atat la
Gherla, unde fusese inchis anterior, cat si la Baia Sprie. A cautat sa faca
fata oricarei situatii, improvizand si folosind doar ce avea la dispozitie.
Munca in mina se facea intr-un mod rudimentar. La perforarea si spargerea
bolovanilor se folosea barosul. Pentru transport, se impingea celebra roaba
milenara. Mancarea era insuficienta si bataia din abundenta. Aer era putin si
praf de siliciu din belsug. Temperatura urca pana la 40 de grade Celsius. Totul
era un fel de Golgota sau un infern. Se cauta sa se afle la ce nivel de efort
omul cade din picioare. Norma de 7 vagonete pe schimb era imposibil de
realizat, spre bucuria gardienilor, care ii bateau cumplit pe sabotorii care nu
se achitau de sarcina.
In mijlocul lor, au fost doi oameni de exceptie, condamnati la munca silnica pe
viata. Este vorba de inginerii Ion Bujoiu si Alexandru Bals. Amandoi erau
absolventi ai unor universitati tehnice din
Sub bolovanii minei de la Baia Sprie a murit, in 1953, preotul Teodor Codila.
Cu un an mai inainte fusese arestat, deoarece schimbase cateva cuvinte cu un
fost legionar, intalnit pe strada. Trimis initial la Aiud, a fost selectionat
pentru lagarul de munca de la Baia Sprie. La un moment dat, a avut nevoie de
ochelari si a cerut sa i se schimbe locul de munca. A fost refuzat de oficialii
lagarului, primind si o portie de tortura. Coborand din nou in mina, a incercat
sa desprinda cu ranga o roca mare din tavan, care l-a acoperit pentru vecie,
chiar de ziua sa - 27 decembrie 1951.
In acelasi perimetru infernal si-a gasit sfarsitul parintele Gheorghe Serban,
nascut la 12 decembrie 1906, in localitatea Savaiu - Corbul de Jos, judetul
Constanta. Dupa absolvirea studiilor teologice, a slujit in diferite localitati
din Dobrogea. La 15 mai 1948 a fost arestat pentru sprijinul acordat
rezistentei anticomuniste din Babadag, colectand haine si alimente pentru
insurgentii din paduri. Dupa 7 luni de anchete cumplite, a fost condamnat la 20
de ani munca silnica si confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra
ordinei sociale. Trimis initial la Aiud, afost ales pentru a merge la minele de
la Baia Sprie. Din consemnarile ulterioare ale inginerului Victor Leahu, care
era tot detinut politic, s-a putut constata ca, la efort, parintele avea
probleme cu inima. Obosea repede, se albea la fata si tinea mana la piept.
Pentru inceput, a iesit la raportul sefului de schimb. Acesta l-a trimis la
directorul Vanciu, care, la randul lui, l-a directionat pe preot spre ofiterul
politic, Alexandru.
Tuturor factorilor de decizie le-a cerut aprobarea sa lucreze la suprafata,
deoarece este suferind. Locotenentul Alexandru i-a promis ca-i rezolva situatia
daca accepta sa semneze adeziunea de informator. In urma respingerii ofertei,
Gheorghe Serban a fost trimis, din nou, in mina. Refuzand sa coboare in acel
infern, a fost inchis in carcera, noaptea urmand sa pietruiasca aleile. In
seara zilei de 16 februarie 1951, insotitorul sau, militianul Gheorghita, a
intrat pentru cateva clipe in bucataria lagarului, lasandu-l pe preot singur
langa gard, fapt nepermis (sau asa era scenariul). In aceste conditii, soldatul
din ghereta de pe gard l-a impuscat pe detinutul lasat liber. Ion Pantazi, care
a supravietuit eliberarii, a relatat ca scena a fost atent pregatita, pentru a
lasa sa se inteleaga ca parintele a vrut sa evadeze.
Nu era posibila escaladarea celor doua garduri a patru metri fiecare. Faptul ca
preotul Gheorghe Serban a fost pus sa pietruiasca aleile intr-o zona interzisa
arata ca a fost executata o crima premeditata. Soldatul a fost avansat la
gradul de sergent major si a beneficiat de un concediu special de o luna. Ion
Ioanid a precizat, in marturisirile sale, ca ceilalti soldati nu avusesera niciun
amestec in toata povestea. Puse cap la cap aceste aspecte, se constata ca
ofiterul politic a cautat, prin acea crima, sa-i intimideze pe virtualii
amatori de proteste.
Despre Ion Ioanid se stie ca si-a lasat tineretea in multe inchisori si lagare de
munca, unde a fost transferat. S-a nascut la 28 martie 1926, in localitatea
Ilovat, din judetul Mehedinti, nas de botez fiind Octavian Goga. Tanarul si-a
facut studiile liceale la Bucuresti. In toamna anului 1945, Ion Ioanid s-a
inscris la Facultatea de Drept din Bucuresti, dar in anul trei a fost arestat
pentru prima data. Dupa ce a fost eliberat o perioada de timp, a urmat o noua
arestare, in 1952, acuzat de a fi complice cu varul sau, George Boian, amandoi
invinuiti de inalta tradare. Judecat de Tribunalul Militar Bucuresti, Ionid a
fost condamnat la 20 de ani munca silnica. Sutele de hectare de la Ilovat au
trecut in proprietatea statului. Impunatorul conac al parintilor a devenit azil
de batrani. In fata acestui delir, tatal sau a incetat din viata.
Ion Ioanid a fost inchis pentru diferite perioade in temnitele Pitesti,
Vacaresti, Jilva, Oradea, Aiud, minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic, Valea
Nistrului, chinurile terminandu-se in lagarul de la Salcia, din Balta Brailei,
de unde a fost eliberat in august 1964, bolnav de plamani. De zece ani nu mai
stia nimic de mama sa, care si-a cautat fiul in mai multe inchisori. Organele
represive i-au repetat de fiecare data ca fiul ei a disparut sau a murit. La 6
iunie 1953, Ion Ioanid, impreuna cu 13 curajosi, au organizat, la Cavnic, cea
mai spectaculoasa evadare, sfidand temnicerii. Printre fugari erau medicii
Miltiade Ionescu si Paul Iovanescu. Din grup mai faceau parte fratii Branzan,
fratii Cojocaru,Titi Cosereanu, Ion Pantazi, Gheorghe Chiper si altii. O
intreaga echipa de olteni si vranceni, ultimii cunoscand drumul ca in
Cu toate acestea, cei 14 temerari s-au ratacit noaptea prin paduri, pe o
burnita care i-a udat pana la piele. Ion Ioanid impreuna cu Titi Cosereanu au
poposit la biserica din Iacobeni, sa se odihneasca. Preotul le-a oferit din
proprie initiativa banii necesari, ca fugarii sa ajunga la Bucuresti. Intrebat
cand doreste sa-i fie restituiti banii, parintele le-a raspuns ca numai prin
fapte crestinesti se vor achita de datorie. Desi si-a schimbat domiciliul de
multe ori, Ion Ioanid a fost prins dupa 100 de zile. Cu sangele lui din cadrul
prelungitelor anchete a spalat fata Romaniei, manjita de vanzari si tradari. A
demonstrat puterea lui de a nu se subordona unui regim criminal si nelegitim.
Dupa eliberarea din 1964, a cerut azil politic, stabilindu-se la München, unde,
in calitate de crainic la sectia romana a postului de radio Europa Libera, a
relatat chinurile prin care a trecut mai mult de 16 ani.
Totodata a scris cateva volume in care a detaliat torturile cumplite la care a
fost supus. In 1996 a publicat, la Editura Albatros din Bucuresti, o lucrare de
mare intindere, cuprinsa in cinci volume, cu titlul Inchisoarea noastra cea de
toate zilele. S-a stins din viata la München, in 12 octombrie 2003, departe de
tara in care si pentru care a suferit.
Doctorul Emil Caprariu, un alt fost detinut politic, a facut relativ recent o
precizare de mare importanta, referitor la volumele memorialistice ale lui Ion
Ioanid. Doctorul Caprariu scoate in relief faptul ca Ion Ioanid a demonstrat ca
exista caractere in toate domeniile.
Dovada de caracter au dat si taranii intemnitati, care s-au opus comunismului,
ce intentiona sa distruga satele. In mediul rural, bolsevismul a nimicit trei
mari grupuri de elite: preotii, invatatorii si taranii instariti, denumiti
chiaburi. Acestia erau, deseori, adevarate personalitati, oferind celorlalti un
model de moralitate, perseverenta si corectitudine. Erau stalpii de sprijin ai
unei asezari, reazem si echilibru pentru toata suflarea. Organele represive
ateiste isi doreau o
In acele timpuri, comunistii fredonau, cu ochii iesiti din orbite, un cantec
mobilizator, care se incheia cu versurile: 'Pan’ la unu or sa piara,
dusmanii poporului.' Ei nu faceau altceva decat sa puna in practica
invataturile lui Lenin si Stalin. In opera sa Statul si revolutia, Lenin a
precizat: Fara o revolutie violenta, este imposibil sa inlocuim statul burghez
cu statul proletar. Sa-i lichidam pe toti'. Stalin a adaugat: 'Nicio
grija, fiti siguri, mana noastra nu va tremura.'
Gherla, cimitirul fara cruci |
|
In anii represiunii
comuniste, care a debutat dupa 1947, purtatorii de sutana au indurat umilinte
incredibile in spatele gratiilor ateiste. Infometati, batuti, batjocoriti, cu
sanatatea subrezita de boli incurabile, si-au pastrat, totusi, credinta in
Dumnezeu pana in ultima clipa a vietii, preferand martirajul. Pentru tot ce au
patimit acei preoti, merita a fi considerati simboluri ale demnitatii, care au
atins cu fruntea bolta cereasca. Acele fapturi divine au cautat sa aduca un
fulger de speranta tuturor detinutilor de constiinta, transformand, pentru o
clipa, ticsitele celule, in imense catedrale.
Pe toata perioada acelor ani de cumplita teroare, ierarhii, acceptati in
sfintele scaune, nu au intervenit cu nimic sa le intinda o mana salvatoare.
In aceste randuri voi cauta sa sterg praful uitarii de pe fruntea unor clerici,
inalti ca brazii, retezati de drujba terorii comuniste, manuita cu inversunare
de dusmanii spiritualitatii.
Dintre acei martiri a facut parte si preotul Petre Focsaneanu, nascut la 18
aprilie 1914, in localitatea Podul Turcului, din judetul
In noaptea de 14/15 mai 1948, preotul Focsaneanu a fost arestat ca legionar,
deoarece un informator localnic, Romeo Barbu, a afirmat ca, la cununia a doi
tineri, a rostit fraza: “Tovarasia aceasta dureaza. Celelalte tovarasii care ne
inconjoara, in curand vor fi spulberate.” A mai fost incriminat de un alt
informator, invatatorul Dimitrie Beldie, ca a avut legaturi cu Mitropolitul
Visarion Puiu, banuit de comunisti ca a fost legionar si criminal de razboi. O
luna mai tarziu, parintele a fost eliberat, deoarece s-a constatat ca dosarul
s-a intocmit pe baza unor neadevaruri, cei doi martori mincinosi fiind retinuti
pentru cercetari. Subofiterul Gheorghe Raducanu, cel care a dirijat ancheta
intr-o directie gresita, a fost gasit vinovat de abuz de autoritate.
Securitatea inca nu se infiintase. Evenimentul a avut loc la 30 august 1948.
La 15 martie 1949, clericul a fost din nou arestat. Dupa batai repetate,
torturat dupa retetele stiute, la 4 iunie, Securitatea din
Pentru a scapa de acest calvar, in 1950 a aderat la miscarea de rezistenta
anticomunista din Muntii Vrancei. Securitatea deja il monitoriza pentru desele
deplasari in munti, unde statea cate doua zile. Muntii Romaniei reprezentau
ultima speranta impotriva colonizarii sovietice. Finalul nu a intarziat sa
apara si, la 12 august 1950, parintele a fost, din nou, arestat de Securitatea
din Tecuci, impreuna cu sotia sa. Batut crunt in timpul anchetei, a fost trimis
in judecata, acuzat ca i-a ajutat pe cei ce uneltesc contra autoritatii
democratice. In prelungitele interogatorii auzea, de zeci de ori aceeasi fraza:
“Esti legionar pentru ca esti teolog si, fiind teolog, esti anticomunist, iar a
fi anticomunist, inseamna ca esti legionar”. La 14 aprilie 1951, grupul de
rezistenta anticomunista Vlad Tepes II, condus de medicul Dumitru Manole, a
fost anihilat, dupa care au urmat anchetele specifice. Tribunalul Militar
Galati l-a condamnat pe parintele Focsaneanu la 10 ani de inchisoare si la
confiscarea averii.
Trimis la inchisoarea Gherla, a fost batut si infometat pentru infractiunea de
a savarsi, in celula, slujba Sfintei Invieri din primavara lui 1953. In urma
repetatelor pedepse primite si a chinurilor la care a fost supus, preotul Petre
Focsaneanu a incetat din viata, la 17 iunie 1953, fiind aruncat intr-o groapa
comuna, fara cruce. Conform regulamentelor vremii, familia a fost anuntata abia
trei ani mai tarziu, actul de deces fiind eliberat de Sfatul Popular Gherla, la
13 septembrie 1956.
Un alt martir crucificat la Gherla a fost preotul Ion Iorgulescu, nascut la 9
septembrie 1894, in localitatea Baltati, din judetul Mehedinti. A urmat
Seminarul Teologic din Ramnicu Valcea, dupa care, in anul 1916, a plecat ca
voluntar pe front, fiind distins cu medalia Victoria. Revenit in
A fost arestat in noaptea de 4/5 octombrie 1959, pentru ca a rostit, in
repetate randuri ca a intrat bolsevismul in biserica. Anchetat la Securitatea
din Vanju Mare, a fost transferat, apoi, la Securitatea din
In tenebroasa inchisoare Gherla au murit atat confesori, cat si enoriasi. Unul
dintre acestia a fost Ion Isac, un taran instarit din localitatea Zlasti,
judetul Hunedoara, nascut la 2 februarie 1897. El a dorit ca fiul sau, Nicolae,
sa urmeze o cariera preoteasca. Avertizat ca va fi anchetat, datorita faptului
ca are o stare materiala buna, proprietatea fiind consi-derata delict, ca este
un chiabur care a supt sangele poporului, a fugit in munti, alaturandu-se
partizanilor din organizatia anticomunista Garda Alba. In urma unei tradari, la
26 octombrie 1958 a fost arestat. Trei luni mai tarziu, judecat la Cluj si
condamnat la temnita grea pe viata, a fost transferat la Gherla. Fiul sau,
preotul Nicolae Isac, a primit si el o condamnare de 25 de ani munca silnica.
Amandoi au fost acuzati de crima de uneltire la insurectia armata. In inchisoare,
maltratarile au continuat. In timpul unei torturi, Ioan Isac a trecut in lumea
umbrelor, la 27 martie 1960. A fost aruncat intr-o groapa, ramasa nestiuta pana
astazi. Despre fiul sau, informatiile se pierd in praful arhivelor incomplete.
Daca ar fi fost criminali de drept comun, primeau pedepse mult mai mici.
In aceeasi inchisoare a murit Valer Mandroni, un apreciat gospodar al comunei
natale. S-a nascut la 9 februarie 1902, in localitatea Ciula Mare, judetul
Hunedoara. Dupa terminarea studiilor gimnaziale, si-a efectuat stagiul militar
in Garda Regala. Reintors in sat, devine unul dintre fruntasii localitatii. 29
de ani va fi epitrop si patru ani, primar. Fiind un taran instarit, a inceput
sa aiba mari necazuri cu noile autoritati comuniste, mai ales ca in 1953 s-a
inscris in cultul religios-crestin Oastea Domnului. Domiciliul sau a devenit
loc de adunare. Satele vecine il chemau sa indemne oamenii la pocainta.
Locuitorii il idolatrizau. La 4 august 1959, Valer Mandroni a fost arestat si
anchetat la Securitatea din Deva. Tribunalul l-a condamnat la 14 ani munca
silnica si confiscarea averii. Inculpatul a avut o comportare demna si a spus
ca nu regreta faptul ca a propovaduit invatatura crestina, care se opunea
violentei. Nu o incuraja, nici nu o practica, precum organele represive.
Intemnitat la Gherla, unde a fost supus unui regim de exterminare, s-a stins
din viata, la 7 martie 1960. Corpul sau, arucat intr-o groapa anonima, a
reprezentat inca o jertfa pentru credinta. Inca un mormant fara cruce, al unui
martir.
Un alt suflet chinuit, care a sfarsit la inchisoarea Gherla, a fost Ioan
Moldovan, nascut la 6 septembrie 1911, in localitatea Ceanul Mic, din judetul
Cluj. Dupa incheierea studiilor gimnaziale, a urmat cursurile scolii Comerciale
Superioare si scoala Medie de Impiegati de Miscare, devenind sef de gara in
localitatea Aurel Vlaicu. In 1953, vazand ca
La 22 mai 1958, Ioan Moldovan a fost arestat si anchetat la Securitatea din
Deva, sub invinuirea de crima de uneltire contra ordinei sociale. La 22
noiembrie 1958, Tribunalul Militar Cluj il condamna la moarte si confiscarea
averii, pentru crima de insurectie armata. In ziua de 16 ianuarie 1959, orele
14, Ioan Moldovan a fost executat prin impuscare, langa zidurile Gherlei, cu
spatele la plutonul de executie. A fost aruncat intr-o groapa fara cruce. Un
nou martir a parasit o lume nedreapta.
O alta victima executata la Gherla, in acelasi lot, a fost Ioan Nistor, nascut
la 20 mai 1910, in comuna Romos, din judetul Hunedoara. Dupa absolvirea
cursurilor gimnaziale, a urmat scoala de Arte si Meserii din Deva, devenind
maistru la Combinatul Siderurgic Hunedoara. Dupa 1945, a inceput sa fie
urmarit, acuzat ca este fiu de oameni instariti, cu batoza si tractor.
Proprietatea era un delict, se stie. Scarbit de oprelistile dictaturii
proletare, se hotaraste sa intre in miscarea de rezistenta anticomunista. In
urma unei tradari, delatorul fiind un fost bun amic, a fost arestat, in aprilie
1958, si anchetat la Securitatea din Deva, conform retetelor stiute. Judecat de
Tribunalul Militar din Cluj, la data de 22 noiembrie 1958, a fost condamnat la
moarte si averea confiscata, pentru crima de uneltire. Executia a avut loc la
16 ianuarie 1959, orele 14, la penitenciarul Gherla, langa el fiind si Ioan
Moldovan. Cadavrul a fost bagat intr-un sac si aruncat intr-o groapa comuna,
fara cruce.
Drept final al acestor randuri, am ales cateva versuri emotionante, scrise de
Radu Gyr: “Am intins bratele, nimeni, tacere/am intrebat zidul, nici un
raspuns/doar razele reci, ascutite in unghere,/ cu sulita lor m-au
strapuns/unde esti, Doamne, am urlat la zabrele/din luna venea fum de
catui/m-am pipait si pe mainile mele/am gasit urmele cuielor lui.”
Suprimarea demnitatii preotesti |
|
In acest episod vor fi
prezentati cativa slujitori ai Altarului care au murit torturati in inchisorile
Dumitru Mihailescu s-a nascut la 13 martie 1915, in localitatea Fetica, din
Vazand faradelegile si jafurile pe care le faceau noile autoritati comuniste
asupra populatiei, in mai 1949, preotul Mihailescu s-a hotarat sa intre in
miscarea de rezistenta anticomunista din Dobrogea, condusa de Gogu Puiu.
Parintele avea misiunea sa stranga haine, bani si alimente, necesare
insurgentilor, pentru lupta lor, care se credea ca va fi de lunga durata.
Tradarea nu a intarziat sa apara si, la 17 iulie 1949, clericul a fost arestat.
La anchete i-au fost rupti trei dinti, pentru a fi convins sa-si deconspire
complicii. Sotia a fost dusa pe camp si violata. Anchetat la Securitatea din
Constanta, in cele patru declaratii pe care le-a scris, frazele care denaturau
realitatea semanau izbitor, ceea ce demonstra ca au fost dictate de acelasi
anchetator. A fost acuzat ca a condus unul din grupurile de rezistenta de
natura legionaro-fascista, din sudul Dobrogei.
La 21 octombrie 1949, Tribunalul Militar Constanta l-a condamnat pe parintele
Dumitru Mihailescu la munca silnica pe viata si confiscarea averii. In
conformitate cu articolul 3 din Legea 16/13 ianuarie 1949, a fost invinuit de
uneltire impotriva securitatii interne din RPR. Depus la temnita Pitesti, unde
se faceau acele cumplite experimente pe oameni - printre care si atrocele botez
in hardaul cu fecale -, Dumitru Mihailescu a murit in timpul unei torturi, in
ziua de 23 martie 1950, la opt luni de la arestare. Desi avea numai 35 de ani,
vigoarea sa a cedat in fata metodelor de exterminare stiute. In registrul
Starii Civile de la Sfatul Popular Pitesti figureaza ca a murit de nefrita, un
diagnostic fictiv, ca multe altele. Doi copii nu si-au mai vazut niciodata
tatal; nu i-au cunoscut nici macar mormantul.
Tot la
Un alt martir suprimat ca dusman al poporului a fost ieromonahul Gherasim Iscu,
nascut la 21 ianuarie 1912, in localitatea Poduri, din judetul
Inainte de a intra in mainile Securitatii, a fost solicitat de generalul Ioan
Carlaont, care conducea miscarea de rezistenta anticomunista din Oltenia, sa
ofere hrana si gazduire insurgentilor din munti. Totodata a acceptat montarea
unei statii de emisie-receptie, pentru a tine legatura cu cei din afara
granitelor, care promiteau ca armatele anglo-americane vor veni, cat de curand,
sa-i goneasca pe rusi. La 26 septembrie 1948, a fost arestat si anchetat cu
brutalitate la Securitatea din
A suportat cu greu frigul anchilozant si munca epuizanta, ce au dus la
imbolnavirea sa de
Tot la penitenciarul Targu Ocna a murit teologul Constantin Nistor, nascut la
22 septembrie 1922, in localitatea Aroneanu, din judetul
O alta temnita a exterminarii detinutilor politici a fost Jilava, intre
zidurile careia au fost asasinati multi preoti. Printre ei s-a aflat clericul
Sinesie Ioja, nascut la 23 aprilie 1916, in localitatea Neagra, din judetul
A trecut prin bataile ce se ofereau cu multa generozitate in temnita Aiud, apoi
a muncit la minele de la Baia Sprie, unde s-a imbolnavit de
Cinste acestor romani care au avut curajul sa puna libertatea deasupra vietii,
intr-o perioada de cumplita teroare bolsevica! Prin moartea lor, au demascat o
minciuna istorica monstruoasa. Mintile diabolice ale acelor timpuri au stabilit
ca numai in temnitele politice era locul potrivit pentru oamenii cu multa
carte, pentru inaltele personalitati ale culturii romanesti, pentru fosta
ofiterime cu maniere elegante si pentru slujitorii bisericii strabune.
Magistratii vremii, care imparteau cat mai multi ani de detentie, cu o
ge-nerozitate iesita din comun, dorm linistiti si astazi, primind in continuare
pensii fabuloase.
Salcia suspinelor |
|
Drept continuare a
episodului trecut, randurile de fata vor detalia dramele prin care au trecut
patru clerici de o conduita exemplara, care, in perioada 1959-1963, au devenit
victime ale lagarului de exterminare de la Salcia, amplasat in Insula Mare a
Brailei.
Una dintre aceste victime a fost Cornel Tomescu, nascut la 7 august 1912, la
Bacaia, in judetul Hunedoara. Dupa absolvirea gimnaziului, a urmat cursurile
Seminarului Teologic din
Prelatul a fost reazem moral pentru ofiterii si soldatii raniti, aducandu-le mangaiere
si speranta. A fost decorat cu Ordinul Regina Maria si Ordinul Meritul Sanitar.
Pe frontul de Vest a primit Ordinul
La 22 august 1958 a fost arestat, ca dusman periculos pentru noua oranduire
sociala. In cursul lungilor anchete, de o violenta iesita din comun, a refuzat
sa deconspire alte nume, a cautat sa-i salveze de la suferinta pe cei care
urmau sa intre in cunoscutele abatoare umane. A mai fost acuzat ca a ascultat
posturi de radio imperialiste si ca a difuzat stiri dusmanoase la adresa URSS
si RPR. In interogatorii, anchetatorii foloseau, de fiecare data, celebra fraza
concentrica: “Esti legionar pentru ca esti teolog si, fiind teolog, esti
anticomunist, iar a fi anticomunist inseamna ca esti legionar.”
La 27 decembrie 1958, Tribunalul Militar Timisoara, prin Sentinta numarul 96,
il condamna pe preotul Cornel Tomescu la sapte ani de inchisoare corectionala
si confiscarea averii, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prin
agitatie.
In stagiul petrecut la inchisoarea Aiud, a cunoscut pe propria piele metodele
de exterminare ale temnicerilor zelosi. Pentru prima oara cunostea semeni cu
comportament salbatic, care calcau in picioare morala crestina. Transferat apoi
in lagarul de exterminare de la Salcia, a inceput sa care pamant cu roaba,
pentru ridicarea imensului dig de protectie. Conditiile de munca, cu hrana
putina si teroare excesiva, in scopul realizarii celor trei metri cubi pe zi,
au dus la imbolnavirea sa, precum si a altora. Lovit de neoplasm hepatic,
vigoarea s-a diminuat, norma nu mai putea fi indeplinita. A fost batut crunt, i
s-a taiat firava portie de hrana si a fost pedepsit de fiecare data cu multe
zile de regim sever. Eforturile din iarna precedenta - cand a stat ore in sir
transpirat in vantul rece, expus gerului, umezelii si zapezii - au dus la
decesul sau, la 19 mai 1961. A fost aruncat intr-o groapa comuna, care
permanent avea o portiune deschisa, asteptand, cu gura lacoma, alti nefericiti
care mureau zilnic.
O alta fata bisericeasca, care s-a alaturat sfintilor din ceruri a fost Dumitru
Iliescu. Viitoarea victima a sistemului comunist s-a nascut la 28 octombrie
1903, in comuna Nemoiu, din judetul Valcea. Dupa absolvirea gimnaziului din
Dragasani, in anul 1922, s-a inscris la Seminarul Teologic din Ramnicu-Valcea.
In urma casatoriei cu Iosefina Braileanu, a fost hirotonit preot la periferia
orasului Oltenita, unde va ajunge paroh la 1 ianuarie 1929. A contribiut la
ridicarea din temelie a multor edificii, precum biserica, un camin cultural si
biblioteca din cartier. A introdus curentul electric in zona. Dupa o calatorie
documentara la Ierusalim, si-a continuat pregatirea la Facultatea de Teologie
din Chisinau si la Seminarul Pedagogic din
Dupa venirea comunistilor la putere, preotul Dumitru Iliescu a intrat in
vizorul organelor represive. Prima vina care i s-a gasit a fost aceea ca
stampila sa avea tus verde sau ca scria cu cerneala verde, deci si el era in
intregime verde. Desi nu era legionar, a fost inclus in grupul care trebuia
tinut sub observatie, ca element periculos acelui regim. In ianuarie 1948,
profesorul Gheorghe Popescu, care detinea functia de director in Ministerul
Cultelor, ii propune preotului Iliescu sa intre in Miscarea de Rezistenta
anticomunista Vlad Tepes II. Avea ca sarcina sa confectioneze manifeste cu
continut patriotic, de lupta contra comunismului, mesaje care vor fi difuzate
de doi tineri. La 8 mai 1948, unul dintre acestia, studentul medicinist Iulian
Pasaliu, a fost surprins asupra faptului, operandu-se in acea zi 24 de
arestari, grup din care facea parte si parintele Iliescu.
Dupa multe zile si nopti de anchete epuizante, Tribunalul Militar Bucuresti,
prin Sentinta numarul 1252, din 6 august 1948, l-a condamnat pe Dumitru Iliescu
la 20 de ani munca silnica, pentru uneltire contra ordinei sociale. A fost
transferat prin mai multe inchisori si lagare de exterminare, precum Vacaresti,
Jilava, Baia Sprie, Aiud, Gherla si Salcia. In urma batailor primite, a
infometarii si frigului anchilozant, s-a imbolnavit de
Tot in lagarul de la Salcia si-a gasit sfarsitul Ioan Raducanu. Viitorul
slujitor al Bisericii s-a nascut la 21 ianuarie 1907, in localitatea Goronesti,
din judetul Valcea. Dupa absolvirea Seminarului Teologic din Ramnicu Valcea, a
fost hirotonit preot in comuna Fauresti, localitatea natala a sotiei. Ca orice
bun gospodar, a renovat biserica, a infiintat o biblioteca cu peste 1000 de
volume, a organizat constructia unui camin cultural si, in anul 1938, a facut
functionala o cantina pentru 25 de elevi saraci. Dupa instaurarea comunismului
a intrat in vizorul Securitatii, la fel ca toti clericii. Nu peste mult timp, a
fost acuzat ca se opune socializarii agriculturii si raspandeste zvonuri despre
un viitor razboi, in care armatele occidentului vor veni sa-i alunge pe rusi si
pe comunistii romani.
In noaptea de 6/7 iulie 1959 a fost arestat de Securitate. Dupa un stagiu
petrecut la Penitenciarul Craiova, in cadrul prelungitelor anchete, fara sa i
se gaseasca o vina majora, a fost expediat, fara proces, in lagarul de la
Periprava, pentru o perioada de 48 de luni, conform ordinului
In acel perimetru de trista amintire, a plecat intr-o alta lume mai buna,
ieromo-nahul Emilian Gatu. Viitorul martir al unui sistem criminal si nelegitim
s-a nascut in anul 1920, in Bucovina de Nord. A intrat, la varsta de 12 ani, in
manastirile din
Desi sfatuit de sateni sa nu se duca la manastire, unde era o situatie apocaliptica,
preotul Emilian Gatu s-a prezentat, cu mult curaj, in fata ofiterilor
anchetatori. Nu avea nimic de ascuns. Imediat a intrat si el in infernul
torturilor. Mai intai, a ajuns pe mainile colonelului Toma Popescu, apoi a
cunoscut cruzimea metodelor folosite de ofiterii Sechei si Botea, care il
bateau pana ce lesina. Incercau sa afle cine sunt ceilalti conspiratori. Intr-o
pauza de tortura, parintele Gatu l-a rugat pe soldatul care il pazea in chilie,
sa-l lase sa ingenuncheze, sa se roage, chiar daca avea catusele la maini.
Venind prin surprindere, locotenentul Sechei a vazut scena, drept pentru care
soldatul a primit 15 zile de arest sever.
Intr-o zi, cu vestmintele pline de sange, cu degetele stivite la balamaua usii,
parintele s-a rugat sa-i fie iertate pacatele locotenentului Sechei, care
intrase in Altar si desfacuse toate sertarele cu o ranga, spurcand biserica.
Mai tarziu, ea va fi din nou sfintita de Mitropolitul Olteniei, Firmilian. La
finalul anchetei, Tribunalul Militar Craiova a judecat un grup de 33 de
persoane, din care faceau parte stareta Tatiana Radulet, de la manastirea
Tismana, staretul Veniamin Nicolae, de la Polovragi, colonelul Iulian Popovici
si altii, considerati complici. Procesul avea menirea sa justifice decretul de
alungare din manastiri a multor calugari si desfiintarea acestor lacasuri,
care, in gandirea liderilor comunisti, reprezentau ascunzatori pentru
legionari, criminali de razboi si opozanti ai regimului comunist. Este demn de
remarcat faptul ca acel decret nu a fost niciodata publicat in Buletinul
Oficial. Autorul textului a fost ministrul de Interne Alexandru Draghici.
Continutul acestui document il voi prezenta intr-un alt episod.
Pe de alta parte, s-a urmarit compromiterea morala a celor ce se rugau in
lacasurile de cult, acuzandu-i pe nedrept de furt, imoralitate, inselaciune si
alte fapte ce il faceau pe acuzat sa devina indezirabil, demn de tot dispretul,
necesitand respingerea purtatorilor de sutana si stihar. Parintele Emilian
Gatu, staretul Veniamin Nicolae si ajutorul sau, Titu Moldovan, au fost
condamnati la munca silnica pe viata si trimisi in lagarele din Balta Brailei,
inclusiv la Salcia. Din toamna anului 1961, preotul Emilian Gatu a decedat, din
cauza muncii istovitoare, a foametei, a batailor interminabile si a
degeraturilor, care au declansat multe boli. A fost aruncat intr-o groapa
comuna, fara preot, lumanare si cruce.
Tot in lagarele din Balta Brailei si-au lasat oasele preotii Ion Colita, Ion
Macedoneanu, Ioan Raducu si multi altii, care vor fi amintiti pe parcurs.
Diguri insangerate |
|
Un moment trist al
istoriei recente s-a petrecut dupa ce a izbucnit revolutia anticomunista de la
Budapesta, la sfarsitul lui octombrie 1956. Mediile studentesti din
Dupa ce, la 4 noiembrie 1956, Armata Rosie a restabilit dictatura pe strazile
capitalei ungare, in marile orase din
De la Facultatea de Mecanica din Timisoara au luat drumul lagarelor de munca 27
de studenti, majoritatea fiind in anul V. Au luat condamnari de cate 8 ani
fiecare. De la Facultatea de Medicina au fost arestati trei studenti in anul
IV. In acelasi lot au fost si trei studente in anul IV la Facultatea de Chimie.
Cadrele universitare au fost date afara pentru felul defectuos in care au
aplicat spiritul cerut de doctrina comunista in educatia tineretului. Ministrul
Invatamantului, Ilie Murgulescu, a fost schimbat din functie.
In septembrie 1958 a avut loc un alt mare miting anticomunist in Piata
Universitatii din Bucuresti, la kilometrul 0, considerat, inca de atunci, zona
libera de comunism. Acelasi loc special unde au suferit studentii generatiilor
1945, 1948, 1989 si 1990. De la Facultatea de Medicina au fost arestati 8
studenti din anul VI, aflati in prag de absolvire. Intregului lot i s-a dat
numele de Gordan, dupa numele liderului. Informatorul care i-a dat pe mana
Securitatii era Vasile Nicolae, tot student medicinist, in dosar avand numele
conspirativ Titu Vasiliu.
Un alt grup a fost arestat din randul studentilor de la Facultatea de
Filozofie.
S-a considerat ca reprezentau un real pericol social. Din cercetari s-a
constatat ca parintii lor erau fosti detinuti politici, simpatizanti ai
miscarilor de rezistenta anticomunista din munti sau facusera afirmatii
calomnioase la adresa URSS si a noilor autoritati. Anchetatorii au stabilit ca
toate aceste precizari au fost omise intentionat din declaratia-tip de patru
pagini pe care o completa, la inscriere, fiecare candidat la admiterea in
facultate. De la Jilava, loturile studentesti au fost duse cu dubele pana la
Galati si, de acolo, cu bacul pana la Balta Brailei, care avea o suprafata de
60 de mii de hectare. In acel perimetru se gasea lagarul de exterminare de la
Salcia, inconjurat cu trei randuri de garduri din sarma ghimpata, printre care
patrulele se aflau permanent in pozitie de tragere.
In acea mlastina teribila, intimidarea, masacrarea si dispretul fata de om se
intalneau la fiecare pas. Se aflau din belsug sub talpile temnicerilor, in fata
carora condamnatii nu valorau nimic, desi majoritatea erau intelectuali de
marca.
Pentru a fi desecata si cultivata cu cereale, aceasta insula din mijlocul
Dunarii urma sa fie inaltata pe margini cu diguri in lungime de peste 150 de
kilometri, cu o inaltime de 15 metri si o latime la varf de 20 de metri.
Trebuiau carati cu targa sau cu roaba peste 50 de miloane metri cubi de pamant,
prin munca exclusiva a detinutilor politici.
In primavara anului 1955 apele Dunarii au crescut, ca de obicei, spargand
digul, iar bresa se marea din minut in minut. Sub amenintarea pistoalelor
automate, detinutii au incercat inutil sa opreasca suvoaiele navalnice. Au
astupat zadarnic deschizatura cu un gard protector din blocuri de beton, grinzi
si copaci, sperand ca au invins natura. Urmarea se stie. Sub sutele de tone de
mal au fost ingropati de vii 63 de oameni, ramasi pentru totdeauna sub dig, la
10-15 metri sub pamant. Procesul care a urmat a fost un simulacru, respectand
firescul acelor ani. 31 de ofiteri si 14 brigadieri au fost judecati cu
blandete pentru neglijenta in serviciu. In nici un caz pentru crima.
Pana la finalizarea lucrarilor, ruperea digului s-a repetat si in viitorii ani,
deoarece tehnologia era precara. Dupa ce au aparut giganticele utilaje
destinate lucrarilor de profil, acele dezastre s-au rarit, au fost stopate,
desi exceptii au aparut pe parcurs, din cauza intretinerii defectuoase a
taluzului de pamant, in care rozatoarele isi faceau galerii.
Tot in acea zona, pe langa Salcia, se mai aflau lagare de munca la Gradina,
Stoenesti, Stramba, Saivane, Piatra, Bandoiu, Ostrov si Marasu. Acolo au
muncit, au sperat si au murit intelectuali de elita, de profesii diferite,
studenti, profesori, medici, preoti, avocati, ofiteri si multi altii. Printre
ei s-au numarat preotii Cornel Tomescu, Dumitru Iliescu si Emilian Gatu, care
vor fi prezentati detaliat in episodul urmator. Norma la diguri a fiecarui
detinut era de cel putin trei metri cubi de pamant pe zi, timp de 12 ore. Daca
nu se indeplinea, vinovatul era batut, bagat la carcera, i se anula portia de
terci, care si asa era redusa. Epidemiile n-au intarziat sa apara - dizenterie,
febra tifoida, leptospiroza, hepatita epidemica, orbire si infirmitati.
Malaiul, arpacasul, varza si gogonelele din zeama de pe fundul castronului erau
deja alterate, iar usoarele urme de oase se aflau in stare avansata de
putrefactie.
Cunoscutul jurnalist Max Banus, care se afla atunci printre detinutii politici,
a consemnat, dupa eliberare, o scena petrecuta in fata sa. Unul dintre
condamnati avea diabet. Ironizat de ofiteri ca este plin de dulceata, a fost
lasat sa moara, fara medicamente, lucrand la dig pentru indeplinirea normei.
Cadavrul a fost pus pe un carucior, urmand sa fie aruncat intr-o groapa din
exteriorul lagarului. La poarta, plutonierul de serviciu a infipt baioneta
carabinei in stomacul mortului. De fiecare data cand facea aceasta verificare
macabra, se justifica fata de cei din jur: Ce vrei, ba. Trebuie sa controlam.
Nimeni nu are voie sa plece viu pe poarta asta.
In ampla sa lucrare memorialistica, publicata in cinci volume, cu titlul
Inchisoarea noastra cea de toate zilele, Ioan Ioanid face o descriere
amanuntita a acelui colt de iad, cu multa munca si umilinte de neimaginat.
Mancarea era putina, dar decesele din belsug.
Intr-o zi a fost luat de catre un ofiter sa-i faca o serie de reparatii si
curatenie acasa. Detinutul Ioanid a ramas consternat de mizeria in care putea
sa stea un exponent al terorii, a carui sotie se complacea in acel peisaj, cu o
crusta pe dusumea. In conditiile in care fiecare temnicer beneficia de o
locuinta de serviciu, o casa tip, noua si moderna pentru acele locuri izolate,
in cazul de fata cada de baie reprezenta loc de depozitare. Erau stivuite de-a
valma borcane goale si pline, incaltaminte uzata, unelte de gradinarit si tot
felul de lucruri ce ar fi trebuit sa stea in alta parte, lasand baia
functionabila.
Detinutii de constiinta nu i-au putut uita pe ofiterii-temniceri care se
remarcau prin cruzimea lor - Malangeanu, Manciulea, Pavel, Tugui, Fecioru,
Milcu si Grecu. Unul dintre supravietuitori, Constantin Pavlovici, a precizat
in cartea sa Tortura pe intelesul tuturor ca, in lagarul de la Salcia, in
ultimele doua luni ale anului 1959 au decedat 120 de nefericiti. Rezulta ca au
murit in medie cate doi in fiecare zi, dintr-un efectiv total de doua mii de
suflete haituite.
Un tortionar reprezentativ a fost Frant Tandara. Ca el au fost multi, plasati
in locurile unde urmau sa-i aduca la tacere pe cei vizati. Frant recunoaste ca
s-a indragostit de comunism inca din tinerete. Din acel moment, parintele sau a
fost Partidul Comunist, care l-a educat pentru viitor, motiv pentru care si-a
omorat adevaratul tata, care era anticomunist. Acel paricid a fost salutat si
dat ca exemplu pozitiv in toate structurile represive.
Ajuns detinut de drept comun, el a primit sarcina de a tortura detinutii
politici din coloniile de munca, pe unde a fost transferat. Acum, intr-un
tarziu, sub povara multor ani si sub greutatea victimelor sale, a recunoscut ca
devenise dependent de propria activitate malefica. Ceea ce facea zilnic ii
dadea o mare satisfactie, plutea pe aripa unei infatuari continue, cu gandul ca
avea puteri depline. Dorea sa fie reabilitat cat mai repede si sa redevina
membru de partid.
Dupa patru ani, a fost pus in libertate. A parcurs o lunga perioada cu privirea
in jos, dispretuit de cei care il cunosteau, vecini si colegi de serviciu. La
varsta senectutii vrea sa fie judecat pentru tot ce a facut. Doreste sa apara
in instanta ca martor principal, intr-un proces al comunismului. Are nevoie de
un tribunal moral, deoarece la tribunalele existente nu vrea sa-l judece
nimeni. Afirma ca nu numai victimele trebuie sa marturiseasca, ci si calaii.
Vrea sa deconspire tot sistemul represiv, mai ales prima etapa a
totalitarismului. El este un sclav al remuscarilor tardive, care au umplut
cerul de sfinti.
Pe de alta parte, dupa 1989, Eusebiu Munteanu, Dinu Pillat, Teodor Enescu si
alti detinuti politici care au supravietuit acelui lagar tenebros de la Salcia
se aduna in fiecare an in Piata Universitatii din Bucuresti, la acele revederi
emotionante venind si cei care s-au stabilit in strainatate. Isi dau intalnire
cu tineretea lor. Incearca sa-si aduca aminte de clipele infernale prin care au
trecut, recitand versuri care amintesc de drama acelor ani, petrecuti sub
amenintarea armelor tortionarilor. Au ramas prieteni pe toata viata. Cei morti
le lipsesc, le este dor de ei.
Desi a trecut mult timp, aud si acum racnetele gardienilor care ii fortau
seara, la sfarsitul acelor interminabile zile de munca istovitoare, sa mearga
incolonati, in randuri de cate cinci. Multi nu mai aveau vlaga, tarandu-si
picioarele sau cazand in noroiul clisos al drumului ce ducea la baraci. Sub
ploaia loviturilor administrate de satrapi, stafiile erau obligate sa cante
imnul URSS sau Internationala. Acele momente au fost descrise in Convoiul
Detinutilor, un poem al suferintei, din care am extras un fragment : Cei care
au trecut pe aici duc in vis si pe sub pleoape / Vorba aspra ca de bici, ia pe
cinci si tine aproape,/ Ia pe cinci sa nu fim trei in acelasi rand, nici sase/
Pasii ca de piatra grei ard si cauta matase,/ Tine aproape, sirul lung se
desira fara vrere,/ Muschii nu ne mai ajung, n-are sufletul putere, / Boli cu
radacini adanci se proptesc in baionete,/ Unii ne taram pe branci, altii ardem
ca de sete,/ Numai foamea ce-o simtim calca-n pas cu noi alaturi,/ Din clipita
cand iesim, pana cand intram sub paturi,/ Si marsaluim mereu peste dealuri si
hartoape,/ Sub indemnul scurt si greu, ia pe cinci si tine aproape.
Multi dintre acesti martiri au fost arestati si condamnati pentru numele lor,
altii pentru renume. Mai exista o categorie de nefericiti, care nu s-au
demascat la timp sau au omis sa-i denunte pe altii.
Medici rapusi de virusul bolsevic |
|
Aceste randuri au menirea
sa repuna in drepturile lor firesti trei medici care au fost suprimati si
trecuti in uitare de o istorie contaminata de virusul bolsevic agresiv. Trei
intelectuali care trebuie sa faca parte din iconostasul elitelor medicinei
romanesti. Incerc o reabilitare a unor eroi adevarati, impinsi, candva, spre un
nedrept anonimat, prin grija diabolica a fortelor instituite cu puteri depline.
Vasile Voiculescu s-a nascut la 12 octombrie 1884, in localitatea Plescoi, din
judetul
La 21 februarie 1910 s-a casatorit cu Maria Mitescu,o colega de facultate, care
i-a daruit cinci copii. La izbucnirea primei conflagratii mondiale, a fost
mobilizat si numit sef al Spitalului Mobil numarul 6, cu care s-a retras in
nordul Moldovei. Acordand ingrijire soldatilor raniti si bolnavi de tifos,
icter si febra tifoida, in mod firesc, s-a imbolnavit si el. Printr-o minune nu
a fost rapus de acele boli. Pentru curajul sau de-a lungul razboiului, Vasile
Voiculescu a fost decorat cu Steaua Romaniei si Crucea Meritul Sanitar. In
perioada dintre razboaie a practicat medicina din pasiune, depunand eforturi
mari, deoarece nu existau medicamente performante.
La sfarsitul anului 1922 a ajuns profesor de Igiena la Institutul Pompilian din
Bucuresti si sef al Circumscriptiei medicale numarul 12. Le zambea permanent
bolnavilor, constient ca surasul asociat cu medicamentele prescrise le alina
suferintele. Pe plan literar, Vasile Voiculescu debuteaza in anul 1912, in
revista Convorbiri Literare, cu poezia Dorul. Patru ani mai tarziu pu-blica, la
Editura Poporul, primul volum de poezii, dupa care scrie in continuare,
devenind membru al Societatii Scriitorilor Romani.
Ataca si genul dramatic, scriind piesa Maiastra fara inima, pusa in scena la
inceputul anului 1927, la doua teatre bucurestene. Colaboreaza cu revista
Gandirea, careia ii dedica un numar omagial in 1943. Intre 1934 si 1946, are o
activitate efervescenta la Radio
La 22 noiembrie 1946, i-a murit sotia de congestie cerebrala. Tristul eveniment
l-a determinat sa renunte la multe. Nu si-a mai facut focul in soba, nu a mai
mancat carne si nu a mai scris nimic. Se plimba prin parcurile bucurestene, cu
privirea pierduta. Pentru a atenua marea pierdere, incepe sa frecventeze cercul
literar si religios Rugul Aprins, de la Manastirea Antim, pana in 1948, cand
autoritatile comuniste au dispus desfiintarea acelui cenaclu de o inalta
tinuta.
Pentru faptul ca a fost prezent la acele intalniri, Securitatea l-a arestat in
noaptea de 4/5 august 1958, pentru infractiunea de uneltire contra ordinei
sociale, pedepsita de articolul 209-Cod Penal. In timpul anchetelor dure, a
fost acuzat de activitate fascista, pentru faptul ca a publicat in revista
Gandirea, condusa de Nichifor Crainic. Totodata a fost invinuit ca a scris
poezii pe teme mistice, care aveau un caracter dusmanos fata de regimul
democrat popular.
La 8 noiembrie 1958, Tribunalul Militar II Bucuresti, prin Sentinta 125, il
condamna pe Vasile Voiculescu la cinci ani de temnita grea si confiscarea
averii. Aruncat intre zidurile umede ale inchisorilor Jilava si Aiud, a
contractat un
La 2 mai 1962 a fost eliberat, dar nu mai putea merge. Datorita bolilor
acumulate in timp, pe fondul batailor si infometarii, in noaptea de 25/26
aprilie 1963, Vasile Voiculescu a decedat, avand o greutate de 40 de kg.
Un alt medic masacrat in infernul concentrationar a fost Alexandru Birescu,
care s-a nascut la 20 decembrie 1892, in orasul Lugoj, actualmente in judetul
Timis. Parintii sai, Coriolan si Ofelia, adepti ai moralei crestine, l-au
educat in spiritul respectului pentru adevar si dreptate, cu credinta in
Dumnezeu. Tatal sau era preot, avand o stare materiala buna. Dupa ce a absolvit
cursurile liceeale in orasul natal, Alexandru Birescu a urmat cursurile
Facultatilor de Medicina, din Budapesta si Viena, intre 1910 si 1914.
Serviciul militar l-a indeplinit la Regimentul 94 Infanterie Lugoj, obtinand
gradul de capitan in rezerva. Fiind mobilizat, a participat in prima
conflagratie mondiala, in cadrul unui spital mobil de campanie, apartinand
Armatei Imperiale. Dupa razboi, revine la Lugoj, unde deschide un cabinet
particular. Majoritatea lugojenilor erau marcati de emotia alipirii Banatului
si Transilvaniei la Patria Mama-Romania. In urma casatoriei cu Eugenia,
dobandeste o situatie materiala remarcabila, doua case in Lugoj, trei hectare
de teren arabil si 80 de hectare de padure.
In calitate de primar al orasului, a fost decorat in anul 1934 cu Ordinul
Coroana Romaniei, pentru tot ce a facut pentru urbe si locuitorii sai. A
sprijinit biserica si a cautat sa dezvolte invatamantul. Considera ca acestea
sunt investitii deosebit de importante pentru viitor, ridicand prestigiul
localitatii.
Dupa instaurarea comunismului, in 1945, a fost declarat mosier si toate
bunurile au intrat in proprietatea statului. Cele doua case au fost
nationalizate si suprafetele agricole expropriate. Cu toate ca ocupatia
militara sovietica se simtea prezenta peste tot, pe strazi, in scoli si in
sufletele populatiei, in toamna anului 1946, medicul Birescu sustine doctrina
liberala. Considera ca sistemul comunist este o gluma trecatoare. Multi
lugojeni care luptasera pe frontul de rasarit, s-au convins, la fata locului,
de foametea generata de colhozurile si sovhozurile sovietice, ale caror metode
falimentare urmau sa fie aplicate si in
La 15 aprilie 1952, a fost arestat de Securitate, sub pretextul ca facea patre
dintr-o organizatie conspirativa, care pregatea inlaturarea regimului comunist
din
In timpul acelor anchete cumplite, a pierdut mult sange, s-a imbolnavit de
plamani si de inima. La 17 februarie 1953, medicul Alexandru Birescu a decedat,
fiind aruncat intr-o groapa comuna A fost omorat un mare patriot care, prin
conduita sa morala, a refuzat sa fie delator, a evitat ca masurile represive sa
se extinda asupra altor oameni nevinovati. Si-a protejat semenii, fara sa
dezvaluie alte nume, pe fondul unor cumplite schingiuiri.
Din panoplia medicilor ucisi de noile autoritati comuniste face parte si
Gheorghe Carausu, nascut la 15 ianuarie 1899, in comuna Calinesti, din judetul
Botosani.
In anul 1921, dupa ce a absolvit Liceul Augustin Treboniu Laurian, din
Botosani, Gheorghe Carausu a fost admis la Institutul Medico-Militar din
Bucuresti, obtinand licenta in 1928. Un an mai tarziu, a sustinut teza de
Doctorat in Medicina si Chirurgie. Din aprilie 1929 pana in septembrie 1930, a
fost medicul Regimentului 7 Calarasi din Botosani. Mai tarziu, a urmat
specializarea la Spitalul Militar Central din Bucuresti si la Institutul de
Bacteriologie. In final, a fost repartizat medic la Spitalul Militar Craiova,
unde a activat pana in primavara anului 1848.
In perioada iunie 1941 - iulie 1944, a participat in
Consternat de abuzurile facute de noua oranduire comunista, sub protectia
armatei sovietice, intra in miscarea de rezistenta din Oltenia, alaturi de
generalul Ioan Carlaont, colonelul Stefan Halalau, colonelul Petre Grigorescu,
maiorul Lucian Dimitriu, capitanul Iancu Robu si locotenentul Tiberius Tolescu.
Este urmarit de noile organe de stat, fiind banuit de actiuni contra oranduirii
sociale. Tot in acea perioada si-a cumparat o casa cu gradina mare, in satul
Facai, de langa
Nu s-a bucurat de finalizarea lucrarii, deoarece un grup de soldati sovietici,
insotiti de o calauza locala, care il cunostea, l-au asasinat miseleste, langa
Parcul Bibescu, in fata fiicei sale, eleva in clasa intai. Fiinta plapanda a
fost marcata pentru toata viata de cele vazute in fatidica seara a zile de 28
august 1948, orele 21, in timp ce se intorceau de la gradina proprie. Cu o ura
aparte, intai i s-a taiat jugulara cu o baioneta, apoi a fost impuscat, dupa ce
cazuse intr-o balta de sange.
La mormantul din Cimitirul Ungureni, Sergiu Mandinescu, despre care voi vorbi in
alt episod, i-a pus o placuta cu o poezie proprie: “Toti intreabam, de ce te-ai
dus / Dar taina-i peste a noastra voie/ Se vede doar ca Cel de Sus / De-un
inger a avut nevoie.” Nu s-au facut cercetarile de rigoare, asasinii in
uniforma nu aveau cum sa se autoancheteze.
La scurt timp, au avut de suferit enorm toate rudele apropiate si prietenii. In
prima faza, au fost arestati fiul, Silviu si nepotul, Mircea, care au fost
inclusi in grupul celorlalti protestatari anticomunisti. Dintre acestia, faceau
parte Sergiu Mandinescu, staretul Gherasim Iscu, la care s-au adaugat toti
ofiterii mentionati anterior. Desi condamnarile au fost diferite, decesele au
survenit in lant, cadavrele fiind aruncate in gropi comune.
Temnita Aiud. Decese fara ragaciune |
|
Consultand documentele
recente, constatam ca, in Zarca Aiudului, au murit multe personalitati care au
facut parte din lotul “Marii Finante”: Ion Bujoiu, George Bontila, Alexandru
Gheorghiu, George Manu, precum si multi ierarhi. Anterior arestarii, Ion
Bujoiu, Alexandru Pop si Mircea Vulcanescu au fost incurajati sa treaca la
actiuni contra noilor autoritati comuniste de catre gene-ralul american
Skeiler, seful Misiunii Militare americane de la Bucuresti. Acesta a afirmat
raspicat: Incepeti actiunea, iar noi va vom finanta, pe de o parte si va vom
dota, pe de alta parte. Promisiunea nu a fost onorata. Din contra, au urmat
arestarile in lant.
Ion Bujoiu a fost profesor universitar si director al tuturor minelor din Valea
Jiului. Alexandru Pop a fost directorul general al Uzinelor Resita. Nicolae
Margineanu, profesor de psihologie, Gheorghe Bontila, profesor de sociologie,
George Manu, doctor in fizica atomica, cu studii la
Inchisoarea Aiud era cea mai mare din
In acest episod voi detalia viata si moartea unor ierarhi, care au murit fara a
mai gasi timpul necesar pentru rugaciune. Unul dintre acestia a fost Liviu
Munteanu, nascut la 16 mai 1898, in localitatea Cristian, din judetul
Cea mai mare parte a activitatii sale si-a petrecut-o la Academia Teologica din
Cluj, ca titular al cursului “Noul Testament” si rector al acelui institut de
invatamant superior. In perioada 1934 - 1944, Liviu Munteanu a fost secretarul
revistei Viata Ilustrata, unde a publicat numeroase articole culturale si
religioase, fiind acuzat, mai tarziu, in temeiul lor, de nationalism si
antisemitism.
Dupa 1948 intra in Frontul Plugarilor, pentru o scurta perioada de timp; a
plecat apoi in lumea larga, dezgustat fiind de ce se petrecea in interiorul
politicii romanesti. A inceput sa critice fara menajamente noul regim bazat
pe ateism, devenind astfel persoana indezirabila si fiind urmarit pas cu pas.
Desfiintarea institutiilor de invatamant teologic l-a convins pe ierarh ca
incepea o perioada grea pentru Biserica.
Reforma baneasca din 1952 a adus grave prejudicii religiei crestine si
institutiilor sale. Prin discursul sau inflacarat, tinut in fata studentilor,
rectorul Munteanu i-a convins pe studenti sa faca o colecta pentru salvarea
Institutului Teologic din Cluj. Nu a mai fost nevoie, deoarece acel lacas
spiritual a fost desfiintat si rectorul arestat la 24 iunie 1952. Eliberat
pentru o scurta perioada, va fi din nou arestat, la 22 noiembrie 1958. Batut
si umilit in timpul lungilor anchete, pentru vinovatii minore, la 6 mai 1959,
Tribunalul Militar din Cluj l-a condamnat la 17 ani temnita grea. Batut si
infometat fara incetare, moare la 8 martie 196, in inchisoarea Aiud. Din
documente rezulta ca decesul s-a datorat unei apendicite cu complicatii. A fost
bagat intr-un sac si aruncat intr-o groapa, nestiuta pana in prezent.
Tot la Aiud a murit preotul Ilie Imbrescu, nascut la 26 aprilie 1909, in
localitatea Dalboset, din judetul Caras. Dupa absolvirea liceului din
Caransebes, la 15 octombrie 1926, s-a inscris la Facultatea de Teologie din
Cernauti. Prin obtinerea licentei, ajunge profesor la Academia Teologica din
Caransebes. La finalul stagiului de un an, ajunge in Bucuresti, unde se inscrie
la doctorat. In capitala, sustine mai multe conferinte si are o serie de
initiative. Publica in Cuvantul studentesc, unde face comentarii de inalt
nivel.
La 7 ianuarie 1934 se casatoreste cu Elena Avram, dupa care se stabileste in
localitatile Caliacra si Balcic, din judetul Cadrilater.
In septembrie 1940, preotul Imbrescu s-a refugiat la Bucuresti, dupa cedarea
provinciei. Prin venirea la putere a Miscarii Legionare, a aderat la doctrina
timpului, la fel ca majoritatea intelectualilor, fiind numit inspector
ge-neral la Subsecretariatul Cultelor, unde a initiat un amplu program de
reforme in Biserica. Publica la diferite ziare si tipareste o carte, datorita
careia va avea mari necazuri: Apostrofa unui teolog. Biserica si Miscarea
Legionara.
Dupa venirea comunistilor la putere este din nou arestat si inchis in lagarul
de la Slobozia, intre iulie 1945 si august 1946. Un an si ceva mai tarziu, in
ianuarie 1948, adera la miscarea de rezistenta anticomunista “Salvarea
neamului”. Dupa numai doua luni, toti componentii grupului au fost arestati,
fara sa aiba la activ vreo actiune. La 1 iunie 1948, Tribunalul Militar
Bucuresti l-a condamnat la 15 ani de munca silnica, pentru crima de organizare
si participare la formatiuni politice de tip fascist. Purtat prin pe-nitenciarul
Jilava, ajunge, in final, la Aiud, unde este batut crunt si infometat pe
masura. La 19 noiembrie 1949, a urcat la cer. Dintr-un om corpolent ramasese
doar scheletul imbracat in piele, aruncat intr-o groapa fara cruce.
Malaxorul temnitei Aiud a mai inghitit o viata. Este vorba de preotul Petre
Rosu, nascut la 11 iunie 1907, in localitatea Sebes, judetul Alba. Dupa absolvirea
liceului, a urmat cursurile Academiei Teologice din
Dupa ce a activat la diferite parohii, a plecat pe front, ca preot militar cu
grad de capitan, in cadrul Batalionului 24, din Divizia 1 Vanatori de Munte. In
1942, s-a intors in
In noaptea de 9 iunie 1964, ora
Acest serial de anvergura se va intrerupe pentru o scurta perioada de timp. Va
fi reluat dupa ce, in viitoarele doua numere, vor aparea cateva comemorari. In
primul se va arunca o privire retrospectiva asupra evenimentelor neelucidate
din decembrie 1989, in care nu se stie de ce a murit mult tineret si datorita
cui. In numarul din ia-nuarie 2009 vor fi comemorate cateva personalitati
nascute in luna respectiva, precum Mihai Eminescu, Iuliu Maniu, Ion Minulescu,
Martha Bibescu si Grigore Moisil. Pe langa acesti titani ai culturii romanesti,
va fi Sarbatorita si Unirea Principatelor Romane. Un eveniment major care a
avut loc la 24 ianuarie 1856, unire dorita de unii si sabotata de altii,
conform unor retete stiute, folosite in multe cumpene ale istoriei.
Pentru realizarea serialului “Martiri in infernul concentrationar”, multumesc
tuturor celor care mi-au facilitat accesul la arhive, direct sau indirect, cat
si la alte surse de documentare. Prin cercetari de biblioteca si arhiva, am
incercat sa gasesc cheile pentru a deschide tainele trecutului, ascuns de
potentatii vremii. Un altfel de holocaust, ce s-a abatut asupra
intelectualitatii romane, o crima continua, despre care se stie tot mai putin.
Pe langa faptul ca pedepsa cu moartea devenise ceva firesc, pedeapsa cu viata
plina de griji era ceva nou intr-o perioada cand delatiunea era mai eficienta
decat un pluton de executie. Per total, crimele comunismului pla-netar depasesc
pe cele ale nazismului zonal, din mai multe puncte de vedere: numeric, al
extensiei perioadei de timp in care s-au manifestat si al diversitatii
atrocitatilor folosite.
In acest sens, amintesc izvoarele de investigare: Consiliul National al
Studierii Arhivelor Securitatii, Institutul Roman de Istorie Recenta,
Institutul de Cercetari Politice, Institutul National pentru Studiul
Totalitarismului, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Comisia
Romana de Istorie Militara, Arhiva Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Romane, Arhiva Mitropoliei Olteniei, Arhiva Mitropoliei Clujului, Albei,
Crisanei si Maramuresului, Arhiva Tribunalului Militar Teritorial Iasi, Arhiva
Ministerului Justitiei, Enciclopedia Libera Wikipedia si altele.
Pe parcursul acestui periplu de durata, nu am uitat sa astern pe hartie
cutremuratoarele marturisiri ale familiilor celor care au murit asasinati pe
altarul credintei. Respectand deontologia, voi scoate in evidenta numele
autorilor si titlurile cartilor din care m-am documentat, o ampla bibliografie
fara de care nu se putea pleca la acest drum lung, in care am cautat sa ridic
perso-nalitatile uitate pe iconostasul pe care il merita din plin.
Ruxandra Cesereanu – Gulagul in constiinta romaneasca (Editura Polirom, Iasi,
2005), Panopticum, tortura politica in secolul 20 (Editura Institutului
European, Iasi, 2001), Imaginarul violent al romanilor (Editura Humanitas,
Bucuresti, 2003) / Lucia Hossu Longin – Memorialul Durerii, Editura Humanitas,
Bucuresti, 2007 / Dan Zamfirescu – Razboiul impotriva poporului roman, Editura
Roza Vanturilor, Bucuresti 1993 / Marius Oprea – Mijloace de tortura (Revista
Memoria numarul 38, Securitatea in 1989 – Lista 8 si 9, Institutul de Istorie
Recenta, 2005) / Doina Jela – Lexiconul negru, unelte ale represiunii
comuniste, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001 / Mihai Decebal Tudorica –
Batranete fara tinerete, Editura Sitech, Craiova, 2001 / Cristina Anisescu,
coordonator – (Arhivele Securitatii, Editura Pro Historia, Bucuresti, 2002,
Arhivele Securitatii – 2, Editura Nemira, Bucuresti, 2004) / Banu Radulescu –
(Dosarele Pitesti si geografia detentiei, Editura Memoria, Bucuresti, 2001) /
Mihaela Sitariu – Oaza de libertate, Timisoara 1956, Editura Polirom, Iasi,
2001 / George Manu – In spatele Cortinei de Fier, Editura Kullusys, Bucuresti,
2004 / Vasile Gavrilescu – Istorie personala, Editura Ex Ponta, Constanta, 2001
/ Mai multi autori – Totalitarism si rezistenta, teroare si represiune, Editura
Fundatiei Konrad Adenauer, Bucuresti, 2001 / Petre Tutea – 322 de vorbe
memorabile, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005 / Ana Maria Radulescu – Clerici
Ortodocsi in inchisorile comuniste, Editura Aius Print Ed, Craiova, 2006 / Mai
multi autori – Miscarea Anticomunista de Rezistenta Armata, Editura Kullusys,
Bucuresti, 2003 / Mai multi autori – Martiri pentru Hristos, Editura
Institutului Biblic si de Misiune al Biserici Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2007.
Toti acesti condeieri trebuie apreciati, pentru rabdarea de a rasfoi rafturi
intregi de arhive, interzise pe parcursul multor decenii. Pentru efortul lor,
merita intreaga noastra recunostinta.
Jilava selectiva |
|
In acest episod vom scoate
in relief cativa opozanti de diferite profesii, oameni onesti, buni crestini,
care si-au facut datoria fata de familie si societate. Toti si-au gasit
sfarsitul la inchisoarea Jilava, loc de trista amintire, in pamantul careia
zac, in anonimat, oasele multor nevinovati.
Traian Murariu s-a nascut la 7 aprilie 1901, in comuna Padureni, din judetul
Timis. Dupa terminarea studiilor, a ramas in localitatea natala, unde a muncit
cu multa devotiune pentru familia sa. Dupa efectuarea stagiului militar, revine
la Padureni si suporta, cu greu, schimbarile dramatice de sub ocupatia
sovietica si violenta prin care se impunea regimul comunist, dupa acapararea
puterii prin mijloace nelegitime.
In seara zilei de 12 decembrie 1950, a gazduit doi fugari care cereau adapost,
Nicolae Mazilu si Ion Mogos. Erau doi fosti elevi ai Liceului Negru Voda din
Fagaras, care erau urmariti de Securitate, deoarece erau luptatori in
miscarea de rezistenta anticomunista din Muntii Fagarasului si doreau sa fuga
din
Pentru fapta de a gazdui doi opozanti haituiti de autoritatile comuniste,
Traian Muraru a fost arestat de Securitate si acuzat de complicitate la crima
de uneltire contra ordinei sociale. Torturat in anchete aproape un an de
zile, la 4 decembrie 1951, Tribunalul Miltar Bucuresti l-a condamnat la
moarte cu o usurinta greu de conceput in mintea generatiilor care au urmat. A
fost executat la Penitenciarul Jilava, in seara zilei de 27 septembrie 1952. A
platit cu viata pentru gestul sau de bun crestin, de a gazdui in casa sa doi
patrioti prigoniti pentru dreptate.
Un alt roman torturat, care a murit la Jilava, a fost Constantin Oprisan, nascut
la 16 martie 1921, in localitatea Oncesti, din judetul
In urma ordinului cu numarul 48.000/30 decembrie 1948, dat de Ministerul
Afacerilor Interne, s-a trecut la intemnitarea tuturor legionarilor. Constantin
Oprisan a fost arestat la 15 mai 1948 si condamnat, in regim de urgenta, la 25
de ani de munca silnica. Incarcerat initial la Jilava, la 3 februarie 1949 este
transfe-rat la
In urma batailor primite conform retetelor de exterminare, boala s-a agravat,
aparand la plamani o punga mare de puroi. Este trimis apoi la Gherla si din nou
la Jilava, unde a murit la 26 iulie 1959, fara asistenta medicala necesara,
mereu persecutat din pricina refuzului de a-si divulga camarazii. Colegii de
detentie care au supravietuit au adus marturii despre personalitatea lui Constantin
Oprisan, despre felul exemplar in care acesta s-a comportat in inchisoare si
despre modul bestial in care a fost maltratat, deoarece refuza sa fie delator.
Octavian Voinea, cu care s-a intalnit la Jilava, l-a caracterizat pe Oprisan
ca fiind un bun pedagog, cult si modest. Dumitru Bordeianu, care l-a cunoscut
la inchisoarea din
Un alt deces survenit la Jilava a fost al lui Dumitru Matei Sandu, nascut la 28
iulie 1913, la Sarata, judetul Bacau. A absolvit Institutul Teologic din
Acuzat pentru aceste acte, a fost nevoit sa se refugieze in mai multe parohii
din
In dosarul 10715 exista o nota a ofiterilor care au instrumentat cazul, unde se
recunoaste ca cel urmarit a fost obligat de anchetatori sa declare si sa
semneze, prin intimidari si tortura, tot ceea ce ii cerusera tortionarii. La 21
iulie 1950, colonelul Patriciu preciza: “Toate acestea Dumitru Matei le-a facut
datorita faptului ca dorea fierbinte inlaturarea actualului regim, sub care el
nu mai putea sa-si continue in voie activitatea sa de ratacire a mintilor
populatiei, prin raspandirea mis-ticismului religios, a superstitiilor, precum
si influentei varfurilor catolice din tara noastra, dusmani de moarte ai
regimului democrat.” Pe langa preotul Dumitru Matei au mai fot arestati cativa
inalti functonari de la Legatia Frantei, cu care luase legatura, in intentia
de a procura doua aparate de emisie-receptie, necesare grupurilor inarmate
anticomuniste din Muntii Bucovinei. A fost arestata si Celestina Gauchet, in
casa careia se intalnea preotul cu ceilalti conspiratori.
Prin sentinta data de Tribunalul Militar Bucuresti la 23 octombrie 1950, s-au
impartit cu usurinta pedepse deosebit de dure. Pedeapsa cu moartea pentru Dumitru
Sandu Matei, Romuald Druszcz si Ion Cudalbu. Munca silnica pe viata lui Gheorghe
Brasoveanu, Toma Nitulescu si Dumitru Lambru. Douazeci de ani munca silnica
pentru Alexandru Olteanu, Lucien Bassy si Louis Fontaine. 15 ani de temnita
grea pentru Elisabeta Perraudin si 12 ani de temnita grea pentru Celestine Gauchet.
Legatia Frantei a fost desfiintata.
Temnita Jilava, acea inchisoare selectiva, a mai inghitit un martir. Este vorba
de preotul Nicolae Georgescu, nascut la 27 noiembrie 1891, la Valenii de
Munte, judetul Prahova. Dupa ce a terminat cursurile Seminarului Central din Bucuresti,
a urmat si Facultatea de Teologie, obtinand licenta de preot. Mai tarziu, va
absolvi Facultatea de Filosofie si Facultatea de Drept, din cadrul Universitatii
Bucuresti. In prima conflagratie mondiala a fost mobilizat ca sublocotenent
confesor, la Marele Cartier General.
In anul 1921 a fost numit inspector in Ministerul Cultelor si Artelor si, patru
ani mai tarziu, a fost numit director la Seminarul Teologic din Edinet-Hotin.
Revine pe meleaguri prahovene si, dupa un scurt stagiu la parohia din
Filipestii de Targ, ajunge la Bucuresti, unde ii pregateste pe viitorii
studenti teologi. Luand contact cu diferite curente nationaliste, care
condamnau ateismul, a acceptat sa participe la o ampla procesiune, in fata
careia se ducea o cruce mare, printre manifestanti fiind si multi legionari.
Dupa ce a fost arestat de cateva ori si retinut pentru perioade scurte, dupa
venirea comunistilor la putere, a fost din nou arestat, la 17 decembrie 1945,
pentru participarea sa la acel protest. A cunoscut metodele de exterminare din
inchisorile comuniste, cu mancare putina si bataie din belsug. S-a stins la Jilava,
in dimineata zilei de 21 mai 1952. Pe patul de moarte, si-a dorit sfarsitul
alaturi de cei care sufereau in inchisori.
O alta fata bisericeasca masacrata la Jilava a fost preotul Ion Postelnicescu,
nascut la 13 martie 1884, la Mosoaia, in judetul Arges. Dupa ce a absolvit
Facultatile de Teologie si Drept, si-a desfasurat activitatea in doua parohii
din
La 21 august 1952, este arestat si batut pentru activitatea sa religioasa si
politica. In 1959, este arestat pentru a doua oara si condamnat la 22 de ani
munca silnica. Trimis la Jilava, nu a suportat regimul barbar de exterminare
si a murit la 16 iulie 1959. Pamantul lacom al Jilavei a mai inghitit un
martir. Lucretiu Patrascanu inventase o justitie noua, care condamna fara
mila, fara a-ti da dreptul sa te aperi. A cazut chiar el prada justitiei pe
care a inventat-o.
Unul dintre exponentii terorii instituite de Gheorghiu-Dej a fost Teohari
Georgescu (Samuel Burah Tescovici). Nascut in Bucuresti, la 31 ianuarie 1908, a
urmat primele doua clase de liceu la Sf.
In anul 1940, pe cand se afla la Moscova, a fost instruit ca activist sub
coordonarea lui Gheorghi Dimitrov, urmand ca in Romania sa primesca sarcini de
la generalul Fedicikin, seful agenturii sovietice. Avea obligatia de a comuniza
Siguranta, Jandarmeria si Serviciul de Informatii. Deoarece si-a facut treaba
bine, la 23 august 1944 a fost numit subsecretar de stat la Ministerul de
Interne si, la 6 martie 1945, a devenit ministru de Interne in guvernul Groza.
Un an mai tarziu va deveni deputat. Pe linie de partid, a fost membru al Secretariatului,
al Biroului Politic si al C.C. al P.C.R. Dupa 16 martie 1950, timp de doi ani,
a fost viceprim-ministru, adjunctul lui Groza, pe care il supraveghea din
umbra.
La 18 februarie 1952 a fost arestat pentru devieri de la linia partidului, impreuna
cu Ana Pauker si Vasile Luca, ce-lebra triada a crimei politice. Ana Pauker,
sustinuta de Molotov si Stalin, a scapat de inchisoare. Vasile Luca a fost
omorat in temnita Ramnicu Sarat, de aceiasi comunisti pe care ii avusese la picioare
pana atunci. Teohari Georgescu a devenit un umil director de intreprindere
poligrafica, intre 1953-1972. A murit in anonimat, la 31 ianuarie 1976, la Bucuresti.
Are pe suflet un munte de cadavre. Probabil ca posteritatea ii va gasi un loc
in ierarhia celor care au indoliat familii. Altii il vor considera un mare
patriot, care a lichidat bandele anticomuniste periculoase.
La inceputul volumului sau, Istorie personala, detinutul politic Vasile Gavrilescu
a plasat un text relevant: ' Unii dintre noi am ales singuri Golgota spre
care am urcat cu greu, striviti de crucea imensa a sperantei, sacrificandu-ne
viata pentru o idee, pentru un ideal. Altii au nimerit-o din greseala sau au
descoperit un drum mult mai scurt'
Avocati ucisi din dragoste de tara |
|
In perioada interbelica a
Romaniei, pe langa alte profesii, la moda era si cea de avocat. Facuta cu pasiune,
ea deschidea largi perspective celui ce i s-a dedicat, deoarece a pleda la
bara cu intonatie era un mare har. In timp ce unii se dedicau afacerilor sau
actelor de caritate, altii isi gaseau implinirea in barou.
Un astfel de avocat al timpului a fost Constantin Bursan. Nascut la 21 mai
1888, la
In 1918, s-a inscris in Partidul National Liberal, condus de Ionel Bratianu.
Intre 1922 si 1938 a fost presedintele Organizatiei P.N.L. Hunedoara si deputat
de Hunedoara. A ajuns sa fie cel mai cunoscut om politic din judet, mai ales
ca o insemnata parte din avere a oferit-o pentru ctitoria unei biserici si
pentru constructia unor asezaminte social-culturale. Neavand copii, impreuna
cu sotia sa, Alexandra-Carmen Ciucurescu, artista dramatica, au hotarat sa faca
mult bine celor din jur, sa ramana ceva de pe urma lor.
Au sprijinit financiar construirea noii cladiri a Primariei Hunedoara,
inaugurata la 4 aprilie 1937. Au suportat cheltuielile construirii Caminului de
Ucenici si extinderea tuturor spitalelor din oras. La acestea se mai adauga
efortul financiar cu care s-a construit scoala primara din comuna Batiz si
caminul cultural din Sancrai. Au oferit sume de bani unor studenti, pentru a-si
finaliza studiile.
Dar Constantin Bursan a facut cel mai mare efort financiar pentru a ctitori
zece biserici in mediul rural si doua catedrale, una la Deva si una la
Hunedoara, devenind cel mai mare finantator de lacasuri sfinte. A facut multi
sateni fericiti in comunele Dabaca, Cernisora, Baia Craiului, Valari, Cerbal,
Alun, Strei si altele. In semn de apreciere pentru eforturile sale, in
noiembrie 1939, Bursan a primit inalta distinctie Ordinul Sfantul Silvestru, in
grad de comandor.
Dupa instaurarea regimului comunist in
Din cauza relatiilor sale amicale cu fostul atasat comercial al Legatiei
franceze de la Bucuresti, la 28 noiembrie 1950 a fost arestat de Securitate.
Dupa un sir interminabil de anchete dure, batut crunt sa spuna si ce nu a
facut, a fost condamnat la 25 de ani de temnita grea pentru infractiunea de
crima de inalta tradare si la 12 ani de inchisoare pentru alte delicte,
inventate de anchetatori. Era perioada in care orice informatie denaturata era
considerata proba la dosar si prezumtia de nevinovatie fusese eliminata din
Codul Penal.
Un mare patriot care a facut mult bine tarii si poporului din care se tragea a
fost omorat in chinuri groaznice de brute care nu aveau nici un Dumnezeu.
Constantin Bursan a incetat din viata la 18 ianuarie 1962, la inchisoarea
Vacaresi, dupa 12 ani de detentie. Daca marele Constantin Brancoveanu a fost
decapitat de turci dupa ce a construit multe biserici, ei bine, Constantin
Bursan a fost hacuit chiar de semenii sai, dupa ce si-a oferit intreaga avere
pentru ridicarea lacasurilor de cult. Dupa 1990, una din strazile Hunedoarei
ii poarta numele, ca semn de cinstire pentru tot ce a facut marele disparut in
zona respectiva.
Un alt avocat de exceptie a fost Dimitrie Nistor. S-a nascut la 21 aprilie
1890, la Burjuc, in judetul Hunedoara, tatal sau fiind preot. A urmat Colegiul
Kun din Orastie si Liceul romanesc din
Dupa doi ani petrecuti la Lugoj, se stabileste la
In intervalul de timp cat a fost prefect al judetului Timis-Torontal, a
sprijinit biserica crestina. In primii trei ani, a contribuit la ridicarea din
temelii a 88 de edificii noi, printre care 40 de scoli, 26 de biserici, 14
spitale si Catedrala Mitropolitana din
A fost arestat la 6 mai 1950 si anchetat de Securitatea din Bucuresti si
Timisoara, acuzat ca a facut o intensa propaganda anticomunista in calitatea
sa de demnitar. Condamnat la 6 ani de temnita grea si confiscarea averii, a
fost eliberat la 3 mai 1956. La 9 mai 1958, Dimitrie Nistor avea sa fie din nou
arestat, din cauza unei cofuzii de nume, sub acuzatia ca ar fi condus
organizatia anticomunista Sumanele Negre din Moldova, grupare care in
realitate l-a avut ca lider pe Ion Nistor.
Recursul pe care l-a facut pentru nevinovatie a fost respins, in final el fiind
condamnat pe viata. Batut, infometat si pedepsit cu lanturi la maini si la
picioare, s-a urmarit exterminarea unui om care a facut mult bine comunitatilor
unde si-a desfasurat activitatea. Transferat la diferite penitenciare, a
cunoscut teroarea inchisorilor de la Jilava,
Din relatarile unor detinuti de constiinta am aflat ca la inchisoarea Jilava
condamnatul era bagat la izolare, intr-un fel de boza mica subterana, fara pat
si fara rogojina, numai cu ciment pe jos. Partea cutremuratoare era alta. In
apropiere isi facusera galerii cateve soparle negre, care nu se mai speriau de
prezenta omului. Pericolul consta in faptul ca noaptea, atunci cand osanditul
atipea cu buzele intredeschise, reptila ii intra rapid in gura, pe trahee sau
esofag, murind si ea impreuna cu nefericitul axfisiat. Pentru a preintampina
acel pericol ce ducea la moarte sigura, pedepsitul tinea o carpa in gura.
Un alt avocat care a ajuns o somitate a timpului sau a fost Hans Otto Roth,
nascut la 24 aprilie 1890, la Sighisoara, ca fiu al juristului Carl Roth si al
Louisei Hausenblass. Dupa absolvirea liceului a studiat stiintele Juridice la
Budapesta,
Intre 1919 si 1938 a fost deputat in Parlamentul Romaniei, presedinte al
Partidului German si apoi Secretar de stat in Ministerul Minoritatilor. A
indeplinit diferite functii de conducere in cadrul minoritatii germane din
Transilvania si in Biserica Evanghelica de Confesiune Augustana din
Arestat la 10 iulie 1950, este anchetat, batut si schilodit, atat trupeste, cat
si sufleteste. Pus in libertate dupa sase luni de torturi, a continuat sa fie
privat de toate drepturile politice si cetatenesti. In luna mai 1952 a venit a
doua arestare, ca dusman al poporului; a fost trimis in lagarul de munca de la
Fundeni-Baragan, unde conditiile impuse erau greu de suportat. A fost transferat
apoi la inchisoarea detinutilor politici de la Ghencea, unde a fost schingiuit
constant. A decedat la 1 aprilie 1953, fiind aruncat intr-o groapa necunoscuta
pana astazi.
Acest distins politician a cautat sa se sacrifice pentru o societate umana si
corecta. Dupa 1944, s-a straduit inutil sa indrepte o lume stramba, care era
impusa cu forta de organele represive. A scris cateva carti de specialitate si
a publicat in mod fercvent in ziarele de limba germana din
Era perioada comunizarii intensive a Romaniei. Pana in 1954, Editura Cartea
Rusa tiparise 13 milioane de volume cu operele lui Lenin si Stalin, la o
populatie de 18 milioane de locuitori. Comunistii aveau de partea lor forta si
ura. Victimele lor aveau doar rabdarea si speranta. Fortele de represiune
actionau sub umbrela faradelegii, facand ravagiile stiute.
Delatiunea devenise o politica de stat mai eficace decat orice pluton de
executie. Denuntul era ridicat la rang de lege. O mare amenintare. Omisiunea de
denunt era pedepsita crunt, cu ani grei de inchisoare. Asa arata tabloul unei
tari triste si debusolate. Omul, cel mai pretios capital, asa cum suna
sloganul activistilor comunisti, devenise o biata
In toate procesele politice se aplica cu rigurozitate articolul 209 din noul
Cod Penal. Acel articol pedepsea dur, pe baza unei formulari imprecise, orice
afirmatie banala facuta de cineva la colt de strada. Opinia nevinovata era
considerata infractiune si se considera crima cu agravanta. O simpla parere era
catalogata ca apartinand discutiilor dusmanoase, de ponegrire sau defaimare in
public a oranduirii sociale si de stat.
In mod real, avand in vedere sila pe care o avea populatia fata de noile
autoritati comuniste, ar fi trebuit ca mai mult de jumatate din intreaga
suflare a Romaniei sa fie incarcerata, deoarece se afla sub incidenta acelui
articol criminal.
Inchisoarea Pitesti, dementa bestialitatii |
|
Fluturand sloganul „Omul
este cel mai pretios capital”, comunitii adusi la putere de tancurile sovietice
s-au impus prin teroare si masacru lasand in urma un munte de cadavre.
Trupurile sfartecate apartineau detinutilor de constiinta, casapiti in infernul
abatoarelor umane - malaxoare de natura luciferica, destinate suprimarii
credintei.
Va prezentam un serial de colectie, despre ororile savarsite de tortionarii –
calai asupra unor oameni ce se opuneau bolsevismului impus prin violenta.
Un exemplu edificator, a felului cum a fost distrus viitorul multor tineri, il
gasim in traiectoria vietii lui Mihail Decebal Tudorica, un tanar entuziast din
anii 50, plecat de pe meleaguri oltene.
S-a nascut la Orsova in ziua de 2 septembrie 1928, ca dupa un an, intreaga
familie sa se stabileasca la
Parintii se uitau la el ca la un astru, fiind singura lor speranta care le mai
ramasese, deoarece Mircea, celalalt fiu, sublocotenent, licentiat in economie,
cazuse eroic langa Don la 29 martie 1942.
In ziua de 28 octombrie 1948, cand abia implinise varsta de 20 de ani, Decebal
Tudorica a fost arestat de Securitate pe scarile Postei Centrale din Craiova.
Incepea calvarul. Anchetele, din ce in ce mai dure, erau punctate prin mijloace
specifice de celebrul locotenent Constantin Oanca, fost cizmar pe strada Madona
Dudu. La 1 aprilie 1949, s-a pronuntat sentinta: cinci ani de inchisoare,
suplimentati mai tarziu cu inca sase ani de temnita grea pentru vina ca facea
parte din efectivele Tineretului liberal, acuzat de activitate subversiva.
De la Craiova a fost transferat la Aiud, Vacaresti, Pitesti, Gherla si in mai
multe colonii de la Canalul Mortii, unde a muncit, a fost batut si a suferit de
foame alaturi de colonei si generali invinuiti ca au luptat contra poporului
frate sovietic.
La Aiud, i-a cunoscut pe arhitectul Joja din Bucuresti, pe Goga din Craiova, pe
Dumitru Mociornita, fiul industriasului de imbracaminte din Bucuresti si pe
multi altii. Comandantul inchisorii era Sile Constantinescu, un fost student in
chimie, devenit celebru deoarece isi omorase parintii.
Ajuns la
Se folosea cu succes bataia pana la lesin. Pentru a-si reveni in fire,
muribundul era scufundat cu capul in hardaul cu urina si fecale, ritual macabru
denumit „botezul submarinului”. In alte situatii, maltratatul era aplecat cu
forta in acea compozitie pestilentiala pana la limita inecului, in asa fel
incat nefericitul sa demonstreze ca a luat cateva inghitituri.
Daca cineva indraznea sa vomite, era obligat sa-si inghita la loc voma. In caz
de refuz, trebuia sa-si faca necesitatile in propria-i gamela si dupa ce o
lustruia cu limba, primea alimentele propriu-zise. Daca victima sangera in
timpul batailor, era nevoita sa-si linga sangele de pe jos, sa-l puna la loc in
corp, asa cum pretindeau tortionarii.
Alti umiliti, cu psihicul labil, din cauza batailor incasate pana la paroxism,
isi varau capul in acel hardau din proprie initiativa la simpla aparitie a
unuia dintre cei 22 de tortionari – calai: Eugen Turcanu, Alexandru
Bogdanovici, Viorel Negrila, Vasile Puscasu, Cornel Popovici, Sofronie
Giurcovici si altii.
O parte dintre acestia au fost executati la Jilava in ziua de 17 decembrie
1954, de ochii lumii, sa se dreaga „busuiocul”, avand multe crime la activ. La
scurt timp altii le-au luat locul batand si mai furibund.
La un moment dat celulele se golisera fara ca cineva sa fie transferat la alta
inchisoare. Adevarul s-a aflat repede: peste 40 de tineri fusesera casapiti in
floarea varstei, ingropati in locuri nestiute, fara cruce.
Ministrul Afacerilor Interne era Teohari Georgescu (Samuel Burah Tescovici).
Adjunctul sau a fost colonelul Teodor Sepeanu. Directorul temnitei se numea
Alexandru Dumitrescu. Abia in 1953, acesta din urma a fost arestat si condamnat
la 7 ani munca silnica pentru crimele ce au avut loc in ograda pe care o
pastorea. In locul lui, a fost numit capitanul Gheorghe Mandres, fost cazangiu
la Atelierele
Umilintele si crimele incredibile petrecute la
Detinutii erau batuti la fese pana cand sangele curgea siroaie, ranile se
infectau, dupa care, ciclul se relua pana cand puroiul se scurgea in jos, spre
genunchi. Pe ciomegele elastice cu care se traumatizau victimele era scris
„Calea adevarului”.
O alta metoda sinistra era lovirea testiculelor cu creionul pana cand
schingiuitul lesina in dureri groaznice prin inflamarea pronuntata a glandelor
respective, pana deveneau negre, imposibil de privit. La un moment dat, cel
mutilat, atunci cand se trezea din lesin, vedea aievea cum un sir de creioane
incandescente, din care iesea foc sau scantei de artificii, se apropiau in
valuri ametitoare spre el.
Cruzimea metodelor folosite a fost ridicata la rang de politica de stat in
numele luptei de clasa. Scopul era inocularea si mentinerea fricii in randul
detinutilor politici, intimidare ce se urmarea a fi graduala si planificata,
obiectivul fiind reeducarea, renuntarea la vechile simpatii si aspiratii.
Terorizarea detinutilor de constiinta se facea cu un arsenal variat. Se folosea
cu predilectie biciul gros din canepa impletita, cu funia uda, cu vana de bou
sau cu centurile late de la brau, catarama (paftaua) colturoasa fiind deosebit
de dureroasa, avand menirea „sa dezlege limbi”. incarceratii isi doreau moartea
ca o izbavire. Reeducarea era considerata o metafora a mortii.
Gardienii aveau un limbaj aparte. „Va asteapta Sfantu Petru la poarta raiului
sa va faca intrarea. Lasati boarfele aici. Nu mai aveti nevoie de ele. Pe lumea
ailalta nu e nici cald, nici frig. Trebuie sa trecem pe la fierarie sa va taie
lanturile. Nu puteti sa zburati la cer cu greutati si zdrancarele la picioare”
O forma cumplita de exterminare a fost contaminarea. Intr-o celula cu mai multi
detinuti, era bagat cate un bolnav de tuberculoza, cu intentia de a transmite
boala incurabila celorlalti.
Tortionarii – calai amenintau pe rand, apeland la jocuri de cuvinte ce nu se
pot uita: „Eu sunt adevarata evanghelie scrisa pe starvurile voatre. Daca
Hristos ar fi trecut prin mainile astea, in mod sigur nu mai ajungea pe cruce.
N-ar fi inviat si n-ar mai fi fost crestinism. O sa va aduc in stare de lut si
eu voi fi olarul”
De „tandretea” existenta in infernul de la Pitesti a beneficiat parintele
Gheorghe Calciu Dumitreasa, preotul Sergiu Mandinescu, scriitorii I.D. Sarbu,
Paul Goma si altii, care l-au descris in pagini zguduitoare. Fenomenul Pitesti
a fost de o unicitate abominabila, marcand trecerea de la om ca o creatie
divina, la om ca divinitate creatoare infernala. Se urmarea ca omul sa devina
deseu, sa simta o adanca scarba de sine.
Asupra infernului concentrationar s-au facut aprofundate analize. Urmasii
acelor martiri rapusi de fortele represive, au inteles bine fenomenul, facand
parte din familiile persecutate si maltratate. Printre acestia se pot cita:
Ruxandra Cesereanu, Doina Jela, Oana Orlea, Adrian Nicolae, Marius Oprea, Ioan
Ioanid, Ion Pantazi, Horia Patavievici si multi altii, care au dezvaluit pe
hartie violenta excesiva folosita in suprimarea credintei. Sub denumirea
inofensiva de functionari operativi, se grupau toti cei care operau asupra
victimei, schilodind-o sau trimitand-o la moarte.
Tortionarii au vrut sa creeze Omul Nou ca scop stiintific pervertit. Cautau sa
vada care este limita suferintei umane sau la ce nivel se afla pragul
suportabilitatii dementei lor. Cautau sa schimbe umanitatea din victime intr-o
turma culpabila, schiloditii ajungand in pragul nebuniei. Frica era de patru
feluri: defensiva, dominanta, clasica si constienta. Au existat detinuti
politici care au inceput sa se automutileze, sa fie simultan victime si calai,
schingiuitorii propriei persoane. Acel infern avea doua subtilitati. Cel care
refuza reeducarea se afla intr-un permanent infern. In schimb, tortionarii
reeducati faceau efectiv parte din acest iad. Totul pendula intre inaltimea
eroismului sublim si josnicia ticalosiei lase. Aberatia ororii i-a determinat
pe cei rai sa-si piarda frica fata de Dumnezeu si pe cei buni sa-si piarda
speranta intrand in moarte psihogena. Delirul luase proportii nebanuite, telul
final fiind desacralizarea si degradarea valorilor morale, umane, religioase si
a intregului spectru educational. Industriasii crimei politice cautau permanent
retete pentru prelungirea agoniei victimei, care avea patru momente: tipete,
racnete, horcaituri si tacerea definitiva.
Prima victima a reeducarii de la
Tot intre acele ziduri, a fost exterminat inginerul Mircea Alexandru Paul
Bratasanu, cunoscutul industrias craiovean, pentru vina ca a fost deputat
taranist si „exploatatorul” a sute de muncitori. In acea perioada de trista
amintire au murit de foame si in chinuri programate generalii Mihail
Kiriacescu, Constantin Trestioreanu, coloneii Dan Slavescu, Nicolae Visoiu si
capitanul francez Lucien Bassy.
Revenind la ce mai ramasese din Mihail Decebal Tudorica, la 4 august 1964, dupa
gratierea generala a detinutilor politici, in drum spre Craiova, incerca sa-si
inchipuie emotionanta revedere cu parintii, care, in mod sigur, nu aveau cum
sa-l mai recunoasca dupa atatea ani, mai ales ca arata ca un schelet ambulant,
o mumie desfigurata sau o fosila anchilozata de 38 de kilograme. Ajuns in
dreptul casei a fost trasnit de socul adevarului. Un petec mic, negru si
decolorat demonstra ca locatarii murisera demult. Multimea dramelor ce l-au
marcat profund, lasand adanci sechele asupra vietii sale stigmatizate, le-a
asternut cu frica pe hartie in speranta unui volum postum.
Pentru multi ca el, calvarul indurat mai poate fi sintetizat in trei cuvinte:
Tinerete fara tinerete.
Luminate minti reduse la tacere |
|
In acest episod va fi
detaliat drumul parcurs de luminate minti, de pe inalta treapta a consacrarii
pana in subsolul masacrarii, adica in groapa anonima.
Prin Decretul Nr. 76, noile autoritati comuniste au transformat Academia Romana
in Academia Republicii Populare Romane. Hotararea luata a fost publicata in
Monitorul Oficial Nr. 132 bis, din 9 iulie 1948. Din articolul 2 se desprinde
alineatul prin care se precizeaza ca institutia 'va promova oameni de
stiinta si cultura de valoare etica si democratica'. Articolul 3 atragea
atentia ca 'Nu pot fi membri ai Academiei Republicii Populare Romane
persoane care prin activitatea lor s-au pus in slujba fascismului si
reactiunii, daunand prin aceasta interesului tarii si al poporului'.
Prin desfiintarea Academiei Romane 'burgheze', majoritatea
academicienilor - aceste minti luminate - au luat drumul inchisorilor politice,
iar cei care au ramas in libertate au fost nevoiti sa traiasca intr-o crunta
mizerie, refuzati la orice tentativa de angajare.
Cativa academicieni cu caracter 'maleabil' dupa unii, sau oportunist
conform altor opinii, au dat fuga in barca rosie a noilor stapani pentru a fi
mentinuti in functie. 20 au fost romani si 12 din alte neamuri. Dintre numele
romanesti se pot aminti C.I. Parhon, Mihail Sadoveanu si altii, care, cu multa
manie patriotica, si-au acuzat fostii colegi ca trebuie dusi la puscarie
deoarece sunt criminali de razboi sau dusmani ai poporului.
Asa s-a si intamplat, unii au murit la Sighet, altii la Vacaresti si multi la
Ramnicul-Sarat.
In noiembrie 1947, marele savant Emil Racovita, o mare celebritate recunoscuta
de majoritatea academiilor din tarile civilizate, a murit in neagra mizerie pe
strazile Clujului, infasurat intr-un palton rupt, usile fiindu-i inchise la
orice incercare de a-si gasi un loc de munca. Marele explorator devenise un
nimeni, un cersetor anonim.
Nascut in anul 1868, activitatea lui stiintifica a fost anulata peste noapte de
aparitia lui Lasenco, un profesor de la Moscova, sustinut si ridicat in slavi
de autoritatile comuniste.
In anul 1950, au fost intemnitati la Sighet 84 de demnitari, printre care se
numarau si 22 de academicieni. 51 au murit in acel abator uman. Dintre acestia,
sase au fost academicieni, reprezentanti ai aristocratiei spirituale. Omorul in
masa s-a abatut asupra lor ca un genocid al personalitatilor.
Analizand varsta celor arestati in noaptea de 5/6 mai 1950, se observa ca opt
academicieni au avut varste cuprinse intre 50 si 65 de ani, 13 intre 65 si 75
de ani si unul peste 75. Dumitru Caracostea avea 71 de ani la pronuntarea
condamnarii, Iuliu Hossu – 65, Lapedatu – 74, Lupas – 70, Iuliu Moldovan – 77,
Nistor – 74, Raducanu - 66, Stefanescu – 69, Gheorghe Tasca - 75.
Dintre cei 22 de academicieni arestati, numai Pan Halipa, Gheorghe Tatarascu si
Iuliu Maniu avusesera functii politice.
Alexandru Lapedatu, nascut in 1876, ales in Academie in 1910, a murit la Sighet
la 30 august 1950, chiar de ziua lui, dupa trei luni de la arestare.
Gheorghe Tasca, nascut in 1898, ales in Academie in 1938, a fost omorat in 1953
si ingropat intr-o groapa comuna.
Iuliu Maniu, nascut in 1973, ales in Academie in 1919, a fost condamnat la 154
de ani munca silnica, apoi la temnita grea pe viata. A murit exterminat in
1953, in conditiile descrise amanuntit in episodul anterior.
Un alt martir care a fost suprimat la Sighet a fost academicianul Emil
Hatieganu, nascut in 1878. A fost batut crunt pentru vina de a organiza
'Comunitatea Nationala a Romanilor'. A murit in chinuri groaznice in
anul 1950.
Un alt martir sacrificat inutil la Sighet in anul 1950 a fost Daniel
Ciugureanu, fost ministru al Basarabiei intre decembrie 1918 si 20 noiembrie
1919, fara sa aiba nimic in comun cu comunistii aparuti mai tarziu in spatiul
romanesc.
Multi academicieni au murit in alte inchisori politice.Radu Rosseti, nascut in
1877, a fost primit in Academia Romana in 1927. General cu inalte acte de
vitejie pe Campul de Onoare, a fost arestat la varsta de 71 de ani si omorat la
Vacaresti in 1949.
Axente Baciu, nascut in anul 1949, a fost academician numai cinci zile: 4-9
iunie 1949. Drept pedeapsa a fost asasinat la Gherla in varsta de 80 de ani.
Intre aceleasi tenebroase ziduri a fost suprimat si academicianul Zenovil
Paclisanu, fara sa fi facut politica. Singura lui vina era ca avea multa carte.
Printre aceste minti luminate, decimate in intunericul temnitelor, au fost
multi oameni politici. In marea lor majoritate, au fost incarcerati si
asasinati fara sa fie judecati. Justitia comunista nu le-a gasit capete de
acuzare concrete si pasibile in mod legal de condamnare.
Pe langa ilustrul Constantin Argetoianu, despre care s-au scris rafturi intregi
de biblioteci, la Sighet s-a stins din viata Virgil Potarca, un simbol al
inteligentei romanesti plecat de pe meleagurile Olteniei.
S-a nascut la 16 iulie 1888 la Plenita, localitate din judetul Dolj si a murit
in chinuri groaznice la 10 mai 1954 in inchisoarea Sighet.
Dupa absolvirea Liceului Carol I din
In numeroasele interventii din Parlament a pledat pentru improprietarirea
taranilor cu cate 10 pogoane fiecare (5 hectare).
A obtinut diferite functii guvernamentale precum cea de subsecretar de Stat in
Ministerul Agriculturii (1928-1931), ministru de Justitie (1932), ministrul
Comunicatiilor (1937-1938) si presedintele Uniunii Camerelor Agricole din
Interesat de evolutia moderna a agriculturii romanesti, a chemat specialisti
din occident pentru a pune bazele unei culturi eficiente prin metode de ultima
ora.
Intre 1931 si 1944, a scris peste zece volume, lucrari stiintifice de certa
valoare printre care: Legea Agrara, Alegerile de la Tutova, Mica proprietate
taraneasca, Comentarii la Legea Agrara si Criza actuala economica in
agricultura noastra.
In anul 1948, a fost dat afara din avocatura si lasat pe drumuri. Venisera
timpurile noi, in care lichelele au trecut la atac cu pumnul ridicat, asmutite
in spiritul revansei primitive.
In noaptea de 5-6 mai 1950, patru fapturi cu priviri incruntate l-au arestat si
l-au dus la Sighet pe un drum fara intoarcere. In acelasi lot, a fost arestat
marele om politic Constantin Argetoianu care a murit tot la Sighet, la 5
februarie 1952.
La 10 mai 1954, in celula 52, Virgil Potarca a murit prin infometare si in urma
batailor incasate. De fiecare data cand il tortura, calaul ii repeta ca nu mai
este cineva, acum a devenit un bandit ordinar, dusman al poporului.
Tot la Sighet, in 1953, a murit, datorita regimului de exteminare, generalul
Aurel Vlad, fost ministru, nascut in 1875 la Hunedoara. Pe langa el, a plecat
intr-o lume mai buna deputatul Sever Bocu, caruia i-a fost despicata teasta de
catre sanitarul inchisorii, tortionarul fiind la baza taietor de copaci.
Au murit in chinuri groaznice si ingropati in gropi comune multi ministri:
Titus Popovici - 1952, Mihail Magureanu – 1951, Valeriu Moldovan – 1954, Ion
Pelivan – 1954, Arthur Vaitoreanu – 1951, Radu Portocala – 1952, Ion Pop –
1953. Anii precizati reprezinta data mortii.
Continuand cu lista demnitarilor asasinati in celelalte temnite comuniste voi
face precizari telegrafice. La Aiud, Gheron Netta, ministru – 1948, Patru
State, ministru – 1956, Vasile Serdici, deputat – 1953, Mircea Vulcanescu,
ministru – 1952. La inchisoarea Vacaresti, a fost casapit Emil Ottulescu,
ministru – 1954. La
Dramele prin care au trecut familiile lor vor fi detaliate in alt episod
destinat cu predilectie sotiilor si rudelor care au fost arestate total
nevinovate.
In cateva cazuri, moartea nemiloasa nu le-a ocolit!
Autodemascarea era considerata o golire de sine obligatorie, deoarece inainte
de a i se implanta noua ideologie, individul este pentru o perioada un vid
constient.
O metoda cumplita de schilodire se numea MACAVELA. Inculpatul era legat cu
bratele la spate dupa care era suspendat pana ii ieseau mainile din umar.
Bratele se innegreau sau trebuiau bagate in ghips.
Formele de producere a suferintei erau cat mai diversificate. De mare succes,
in imaginatia tortionarului, era introducerea in colonul victimei a unui obiect
subtire din lemn slefuit, de forma unei mici manivele care prin invartire
producea ejacularea chinuitului starnind hohote de ras celor prezenti, dar si
groaza sau panica celor ce urmau la rand intr-un ritual posesiv unicat. Existau
trei componente temporale ale durerii fizice in timpul supliciului: Durerea
propriu zisa, amintirea unei dureri trecute si spaima unei dureri viitoare.
Toate aceste suferinte se potrivesc cu versurile lui Dante Aligheri: „Prin mine
se trece in cetatea durerii / Prin mine se trece la cei ce pieriti cu totii /
Prin mine se trece in durerea de veci / Va lasati orice nadejde voi ce
intrati”.
Distinsele persoane care acum se ocupa cu drepturile omului oare unde erau
atunci cand se murea pe scara larga pe principiul 'vii sa nu aiba glas si
mortii numar'? Cert este ca dupa moarte viata unui om devine o simpla
biografie.
Merita retinut faptul ca in acele tenebroase inchisori existau si condamnati de
drept comun, talhari si criminali grupati separat, care o duceau cu mult mai
bine in comparatie cu detinutii politici. In primul rand nu erau batuti si
ratia lor de hrana nu era ciuntita. Radeau cu satisfactie vazand umilintele la
care erau supusi intelectualii ce reprezentau marea armata a detinutilor de
constiinta, masacrati intr-o cumplita isterie.
Fiinta umana nu este un vas care poate sta gol. Ea are nevoie ca in permanenta
sa fie plina de ganduri, de idealuri, cu sentimente, cu pasiuni, cu dragoste,
cu credinta si cu sperante.
Temnita Sighet, loc de plecare spre cer |
|
In toate inchisorile in
care au fost casapiti, detinutii politici au facut istorie, fac parte din
istorie si este de datoria noastra sa-i consideram istorie
. Una dintre figurile marcante ale acestei istorii insangerate si totodata al
marii istorii nationale, a fost Iuliu Maniu, rapus gradual la inchisoarea
Sighet de catre criminalii noilor structuri democrat-populare, instaurate sub
umbrela consilierilor sovietici.
Iuliu Maniu s-a nascut la 8 ianuarie 1873 in satul Badacin, comuna Pericei din
judetul Salaj. Dupa terminarea studiilor liceale la Zalau, a urmat Facultatea
de Drept din Cluj. In final, si-a luat doctoratul la Viena in anul 1896. Un an
mai tarziu, fiind avocat la Blaj, a fost cooptat in Comitetul de Conducere al
Partidului National Roman din Transilvania. Dupa o ucenicie de noua ani, a fost
ales deputat in Parlamentul de la Budapesta, unde, cu mult curaj, a sustinut
revendicarile romanilor din Ardealul ce facea parte din Imperiul Austro-Ungar.
Dupa incheierea primei conflagratii mondiale, a participat in mod hotarator la
unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 2 decembrie 1918, a fost ales in
functia de presedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, rang inalt ce
echivala cu cel de guvernator, dupa care, a intrat in colectivul
academicienilor romani. In intervalul cat a fost deputat la Budapesta, incepuse
sa aiba vederi europene. Venind la Bucuresti a avut deceptia sa constate
mizeria balcanismului politic din „vechiul regat”.
Dupa unirea Partidului National Roman cu Partidul taranesc, Iuliu Maniu a fost
ales presedintele formatiunii politice rezultate, adica a Partidului National
Taranesc, pe care l-a condus in perioadele 1926-1933 si 1937-1947. Intre 1928
si 1933 a fost de trei ori prim-ministru al Romaniei.
Marele politician a luptat din rasputeri impotriva preluarii de catre comunisti
a destinelor tarii. Pe de alta parte, era deosebit de increzator ca vor veni
puterile occidentale sa-i izgoneasca pe comunisti. A cazut in capcana acestei
naivitati la fel ca multi alti oameni de mare greutate, care au considerat
comunismul o gluma proasta, utopica si trecatoare.
Simtind ca i se apropie eliminarea din viata politica si inclusiv scurtarea zilelor,
a afirmat: „Pe mine nu reusesc sa ma intimideze, eu de la calea mea nu ma abat,
eu hotararile mele nu mi le schimb, eu ce cred ca este bine pentru
Arestat si judecat pentru inalta tradare, in sentinta data la 11 noiembrie
1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la 154 de ani de munca silnica, apoi la
temnita grea pe viata. Era practic mort chiar de la pronuntarea asprei
sentinte, deoarece avea varsta de 75 de ani. Dupa un tranzit petrecut la
Fostul academician si distins om politic, intre peretii tenebroasei inchisori
capatase denumirea de bandit, la fel ca toate victimele infernului
concentrationar. Dupa ce l-au batut, infometat si batjocorit conform unui
ritual planificat, a fost nevoit sa se tarasca prin apa si noroaie pana a ramas
anchilozat. A suportat aceste orori cu speranta ca vor veni armatele tarilor
civilizate sa-l elibereze.
Simbolul sperantei si al dorintei de libertate s-a stins din viata la 5
februarie 1953, cadavrul sau fiind aruncat intr-o groapa anonima la marginea
orasului Sighet. Din marturisirile celor scapati cu viata s-au putut afla
ultimele zile ale lui Iuliu Maniu, un muribund ce zacea intr-o prelungita coma,
total inconstient. In incapere mirosea ingrozitor. Langa pat, erau doua gamele
cu arpacas peste care mucegaiul era gros de un deget. Prin geamul spart intra
frigul patrunzator. In coltul buzelor, dormitau doi gandaci negri si vreo trei
muste verzi amortite care pareau ca isi depun ouale.
Cu toate ca inca mai respira, trupul intrase in stare de putrefactie avansata.
Mirosea ingrozitor. Sub el misunau viemi albi. Altii erau grupati in rana de la
sold. Scheletul imbracat in piele fusese lasat sa moara lent.
Tragand cateva concluzii, se poate spune ca mortului viu i se interzicea
trecutul. Organele represive au avut totdeauna mare grija ca victima sa nu fi
existat, individul exterminat sa dispara fara urma, si la fel, amintirea despre
el.
George Isac, matematician, profesor la Departamentul de Matematica al
Colegiului Militar Regal al Canadei, a vizitat recent Romania, invitat la
Conferinta Internationala de Matematici Aplicate, organizata la Baia Mare. Cu
aceasta ocazie a participat la Memorialul Victimelor Comunismului si al
Rezistentei organizat la Sighet unde a ramas consternat de cele constatate.
Mirat de faptul ca locuitorii orasului nu au curiozitatea sa viziteze muzeul
tenebroasei inchisori, a incropit la repezeala poezia „Cinstiti martirii”:
„Istoria acestui neam / E plina de tradari si sange / Cand le cunosti ca om
cinstit / Simti inima cum ti se frange. / Cum s-a putut ca frati pe frati /
Sa-i schingiuie cu-asa cruzime? / Popor, care-ai nascut valori / Cum de-ai
nascut si-asa micime? / As vrea ca tinerii de azi / Pe toti martirii sa-i
cinsteasca / Ca, niciodat-acest popor / Asa calai sa nu mai nasca”.
La Sighet, la fel ca si in alte inchisori politice, intelectualitatea a fost
batuta in special in zona capului, deoarece tortionarul considera ca raul numai
de acolo vine, de la creier. Totul se petrecea intr-o perioada in care din
Codul Penal s-a anulat prezumtia de nevinovatie si s-a adaugat paragraful prin
care informatia devenea proba sigura la dosar. Daca erai arestat datorita unei
delatiuni insemna ca esti in mod sigur vinovat!
Printre multiplele metode de maltratare era si izolarea in cosciugul vertical,
care era o cutie din scanduri in care anchetatul era silit sa stea ore in sir
fara sa poata indoi genunchii deoarece perimetrul era fix, strans pe langa
solduri.
O alta metoda din multitudinea celor pe care le voi enumera pe parcurs, era
tiribomba sau fedelesul. Victimei i se introducea o ranga pe sub genunchi si
printre mainile incrucisate. Se fixa apoi ranga metalica intre doua birouri,
cel osandit stand in balans cu talpile in sus unde era batut pana ce anchetatul
spunea si ce nu stie.
Metodistii acestor procedee draconice au fost sau vor fi amintiti pe parcursul
serialului. Din episodul de fata va prezint pe comandantul inchisorii Sighet
din perioada in care multi demnitari au murit in conditii inimaginabil de
barbare. Raspunde cineva dintre cei cu pensii imense, nejustificate? Nimeni!
Toata lumea-i fericita si cu lacrimi pe obraz. Lista fapturilor hidoase care au
condus abatoarele umane existente intre peretii inchisorilor politice a fost
publicata de Doina Jela intr-o lucrare de exceptie „Lexiconul Negru”.
Intre anii 1950 – 1955, perioada de mare “eficienta” a represiunii politice,
comandantul temutei inchisori Sighet era Vasile Ciolpan, fost taietor de copaci
din padure. Drept studii, avea patru clase primare, doi ani de prizonierat la
rusi si cinci luni de scoala la Securitate. A revenit in
Posteritatea se va intreba consternata, cum a fost posibil ca un om cu patru
clase, cu un spirit primitiv, sa aiba un rol atat de determinant in masacrarea
elitelor romanesti? Cum a fost posibil ca un ignorant sa aiba drepturi depline
asupra destinelor unor inalti demnitari cu merite deosebite in istoria tarii si
care detinusera candva responsabilitati importante ca ministri, parlamentari,
academicieni, generali si inalti ierarhi?
In anul 1950 au murit in chinuri groaznice academicienii Emil Hatieganu si
Alexandru Cihoschi. Odata cu ei a fost ucis si un fost ministru de externe
Mihai Manoilescu. Un an mai tarziu i-a fost scurtata viata academicianului
Gheorghe Tasca. in anul 1952, au plecat intr-o alta lume mai buna fostul
prim-ministru Constantin Argetoianu, Grigore Georgescu si amiralul Nicolae
Pais, coplesit de larve. La un interval de cateva luni, au survenit cateva
decese prin maltratare si infometare ale unor distinsi demnitari precum Victor
Badulescu si Gheorghe Bratianu.
In anul 1954, efectivele au fost imputinate prin aruncarea in gropi comune,
anonime, neavand nici cruce de identificare, fostul ministru Virgil Potarca,
generalii Gheorghe Vasiliu, Mihail Racovita si altii asupra carora voi reveni
in alt episod.
Concomitent cu imensele lor suferinte, au fost persecutate familiile lor si
alte rude, asa cum era procedura acelor ani. Copiii au fost dati afara din
scoli si facultati, fratii si surorile au ramas pe drumuri fara un loc de
munca.
Dupa cum se poate constata, temnicerul sef Vasile Ciolpan avea drepturi
depline, putand sa stabileasca cine, cum si cand trebuie sa plece la ceruri.
Loctiitorul politic era Alexandru Szatmari, pe care nu l-a auzit nimeni ca s-ar
fi opus vreodata casapirii demnitarilor incarcerati. Prim secretar al raionului
de partid Sighet a fost Gavril Czibuleac, de profesie zidar. A fost numit
profesor universitar la catedra „Constructia de partid (ce predestinare), in
cadrul Universitatii de Partid Stefan Gheorghiu. Absolvise in 1950 acea
institutie, durata studiilor intensive fiind de un an, fara sa fi absolvit
anterior liceul. Diploma obtinuta atesta ca detinatorul ei avea studii
superioare! Si ca el, erau multi.
Utopia comunista ne asigura ca nu facea altceva decat sa construiasca
paradisul, dar pentru o mai buna perceptie acesta trebuia trecut prin infern,
parghie de nadejde de sustinere si represiune. Noua oranduire aservita Moscovei
a pus in aplicare trei dogme satanice: confuzia valorilor, tradarea aproapelui
si decaderea individului. Dintr-o mare personalitate acesta devenea dupa
arestare un nimeni sau nimic, scuipat si batjocorit, numit bandit.
In prezent, regele Mihai si-a revendicat cu insistenta proprietatile. Nu a
cerut, in schimb, nici o compensatie substantiala si clara pentru familiile
martirilor care s-au jertfit pentru regalitate. Nu a denuntat abuzurile celei
mai negre perioade din istoria Romaniei moderne si nu a condamnat vehement
calaii care au inspirat, condus si participat la crimele politicii de stat
exterminatoare indreptate impotriva elitei romanesti si a nenumarati patrioti
autentici.
Inchisoarea Aiud - drum fara intoarcere |
|
Una dintre personalitatile
interbelice, un cunoscut filozof si om de cultura, reputat erudit al epocii In
care a trait, a fost Mircea Vulcanescu nascut la 3 martie 1904 la Bucuresti.
Dupa absolvirea claselor primare, si-a continuat studiile la
In anul 1921, s-a Inscris la Facultatea de Drept din Bucuresti si, In paralel,
a urmat cursurile Facultatii de Filosofie si Litere. Pe timpul studentiei s-a
afirmat In cadrul Asociatiei Studentilor Crestini din
In revista Cuvantul a lui Nae Ionescu, pe langa cei de mai sus, au mai scris
multi tineri ai generatiei interbelice, acuzati mai tarziu ca au fost
admiratorii ideologiei de extrema dreapta promovata de profesorul lor pana la
15 martie 1940, cand a murit la varsta de 50 de ani.
In 1924, Mircea Vulcanescu a absolvit scoala Militara de Ofiteri din Bucuresti
devenind sublocotenent genist. Un an mai tarziu a obtinut si cele doua licente,
In filosofie si stiinte juridice. Dimitrie Gusti l-a inclus pe tanarul Mircea
Vulcanescu In colectivul de cercetatori care a participat la actiunea
monografica din comuna Goicea – Mare, judetul Dolj. Tot atunci s-a casatorit cu
Anina Radulescu, o fosta colega de facultate.
In toamna lui 1925, Vulcanescu a plecat la specializare la
Pana In 1935 Mircea Vulcanescu a fost profesor de economie politica si stiinte
juridice. Tot atunci s-a despartit de prima sotie, Anina Radulescu-Pogoneanu.
In anul urmator s-a casatorit cu Margareta Ioana Niculescu, o alta fosta colega
de facultate. In paralel, a continuat sa publice pe teme de filosofie si
economie politica, sustinand un lung sir de comunicari stiintifice si
colaborand constant la ziare si reviste precum Viata Universitara, Realitatea
ilustrata, Ultima Ora, Azi, Convorbiri Literare, Dreapta, Familia si altele, de
multe ori semnand cu pseudonim.
Opera sa reprezentativa a fost inclusa In cateva volume de exceptie aparute cu
titlurile: Teoria si sociologia vietii economice, Ceasul al 11-lea, Cele doua
Romanii, Gospodaria taraneasca si cooperatia.
In iunie 1935, a fost numit director general al Vamilor. A fost demis In luna
septembrie, doi ani mai tarziu, dupa ce a descoperit o mare frauda facuta de
Eduard Mirto, fost ministru al Comunicatiilor. In continuare, a detinut
functia de director In Ministerul Finantelor si a calatorit In diverse capitale
europene. A ocupat diferite alte functii publice printrer care, din ianuarie
1941 pana la 23 august 1944 cea subsecretar de stat la Ministerul de Finante.
Atat regele Carol al II-lea cat si regele Mihai i-au conferit distinctii si
ordine nationale In semn de recunoastere a serviciilor aduse statului roman.
Orator de mare forta, a conferentiat cu multa pasiune pe subiectele satului
romanesc, a detaliat dimensiunea romaneasca a existentei.
A fost arestat In noaptea de 30/31 august 1946, pe cand era director In
ministerul Finantelor unde si-a petrecut cea mai mare parte a activitatii. A
fost inclus printre arestatii celui de-al doilea lot al membrilor guvernului
Antonescu si considerat criminal de razboi. Drept urmare, la 9 octombrie 1946 a
primit o condamnare dura - opt ani de temnita grea. Recursul s-a judecat
inutil, pana In ianuarie 1948, deoarece instanta a mentinut pedeapsa din 1946.
Din Tribunalele Poporului faceau parte muncitori si plugari care au aderat la
partidele de stanga, juristi de ocazie ce se calificau la locul de munca,
instruiti In spiritul revansei pentru a reteza vieti si destine. In final, a
fost Inchis In tenebroasa temnita Aiud, alaturi de numerosi alti membri ai
elitei intelectuale romanesti. Permanent, a tinut sa-si Incurajeze colegii de
suferinta pentru mentinerea moralului. Din colegi de cabinet sau de minister,
ajunsesera colegi de lant sau de celula, batuti, scuipati, batjocoriti, facuti
banditi.
Discursurile sale In fata celor deprimati, au fost considerate subversive de
catre conducerea Inchisorii. Ca pedeapsa, a fost izolat In hrubele subterane,
dezbracat la pielea goala si lasat Intr-un frig cumplit, obligat sa stea tot
timpul in picioare. Epuizat, unul dintre detinutii pedepsiti a cazut din
picioare pe cimentul cu apa de doua degete. A fost ridicat de Mircea Vulcanescu
si tinut in brate care a Incercat sa-l Incalzeasca si i-a salvat viata.
Foamea ce Ii coplesea pe detinutii de constiinta ducea la semidementa. Nu aveau
puterea nici sa se sinucida. Cand venea iarna si aparea gerul nemilos totul
parea simplu. In conditiile de foame si frig, creierul e prost alimentat,
celulele lui seaca. In final, Ingheata si sufletul. La 28 octombrie 1952,
bolnav de plamani, ca multi altii, ca urmare a tratamentului inuman la care a
fost supus, filosoful a trecut In lumea umbrelor. Avea 48 de ani. Slabise tot
atatea kilograme. Mult timp a sperat ca va fi eliberat. Se autosugestiona sau
se amagea ca va respira cat de curand aerul de libertate care avea doua
variante: a fi In libertate si a fi liber. Prima apartine de social, a doua de
spirit. A fi liber este esential, a fi In libertate este contextual.
In acea perioada (1951 – 1952), comandantul Inchisorii Aiud era capitanul Mihai
Dorobantu, nascut la 7 aprilie 1909 la Slanic – Prahova, de meserie sondor.
Intre 1948 si 1950, cel care stabilea cine sa moara si cine nu, era maiorul
Alexandru Farcas. Ca loctiitor politic Intre anii 1950 si 1954, a fost
capitanul Nicolae Iordache.
Dupa arestarea sa din noaptea de 30/31 august 1946, imobilul lui Mircea
Vulcanescu a fost inventariat urmand sa fie nationalizat si repartizat unui
reprezentant al dictaturii proletare. Sotia sa, Margareta si fiica Mariuca, au
fost somate sa paraseasca urgent locuinta cu un singur geamantan, In care sa-si
ia haine de stricta necesitate. Fara valori, bijuterii si alte obiecte ce
trebuiau sa ramana pe loc, fiind confiscate conform uzantelor vremii. In clipa
plecarii, cand cele doua fiinte Intristate au privit Inca o data agoniseala de
o viata a celui ferecat In lanturi, au fost nevoite sa suporte accesul de
isterie al unei figuri sinistre, injuriile ce ieseau din gura noii locatare
comuniste, beneficiara a tuturor bunurilor din interiorul cladirii pentru care
primise nesperata repartitie.
In loc sa fie multumita de cadoul primit din partea Partidului Comunist, o
locuinta mare, plina cu obiecte de arta, profitoarea a Inceput sa tipe la
“dusmanii poporului”, sa le impute alungatelor ca din setul de lingurite de
argint lipseste “una bucata“.
Desi proclamasera desfiintarea exploatarii omului de catre om, afirmand ca
instituisera egalitatea sociala, fiecare nomenclaturist avea bucatar, menajera,
sofer si paznic personal. Toti erau atent verificati ca origine si loialitate.
Noua burghezie proletara sau ciocoimea rosie nu avea proprietati, dar huzurea
In vilele altora gata mobilate si avea traiul asigurat de la Gospodaria de
Partid.
Copiii acestora erau deosebit de privilegiati. Nici o lege nu avea puterea sa
incrimineze comportamentul desantat al acestor beizadele care faceau abuzuri ce
nu ajungeau In instanta. Gasca rosie avea imunitate perfecta.
In timpul detentiei, Mircea Vulcanescu avea drept companioni minti sclipitoare
ale intelectualitatii romanesti precum Petre Tutea, Radu Gyr, Nichifor Crainic,
Constantin Noica, Vladimir Streinu, preotul profesor Dumitru Staniloaie si
multi generali batuti crunt de capitanul Mirea Onea.
Intre zidurile Inchisorii de trista amintire au murit si mari personalitati
militare care nu aveau nici o tangenta cu acuzatia de a fi legionari. Purtau
stigmatul ca au luptat Impotriva 'fratelui sovietic'. In 1949 au
murit In chinuri groaznice generalii Constantin Petrovicescu si Aurel Aldea.
Ultimul, cu privirea ridicata cerea iertare Divinitatii pentru faptul ca a
participat la arestarea maresalului Ion Antonescu, nestiind ce vremuri vor
veni.
In anii urmatori, au murit In procesul planificat al exterminarii o serie de
generali, mari comandanti: Ion Carlaont, Gheorghe Koslinski, Nicolae Macici,
Ion Topor, Constantin Eftimiu, Gheorghe Stavrescu, Ion Sichitiu, Iosif
Iacobici, Dumitru Carlaont si Socrate Mardare asupra carora voi reveni Intr-un
alt episod.
Datorita batailor primite zilnic, multi detinuti politici au clacat din punct
de vedere psihic. Desi pe spate aveau dungi adanci provocate de biciul sau
funia uda, cei chinuiti Ii rugau pe tortionari sa le mai administreze cateva
lovituri pentru ca urmele sa fie uniforme, sangele acoperind acele configuratii
vargate. Schingiuitul trebuia sa numere loviturile ce i se aplicau. De fiecare
data, calaul Ii spunea torturatului ca a gresit calculul, dupa care o lua de la
Inceput. Spatele nefericitului arata de parca era jupuit de viu. Picioarele Ii
zvacneau Intr-un gest necontrolat, ca la muribunzi. Lesina dupa care era
stropit cu o galeata cu apa. Schilodita psihic, victima dorea sa fie mutilata
si fizic. Era un dans de perfecta comuniune Intre cei doi. Prin rugamintea de
a fi desfigurat, detinutul de constiinta dorea sa-i faca o mare placere
tortionarului, care poate, In acea clipa, nu avea chef de asa ceva. Atunci cand
victima Ii cerea agresorului sa o ucida cat mai repede, sa nu se prelungeasca
acel chin cumplit, tortionarul Ii raspundea orgolios, plin de mandrie: 'Eu
nu sunt asasin. Eu fac importante cercetari In folosul stiintei, iar tu, ca
bandit ordinar ce esti trebuie sa fii Incantat ca ai fost ales drept material
didactic. Numai Dumnezeu da si ia viata. Datorita faptului ca are treaba In
alta parte i-am preluat eu Indatoririle. Vorbesc In fiecare noapte cu Iisus.
Daca El Imi spune ca trebuie sa traiesti, vei trai. Daca nu, abia atunci voi fi
nevoit sa te trimit In ceruri. Eu sunt mana care executa poruncile lui
Dumnezeu. Eu sunt Vicarul lui Hristos. Eu sunt inginerul specialist In tehnica
suferintei'.
Urma ritualul Impartasaniei. In lingurita i se oferea victimei, urina. La un
moment dat tortionarii cautau sa aplice numai supliciul psihic, pentru a evita
tortura fizica ce declansa lichidele durerii precum sangele, urina,
vomismentele, excrementele diareice si lacrimile.
In 1990, Ion Iliescu, fost exponent al partidului utopic aparat de tortionari,
ne Indemna la consens, la Impacarea victimelor Indoliate cu vechiul calau
protejat de noile autoritati, la o conciliere Intre cel care a suferit enorm,
cu cel care a provocat infernul, un armistitiu contra naturii pe fondul unei
democratii bizare. La 20 mai 1990 a fost ales presedintele tuturor romanilor cu
un procent incredibil. Silviu Brucan a concluzionat: 'popor stupid'.
Pe zidul Inchisorii scria cu litere imense 'Legionarul s-a nascut In
Inchisoare, din ura, sange si crima. Legionarul a murit pentru totdeauna aici,
In Aiud, prin reeducare'.
Martiri in infernul concentrationar - 5 Schelete la canalul mortii |
|
Chemat la Moscova de catre
Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a informat pe Tatuc ca are o armata de
detinuti politici, arestati ca dusmani ai poporului si ca nu stie cum sa-i
extermine intr-un mod justificat. Parintele Lagarului Socialist i-a dat solutia
pe loc: 'Construieste un canal cu ei si ai sa vezi cum se
imputineaza'.
Si astfel, prin Hotararea Consiliului de Ministri nr. 505 din 25 mai 1949 s-a
infiintat Directia Generala a Lucrarilor Canalului Dunare – Marea Neagra.
Sapaturile au inceput la 15 iulie, in acelasi an. Prin finalizarea acestei
iesiri directe la Marea Neagra, Stalin urmarea sa controleze strict Delta
Dunarii, din toate punctele de vedere.
Scopul oficial al lucrarilor era acela de a industrializa regiunea, pentru
dezvoltarea ei din punct de vedere economic si cultural, crearea conditiilor de
a imbunatati agricultura si de a ridica nivelul de trai al populatiei locale,
combaterea secetei permanente din zona, asanarea Vaii Carasu, plina de balti si
bantuita de malarie. La poarta lagarelor de exterminare trona cate o lozinca
imensa pe care scria: 'Construim fara burghezie si impotriva
burgheziei'.
Forta de munca provenea din trei surse: munca voluntara, militarii in termen
si detinutii politici care figurau sub denumirea de forta M.A.I.. Pentru
acestia din urma, s-au infiintat primele lagare de munca la Capul Midia, Poarta
Alba, Peninsula, Saligny, Noua Culme si Cernavoda, fiecare cu cate peste 1000
de detinuti fiecare, cifrele ajungand tot mai mari, in functie de arestari.
Proiectul prevedea realizarea unui traseu deosebit de greu de realizat prin
despicarea dealului Nazarcea. Organizarea a lipsit, munca era haotica.
Specialistii sovietici aveau o pregatire indoielnica. Pana in primavara anului
1952 se inaintase foarte putin, aproape trei kilometri. Pentru slabele
rezultate au fost scosi vinovati detinutii politici, ca banditi sabotori.
Totalul efectivelor din cele 14 lagare erau de 19.000 de condamnati la pedepse
grele, 18.000 de militari in termen si 20.000 de voluntari care trudeau din
greu nu din patriotism, ci pentru a avea acces mai usor in viata, la facultati,
sau in structurile puterii.
La 18 iulie 1953, dupa patru luni de la moartea lui Stalin, lucrarile au fost
sistate, portiunea sapata urmand sa fie folosita pentru irigatii. Tehnologia
era precara si lipseau fondurile necesare. In marea lor majoritate, detinutii
au ramas pe loc, dar continuau sa moara, deoarece erau extenuati, infometati,
bolnavi si batuti crunt. Numarul celor asasinati, care se ridica la multe mii,
nu este nici astazi cunoscut exact. Dupa 1989, urmasii celor decedati au gasit
in diguri scheletele parintilor despre a caror decese nu au fost anuntati la data
respectiva, procedeu folosit la toate inchisorile politice, din intregul sistem
concentrationar.
Ca un rezultat al muncii „pline de umanitate” desfasurata de cei ce spun ca nu
au facut rau nimanui, amintesc o situatie partiala a celor decedati in diferite
lagare de la Canalul Mortii, cifre oficiale - cele reale fiind necunoscute:
Lagarul Capul Midia in anul 1951/ 25 morti, 1952/58, 1953/84. Lagarul Noua
Culme 1952/65, 1953/102.
Norma zilnica era de 3 mc de pamant sapati si carati pe dig, cu targa sau
roaba. Datorita subalimentatiei, multi cadeau fara vlaga de pe digul inalt
fiind impuscati de gardieni care in raport isi justificau gestul invocand faptul
ca victima ar fi vrut sa fuga.
Daca cineva murea in baraca lagarului, era bagat intr-un cosciug cu gaura in
capac si transportat cu un carucior improvizat intr-un loc anonim. La poarta,
gardianul de serviciu baga baioneta carabinei prin orificiul sicriului,
deoarece avea ordin sa nu plece nimeni viu din incinta. Ritualul se repeta cu
acelasi cosciug ce ii transporta pe nefericiti in alta lume.
Bolnavii nu primeau medicamentele strict necesare. Daca cineva murea, erau
batuti toti detinutii din baraca ca sa declare ca mortul a primit la timp
medicamentele solicitate.
Dormitoarele erau construite in forma de cruce, la mijloc tronand hardaiele cu
fecale. Mirosul emanat intrecea orice imaginatie.
La inceputul anului 1952, s-a constatat ca lucrarile nu se incadreaza in
grafic, ca se inainteaza incet si ca, de asemenea, canalul va costa cu mult mai
mult fata de cele 80 de miliarde de lei estimate initial. Maiorul Vardan
Maximilian, care era sef de serviciu in Directia de Contrasabotaj a inceput sa
gaseasca tapii ispasitori.
In iulie, au inceput arestarile. Anchetele s-au desfasurat in arestul Directiei
Regionale de Securitate Constanta, iar in final, procesul bandei de sabotori si
diversionisti, asa cum figura in dosare, a avut loc intre 29 august si 1
septembrie 1952. Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti s-a deplasat apoi la
Poarta Alba unde, in fata intregului efectiv de detinuti politici incarcerati,
a pronuntat severa sentinta a celor 10 „dusmani ai poporului”.
Cinci intelectuali au fost condamnati la moarte, ceilalti primind pedepse ce
variau intre munca silnica pe viata si 20 de ani de munca silnica.
Mircea Ciorapciu era fiu de mosier, Gheorghe Georgescu, fost proprietar de
fabrica, Oprea Ionescu, fost ofiter de informatii in armata burgheza, Aurel
Rozei era sionist, Nicolae Frangaropol a fost membru al Ligii Masonice Osiris,
ceilalti cinci condamnati fiind fosti legionari sau taranisti.
Desi au avut functii tehnice de conducere in cadrul santierului, s-a considerat
ca au avansat inseland vigilenta partidului, ei fiind de mult timp dusmani de
clasa. Intre 8 si 10 septembrie 1952 a avut loc un nou proces de sabotaj cu 15
inculpati. Inginerii Gheorghe Craciun, Emilian Hossu si Gheorghe Garofeanu au
fost condamnati la munca silnica pe viata. Inginerul Ion Zgura impreuna cu
celelalte 11 cadre tehnice au primit pedepse intre 8 si 25 de ani munca
silnica. Una dintre marile acuzatii era aceea ca s-a intarziat construirea
Cabinetului de Partid al santierului, lovind prin aceasta in regimul de democratie
populara.
Inginerul Streinbach din Timisoara si inginerul Deac din Brasov au atentionat
ca traseul trebuia deviat deoarece cel proiectat trecea printr-o zona cu creta,
ceea ce necesita betonarea suplimentara si inutila a portiunii respective,
lucrare ce ar fi costat cat pentru inca un canal.
Condamnatii au cautat sa aplice metodele folosite la Canalele
Intregul proces a fost regizat dupa model sovietic. In sala, erau numerosi
ofiteri de Securitate imbracati in salopete, care ascultau reactia celor ce
asistau la acea mascarada in cadrul careia se infierau sabotorii, care in
realitate erau total nevinovati si aveau dreptate in tot ce declarasera.
Martorii acuzarii au fost obligati sa invete din timp textul incriminator atent
redactat de autoritati.
In acea perioada, se afla incarcerat colonelul Virgil Andronescu, nascut la
Bailesti, judetul Dolj, acuzat ca nu a demolat o troita. Printre cei invinuiti
si condamnati la pedepse grele se afla comandorul Puiu Virgil care, in 1948,
incercase sa fuga in Turcia cu o salupa care s-a defectat.
Lagarul era imprejmuit cu trei randuri de sarma ghimpata. Patrulele erau
permanent in pozitie de tragere. Cladirea comandantului era pavoazata la
exterior cu imense tablouri in care zambeau cu multa blandete figurile
membrilor Secretariatului si ai Biroului Politic al Comitetului Central al
Partidului Muncitoresc Roman in frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Emotionanta a fost intalnirea noilor arestati cu elitele craiovene ce se aflau
de mai de mult timp in lagar, scuipate si batute crunt. Cu profesorul Mihail
Paulian, fost director al Colegiului Carol I din Craiova, cu profesorul Ilie
Marineanu, cu preotul Sterfenitu, cu capitanul Liviu Popescu, toti fiind
batjocoriti de gardienii analfabeti care aveau o placere deosebita sa-i bata in
zona capului afirmand ca raul numai de acolo vine.
Din aceeasi brigada a detinutilor politici mai faceau parte coloneii Stefan
Cioroiu, Ion Trandafir si generalul Leonard Mociulschi, fostul comandant al
Diviziei a 3-a vanatori de munte, decorat cu Ordinul Crucea de Fier.
Pe langa alte somitati, in lagarele de exterminare de la Canalul Mortii au
murit sase generali, trei colonei, doi maiori, doi capitani si un locotenent
care vor fi amintiti in episoadele urmatoare.
In iarna anilor 1953 – 1954, o iarna unica, deosebit de grea, cand nametii
ajunsesera sa depaseasca doi metri inaltime, pe un viscol cumplit au evadat
cativa detinuti peste gardul usor de escaladat datorita dunelor de zapada. Nu
au ajuns prea departe deoarece au fost devorati de lupii flamanzi. Bucuria
libertatii a durat putin si a fost repede curmata. Patrulele care au urmarit
fugarii nu au gasit decat resturi de cadavre, haine vargate sfasiate si patate
de sange, zapada din jur fiind rosie.
In lagar, mancarea era oferita restrictiv in functie de norma indeplinita.
Ciorba de gogonele si de varza alterata era de baza. Nu poate fi uitat nici
tenebrosul stalp al infamiei. Detinutul pedepsit era legat de acel obiect de
tortura, nu inainte de a fi dezbracat pentru a fi ars si deshidratat de soarele
dogoritor. Noaptea, tantarii ii faceau pielea carne vie si la toate astea se
adaugau foamea si setea, cele mai cumplite pedepse.
Batausii care aveau multe crime la activ se numeau Stanciugel, Spranceana,
Ologu si Radu Ion. La Poarta Alba, din grupul de comanda al lagarului faceau
parte ofiterii de Securitate Elefterie Serban, Gheorghe Silisteanu, Constantin
Moraru, Alexandru Campeanu si Ion Fecioru.
La Capul Midia au avut multe decese pe constiinta comandantii Gheorghe Timofte,
Liviu Borcea, Gheorghe Alexandrescu, Miron Craciunescu si Gheorghe Ciubotaru.
Detinutul Andrei Ciurunga, unul dintre putinii fericiti care au scapat cu viata
din acel infern, dupa ce a apucat sa vada libertatea a scris poezia Canalul din
care redau un fragment relevant: Aici am stat si-am sangerat cu anii / si ne-am
scuipat plamanii in tarana / aici ne-am logodit cu bolovanii / cate-un picior
uitat sau cate-o mana. / Trudind flamanzi de soare si de paine / injuraturi si
pumni ne-a fost rasplata / sa facem drum vapoarelor de
Masacrarea generalilor eroi |
|
Dupa incheierea ultimei
conflagratii mondiale, generalii armatei romane, impreuna cu ceilalti ofiteri
si soldati, se intorceau de pe front raniti si vlaguiti, dar cu pieptul plin de
decoratii. Se facuse pace, si sperantele lor erau deosebit de mari. Nu peste
mult timp, au avut surpriza arestarilor in lant, incarcerati unul cate unul,
invinuiti ca sunt criminali de razboi. In cadrul unor anchete dure, au fost
acuzati ca au luptat contra fratelui sovietic, clasificati drept banditi,
uzurpatori ai regimului de democratie populara, sabotori ce trebui pedepsiti
cat mai aspru.
Laurii, care au stralucit pe fruntea lor in luptele crancene, desfasurate pe
Campul de Onoare, au fost schimbati cu spinii durerii si ai nedreptatii. Era
perioada cand patriotii anticomunisti si-au lasat tineretea sau viata in inchisorile
politice.
Violentele erau duse pana la cele mai inalte culmi ale incredibilului de catre
tortionari, ce nu erau altceva decat niste criminali cu suspendare, premiati
pentru a tortura si ucide. Ei isi iubeau meseria si afirmau mereu ca nu isi fac
decat datoria, la adapostul unor regulamente oficiale.
Placerea de a dispune de un trup nevinovat ii determinau pe industriasii crimei
politice sa astepte numai un semn de la superiori pentru a lua viata unui
semen. Ajunsi in prezent la varste venerabile, rasplatiti cu pensii uriase, o
parte dintre acesti exponenti ai barbariei cauta azi sa ne convinga ca au fost
mari patrioti ce au cautat sa paveze infernul concentrationar numai cu intentii
bune.
Din totalul celor care au luat drumul inchisorilor politice si al lagarelor de
exterminare, prea putini au mai ajuns acasa unde, dealtfel, au murit relativ
repede. Din documentele oficiale, precum si din evidentele partiale rezulta ca
in abatoarele umane ale infernului concentrationar au fost exterminati cel
putin 81 de comandanti de mari unitati militare.
La Aiud, au murit in chinuri groaznice, batrani, orbi, bolnavi de plamani,
anchilozati, batuti crunt, scuipati si batjocoriti, 21 de generali, langa care
voi preciza telegrafic anul mortii. Din lipsa spatiului, nu voi putea mentiona
in ce perioada au fost ministri sau la care divizii si armate au fost
comandanti: Aurel Aldea – 1949, Constantin Anton – 1950, Constantin Antonie –
1952, Emanoel Barzotescu – 1951, Ion Carlaont – 1950, Dumitru Carlaont – 1952,
Constantin Eftimiu – 1950, Nicolae Gheneraru – 1950, Iosif Iacobici – 1952,
Gheorghe Koslinschi – 1950, Nicolae Macici – 1950, Gheorghe Macici – 1952,
Socrate Mardari – 1954, Gabriel Negrei – 1951 (avea 83 de ani), Constantin
Petrovicescu – 1949, Olimpia Stavrat – 1951, Gheorghe Stavrescu – 1951, Ion
Sichitiu – 1952, Nicolae Stoenescu – 1951, Ion Topor – 1950, Alexandru Vatamanu
– 1951.
La inchisoarea de trista amintire Sighet, au trecut in lumea umbrelor masacrati
in urma unor schingiuiri prelungite 17 generali si un contraamiral: Henri
Cihoski – 1950, Grigore Georgescu – 1952, Alexandru Glatz – 1953, Gheorghe
Marinescu – 1952, Nicolae Marinescu – 1953, Nicolae Pais – 1952, Alexandru
Popovici – 1953 (96 de ani), Epure Popovici – 1953, Cehan Racovita – 1954,
Mihail Racovita – 1954, Radu Rosculet – 1952, Nicolae Samsonovici – 1950,
Nicolae Tataranu – 1952, Alexandru Tatarascu – 1951, Gheorghe Vasiliu – 1954,
Aurel Vlad, Anton Zwiedinek – 1953.
La Jilava, au murit in chinuri cumplite sau au fost executati si ingropati in
locuri nestiute un maresal si 11 generali: Ion Antonescu – 1946, Radu Baldescu
– 1953, Sergiu Enulescu – 1949, Constantin Iordachescu – 1950, Gheorghe Iliescu
– 1957, Ion Mihailescu – 1949, Ion Negulescu – 1949, Radu Rosetti – 1949, Constantin
Teodorescu – 1950, Dumitru Teodorescu – 1957, Constantin Piky Vasiliu – 1946,
Mihail Voicu – 1958.
La inchisoarea Vacaresti, delirul masacrarii s-a abatut asupra unui grup de
noua generali: Ioan Arbore – 1954, Nicolae Ciuperca – 1950, Constantin Constantin
– 1948, Grigore Cornicioiu – 1952, Constantin Ilasievici – 1955, Radu Korne –
1949, Vasile Mainescu – 1953, Ioan Mihailescu – 1957, Gheorghe Rozin – 1961.
Langa digurile lagarelor de exterminare de la Canalul Mortii, au avut parte de
o moarte cumplita sase generali: Gheorghe Giosan – 1953, Ioan Ilcusu – 1953,
Alexandru Nicolici – 1953, Emil Palangeanu – 1953, Nicolae Stoenescu – 1959,
Constantin Voiculescu – 1953.
La inchisoarea Fagaras, au fost masacrati cinci generali: Emanoil Leoveanu –
1959, Gheorghe Stefan Liteanu – 1959, Gheorghe Lintes – 1955, Ion Popescu –
1954, Vasile Zorzor – 1952.
In beciurile fara ferestre de la Ramnicul-Sarat, au murit orbi, infometati si
bolnavi de tuberculoza trei generali: Gheorghe Dobre – 1959, Gheorghe Jienescu
– 1953, Constantin Pantazi – 1958.
La inchisoarea
Din lipsa de spatiu voi enumera o serie de temnite in care au murit cate un
singur general: Botosani - Ion Petrovan (1963);
Dupa cum se poate observa „recolta” cea mai bogata in decese a fost inchisoarea
Aiud. Spre exemplificare voi face cate un scurt portret la cativa dintre cei
care au ajuns la acel capat de drum fara intoarcere.
Generalul Aurel Aldea s-a nascut la Slatina la 28 martie 1887. A absolvit scoli
militare cu profil de artilerie si geniu la Bucuresti, Hanovra si
Charlottenburg. A fost comandantul Diviziei 4 infanterie, comandantul Corpului
2 Armata, comandantul Corpului 7 Armata si ministru de Interne. In vara anului
1945, fiind prevenit ca va fi arestat, s-a retras la Suceava unde a condus
organizatia de rezistenta anticomunista „Sumanele Negre”. Prins si condamnat, a
murit la Aiud la 17 octombrie 1949, batut crunt, macinat de boli si foamete.
Avea artrita, diabet si scleroza cardio-renala. In ultimele clipe de viata, cu
privirea ridicata spre cer, isi cerea iertare de la maresalul Antonescu
deoarece, in calitate de ministru de Interne si om de incredere, participase la
arestarea acestuia la 23 august 1944, fara sa anticipeze, ca in scurt timp, ii
va veni si lui randul.
Generalul Ioan Carlaont s-a nascut la 19 octombrie 1885 in localitatea
Miculesti din judetul Mehedinti. A devenit ofiter de artilerie, promotia 1906
si comandant de divizion in Primul Razboi Mondial. In 1938, era comandantul
Diviziei 11 infanterie Slatina. Dupa 1945, formeaza in Oltenia detasamente de
rezistenta anticomunista. Arestat in octombrie 1948, la Tg. Jiu a fost trimis
la Aiud in iunie 1949, unde a murit la 6 februarie 1952, orb, anchilozat,
bolnav de tuberculoza, intr-o celula fara geamuri in care dormea pe ciment.
Generalul Dumitru Carlaont, frate cu Ioan, s-a nascut in 1887. A ajuns ofiter
de artilerie, promotia 1910. A fost comandantul Diviziei 8 infanterie Cernauti.
Arestat in 1948, a murit la 14 octombrie 1952 datorita regimului de exterminare.
Generalul Nicolae Macici s-a nascut la
Din cauza infometarii excesive multi si-au mancat paiele din saltea. Cel care a
descoperit acest salvator „aperitiv” a fost contraamiralul Horia Macellariu.
Printre cei exterminati la inchisoarea Vacaresti, s-a numarat generalul Radu
Korne. S-a nascut la Bucuresti, la 23 decembrie 1895. A absolvit scoli militare
de cavalerie din
Generalul Ioan Mihaiescu s-a nascut la 4 octombrie 1891 in localitatea Amarastii
de Jos din judetul Dolj. A absolvit scoli militare la Belgrad. In
Din totalul celor morti la Sighet, ii voi face un scurt portret generalului
Mihail Racovita: s-a nascut la 7 martie 1889 la Bucuresti dupa care si-a
desavarsit pregatirea militara la scoli din Romania si Germania. A indeplinit
functii de mare raspundere, precum cea de Comandant Militar al Capitalei,
Comandantul Armatei 1, Comandantul Armatei 4 si ministru de Razboi. A fost
arestat la 2 iunie 1950 ca reactionar si criminal de razboi si condamnat la
munca silnica pe viata. A murit in inchisoare la 28 iunie 1954, decesul nefiind
comunicat familiei asa cum se proceda frecvent in acele timpuri.
Un alt general casapit la Sighet, a fost Grigore Georgescu. Nascut la
La inchisoarea Fagaras, a trecut in lumea umbrelor generalul Emanoil Leoveanu.
S-a nascut la 16 aprilie 1887 la Craiova si a urmat scoala Militara de ofiteri
de Artilerie, scoala Superioara de Razboi, Facultatea de Drept din Iasi si
Academia de inalte Studii Comerciale din Cluj. A fost comandantul Diviziei 3
infanterie si, alternativ, comandantul Corpurilor de Armata cu numerele 3, 4, 6
si 7. Datorita faptului ca in 1941 a fost director general al Politiei si
Sigurantei fascisto-antonesciane, asa cum a fost acuzat, la 17 mai 1951 a
survenit arestarea. In urma procesului finalizat la 3 octombrie 1951, a primit
o condamnare de 15 ani munca silnica si confiscarea averii. Grav bolnav la
varsta de 70 de ani, a decedat la 26 mai 1959.
Dintre generalii morti la Ramnicul-Sarat voi aminti cateva repere la doi dintre
ei. Generalul Constantin Pantazi s-a nascut la 26 august 1888 la Calarasi. A
urmat scoala Militara de Infanterie si Cavalerie, apoi, scoala Superioara de
Razboi. A fost ministru de Razboi in guvernul Antonescu, anterior fiind
comandantul Diviziei 3 Cavalerie, comandantul Diviziei blindate si subsecretar
de Stat al Armatei de uscat. A fost arestat impreuna cu grupul Antonescu si
declarat criminal de razboi. La 17 mai 1946, Tribunalul Poporului avand in
componenta exponentii ignorantei despre care se stie ce pregatire aveau, l-a
condamnat la moarte. Regele Mihai i-a comutat pedeapsa in munca silnica pe
viata. Cata marinimie!
Incarcerat initial la abatorul uman Aiud, a fost transferat la Ramnicul-Sarat
unde a murit orb, celula din subteran neavand fereastra. Diabetul si scleroza
vaselor renale precum si bataia cumplita i-au pus punct vietii la 23 ianuarie
1958.
Pe langa acesti militari de cariera care au ocupat functii inalte, in lagarele
de exterminare au fost masacrati multi colonei si ofiteri cu alte grade, despre
care voi aminti intr-un episod viitor.
Floarea ofiterimii, decimata de coasa barbariei |
|
Pe langa celelalte
categorii sociale care au suferit cumplit din cauza noilor organe represive
instituite in Romania, dupa anul de gratie 1944, se numara si fostii ofiteri ai
Armatei Romane. In marea lor majoritate, acestia au fost stigmatizati ca fiind
dusmani ai noii oranduiri sociale deoarece au facut parte din fosta armata
„burgheza, antonesciano-fascista”, care a luptat contra “fratelui sovietic”. Am
respectat termenii epocii spre a sugera absurditatea acuzatiilor. Si astfel,
eroi adevarati, aureolati pe campul de onoare, primiti dupa razboi cu inalte
onoruri militare, au fost considerati dupa aceea, banditi si au fost scuipati
si batjocoriti.
Ofiterii-eroi au avut parte de supliciile tipice anchetelor dure, au suferit
metodele barbare de interogare a “dusmanilor poporului”, eticheta cu care au
fost recompensati pentru a se fi aflat mai inainte in slujba tarii, facandu-si
cu devotament si patriotism datoria, in miezul craterului incandescent al
razboiului ce le-a devorat tineretea.
Un caz relevant este cel al profesorului Adrian Ionescu, apreciat cercetator al
Institutului de Istorie Militara, un ofiter foarte respectat pentru competenta
sa. Intr-o zi nefasta, a afirmat ca denumirea de Basarabia a provinciei de
peste Prut, provine de la Nicolae Basarab, in conditiile in care, in acea
perioada, comunistii sustineau, cuprinsi de o isterie totala ca este vechi
teritoriu rusesc!
Arestat la miezul noptii la 15 august 1954, a fost condamnat la 10 ani temnita
grea, fireste, ca “dusman al poporului”. La scurt timp, s-a imbolnavit de plamani
si a cerut sa i se dea medicamentele necesare. Nu i s-au dat si boala a avansat
in mod galopant. Dupa o saptamana, profesorul a murit. A doua zi, maiorul Ioan
Ciachi, comandantul inchisorii, i-a obligat pe ceilalti detinuti politici din
celula sa semneze o hartie prin care se atesta ca victima a primit la timp
medicamentele. Initial, nimeni nu a vrut sa semneze ca martori ai acestei
minciuni. Dupa ce au fost batuti crunt, in cele din urma au semnat documentul
si adevaratii responsabili pentru moartea profesorului au fost absolviti de
orice vina.
Despre modalitatile de reprimare ce se aplicau cu suscces la Canalul Morti,
colonelul Virgil Andronescu a lasat cateva marturisiri de mare insemnatate.
Intors din razboi cu pieptul plin de decoratii, s-a trezit umilit de scursurile
sociale promovate in organele represive. A trecut prin nenumarate momente
grele, oferite cu “generozitate” de tortionarii inchisorilor Vacaresti, Jilava
si a lagarelor de exterminare de la Poarta Alba, Navodari, Capul Midia si Nazarcea.
In lungile anchete dure a fost umilit de profesionistii in tortura, schilodit
trupeste si sufleteste, i-au fost zdrobite degetele cu
Dupa ce au fost sortati de gardieni - care se descurcau greu cu numaratoarea! -
detinutii periculosi pentru “oranduirea socialista” au fost urcati in vagoane
de marfa cu destinatia Dobrogea. Incepusera lucrarile la Canalul Dunare-Marea
Neagra, un nou santier de exterminare a tuturor celor de care regimul parea ca
se teme. Osemintee lor au fost gasite uneori in diguri, dupa 1989.
Mancarea era putina, dar bataia se oferea din belsug. Generalii si coloneii,
aflati la varste inaintate, ii implorau pe tortionari sa nu-i mai chinuiasca fiindca
erau slabi, batrani si fara vlaga. Desi fusesera candva comandanti de mari
unitati, acum cadeau in genunchi rugand bestiile din fata lor sa le ia viata
pentru a scapa de chinuri. Acestor somitati li se administrau batai cumplite de
catre sergentii sau plutonierii semianalfabeti cand li se nazarea ca nu erau
salutati cu o plecaciune suficient de adanca.
Prin schilodirea trupului s-a incercat izolarea si distrugerea spiritului.
Calaii, deveniti roboti, si-au torturat semenii aidoma unor asasini de meserie
- unelte odioase in slujba unor interese straine poporului din care faceau
parte.
Un alt ofiter, greu incercat la batranete, a fost colonelul Badea
Constantinescu. A participat la ambele conflagratii mondiale, fiind decorat cu
Inaltul Ordin Militar Mihai Viteazul si Ordinul Militar Crucea de Fier. In
martie 1946, a fost scos din randurile amatei, asa cum s-a procedat cu intregul
efectiv de ofiteri care nu au vrut sa adere la „cauza”.
In septembrie 1948, pensia i-a fost suspendata dupa care au inceput
interminabile perchezitii ale Securitatii, mereu in cautare de arme, de aur si
de relatii cu “dusmani ai democratiei populare”. Tracasat, cuprins de o frica
permanenta, in noaptea de 13/14 octombrie a trecut frontiera in Iugoslavia.
Fericirea nu a durat mult deoarece peste doua luni a fost extradat.
Arestat de Securitate a fost batut crunt in anchete, dupa care a luat drumul
abatoarelor umane ce se aflau intre zidurile tenebroaselor inchisori Jilava,
Aiud, lagarul de exterminare de la Poarta Alba. In acele locuri de trista
amintire, a fost din nou maltratat, desfigurat si umilit la fel ca toti
intelectualii ce figurau ca detinuti politici, primind o portie in plus de
bataie deoarece avea statutul de „frontierist”. Dupa eliberare a trecut in
lumea umbrelor bolnav de T.D.C. precum si de alte boli ce nu se puteau trata in
infernul concentrationar, nu era permis acest lucru de catre cei ce strigau
intr-o totala isterie ca „omul este cel mai pretios capital”.
Precizand ca evidenta este partiala voi enumera ofiterii care au murit in
diferite inchisori, unii executati, altii din cauza bolilor si batailor, precum
si anul decesului.
La inchisoarea Aiud au fost masacrati 28 de ofiteri dintre care coloneii: Alexe
Adamescu -1962, Vasile Agapie - 1950, Mircea Elefterescu - 1950, Petre
Grigorescu - 1952. George Marino - 1953, Petre Mateianu - 1950, Emil Mateias –
1950, Marius Negulici - 1952, Victor Pantazopol – 1953, Gheorghe Parvan -1950,
Leonida Pop - 1948, Constantin Tanasescu - 1950, Darie Teodorescu - 1953, Alexandru
Sadoveanu - 1953, Gheorghe Solimia - 1953, Dumitru Sorescu - 1950, Stefan
Stoica - 1951, Ioan Stoiculescu - 1951, Nicolae Velciu - 1949, Emanuel Visoiu -
1954; comandorii: Constantin Greceanu - 1953, Remus Oncescu – 1953, Gheorghe
Spulbatu - 1953, Marcel Tautu - 1952; maiorii: Ionel Negrea -1951, Petru
Protopopescu – 1952, Constantin Unga - 1950, Ludovic Vadzislav- 1952.
Referitor la comandorii Constantin Greceanu si Gheorghe Spulbatu, amandoi au
fost executati rapid la inceputul anului 1953 deoarece au evadat. Primul si-a
luxat piciorul la coborarea de pe zidul inalt, si al doilea a fost prins in
podul unei case din Orastie, fiind denuntat chiar de logodnica sa, proprietara
imobilului.
La Gherla, au murit 12 ofiteri: coloneii Gheorghe Andreescu - 1952, Virgil
Ariton - 1960, Emanuel Barbici - 1959, Mihail Magureanu - 1956, Constantin
Marasescu - 1957, Traian Mihailescu - 1961, Eugen Plesnita - 1959, Constantin
Singuran - 1953, Ion Taroveanu - 1956, Gheorghe Lupescu - 1953, Dumitru Tomescu
- 1962; comandorii: Constantin Minulescu - 1963, Calistrat Sandulescu - 1956 si
locotenentul Ion Ardeleanu - 1953.
Colonelul Gheorghe Lupescu, doctor in economie, a fost condamnat la 15 ani de
temnita grea deoarece, la perchezitie, ii gasisera acasa, ca bibelou, un
pistol cu cremene folosit de panduri in 1821, o piesa valoroasa de colectie pe
care o tinea la vedere.
Unul dintre tortionarii - calai era Vasile Puscasu, transferat de la
Intre zidurile inchisorii Jilava si-au gasit sfarsitul zece ofiteri dintre
care: coloneii Ion Alecsa - 1952, Marin Cristache - 1953, Ion Marinescu - 1951,
Barbu Slatianu – 1959, Ion Strambei - 1950, Dan Tetorian - 1949; maiorii
Gheorghe Comsa - 1951, Mihail Eliade - 1949, Nicolae Mihailescu - 1951 si
capitanul Anton Sandulescu - 1952.
In lagarele de exterminare de la Canalul Dunare-Marea Neagra, au fost ucisi opt
ofiteri. Coloneii: Vasile Nicola – 1953, Nicolae Trutescu - 1953, comandorul
Gheorghe Lupescu - 1952; maiorii Mircea Mageanu - 1950, Emil Parcalabu - 1953;
capitanii Aurel Cojanu - 1952, Stefan Popescu - 1951 si locotenentul Dan
Anastasiade - 1953.
La inchisoarea Pitesti, au murit masacrati coloneii Titus Bardescu - 1956, Dan
Slavescu - 1958, Nicolae Visoica – 1956 si capitanul francez Lucian Bassy
-1959. In minele de sare de la Tg. Ocna, au trecut in lumea umbrelor coloneii
Ion Almageanu - 1955 si Anton Sindristeanu - 1951.
La inchisoarea Vacaresti, au murit coloneii Teodor Secareanu - 1955 si Mihai
Condeescu - 1958. La
Cimitirul de la Aiud a fost descris de Radu Gyr in poezia „Cimitir de
detinuti”, un tablou sinistru din care redau doua strofe: „Alaturi de temnita,
pe-o rana, pe-o coasta / Cimitirul nostru adasta / Tace. Asteapta sicrie sarace
/ Cu numar de smoala scris pe capace / Cimitir fara iarba, doar huma / Ocolit
ca molina neagra de ciuma / Morminte fara poveste / Unde nu-ngenuncheaza
neveste / Unde mamele nu plang / Unde nu cad lacrimi de tanc ”.
Pe langa ofiterii morti in inchisorile politice, au fost multi care au decedat
dupa ce au ajuns acasa, bolnavi si fara vlaga. O parte dintre ei au fost
ridicati de catre familii pe targa. Era si firesc sa fie in asa hal datorita
foametei la care au fost supusi sau a limentatiei precare. Arpacasul si terciul
erau impregnate cu cateva resturi animaliere descompuse, ce exaltau un miros
groaznic de putrefactie. Asa arata mediul detentional autentic sau delicatesele
oferite celor cuminti. Cu mancare putina si bataie din belsug.
Dupa ce au fost pusi in libertate, acei ofiteri bine pregatiti in scoli
militare de prestigiu au fost refuzati la orice tentativa de angajare pentru
a-si asigura existenta. In final au ajuns hamali in gari, ingrijitori la
fermele de porci sau beneficiarii multor oferte generoase ale unor munci
ingrate.
O parte dintre ei au luat drumul codrului, organizand in munti miscari de
rezistenta anticomunista asteptand ajutoare occidentale care nu vor veni
niciodata.
Haiducii demnitatii |
|
Daca a existat o revolutie
anticomunista autentica in Ungaria la sfarsitul anului 1956, daca poporul
polonez s-a ridicat contra comunismului in luna iunie a aceluiasi an, ei bine,
si in Romania s-a desfasurat o intinsa miscare de rezistenta anticomunista
armata ce activa in munti, insurgenti ai demnitatii, despre care se stie tot
mai putin, ocoliti de programa scolara.
Din aceste efective, faceau parte fosti ofiteri, haituiti deoarece fusesera
decorati cu inalte ordine militare germane. Lor li s-au alaturat multi
legionari si alte categorii de opozanti care au urcat pe crestele acelor forme
de relief ca sa scape de organele represive ale statului.
In Muntii Banatului, unul dintre conducatorii formatiunilor paramilitare a fost
colonelul Ion Uta, nascut la Caracal, in judetul Olt, la 22 decembrie 1891. A
participat la ambele conflagratii mondiale, o perioada fiind prefect la Lugoj.
Trecut in rezerva, s-a inscris in Partidul National Taranesc, atras de ideile
democratice ale lui Iuliu Maniu. Dupa ce au inceput arestarile masive ale
membrilor partidelor istorice, in mai 1947 s-a refugiat, initial, in Muntii
Semenicului. S-a stabilit apoi in comuna Teregova unde a organizat un grup de
rezistenta armata format la inceput din 24 de luptatori si o retea de elemente
de sprijin plasate in satele din zona: Domasnea, Globurau, Cornereva, Mehadica
si altele. A stabilit responsabilitati precise pentru gazduire, furnizare de
alimente, informatii, armament si munitie. Multi sefi de post din vechea
generatie, care nu fusesera inca schimbati, au colaborat discret cu acesti
Partizani ai lui Dumnezeu, cum mai erau denumiti. Colonelul Uta intentiona
organizarea acestor forte armate dupa modelul lui Tito in perioada ocupatiei
germane, plasand efectivele pe crestele greu accesibile.
Pentru prinderea acestor banditi, asa cum figurau in documentele Securitatii,
organele represive ale statului au recrutat o vasta retea de informatori,
amenintati cu acel articol neiertator din legislatie care se referea la pedepse
grele pentru omisiune de denunt. Din arhive, rezulta ca in 1948 erau 42.187 de
informatori pe intreg teritoriul romanesc. In statisticile lumii figuram cu cei
mai multi delatori la mia de locuitori.
Ei bine, unul dintre acesti vanzatori de oameni a fost Andrei Vidraru infiltrat
cu mare precautie in grupul de partizani inca din decembrie 1948. In momentul
cand a aflat ca liderul grupului, colonelul Uta, vrea sa coboare in comuna
Mehadica pentru a prelua un transport de hrana, Vidraru a informat Securitatea.
Si astfel, in dimineata de 8 februarie 1949, trupele de interventie ale
Batalionului 9 de Securitate au deschis focul asupra salasului unde se
baricadase micul grup de insurgenti. Colonelul Uta a fost ciuruit cu 72 de
gloante si cadavrul a fost expediat la Bucuresti ca un mare trofeu de vanatoare
de care sa se bucure sefii. La actiune, au participat patru ofiteri, sapte
subofiteri si 18 soldati condusi de maiorul Sever Ciorapciu. Focul violent a
durat 30 de minute intre orele 6h 45 si 7h 15.
In confruntarile de acest gen, cadeau la datorie luptatori din ambele tabere.
Fiecare a sustinut cauza lui. Unii contra comunismului, iar ceilalti contra
ramasitelor burghezo-mosieresti, fasciste, care se opuneau noii oranduiri
sociale. Tragatorii ce se aflau fata in fata actionau sub un juramant
considerand ca dreptatea este de partea lor.
Fruntasii satelor, preoti, invatatori si fosti primari, suspectati ca au
simpatizat cu partizanii, au fost executati in plina zi, de fata fiind intreaga
suflare a localitatilor, pentru intimidarea celor ce ar fi vrut sa-i ajute pe
banditii din munti. Ostilitatile au durat sapte luni infernale, de la sfarsitul
lui septembrie 1948 pana la inceputul lunii mai 1949, traversand o iarna grea.
Grupul comandorului de aviatie Petre Domasneanu a fost capturat in aceeasi
noapte in comuna Valea Bolvasnita. Actiunea a fost coordonata de locotenentul
de Securitate Vasile Sarateanu. Grupul avocatului Spiru Blanaru a fost anihilat
in satul Fenes, la 13 martie 1949. La incercuirea satului au participat trei
plutoane de Securitate coordonate de capitanul Gheorghe Mihalceanu. Dupa un
proces rapid toti cei prinsi au fost executi in Padurea Verde de langa
Tot in luna martie, au fost impuscati pe loc cativa tarani care se baricadasera
in biserica din comuna Domasnea, de frica sa nu fie arestati deoarece ii
ajutasera pepartizanii cu alimente.
In luna mai 1949, rezistenta armata din Muntii Banatului fusese lichidata,
chiar daca mai erau cateva grupuri razlete, care aveau sa fie anihilate mai
tarziu. Satele erau triste, casele goale, curtile pustii. Panza neagra a
doliului trona pe majoritatea portilor inalte.
In Muntii Apuseni, a actionat grupul de rezistenta armata condus de maiorul
Nicolae Dabija. In calitate de ofiter de graniceri, a luptat in
Dintre celelalte efective ale grupului, 18 luptatori au murit in confruntarile
cu Securitatea, 11 au fost asasinati pe loc fara a fi judecati si 11 au fost
masacrati dupa ce au avut parte de o farsa de proces.
Un alt grup care actiona in Muntii Apuseni a fost cel condus de avocatul Leon
Susman. Acesta s-a nascut la 5 iunie 1910 in comuna Mahaceni. Dupa ce a absolvit
Facultatea de Drept din Cluj, a practicat avocatura la Ocna-Mures pana in 15
mai 1948 cand s-au dezlantuit represaliile asupra legionarilor si a
simpatizantilor acestora. In aceste conditii, a luat drumul codrului insotit de
cei doi frati Gheorghe si Ieronim, ultimul fiind preot la Seminarul Greco-Catolic
din Blaj, cult scos in afara legii deoarece era unit cu Vaticanul, considerat
imperialist. Gruparea a fost capturata in satul Sagajea in noaptea de 18/19
iulie 1957 la ora 5h 30. In urma schimbului de focuri, Leon Susman a fost ranit
la cap si a decedat dupa o ora. La anihilarea acestor insurgenti, au contribuit
25 de informatori, in aparenta prieteni buni cu Leon Susman. Prin sentinta nr.
463 din 12 aprilie 1958, Gheorghe Susman a fost executat la Gherla, in seara
zilei de 4 august 1958. Ceilalti au primit pedepse de 20 de ani inchisoare si
confiscarea averilor.
Tot in Muntii Apuseni, a actionat gruparea condusa de Teodor Susman, cel mai
bogat om din localitatea Rachitele, judetul Cluj. Avea un mare depozit de
cherestea, multe hectare de pamant si o casa impunatoare. Detinea o biblioteca
imensa pentru acele timpuri, dorind sa le imprime copiilor o educatie aleasa.
In calitate de primar PNT, si apoi PNL, a contribuit la cresterea veniturilor
taranilor. In anul 1925, a obtinut o audienta la regele Ferdinand, unde a
finalizat drepturile motilor la exploatarea padurilor pentru a-si castiga
existenta. Avertizat ca va fi arestat deoarece avea convingeri periculoase
pentru noua oranduire, a plecat in munti cu fiii cei mari, Teodor junior si
Avisalon. La 15 decembrie 1951, a fost incercuit de trupele de Securitate si
s-a sinucis prin impuscare. Ceva mai inainte, Securitatea ii executase sotia
drept intimidare. La prinderea grupului, au contribuit 50 de informatori in
frunte cu Bujor si Munteanu, prieteni cu el de-o viata si pe care el care ii
ajutase de nenumarate ori.
Cei doi fii au pierit sapte ani mai tarziu, arsi de vii. Era ziua de 2
februarie 1958, caand la ora 5h 30 Securitatea a fost informata de catre
delatori ca in casa lui Florea Romul se odihnesc doi fugari. Dupa trei ore de
scotociri s-a constatat ca cei cautati sunt ascunsi in fanul din podul
grajdului de unde au inceput sa traga. Dupa ce au refuzat sa se predea la
somatia comandantului operatiunii, securistii au dat foc la furaje. Fratii
Teodor junior si Avisalon au preferat sa arda de vii decat sa depuna armele.
Dosarul informativ al acestui caz, are numarul 2701 si cuprinde 19 volume. Cu
sase ani in urma, la 28 iunie 1952, capturarea lor esuase cu toata mobilizarea
unui esalon extrem de numeros, format din 21 de ofiteri de Securitate, 2427
soldati, 100 de militieni si sase caini de urmarire.
Deviza tuturor acestor partizani ce luptau in munti contra unor efective mult
superioare numeric a fost: „Daca vrei sa traiesti, trebuie sa ai o pregatire de
trei ori mai buna decat trupele urmaritoare”.
Referitor la felul in care securistii dadeau buzna in locuintele oamenilor in
cautarea opozantilor ar trebui poate sa amintim ca in Constitutia din 1952, se
enunta , in articolul 88, ca „inviolabilitatea domiciliului cetatenilor este
ocrotita de lege>. Era un articol cu care Securitatea se stergea pe
picioare
In spatiul carpatin, au existat multe situatii in care cei care s-au retras in
munti au cautat sa mentina cat mai sus stacheta demnitatii. Finalul il stim.
Toti au fost incet, incet redusi la tacere, asa cum am mai aratat.
In primavara anului 1949, pe dealurile din jurul statiei
In acea perioada, unul dintre adjunctii ministrului Afacerilor Interne era
colonelul Teodor Sepeanu, nascut la 23 octombrie 1914 la Bucuresti. A urmat
Facultatea de Drept si scoala de Ofiteri de Cavalerie Targoviste. Spre finalul
razboiului a demisionat din armata si s-a angajat in M.A.I. la 10 martie 1945,
unde a avut functia de inspector in cadrul Politiei Capitalei si in Directia
Generala a Securitatii Capitale. A preluat apoi functia de sef al Serviciului
de Inspectii in Directia Centrala a Penitenciarelor si de organizare a
activitatii informative din inchisori. La 18 februarie 1951, a fost trecut in
rezerva. Doi ani mai tarziu, pe cand era angajat ca functionar la Ministerul
Energiei Electrice, a fost arestat si cercetat timp de trei ani pentru
decesele din penitenciare, ca urmare a batailor crunte ce reprezentau metodele
de anchetare impuse de el.
La 16 aprilie 1957, a fost condamnat la 8 ani munca silnica. A fost pus in
libertate dupa patru ani si sapte luni si a disparut fara urme. Daca ar mai fi
trait dupa 1990, noua putere probabil ca il facea general
Asasinarea tineretii si sperantei |
|
Asa cum aratam in episodul
anterior, dupa razboi a existat in
Organizatia, care purta denumirea de Grupul 73 Carpatin de Eliberare Nationala,
avea in componenta numai elemente tinere. Data constituirii a fost 1 mai 1950,
seful ales initial fiind Andrei Hasu, urmat de studentul Ion Ghiujdea.
Calitatile lui Ion Gavrila au facut ca, in scurt timp, el sa preia conducerea
ostilitatilor.
Din grup mai faceau parte Andrei Laurian, Gheorghe Hasu, Ion si Gelu Novac,
Gheorghe Sovaiala, Silviu Socol, Marcel Cornea si altii, cu varste intre 21 si
29 de ani. Se cunosteau din anii de scoala petrecuti la Liceul Radu Negru din
Fagaras. O parte dintre ei aderasera la organizatia tineretului legionar
Manunchiul de Prieteni. Altii erau urmariti de Securitate pentru activitate
ostila regimului, printre ei fiind grupul care a participat in 1946 la greva
studentilor din Cluj.
Dupa o perioada de lupte violente cu trupele de Securitate mult mai numeroase,
desfasurate in flancuri largi de scotocire, in noaptea de 14/15 noiembrie 1950
au fost prinsi Gheorghe Hasu, Nicolae Stanciu si Silviu Socol. Cu o saptamana
mai devreme, Marcel Cornea a fost impuscat si Virgil Rades a fost capturat si a
murit in inchisoare, in urma batailor bestiale.
Toma Pirau a fost inconjurat in timp ce tragea cu pistolul automat. In final,
s-a sinucis, deoarece securistii avansau spre el cu mama sa impinsa in fata,
pe post de scut.
Una dintre cele mai mari greseli le-au facut mama si sora lui Ion Gavrila care,
mergand la preot, l-au rugat sa citeasca un pomelnic in care luptatorul era
trecut printre cei vii. Confesorul, care figura in evidentele Securitatii drept
informatorul “Creanga”, la 6 decembrie 1960 a anuntat organele statului ca
fugarul traieste.
Ion Gavrila Ogoranu, seful grupului, fost student la Cluj si ofiter de rezerva,
a fost condamnat la moarte in contumacie de un tribunal din
Un alt grup de rezistenta anticomunista a actionat in nordul Olteniei, in jurul
manastirilor Arnota si Bistrita. Pentru neutralizarea nucleului, organele de
stat au desemnat un tanar ofiter de Securitate sa se deplaseze in acel
perimetru geografic in calitate de student la Teologie, venit in scopuri de
rugaciune, purtand barba, facandu-si cruce permanent cu privirea in pamant.
Primit cu ospitalitate de maica Tiberiada Teodorescu, tanarul a fost gazduit si
rugat sa cante la strana. In paralel cu aceasta indeletnicire, ofiterul a
inceput activitatea de filaj. Nu peste mult timp si-a dat seama ca in zilele de
joi si duminica, din varful muntelui cobora un individ care, dupa ce-si incarca
traista cu alimente din magazia manastirii Bistrita, urca inapoi pe carari
numai de el stiute, pana la Grota Ursului, unde se aflau adapostiti sapte
studenti.
Dupa ce a trecut perioada sarbatorilor Sfintelor Paste, in zona si-a facut
aparitia un pluton al trupelor de Securitate al Batalionului de Interventie nr.
52 Dragasani, trimis special sa lichideze gruparea subversiva. Dupa un prim
schimb de focuri, securistii s-au retras pentru reorganizarea atacului. Intre
timp, tinerii asediati s-au tarat pana la Pestera Liliecilor. In noaptea de
25/26 aprilie 1949, securistii au atacat cu forte sporite, impuscand tot
efectivul condus de Ion Opritescu – Opris. Un singur tanar ramasese in pestera,
grav ranit. Era studentul Nicolae Anghelescu, care in final a fost impuscat in
cap de un subofiter nervos ca opozantii rezistasera atat de mult timp.
La scurt timp, tanarul ofiter de Securitate care a pozat intr-un student smerit
a fost avansat in grad. A imbatranit cu constiinta implinita ca si-a facut
datoria. Pentru ajutorul dat fugarilor, a fost arestata stareta Olga Glojaru,
impreuna cu sase maici, sub invinuirea de omisiune de denunt si alimente date
banditilor din munti.
Din referatul cu nr. 60169, al lt.-col. Toma Toanta, se desprinde faptul ca in
primavara anului 1949, pe cand era locotenent, a fost sesizat de existenta unui
grup terorist, diversionist si contrarevolutionar ascuns in zona
Arnota-Horezu, condus de legionarul Opris. In aceste conditii, a primit ordin
de la maiorul Nicolae Filip sa stabileasca o strategie a situatiei din teren si
sa treaca la fapte. La fata locului, au venit de la Bucuresti ministrul adjunct
Gheorghe Pintilie, colonelul Andrei Gluvacov si maiorul Ciupagea de la Directia
a IV-a. Au mai participat inca patru ofiteri: Nicolae Mihut, Vasile Petcan,
Gheorghe Botta si Voicu Cimpoieru. In actiunea de anihilare a grupului
subversiv, care a durat 30 de minute, au fost impuscati in lupta sapte membri
din banda, cinci au fost arestati si trei au scapat in frunte cu Opris.
O alta grupare si-a desfasurat activitatea pe versantul sudic al Muntilor Fagaras,
cu nucleul principal in localitatea Nucsoara din judetul Arges. In componenta
sa erau fosti ofiteri, invatatori, preoti, chiaburi si persoane de sprijin.
Conducatorii acestor partizani au fost colonelul Gheorghe Arsenescu,
locotenentul Toma Arnautoiu si profesorul Dumitru Apostol. Din efectivele
insurgentilor mai faceau parte Petre Arnautoiu, Laurentiu Arnautoiu, Ioan
Popa, Nicolae Enescu, Ion Mica, Gheorghe Tomeci, Gheorghe Duteanu, Ion
Dumitrescu si altii. Din randul persoanelor de sprijin s-a aflat in prima linie
curajoasa Elisabeta Rizea, care a fost prinsa si torturata multi ani pentru
faptul ca i-a ajutat cu alimente pe partizanii din munti. Grupul “Haiducii
Muscelului” s-a format in februarie 1948, prin unificarea a patru formatiuni de
insurgenti care nu au mai suportat abuzurile facute de organele statului asupra
populatiei.
Colonelul Gh. Arsenescu, unul dintre conducatori, s-a nascut la 31 mai 1907 la
Campulung-Muscel. Dupa ce a absolvit scoala Militara Superioara de Razboi a
fost numit comandantul Regimentului 30 Muscel, sef de Stat Major al Diviziei a
Toma Arnautoiu s-a nascut la 14 februarie 1921 in comuna Nucsoara. A absolvit
Liceul Militar Ferdinand din Chisinau si a fost coleg cu Jenica Arnautu
viitorul conducator al grupului de rezistenta din Obcinele Bucovinei si cu
Tiberius Tolescu, din miscarea anticomunista din Oltenia, condusa de generalul
Carlaont. A urmat scoala Militara de Cavalerie. Ranit la 26 decembrie 1944 in
Ungaria, dupa insanatosire a fost repartizat in Garda Regala. Fiind trecut in
rezerva, a trecut in rezistenta anticomunista. Capturat prin tradarea unui
infractor, a fost executat la Jilava in seara zilei de 18 iulie 1959, la orele
21:00.
Dupa capturarea grupului, unii insurgenti au fost impuscati pe loc, pentru a
ingrozi populatia, iar ceilalti au fost judecati rapid de Tribunalul Militar
Bucuresti. Din cei peste 100 de condamnati, 16 au fost executati in noaptea de
18/19 iunie 1958, incepand cu orele 21:00, la intervale de 15 minute fiecare.
Printre cei impuscati la Jilava, s-au aflat trei preoti: Ion Dragoi, Ion
Constantinescu si Nicolae Andreescu. Nici unul nu are mormant, nu se stie unde
au fost aruncate cadavrele lor. Profesorul Apostol a fost impuscat de capitanul
Carnu la marginea comunei Suici si lasat la fata locului pentru a ingrozi
populatia.
Autoritatile actuale ezita sa raspunda la intrebarea daca acesti martiri au
fost banditi, asa cum figurau in evidentele Securitatii sau daca se pot numi
eroi Rudele celor de mai sus au fost condamnate si ele la temnita grea.
Iustina Constantinescu - 15 ani, Maria Popescu - 10, Maria Andreescu - 15,
Iuliana Constantinescu - 12 etc.
Una dintre figurile legendare care s-a implicat cu devotament in activitatea
acestor luptatori, a fost Elisabeta Rizea. Eroina s-a nascut la 28 iulie 1912
la Domnesti, langa Curtea de Arges, ca nepoata a fruntasului taranist Gheorghe
Suta, ucis de noile autoritati in 1948. Ea s-a alaturat rezistentei
anticomuniste impreuna cu Gheorghe Rizea, sotul sau. Toti sperau ca vor tine
piept implementarii comunismului pana la venirea occidentalilor, sa-i dea jos
de la putere pe atei. La 18 iunie 1949, a fost prinsa de Securitate si dusa la
Primaria comunei Domnesti unde a fost batuta crunt de locotenentul Teodor
Constantinescu si de capitanul Carnu, cu un furtun de cauciuc. Legata de par,
de carligul lustrei din tavan, a ramas astfel suspendata pana ce a cazut de la
inaltime urland de durere. O portiune a scalpului ii ramasese agatata de
tavan. Tanara de 18 ani era deja mutilata pentru toata viata. Cu patru coaste
rupte a fost tinuta patru zile inchisa fara mancare. Dusa apoi la inchisoarea
Ca un mare paradox, Elisabeta Rizea a fost arestata din nou in 1990 si dusa la
Pitesti deoarece la alegeri indemna populatia satului sa nu voteze FSN-ul. A
intrat in legenda prin moartea survenita la 6 octombrie 2003 la Nucsoara –
Arges - lucida si total nemultumita de cei ce nu pot fi verticali. La
inmormantare a fost prezenta familia regala. Tortionarul Carnu, ofiterul care o
lasase fara par avand si alte crime la activ, s-a spanzurat in 1991.
In anul 2001, regele Mihai si
Sacrificarea unor femei nevinovate |
|
Dupa ce s-au umplut pana
la refuz celulele temnitelor politice si baracile lagarelor de exterminare
destinate barbatilor, dictatura comunista a infiintat si inchisori de acelasi
profil pentru femei. In acest infern concentrationar, urmau sa fie aruncate,
pentru multi ani sau pentru toata viata, sotiile, fiicele si surorile celor
incarcerati mai inainte, dusi pe un drum fara intoarcere, multi fiind
nejudecati, fara sa stie motivul arestarii.
Verticalitatea de care au dat dovada sau refuzul de a accepta inregimentarea
politica fortata, conform devizei “Cine nu este cu noi e impotriva noastra”, au
fost primele capete de acuzare ale Tribunalelor Poporului, ce trebuiau sa
judece intr-un singur sens, indiferent de probe. Prezumtia de nevinovatie
fusese eliminata din Codul Penal, iar informatia delatorului reprezenta de
curand o proba forte la dosar.
Cel mai cumplit loc de detentie pentru femei a fost temnita Miercurea Ciuc.
Aleasa special, fiind la polul frigului din
Femei din toate colturile tarii, diferentiate ca studii, ca profesiuni sau ca
varsta, au fost supuse unui regim salbatic de exterminare, ce depaseste pragul
imaginatiei. Smulse din mijlocul familiilor lor, au ramas izolate pentru zeci
de ani sau pentru o vesnicie. Unele erau tinere mame care fusesera arestate de
langa copii mici, fara sa mai stie ce soarta au avut acestia, daca cineva s-a
ingrijit de ei. Erau mame acuzate pentru omisiune de denunt, condamnate ca nu
isi demascasera copiii si sotii, femei care refuzasera sa-si vanda fratii,
surorile si prietenii. Tot la acea tenebroasa inchisoare erau femei care isi
lasasera acasa parintii batrani si bolnavi, paralizati, fara nici un sprijin de
la cineva, moral sau material.
In acele celule ude, pline de mucegai, oasele aveau cel mai mult de suferit,
erau atacate fara mila. In mijlocul acestui tablou devorator de trupuri se
aflau fete tinere, cu studiile intrerupte, pe care nu le-au mai terminat
niciodata. In marea lor majoritate, aceste femei au fost pedepsite pentru vina
de a sti adevarul despre represiune si pentru omenia lor, pentru dragostea fata
de tara care incapuse pe mana unor sarlatani si satrapi.
Intre aceste femei cu caracter imaculat se aflau si cateva calugarite, acuzate
ca au ajutat cu alimente luptatorii anticomunisti din munti.
La inchisoarea Miercurea Ciuc, nefericitele incarcerate nu au avut niciodata
dreptul sa scrie sau sa primeasca o scrisoare, nu au avut bucuria de a fi
destinatarele unui pachet. Intre acele ziduri, au tremurat de frig si au
suferit de foame si de oboseala generatii tinere si varstnice, fara nici o urma
de ingrijire pentru sanatatea lor precara. Dimineata se spalau dupa ce spargeau
cu bocancii gheata din lighean. Ciclul devenise o amintire. Ani de zile nu au
vazut o floare sau fructe. Daca au vorbit prea tare, au fost duse la izolare,
pedepsite fara pat si fara hrana.
Pentru intimidare, au purtat lanturi si masti de gaze. Despre cosmarul de la
Miercurea Ciuc a facut cateva marturisiri Lena Constante, sora Vioricai Moisil,
care si-a pierdut tineretea in acel loc de trista amintire.
Detinuta care trebuia pedepsita era introdusa in putul unei fantani parasite,
pe fundul careia misunau sobolani infometati. Victima era desfigurata de acele
rozatoare, ce se napusteau in valuri, muscand de unde apucau. Dupa ce ramanea
fara ochi, sani si bucati de carne din corp, restul cadavrului era scos afara
si aratat asistentei, pentru a baga groaza in cele ce nu declarau ce doreau
tortionarii. Despre cat de usor se ajungea la acele abatoare umane au facut
cateva marturisiri femei in varsta, carora si acum le este frica sa vorbeasca.
La 6 septembrie 1949, elevii Liceului Ortodox din Vaslui s-au gandit ca trebuie
facut ceva. Parintii lor incepusera sa fie hartuiti de Securitate. In aceste
conditii, tinerii s-au organizat sub denumirea de Scutul Patriei. Elanul lor a
fost repede anihilat si tot efectivul a luat drumul inchisorilor politice.
Viitorul le-a fost retezat. Cei care s-au mai intors din infernul concentrationar
erau deja batrani si bolnavi. Devenisera nimeni sau nimic. In aceasta situatie
s-a aflat Jenita Ungureanu, Ortansa Damian, Paula Dimitriu, care si la ora
actuala au o teama pronuntata de a povesti despre torturile indurate intre
zidurile reci ale inchisorilor.
Lucia Barna a fost arestata de pe scarile Liceului Teoretic din
Inchisorile politice unde au fost tarate aceste tinere erau pline de sobolani
si plosnite. Noptile erau albe. Nu se putea dormi cu aceste vietati scarboase
in preajma. Orice tipat de spaima era sanctionat de gardieni prin batai crunte.
In infernul concentrationar, atunci cand o detinuta ramanea insarcinata in urma
violarii de catre tortionari, medicul inchisorii ii spunea ca trebuie sa fie
mandra ca va deveni mama unui fiu de nadejde al patriei. In cazul in care
nefericita “subversiva” era deja gravida cand intra in inchisoare, scopul
calailor era sa o faca sa avorteze copilul “banditului” ce uneltea din umbra
contra regimului de democratie populara. Folosind un simplu soc electric, prin
intermediul unor fire lipite pe pantecul femeii, se ajungea la avortul dorit
sau scontat.
Inainte de a descrie arestarea Dorinei Potarca, sotia ministrului cu acelasi
nume, este bine de aflat cateva cumpene care i-au marcat viata. S-a nascut la 6
iulie 1907 in Bucuresti si a fost licentiata in Litere si Filosofie. Cativa ani
si-a desfasurat activitatea ca profesor la Colegiul Sfantul Sava din Bucuresti.
In tinerete, a fost sotia doctorului Paul Gotcu, medicul regelui Mihai, si a
locuit o perioada la Palat.
La 29 mai 1948 s-a casatorit cu Virgil Potarca, avocat si demnitar politic in
guvernele Maniu, Mironescu, Vaida Voievod si Goga. Dupa arestarea sotului la 5
mai 1950, impreuna cu lotul celorlalti demnitari, Dorina Potarca divorteaza dupa
cateva luni, in speranta salvarii copiilor, ca sa nu fie dati afara din scoala.
In dimineata zilei de 15 aprilie 1952, a fost arestata si ea in lotul sotiilor
de demnitari si incarcerata rand pe rand in lagarele de munca fortata de la
Ghencea, Popesti-Leordeni, Pipera si la inchisoarea Dumbraveni. Eliberarea a
survenit la 19 aprilie 1954, data dupa care a lucrat ca muncitoare vopsitoare
si casiera. A murit la 1 septembrie 1997.
Momentele zguduitoare ale arestarii sale au aparut in Revista Memoria, din care
redau un fragment: “Deodata suna soneria. Ma trezesc brusc, era inca intuneric.
Nu se luminase inca. Mama alearga si deschide
Cea mai in varsta este doamna amiral Rosca. E aici pentru tatal ei, guvernator
al Basarabiei intre 1916-1918. Doamna Rosca era o femeie de peste 60 de ani, cu
bocanci in picioare. Fusese arestata direct de la plantatia viticola, impreuna
cu nepotica ei. Copil mic, de un an, care plangea sfasietor. Bagata singura in
celula, bunica aproape ca isi pierduse mintile auzind in camera de alaturi cum
plange nepotica.”
Intre cele care vor lua sapa si lopata se aflau sotia fostului ministru liberal
Stanga, apoi sotia lui Gigurtu. Ciresica Tatarascu se maritase de putin timp cu
generalul Tatarascu. Din lot mai facea parte si sotia lui Titel Petrescu care,
in urma socului arestarii, avea manifestari ciudate. Matura permanent si in
locurile curate. In zilele urmatoare a fost adusa Catherine Macovei, sotia
fostului ministru in guvernul Antonescu.
Dupa ce au fost folosite la carat pamant si gradinarit, detinutele au fost
transferate la inchisoarea Dumbraveni, langa Targu Mures. Aici le-a intampinat
frigul si foamea ce le decimau trupurile. Conditiile erau la nivelul Comunei
Primitive. Igiena era sub orice critica, cu dusuri rare facute la un jgheab.
La finalul unei perioade care nu se mai termina niciodata, iata ca a sosit
ziua eliberarii din acel mediu concentrationar cumplit. Cativa ofiteri le-au
atentionat pe cele nominalizate ca vor pleca acasa. Conditia pe care trebuie sa
o respecte cu strictete era deosebit de amenintatoare. Sa nu vorbeasca, sa nu
povesteasca, sa uite tot ce au patimit. Altfel, revederea va fi iminenta.
Caruta le-a dus la gara. In tren, calatorii se uitau incremeniti la grupul de
stafii, imbracate in haine rupte si cu bocanci sparti in picioare.
La inchisoarea Miercurea Ciuc au murit in chinuri groaznice: Maria Arnautoiu,
sotie de ofiter, decedata in anul 1958, Georgeta Belcea, sotie de preot – 1963,
Eleonora Bunea – 1957, Anuta Cadea, refuz de denunt – 1962, Eugenia Hulea,
stareta – 1956, Marieta Iordache, calugarita – 1963, Germanine Lucia,
parizianca – 1957, Livia Marghita, sotie de demnitar – 1955, Medeea Hanutu,
medic – 1955, Mina Naghi, fiica de detinut politic – 1950, Anete Neacsu, sotie
de general – 1958, Maria Plop, sotie de insurgent, luptator in munti – 1961,
Caliopi Sambueski, sotie de magistrat – 1957, Elena Teodorescu, sotie de general
– 1957, Ecaterina Tomeci, sotie de insurgent – 1957, Luminita Tauna, refuz de
denunt – 1957, Nicodima Vasilache, calugarita – 1955, Maria Vladescu, sotie de
insurgent – 1960 si altele.
La inchisoarea Mislea, de langa Ploiesti, au murit Maria Calafeteanu, sotie de
mosier – 1955, Mercades Comsa, care a oferit gazduire luptatorilor din munti –
1953, Lucia Costescu, sotie de ofiter – 1954, Silvia Hoffner, sotie de
magistrat – 1950, Valeria Nicolescu, studenta –1953.
Intre zidurile inchisorii Vacaresti au murit: Mia Antonescu, sotie de ministru
– 1958, Anusca Anton, refuz de denunt – 1955, Ileana Chiriha, studenta – 1953,
Maria Herescu, refuz de denunt – 1954, Mariana Ionascu, profesoara – 1954,
Clementina Mater, sotie de arestat politic – 1955, France Marcovici, fiica
generalului – 1957, Margareta Pavalache, sotie de arestat politic – 1952,
Elena Statiu, profesoara, care isi ascunsese fratele urmarit – 1958.
Dupa o lunga perioada petrecuta in dosul gratiilor si a usilor zavorate,
sentimentul libertatii nu se poate descrie in cuvinte. Fiecare dintre
fericitele care plecau acasa aducea un gand pios, o lacrima de aducere aminte
pentru martirele care au murit in acel infern concentrationar, ce nu poate fi
inteles decat de cel ce a fost acolo.
Ierarhi asasinati din cauza credintei |
|
In infernul
concentrationar a avut de suferit intreaga suflare, indiferent de functii,
pregatire, apartenenta politica si varsta. Din acest iures plin de teroare nu
puteau sa scape nici slujitorii bisericii, mai ales ca acei care luasera
puterea prin frauda erau atei convinsi. Incepand cu 30 decembrie 1948, o mare
parte a preotilor ortodocsi au fost arestati deoarece s-a considerat ca au
simpatizat cu Miscarea Legionara. Au fost si exceptii de la regula, aspect ce
va fi aprofundat cu alta ocazie.
In realitate, acesti prelati isi puneau mari sperante in curentul doctrinar
legionar, care se opunea cu temeritate utopiei comunismului, cauta sa bareze
implementarea ateismului barbar in spatiul crestinismului romanesc, propovaduia
lupta pentru crearea elitelor spiritului si de contemplare a divinului.
Deschidea caile pentru a ajunge la Dumnezeu prin penitenta, purificare,
perfectiune, ratiune si rugaciune.
Cu ocazia diferitelor predici, slujitorii bisericii au avertizat asupra
pericolului rosu ce se va abate asupra credintei noastre milenare, primejdie
care s-a adeverit in final prin declansarea masacrarii tuturor trupurilor si
convingerilor opozantilor.
La randul lor, reprezentantii Bisericii Greco-Catolice au luat si ei drumul
inchisorilor politice, intrucat s-a considerat ca Biserica Unita cu Roma
propovaduieste cuvantul Papei, care era privit ca un imperialist periculos si
incriminat intr-o totala isterie de catre noile autoritati.
La arestarea prelatilor, cei mai multi dintre anchetatori rosteau papagaliceste
o fraza bine invatata: “Esti legionar pentru ca esti teolog si fiind teolog
esti anticomunist. Iar daca esti anticomunist inseamna ca esti legionar.”
Inainte de a vorbi despre acei ierarhi martirizati din cauza credintei, este
bine ca cititorul sa stie componenta primului guvern de democratie populara
instaurat la 6 martie 1945, un guvern marioneta aflat la dispozitia Moscovei,
nerecunoscut de anglo-americani in forma initiala. Pentru a cosmetiza cat de
cat situatia, comunistii au mai numit doi ministri fara portofoliu, o remaniere
de fatada, sa para curat democrata. Astfel au aparut Emil Hatieganu, ca
reprezentant al Partidului National-Taranesc, si Mihail Romniceanu, din partea
Partidului National-Liberal. Doua nume izolate, introduse intr-un guvern ce
urmarea desfiintarea partidelor istorice. Dupa cum se stie, nu peste mult timp,
Emil Hatieganu va sfarsi omorat la Sighet, in 1950.
Presedintele Consiliului de Ministri a fost numit Dr. Petru Groza, fost mosier
si intelectual burghez, dar care a aderat la cauza comunista; 1. Ministrul
Afacerilor Externe – Gheorghe Tatarascu. 2. Ministrul Afacerilor Interne –
Teohari Georgescu (Samuel Burah Tesconici). 3. Ministrul Finantelor – Dumitru
Alimanisteanu. 4. Ministrul Justitiei – Lucretiu Patrascanu. 5. Ministrul
Educatiei Nationale – Stefan Voitec. 6. Ministrul Propagandei – Petre
Constantinescu –
Dupa cum stiu cei care au trait acele vremuri, Romulus Zaroni era un ministru
fara carte, adus de Petru Groza deoarece a lucrat pe mosia lui de la Bacia, de
langa Hunedoara. Ministrul Cultelor a fost numit un preot controversat,
inregimentat intr-o formatiune politica ateista, atipica prelatilor, ce purta
denumirea de Uniunea Preotilor Democrati.
Era perioada in care activistii ne asigurau cu ochii iesiti din orbite ca nu
exista Dumnezeu. Multi nu intrau in biserica. Pe copii, nu i-au botezat. Cu
aceasta orientare barbara, se va merge in zbor planat spre comunismul atat de
proslavit al deceniilor viitoare. Cuvintele smerenie, piosenie, cainta au fost
date uitarii. Se strigau lozinci cu alti Apostoli, care aveau culoarea rosie ca
purpura.
A fost celebra poezia facuta de Pastorel Teodoreanu, care se referea la
ministrul Cultelor: “Ia te uita mangafaua / Cand cu crucea, cand cu steaua /
Parc-ar fi popa Burducea / Cand cu steaua, cand cu crucea.”
Inainte de a ajunge la inchisoare, arestatul trebuia sa treaca de regula prin
sala de interogatoriu numita “Purgatoriu” sau “Confesional”, anticamera
Paradisului, unde existau doi “ingeri”. Unul era tortionarul “serafic” si
celalalt batausul “demonic”. Din Purgatoriu, se putea ajunge in infern, adica
la inchisoare, dar de multe ori pe o cale mai scurta si direct la cer. Pentru a
impresiona victima ce urma sa fie torturata, pardoseala era stropita cu sange.
Incaperea respectiva se numea “vagonul ce calatoreste spre cer.”
In cadrul acelui ritual barbar, lacrimile secau, vocea scadea treptat, ajungand
un geamat stins, pe fondul sangelui inchegat. Urletul se transforma in horcait,
urmat de tacerea eterna. Socurile electrice se aplicau in partile sensibile ale
corpului, mai ales la gura, in scopul de a sili limba sa spuna adevarul. Multi
tortionari astupau gura victimelor cu un calus, sa nu le auda urletul
sfasietor. Trecerea de la urlet la tacere era cu mult mai dificila decat
trecerea de la tacere la urlet.
Medicii inchisorilor erau complici cu calaii in masacrarea detinutilor.
Falsificau certificatele de deces, „ofereau” medicamente de distrugere, de
provocare a unor come si paralizii. Aratau batausului punctele sensibile ale
celui ce urma sa fie torturat. La sfarsit, daca victima murea, medicul trebuia
sa stearga orice urma de schingiuire. Specialistii in arta torturii au fost
grupati in sapte categorii: ferocele, grotescul, competentul, despoticul,
judiciosul, tolerantul si servilul.
Un caz demn de atentie este cel al preotului Dimitrie Balaur. A fost arestat in
La ancheta dura si prelungita, a fost acuzat ca este legionar, avand in vedere
ca biserica Manastirii Casin avea hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril,
in mod sigur loc de propagare al ideilor legionare. Acelasi preot a mai fost
invinuit ca la una dintre predici a afirmat ca “vremurile sunt grele. Pana
cand, Doamne, vei pune sfaturi in sufletul meu, durere in inima mea, ziua si
noaptea, pana cand se va inalta vrajmasul meu impotriva mea?”. Degeaba a cautat
sa-i lamureasca pe anchetatorii atei si ignoranti ca acuzatia este de fapt un
citat din Noul Testament, Epistola catre Timotei, precum si Psalmul 12. A
primit ca pedeapsa 27 de ani temnita grea. Avea 56 de ani la arestare, urmand
sa suporte batai crunte, foamea si frigul existente din belsug in inchisoarea
Gherla.
Celebrul articol 209 din Codul Penal facea ravagii o formulare generala de mare
eficienta in arestari, fiindca mai toata lumea putea fi acuzata daca li se
nazarea securistilor: “Activitate contra oranduirii de stat.”
Slujitori ai bisericii au fost asasinati in mai toate inchisorile politice. La
Periprava, in Delta Dunarii, de foame, preotii ajunsesera sa manance chiar
serpi. Iarna, drept pedeapsa pentru delicte minore, tortionarii il fortau pe
cel ce trebuia sa fie “corijat” sa stea pana la brau in apa inghetata a
Dunarii. Consecintele erau tragice: boli de plamani, degeraturi, infirmitati pe
viata, schilodiri.
Din cateva tabele de evidente partiale rezulta ca la Aiud au murit 22 de
preoti. Langa numele lor figureaza anul decesului. Din lipsa spatiului, nu voi
putea preciza zona geografica de unde proveneau: Ion Alexandru – 1953, Nicolae
Anghel – 1962, Ion Apostu – 1958, Teofil Baliban – 1961, Victor Bacila – 1956,
Anton Bisoc – 1949, Augustin Bocatiu – 1952, Constantin Boga – 1953, Constantin
Bogdan – 1954, Ilie Borg – 1955, Emil Borz – 1952, Alexandru Ciurea – 1955,
Felix Dubneag – 1959, Ilie Imbrescu – 1951, Gherasim Iscru – 1957, Nicolae
Paslaru – 1961, Tudor Sandu – 1962, Vasile Stoleru – 1960, Gheorghe Tomescu – 1962,
Gheorghe Tarcea – 1963, Alexandru Tudor – 1958, Mircea Vasiliu – 1961.
La Periprava au murit 13 preoti: Gheorghe Ambrozie – 1957, Augustin Bacotiu -
1961, Dumitru Bazolescu – 1961, Victor Lunganoiu – 1960, Florin Mihai – 1958,
Eugen Naica - 1957, Petre Pan – 1959, Constantin Paraianu – 1956, Constantin
Sarbu – 1960, Gheorghe Soceanu – 1949, stefan Smarandescu – 1961, Ion Stion –
1953, Ion Tomescu – 1958.
In lagarele de exterminare de la Canal, au murit 5 preoti: Nicolae Adam – 1953,
Toma Bratescu – 1954, Constantin Mincu – 1952, Nicolae Petrulescu – 1953,
Iordache Plesoianu – 1961.
La Gherla, au fost masacrati trei preoti: Ion Bergheanu – 1961, Stefan Coteanu
– 1959, Haralambie Vasilichi – 1962.
La Jilava, au fost executati prin impuscare Vladimir Ghica – 1953, Constantin
Hodoroaga – 1959, Ion Popa – 1959, Nicolae Dornescu – 1959, Ion Dragoi – 1959,
Ion Constantinescu – 1959, Nicolae Andreescu – 1959. La Vacaresti, a fost
asasinat Sinisie Joja – 1956, la Cavnic, Nicolae Ghebenea – 1953, la Fagaras ,
Mihai Enescu – 1950, la Pitesti, Liviu Barbut – 1948.
Nu trebuie uitati prelatii care si-au dat viata pentru a mentine vie credinta
si pentru a aduce in sufletul oamenilor o farama de speranta. Preotul
Focsaneanu a murit la Gherla, in 1955, din cauza batailor primite ca pedeapsa
pentru ca a indraznit sa oficieze in temnita slujba Sfintei Invieri.
Preotul Gheorghe Serban a murit impuscat la minele de la Baia Sprie, sub
pretext ca a vrut sa evadeze.
Parohul Andrei Mihailescu din Gorgani a afirmat la 14 septembrie 1948, in
cadrul praznicului inaltarii Sfintei Cruci: “Se apropie clipa victorioasa cand
puterile Domnului se vor abate asupra necredinciosilor, care nu vor scapa nici
in gaura de sarpe.” Referitor la legionarii deveniti comunisti, parintele Teodor
Kendritis din
Nu trebuie uitati cei trei preoti care au aderat la grupul de partizani
anticomunisti ce actionau pe versantul sudic al Muntilor Fagarasului. Este
vorba de Ion Dragoi, Ion Constantinescu si Nicolae Adreescu. Au fost prinsi
prin tradarea unui delator si executati la Jilava, in noaptea de 18 spre 19
iunie 1959. Sotiile si celelalte rude apropiate au fost condamnate la
confiscarea averilor si la ani grei de temnita.
Am enumerat numai cateva destine tragice. Dar, la nivelul intregii tari, ele
s-au numarat cu miile. De-a lungul istoriei noastre controversate, prin grija
politicienilor mai mult sau mai putin diletanti, am intors de nenumarate ori
armele dinspre inamici spre aliati, incat acum nu mai stim incotro sunt
indreptate. Nu cumva inspre noi?
Versurile poetului craiovean Dumitru Paraschivescu sunt relevante: “Avem in noi
si dragoste si ura / Stim sa luptam / Sa aparam ce-i sfant / Credinta neamului,
care indura / De secole, povara pe pamant.”
Prelati exterminati de exponentii iadului |
|
Pe fundalul anarhiei care
domina tara in perioada interbelica, se simtea nevoia de ceva revigorant, de o
formatiune politica cu un mesaj coerent, concret, care sa aduca un suflu nou pe
portativul social, in primul rand din punct de vedere moral. Acest curent ce
promova elitismul era Miscarea Legionara si ea a impresionat profund intelectualitatea
care a aderat aproape in totalitate, direct sau indirect, in frunte cu
tineretul premiant.
Dar, la fel ca si in comunism, superba teorie si bunele intentii au fost
maculate de catre acei practicieni care nu au aplicat sistemul ad-litteram,
ideologia respectiva scotand-o in derizoriu. Dezamagita la un moment dat de
prestatia unor exponenti ai miscarii, aceeasi intelectualitate s-a retras
incet, incet, parghiile decizionale ramanand pe seama unor grupuri interne
care, prin divizari, au zdruncinat unitatea, puterea de convingere a scopului
propus initial si coeficientul de credibilitate al doctrinei in care populatia
si-a pus mari sperante in perioadele de cumpana ale istoriei. O parte dintre
exponenti au ales calea violentei, a razbunarilor, altii - a tolerantei si a
echilibrului, dar toti doreau o
Cei care s-au apropiat de legionarism recunosc faptul ca a fost un fenomen
spontan, o stare de rezonanta sufleteasca, un raspuns la
Cuviosul Paisie afirma ca, din punct de vedere duhovnicesc, dincolo de
scaderile omenesti, legionarismul a fost o pregatire pentru martiraj, iar
parintele Arsenie Papacioc a spus: Comunismul a umplut cerul de Sfinti.
Multi tineri au fost atrasi de miscarea legionara datorita uniformelor,
cantecelor antrenante, a disciplinei ostasesti; i-a cucerit tinuta barbateasca,
apelul la jertfa si la eroism. Primele repere invatate despre adversar au fost:
Ne respecta, il respectam. Ne loveste, il lovim. Bataia n-o incepem, dar o
terminam.
Cele doua laturi antagonice, cele doua adversitati urmau programul unor
concepte diferite. Una dintre ele suprima invataturile Sfintilor Parinti care
propovaduiau adancirea spirituala si prefacerea sufleteasca. Supusii acestei
laturi au fost socotiti tradatori ai liniei legionare de catre cei ce promovau
pozitia combativa, de mare intransigenta si demnitate. Unii au cedat in fata
infernului concentrationar, acceptand reeducarea, altii au ales martirajul.
Realitatile si sentimentele din interiorul inchisorilor erau diferite fata de
cele din afara. Leonard Kirschen, evreu la origine, dupa ce ii descria pe
legionari ca antisemiti fanatici in afara temnitelor, arata ca in interior,
altele erau datele problemei. Daca langa ei era un evreu mai flamand ca ei, ii
dadeau painea lor. Il urau, dar il ajutau. Nicolae Steinhardt intareste aceasta
marturisire spunand ca legionarii s-au purtat cu el impecabil, dovedind
solidaritate, omenie si stapanire de sine.
Dupa cum spuneam, in alt episod, o mare parte a clericilor isi puneau mari
sperante in curentul legionar care se opunea cu desavarsire utopiei
comunismului si a ateismului barbar. Ca rezultat, multi preoti, mai ales cei
tineri, au devenit simpatizantii miscarii legionare, conducatori spirituali in
zona geografica unde isi desfasurau activitatea, sefi de cuib sau simpli
membri.
Pentru a da cateva exemple din judetul Mehedinti, amintesc telegrafic numele
unor prelati si localitatea unde isi aveau domiciliul.
Sectia Strehaia: Constantin Babalac / comuna Cernaia, Constantin Barzaianu /
Ciochita, Ioan Chilim /Susita, Grigore Paunescu / Greci, Stefan Popescu / Breznita.
Emil Raicu / Tamna, Gheorghe Rosoga / Buicesti.
Sectia Baia de Arama: Haralambie Argintaru / Closani, Victor Coman / Isverna,
Victor Craciunescu / Closani, Costin Giurumescu / Baia de Arama, Ilie
Isverceanu / Nadanova, Ioan Stroescu / Sovarna, Nicolae Zorila / Glogova.
Toti au luat drumul inchisorilor politice, de unde prea putini s-au mai intors.
Din zona fostului judet Romanati, ce apartine in prezent de judetul Olt, am
selectat cateva biografii de clerici care au murit in temnita, singura politica
de care au fost acuzati fiind propagarea invataturilor Bibliei. Una dintre
frazele pentru care au fost acuzati a fost cea rostita de Apostolul Pavel
(Romani 5,3): „Ne laudam si in suferinte, bine stiind ca suferinta aduce
rabdare, si rabdarea aduce incercare, si incercarea aduce nadejde.”
Voi sintetiza biografiile acestor martiri adunate de Ana-Maria Radulescu intr-o
lucrare stiintifica ce poarta titlul Clerici Ortodocsi in inchisorile
comuniste, aparuta la Editura AIUS din
Nicolae Anghel, nascut in 1902 la Arcesti. A absolvit Seminarul Teologic din
Ramnicu Valcea. Ajuns la parohia Sf. Dumitru din Bals a infiintat o cantina
scolara. Fara sa stie motivele a fost arestat la 1 octombrie 1959 si dupa opt
luni de cercetari si batai cumplite a fost condamnat la 4 ani de inchisoare.
Dupa o perioada petrecuta la Jilava, a murit la Aiud in seara zilei de 18
februarie 1962 infometat si bolnav de plamani.
Ioan Baldescu, nascut la 29 iulie 1886 in localitatea Mihaiestii de Sus. Dupa o
apreciata activitate duhovniceasca la diferite biserici din Bucuresti, a ajuns
inspector bisericesc, membru in consistoriu si protoiereu de Teleorman. La 16
august 1952, a fost arestat pe motiv ca a fost chiabur. Bolnav de inima, a
murit in urma regimului de exterminare din lagarele de la Poarta Alba, la 26
septembrie 1952, la cateva saptamani de la arestare. Aruncat intr-o groapa de
neidentificat, familia nu a fost anuntata.
Cei care au luptat pe viata si pe moarte pentru Sfanta Biserica a lui Hristos
si-au dorit din tot sufletul inlaturarea unui regim comunist ateu si oprimator.
Suferintele celor mai multi dintre ei lor au fost evocate intr-o lucrare
stiintifica de mare anvergura Martiri pentru Hristos, aparuta in anul 2007 la
Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane.
Din acest dictionar al unor frunti luminate voi sintetiza cateva biografii.
Nicolae Andreescu, nascut la 18 februarie 1918 in comuna Corbi, judetul Arges,
licentiat in Teologie. S-a implicat in miscarea de rezistenta anticomunista
condusa de Toma Arnautoiu. Prins prin tradarea unui “prieten”, a fost condamnat
la moarte si la confiscarea intregii averi. Executia a avut loc pe 19 iulie
1959, la orele 22:00, langa inchisoarea Jilava, la interval de un sfert de ora
dupa executia preotilor Ion Dragoi si Ion Constantinescu.
Nicolae Manescu, nascut la 30 noiembrie 1884 la Berevoiesti-Muscel. Licentiat
in Drept si Teologie a participat in Primul Razboi Mondial ca preot militar la
Ambulanta Diviziei I. In perioada interbelica, a fost prefect de Muscel. La
sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial, se implica in miscarea de
rezistenta anticomunista condusa de colonelul Gheorghe Arsenescu. La 27 iunie
1958, a fost arestat pe baza unei scrisori contrafacute de organele represive,
obligat sa o recunoasca. A murit in chinuri groaznice, batut si infometat la
inchisoarea Botosani la 31 iulie 1961.
Comandantul inchisorii Aiud in perioada 1951-1952 a fost capitanul Mihai
Dorobantu, despre care am mai vorbit intr-un episod anterior. Inaintea lui, cel
care avea puterea de decizie asupra celor ce trebuiau suprimati a fost maiorul
Alexandru Farcas. Intre 1950-1954, loctiitorul politic se numea Nicolae
Iordache.
Un alt exponent al infernului concentrationar a fost colonelul Gheorghe Craciun.
S-a nascut in localitatea Mintiul Gherlei la 27 iulie 1913 si a murit bolnav de
guta la varsta de 90 de ani intr-un apartament de pe strada Apusului din
Bucuresti, apus pe care il dusmanise toata viata deoarece considera ca din vest
veneau spionii si ideile retrograde.
Din muncitor cazangiu la
Medicii inchisorii se acopereau de hartii, detinutii politici cu pamant.
Inainte de a muri, a declarat, asa cum era firesc, ca nu a facut rau nimanui. A
afirmat cu seninatate ca i-a lasat pe detinuti sa scrie ce vor, sa-si
organizeze cenacluri literare, echipe de teatru, sa citeasca ziare, la fel ca
la sanatorii de lux sau intr-un hotel cu multe stele. Cu multa “candoare”,
povestea ca in fiecare duminica “dusmanii poporului” erau incolonati si dusi la
biserica..
. La inchisoarea Gherla, comandanti in diferite perioade au fost Constantin
Gheorghe, Ion Alexandrescu, Petre Goiciu, Constantin Istrate si Tiberiu Lazar.
In fotoliul de conducere al temnitei Jilava s-au succedat in functia de
comandant sau de director Gheorghe Alexandrescu, Ioan Ciachi, Constantin
Encioiu, Mihai Gheorghe, Nicolae Moronet, Dumitru Pristavu, Vasile Vernescu. La
Sighet, stabileau cu generozitate retetele exterminarii Vasile Ciolpan, Ernest
Gutman si altii.
De la Bucuresti, cei care se aflau in conducerea Ministerului Afacerilor
Interne si in fruntea Securitatii Poporului erau preocupati indeaproape ca
dusmanii tarii si ai regimului de democratie populara sa fie exterminati. Unul
dintre cei mai crunti calai ideologici care sustinea masacrarea celor ce se
opuneau dogmelor comuniste, a fost Alexandru Sergheievici Nicolski. S-a nascut
la 2 iunie 1915 la Chisinau, cu numele de Boris Grumberg. Drept studii, avea
opt clase. Facand armata la Transmisiuni, a fost angajat tehnician la
telefoane. In 1932, a intrat in UTC si in 1940 a fost recrutat de NKVD. A facut
in asa fel incat sa fie arestat si sa-si petreaca perioada razboiului in
inchisoare, sa nu fie trimis pe front, practica pe care o intalnim la
majoritatea acestor patrioti, asa cum se recomandau ei dupa ce preluasera
puterea.
Incepand cu 1945, a avut o ascensiune fulminanta, fiind propulsat in diferite
functii inalte din cadrul Sigurantei comuniste si ale Securitatii Poporului. A
murit la 17 aprilie 1992, incinerat dupa trei zile. In 1990, cind a fost
intervievat de un ziarist, la intrebarea daca a dormit linistit avand pe
constiinta un munte de cadavre nevinovate a raspuns laconic: “Asa a fost
atunci!”
Interesant este ca Nicolski nu a fugit de frica familiilor celor casapiti de
subordonatii sai. A stiut de la inceput ca regimul Ion Iliescu il va proteja in
continuare, asa cum s-a si intamplat. Daca mai traia, in mod sigur ca primea si
o decoratie sau grad, asa cum s-a procedat cu altii. Sa nu uitam ca Ion Iliescu
ne-a tot indemnat la consens, la impacarea victimelor indoliate cu vechiul
calau protejat de autoritati, la o conciliere contra naturii a celui care a
suferit enorm cu cel care a provocat infernul.
Timisoara - 1956 sau sfarsitul continuu |
|
La 30 octombrie 1956, sub
influenta revolutiei maghiare in care au fost linsati multi calai din aparatul
de represiune maghiar, au avut loc mari demonstratii studentesti la
Pe langa acestia, a mai fost de fata reprezentantul tineretului U.T.M.-ist si
al studentimii, care in spatele unor mitraliere ameninta demonstrantii sa se
potoleasca, sa nu mai protesteze in continuare, altfel totul se va sfarsi
intr-un carnagiu cumplit. Mihaela Sitariu, autoarea volumului “Oaza de
libertate” ezita sa-l numeasca, deoarece in prezent respectiva persoana este
un inalt demnitar, care pozeaza in disident din nastere.
In acel sfarsit de octombrie 1956 s-au operat arestari masive, tinerii fiind
dusi la 18 kilometri de
S-a trecut la verificarea atenta a dosarelor privind originea sociala a
studentimii admise in facultati. Au urmat exmatriculari si excluderi din
U.T.M., >beneficiarii” acestor masuri dure fiind copiii de fosti ofiteri,
avocati, medici, judecatori si profesori.
Au fost cautati tapii ispasitori din randul cadrelor universitare. S-a facut o
selectie a corpului didactic. Ministrul Ilie Murgulescu a fost inlocuit cu
Miron Constantinescu. Anchetator din partea Securitatii a fost Aurelian Sarbu,
procuror a fost desemnat capitanul Virgil Liciu si presedinte al instantei de
judecata, maior Branovici.
Lista condamnatilor, anul de invatamant si pedepsele primite arata in felul
urmator: de la Facultatea de Mecanica toti erau din anul V: Baghin, condamnare
8 ani de inchisoare, Stancu – 8, Mutiu – 8, Rusu – 8, Bart – 6, Nagy – 4,
Balaci – 3, Pop, asistent – 5.
De la Facultatea de Constructii, doi studenti erau din anul IV, Pauna – 3,
Vulpe – 3 si Dianciuc din anul II – 2 ani. Au mai fost condamnati, cu pedepse
mai mici, 20 de studenti de la Facultatea de Mecanica, trei de la Facultatea
de Chimie, trei de la Facultatea de Matematica, trei de la Facultatea de
Constructii si unul de la Facultatea de Medicina. Majoritatea studentilor
arestati au stat multi ani la inchisorile din Gherla si
S-au distrus destine, s-au frant idealuri, rudele fiind si ele pedepsite crunt,
lasate pe drumuri, fara un loc de munca. Cadrele universitare au fost date
afara pentru lipsa de fermitate in educatia tineretului, prin aplicarea
spiritului cerut de doctrina comunista. Acestia au fost decanii Gropsianu si
Apostolescu, urmati de profesorul universitar Ciurea, conferentiarul Haidu,
lectorii Glifor, Hollinger, Onu si Ianovici.
Toti acesti vizionari au fost impinsi de curentul sperantei de libertate
declansat de revolutia maghiara in cursul careia s-au petrecut acte de inalt
curaj. Vasile Gavrilescu, cunoscutul luptator anticomunist cu ani grei de
inchisoare la activ, afirma candva in cartile sale: “Revolutia maghiara, in
plenitudinea spontaneitatii sale, venea sa dovedeasca lumii ca libertatea este
capabila sa se ridice cu multa vigoare intr-un colt inrosit al Europei,
abandonat de occident jafului sovietic. Strigatul de ajutor al celor ce vedeau
ca in final batalia va fi pierduta nu a fost auzit de marile democratii,
incapabile de orice riposta, acceptand ca tancurile rusesti sa-i bage sub
senile pe toti cei ce adusesera Europei o scurta adiere a demnitatii si a
democratiei autentice. Targul vanzarii de oameni functiona mai departe si
istoria rusinii continua sa respecte termenele contractuale fixate de
atotputernicii lumii, viclenia unora strivind fara mila naivitatea celorlalti.”
Dand inapoi paginile unei istorii care inca nu se face la scoala, batranii
ne-au marturisit cum au luat comunistii puterea in
S-a cautat prin orice mijloace sa se faciliteze victoria “Soarelui” comunist,
atat in inima Olteniei, cat si in celelalte regiuni. In podul actualului
restaurant “
Doi ani mai tarziu, a existat un lung sir de procese intentate ziaristilor care
au scris in perioada interbelica. Oameni care au avut ca singura arma stiloul
au fost considerati asasini, banditi, dusmani ai poporului. Printre ei, nume
sonore, personalitati, filosofi de talie mondiala amintiti in episoadele
trecute.
A urmat deschiderea cunoscutelor “santiere ale tineretului”:
Bumbesti-Livezeni, Salva-Viseu si altele. Se urmarea strapungerea muntilor
pentru a lega liniile de cale ferata si scurtarea distantelor ocolitoare.
Tinerii care participau ca voluntari aveau asigurat viitorul, aveau acces la
facultati si la locuri de munca. Cei care au devenit complici cu luptatorii
anticomunisti din munti au fost condamnati la ani grei de temnita, viitorul
fiindu-le compromis. Au fost batuti crunt, nu numai in timpul anchetelor, dar
mai ales in inchisori, dupa pronuntarea sentintei.
In timpul cercetarilor, organele de represiune foloseau mai multe metode pentru
“dezlegarea limbilor”. 1. Bataia, subalimentarea prelungita si tortura in
scopul obtinerii de declaratii acuzatoare. 2. Presiuni morale pentru silirea
anchetatilor sa declare ceea ce li se impune. 3. Folosirea de scrisori
plastografiate pentru a obtine recunoasterea unor fapte. 4. Redactarea unor declaratii
pe care anchetatii erau constransi sa le semneze.
Pentru amatorii de statistici, voi face cunoscute numele factorilor de decizie
ce ocupau inalte functii la 30 august 1948, la data cand s-a infiintat
Securitatea din
Directiile regionale erau conduse de urmatorii: Bucuresti – colonel Teodor
Sepeanu, Brasov – colonel Iosif Kalbusek, Cluj – colonel Mihai Patriciu,
Constanta – capitan Nicolae Doicaru, Craiova – maior Eugen Vistig, Galati –
maior Mauriciu Strul, Iasi – colonel Nicolae Pandelea, Oradea – colonel Ludovic
Czeller, Pitesti – colonel Mihail Nedelcu, Ploiesti – colonel Constantin
Campeanu, Sibiu – locotenent-colonel Gheorghe Craciun, Suceava –
locotenent-colonel Ioan Popic, Timisoara – locotenent-colonel Coloman Ambrus.
Au urmat ani grei de teroare cumplita, ani care au indoliat zeci de mii de
case. Opozantii comunismului au fost de mai multe feluri. Unii, activi, luptau
in munti cu arma in mana, asteptand occidentalii, care nu vor veni niciodata
sa-i ajute, cu toate ca posturile de radio ale apusului vesnic ii indemnau sa
reziste cat mai mult si ii asigurau in mod ticalos ca se apropie clipa
eliberarii. Acea clipa nu a venit niciodata; naivii au fost arestati unul cate
unul de catre organele represive, executati pe loc sau ucisi in inchisori,
printr-un regim de exterminare necrutator.
O alta categorie au fost cei care au refuzat autodemascarea sau demascarea
celor din familie, a prietenilor etc. Au luat si ei drumul inchisorilor
politice, pentru vina de omisiune de denunt, articol foarte important din Codul
Penal, care a nenorocit sute de mii de nevinovati.
Dupa decenii cumplite, in care detinutii de constiinta au platit cu viata, au
aparut acele evenimente controversate din decembrie 1989, care pareau sa dea
semnalul unui nou drum, marcat de ingroparea definitiva a comunismului si de
perspectivele unei vieti mai bune, in care a crezut cu naivitate toata suflarea
romaneasca. Dar iata ca acea “lovitutie” a demonstrat un nou concept, acela ca
sfarsitul poate fi continuu. Am trait clipe penibile, in care s-a gasit un
singur vinovat, executat in mare graba, fara sa aflam tot ce-ar fi avut de spus
spus in cadrul unui proces stanjenitor, despre cine sunt cei care isi vor bate
joc de tara. Ceilalti au ramas pe loc, curati ca lacrima, formulandu-si alte
C.V.-uri, disidenti din nastere, anticomunisti convinsi care nu s-au remarcat
la timp.
La 22 decembrie 1989, factorii decizionali in Ministerul de Interne erau
urmatorii: Tudor Postelnicu, general, fara sa fi facut armata sau o scoala
militara (desi agramat, la proces el s-a detasat prin sinceritate, cainta si
acuzare a sistemului represiv din care facuse parte); Iulian Vlad,
general-colonel, ministru secretar de stat, seful Securitatii; Aristotel
Stamatoiu, general-locotenent, ministru adjunct; Gianu Bucurescu,
general-maior, subsecretar de stat; Stefan Alexie, general-maior, subsecretar
de stat; Ioan Marcu, general-maior - responsabil cu pregatirea politica a
cadrelor; Ioan Mot, general-maior, seful unitatii de Contrainformatii Externe;
Victor Niculicioiu, general-maior, sef al unitatii de Contrainformatii
Interne; Gheorghe Rada, general-maior, seful Cifrului; Constantin Gavril,
colonel, seful I.C.E. Dunarea; Gheorghe Ratiu, colonel, sef Directia I de
Informatii Interne; Emil Macri, general-maior, sef la Directia a II-a
Contraspionaj Economic; Aurelian Mortoiu, general-maior, sef la Directia a
Acesti veghetori ai “cuceririlor revolutionare”, aveau un zambet superior,
imperial, inconfundabil, unicat, specific celor cu puteri depline. La un singur
semn, imperceptibil, dispuneau fara nici o ezitare ca victima sa fie suprimata.
Cert este ca erau cu mult mai inteligenti decat predecesorii lor din anii ‘50.
Au dovedit ca sunt oameni de finete, stilati, pedanti, cunoscatori de limbi
straine Atat timp cat se taraganeaza clarificarea evenimentelor din
decembrie 1989, exista acel sentiment ca o parte din acesti distinsi domni au
fost arestati eronat, din exces de zel. Adevaratii vinovati se pare ca priveau
la propriul televizor, in papuci si in robe de chambre, desfasurarea unor
procese penibile care nu au adus mari limpeziri. Din contra, doar i-au chinuit
pe cei anchetati pentru vinovatii secundare si pe telespectatorii naivi, care
credeau ca au in fata ochilor o serie de specialisti ai teoriei politice sau ai
masacrarii detinutilor de constiinta. De fapt, colonelul Filip Teodorescu,
adjunct la Directia a
Valori intemnitate, destine amputate |
|
Acest episod este dedicat
unor mari valori, personalitati ale literaturii romane incarcerate in spatele
gardurilor de sarma ghimpata. Printre aceste somitati s-au straduit sa
supravietuiasca Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Tutea si alti intelectuali de
marca, pe care ii voi aminti in rezumat.
Radu Gyr a reprezentat un condei incomod, atat pentru comunisti, cat si pentru
dictaturile anterioare, motiv pentru care a fost inchis sub toate regimurile
politice. Radu Demetrescu - pe numele sau din actele de stare civila - s-a
nascut la 2 martie 1905, la Campulung Muscel, ca fiu al fostului actor
craiovean Coco Demetrescu. A absolvit Facultatea de Litere si Filosofie din
Bucuresti, unde a urcat pana la treapta de conferentiar, doctor in litere. Inca
de tanar, s-a dedicat scrisului, devenind un apreciat gazetar, poet si
dramaturg.
Atras de ideologia Miscarii Legionare, a fost numit comandant al Regiunii
Oltenia, locuind la Craiova, pe strada Vasile Conta, numarul 18, cladire pe
care se afla in prezent o placuta comemorativa. In acea perioada, a scris
textul imnului Sfanta Tinerete Legionara si strofele imnului Mota si Marin,
dedicat celor doi care au cazut in lupta cu ocazia participarii la Razboiul
civil din Spania, din anul 1937.
Intre anii 1926 si 1939, Radu Gyr a obtinut mai multe premii din partea
Societatii Scriitorilor Romani, a Institutului pentru Literatura si a Academiei
Romane. A scris la mai multe reviste, precum Gradina, Cuvantul, Buna Vestire si
Vremea. Pentru copii, a asternut pe hartie o serie de povesti, semnandu-le cu
pseudonimul Nenea Raducu.
In anul 1938, a fost arestat la cererea regelui si trasferat prin diferite
inchisori, pana in septembrie 1940, cand legionarii l-au eliberat deoarece
preluasera puterea. De-a lungul celor aproape cinci luni de guvernare
legionara, Radu Gyr a fost numit director general al teatrelor si operelor din
Romania. A infiintat Teatrul Evreiesc Baraseum, singurul din lume la acea ora,
intr-o Europa cucerita pas cu pas de Hitler. In prima- vara lui 1941, poetul
este arestat din nou, la ordinul Guvernului Antonescu, si condamnat la 12 ani
de inchisoare, impreuna cu alti 86 de intelectuali. La intrarea Romaniei in
razboi, Radu Gyr este eliberat din detentie si trimis pe front, unde a cazut
grav ranit, langa localitatea Vinogradov.
Evenimentele de la 23 August 1944 il surprind in convalescenta. Un an mai
tirziu, va fi din nou arestat in lotul ziaristilor si condamnat la 12 ani munca
silnica. Se declansase teroarea comunista. Ca dovada, intre 1945 si 1948 au
fost intrezise si arse 8.438 de opere literare valoroase. Zeci de publicatii
au fost somate sa-si inceteze activitatea. Editorii lor au fost arestati
impreuna cu redactorii si acuzati de crime de razboi. Malaxorul justitiei
comuniste avea nevoie de unanimitate absoluta. Tribunalele Militare imparteau
cu mare generozitate ani grei de detentie, de parca ar fi impartit bomboane la
copii.
Protestele presei independente sau de opozitie trebuiau sa dispara, impreuna cu
condeierii lor. Dosarele erau intocmite cu ura, cu “manie proletara”, potrivit
principiului “Cine nu e cu noi este impotriva noastra.” Printre publicatiile
desfiintate s-au numarat Curentul, Cuvantul, Universul, Calendarul, Gandirea,
Buna Vestire si altele.
In apararea sa, Radu Gyr a spus raspicat la ultimul proces: “Eu n-am atacat
niciodata pe nimeni in mod las, pe la spate, ci numai in dueluri egale, in
polemici de franchete si realitate, cu spada ideilor si a argumentelor. Am
ramas pe cenusa credintelor mele, infrant, sarac, schilod, dar cinstit si demn.
Eu nu m-am vandut niciodata nimanui, am platit cu o suta de ani de chin, ruina
vietii mele fizice si smulgerea painii de la gura copiilor mei. Am platit
indeajuns.”
Regimul barbar din inchisorile politice de la Brasov si Aiud l-a suportat cu o
mare forta morala. Metodele folosite de tortionari pentru ingenuncherea
intelectualilor incarcerati erau variate, provocand chinuri prelungite.
In ianuarie 1956 este eliberat pentru putin timp, dupa care este din nou
arestat si condamnat la moarte, pentru poezia Ridica-te, Gheorghe, ridica-te,
Ioane - text considerat de Securitate un puternic manifest de instigare la
revolta anticomunista, din care redau o strofa: “Pentru sangele neamului tau
curs in santuri / Pentru cantecul tau, tintuit in piroane / Pentru lacrima
soarelui tau pus in lanturi / Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane.”
Din relatarea fiicei sale, Monica, am aflat ca profesorul Radu Gyr a fost batut
de nenumarate ori, pana la lesin, dar o singura data si-a dorit moartea. Acest
lucru s-a intamplat in clipa cand, dupa anchetari prelungite la Bucuresti,
fortat sa mearga anchilozat, in haine subtiri pe un ger cumplit, a fost
transportat la Aiud, unde a avut nesansa sa fie introdus intr-o incapere in
care ofiterii tenebroasei inchisori sarbatoreau o noua zi victorioasa asupra
unor nefericiti legati in lanturi. Dupa ce i-au spus: “Uite, jivina legionara,
s-a intors la noi,” au inceput sa-l scuipe. A fost singura clipa cand cel
umilit si-a dorit moartea. Un intelectual de marca era scuipat de niste
primitivi, analfabeti, si sadici
Dupa ce a stat in lanturi un an de zile, a aflat ca i s-a comutat pedeapsa in
munca silnica pe viata. In 1963, a fost gratiat, dar se simtea urmarit in
permanenta. A continuat sa scrie, tintuit de sagetile otravite ale cenzurii
nemiloase. Ros de bolile detentiei, a murit la 29 aprilie 1975, in Bucuresti. A
fost casatorit cu Florentina, cu care a avut doua fiice, Simona si Monica.
Un alt intelectual de prestigiu si camarad de suferinta in inchisoare cu Radu
Gyr, a fost teologul Nichifor Crainic, pe numele sau real Ion Dobre. Nascut la
22 decembrie 1889 in localitatea Bulbucata, din judetul Vlasca, a studiat
teologia la Bucuresti si a obtinut doctoratul in filosofie la Viena. O
perioada, a predat ca profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti si la Facultatea
de Teologie din Chisinau, fiind fondatorul curentului denumit autohtonism.
De timpuriu, s-a dedicat scrisului, mai tarziu fiind apreciat ca poet,
redactor, editor, om politic si academician. A scris in multe ziare si reviste,
precum Ramuri, Luceafarul, Dacia, Gandirea si Buna Vestire. In calitate de
director al ziarului Calendarul, a fost somat sa-si inceteze activitatea de
cateva ori, din cauza pozitiei sale legionare. Impreuna cu alti teoreticieni ai
Miscarii, a fost arestat si inchis o perioada la Jilava, dupa care a fost
eliberat in prag de razboi.
In anul 1940, a obtinut titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din
Viena, dupa care a avut onoarea sa fie ales membru al Academiei Romane. A
detinut functia de ministru al Propagandei in Guvernul Antonescu si apoi
Secretar General la Ministerul Cultelor in perioada guvernarii legionare. Asa
cum s-a intamplat cu multi demnitari, in anul 1947 a fost arestat de noile
autoritati comuniste si condamnat la temnita grea. Degeaba a cautat, in
repetate randuri, sa dovedeasca faptul ca legionarismul nu face parte din
categoria politicii, ci din aceea a ontologiei, ramura filosofiei care studiaza
trasaturile generale ale existentei.
La inchisoarea Vacaresti, si mai ales la Aiud, a cunoscut ce inseamna
infometarea in infernul temnitelor politice si a lasat posteritatii poezia
Flamand, din care redau doua strofe: “Imi pipai trupul cum se stinge / un bors
de stir l-ar incalzi / un fir de iarba de-as atinge / fulgerator as inverzi /
repeta, Doamne, iar minunea / indestuleaza mii de guri / asculta-mi iarasi
rugaciunea / da-mi cosul cu firimituri.”
Dupa eliberarea din 1962, i s-a impus sa scrie asa cum dorea cenzura. In
revista Glasul Patriei avea obligatia sa-i critice pe intelectualii romani din
diaspora. A murit la 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti,
supravegheat zi si noapte de cei care acum ne obosesc, lamurindu-ne ca au dat
dovezi de mari patrioti si ca nu au facut rau la nimeni.
Un alt filosof, jurist, economist si om politic roman a fost Petre Tutea,
nascut la 6 octombrie 1902, la Boteni, judetul Arges, in familia unui preot
ortodox. Tanarul inflacarat de idealuri a studiat la Liceul Neagoe Basarab din
Campulung Muscel si la Liceul Gheorghe Baritiu din Cluj, dupa care a urmat
Facultatea de Drept din Cluj, ajungand doctor in Drept Administrativ Magna Cum
Laude.
Initial, viitorul demnitar a simpatizat cu stanga sociala, dar mai tarziu va fi
un admirator al Miscarii Legionare, asa cum a fost intreaga elita a
intelectualitatii timpului. Incepand cu anul 1932, s-a dedicat scrisului si a
colaborat la diferite publicatii, unde a semnat cu pseudonimul Petre Boteanu.
Un an mai tarziu, a fost numit referent la ministerul Comertului si Industriei,
dupa care a plecat la Berlin, ca atasat la Legatia Economica Romana.
In paralel cu activitatea sa cotidiana, a studiat la Universitatea Humboldt
caracteristicile diferitelor forme de guvernamant. Revine la Bucuresti, unde,
intre 1936 si 1939, a fost sef de sectie la Ministerul Comertului Exterior.
Colaboreaza in aceasta perioada la diferite publicatii, dar in special la
Cuvantul, condus de profesorul universitar Nae Ionescu, preocupat de locul unde
se poate situa spiritul in labirintul certitudinii. Printre colegii publicisti
se aflau condeie de marca, precum Radu Gyr, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade,
Constantin Noica si altii.
In perioada 1940-1944, a fost sef de sectie la Ministerul de Razboi, dupa care,
pina in 1948, a indeplinit functia de director de studii in Ministerul
Economiei Nationale. In urma unui denunt calomniator, a fost arestat si
anchetat timp de cinci ani. Pe 22 decembrie 1956, a fost din nou arestat si
condamnat la 10 ani de inchisoare, sub acuzatia de uneltire contra ordinii sociale.
In 1959, este din nou judecat si condamnat la 18 ani munca silnica, din care
executa 8 ani in mai multe inchisori, precum Jilava si Ocnele Mari; cel mai
mult timp a fost insa la Aiud, unde a suportat cu greu regimul barbar de
detentie.
Eliberat, cu sanatatea zdruncinata in urma torturilor suferite timp de 13 ani,
a incercat sa astearna pe hartie o lucrare de mare anvergura, cu titlul
Antropologia crestina. A trecut in eternitate la 3 decembrie 1991, la
Bucuresti, scarbit de democratia dirijata de fostii nomenclaturisti, consternat
de comunistii care se dadeau disidenti din nastere.
Cautat de televiziuni in 1990, dintre formularile sale inconfundabile trebuie
mentionate cateva: “In urma rezultatelor alegerilor din 20 mai 1990, mi-am dat
seama ca un tampit mai mare ca mine nu exista. Am facut 13 ani temnita grea
pentru un popor de idioti. De asta numai eu am fost in stare.”; “Guvernantii de
dupa 1989 nu sunt in stare sa conduca nici macar o gara.”; “Comunistii au vrut
sa ne faca fericiti cu forta. Ba, sa spuneti ca sunteti fericiti, ca va ia mama
dracului.”; “Corpul social e atat de afanat, incat usor se furiseaza la
conducere soparlele si ajung impostori.”; “Rusii, cand te ocupa si te declari
de acord, spun ca esti progresist, iar cand le rupi falcile, ca esti fascist si
reactionar.”
Relevante sunt versurile poetului craiovean Ioan Moise – Iomenayos, publicate
in recentul volum, Troitele Iubirii: “Trezeste-te, rumane, din lunga letargie /
si zvarle de pe fata broboada de mancurt! / Extrage coltii hidrei si-alung-o pe
pustie / I-ajunge cinci decenii de crima si de furt!
Patrioti sau banditi |
|
Recent, autoritatilor
romanesti li s-a pus intrebarea daca opozantii comunismului, toti cei care au
luptat efectiv in munti cu arma in mana, pentru a impiedica implementarea
ideologiei aduse de tancurile sovietice, pot fi considerati patrioti sau
banditi. Sunt doi termeni care au fost analizati in detaliu de partile aflate
in conflict. Ambele tabere considerau ca dreptatea e de partea lor.
Majoritatea populatiei ii admira pe insurgentii anticomunisti, numindu-i patrioti,
deoarece se opuneau bolsevizarii. Fortele de represiune, in schimb, care-i
haituiau peste dealuri si munti, ii numeau banditi si asta scria pe dosarele de
ancheta. Dupa precizarea numelui si prenumelui, la rubrica ocupatie, se trecea
invariabil cuvantul bandit, chiar daca cel arestat fusese parlamentar,
ministru, academician sau general.
Ei, bine, acesti partizani si-au sacrificat viata pentru a pastra demnitatea
unei tari jefuite de bogatii si onoare de catre ocupantul pretins aliat. Toti
au suportat conditiile vitrege din munti, iernile grele cu hrana putina si
haine subtiri, oferite de persoanele de sprijin, cu arme si munitii
insuficiente, pentru a putea face fata unui asediu prelungit. Aveau iluzia ca
sistemul comunist este un abuz trecator si ca occidentalii vor interveni si
izgoni ocupantul sovietic.
Posturile de radio din tarile vestice ii derutau, cerandu-le sa reziste, sa
lupte cu curaj, deoarece clipa eliberarii se apropie. Si ei au crezut, naivi,
in aceste promisini, ani la rand.
Prin tradari succesive, cei mai multi au fost arestati, anchetati si executati.
Altii au murit in inchisori. Prea putini au scapat cu viata, dar n-au supravietuit
mult timp torturilor suferite.
In realitate, puterile occidentale nu aveau de gand sa se puna rau cu sovieticii,
care devenisera o mare putere. Drept marturie sta dialogul de la Palat, cu
ocazia numirii primului guvern sprijinit de sovietici.
La 7 martie 1945, Regina-Mama l-a intrebat pe Burton Berry, seful misiunii
diplomatice a S.U.A. la Bucuresti, de ce guvernul american a stat departe de
criza din capitala Romaniei. Raspunsul demnitarului a surprins asistenta: “N-am
vrut sa-mi bag degetele in ciorba politica romaneasca.”
Imediat dupa instalarea guvernului -marioneta Groza, ce purta titulatura de
“primul guvern de democratie populara”, s-a trecut la represalii pe scara larga
Vasile Luca, secretar al C.C al P.C.R., a dat dispozitie sa dispara cuvantul
mila din vocabularul guvernantilor. Au inceput arestari masive de fosti ofiteri,
de legionari si de alte categorii so-ciale care se opuneau comunismului.
Multi au crezut ca singura lor scapare era aceea de a lua drumul codrului, de a
se retrage pe crestele inaccesibile ale muntilor. Iata in continuare
biografiile a doi dintre acesti numerosi opozanti.
Petre Domasneanu s-a nascut la 24 septembrie 1902 in localitatea Iablanita,
judetul Caras-Severin. Parintii au cautat sa-i dea o educatie aleasa, in
spiritul moralei crestine si al respectului profund fata de semeni.
Dupa absolvirea liceului, a fost atras de cariera militara, devenind pilot. In
1935, din cauza unei probleme tehnice, avionul se prabuseste si ofiterul Petre
Domasneanu este ranit grav. Operat in spitalele din Germania, ramane cu o
infirmitate de gradul doi si este nevoit sa renunte la uniforma de comandor.
Se stabileste in comuna natala, ca proprietar al unei ferme agricole moderne
pentru acea data, dupa care, la 29 iunie 1940, se casatoreste cu Eugenia Mihutescu.
A fost un simpatizant al Partidului National Taranesc, fara sa aiba legaturi
cu Miscarea Legionara, asa cum a fost acuzat dupa aceea. Faptul ca satenii l-au
sprijinit cu cele necesare dupa retragerea sa in munti a fost dovada
respectului cu care era inconjurat de toata suflarea asezarilor din jur
Avertizat ca este cautat de fortele represive ale regimului totalitar, s-a
refugiat in Muntii Banatului, organizand actiuni de rezistenta anticomunista.
Grupul sau de luptatori s-a alaturat celorlalte grupari, conduse de colonelul
Ion Uta si avocatul Spiru Blanaru, care avea si gradul de locotenent. In vara
anului 1947, comandorul Domasneanu organizeaza strangerea de ajutoare materiale
pentru familiile celor arestati.
Pe parcursul iernii ce a urmat s-a trecut la raspandirea de manifeste in
localitatile banatene, cu urmatorul text : “Romani! Neamul nostru a fost silit
sa strabata de la 6 martie 1945 incoace cea mai intunecata epoca din istoria
sa. In acest timp, Romania a fost transformata intr-un camp de experienta a
comunismului, cunoscand intreaga gama de dezastre morale si materiale ale
acestei nefaste conceptii de viata. Guvernarea rosie a rasturnat toate
institutiile noastre din temelie, precum Monarhia, Biserica, Armata, Justitia,
invatamantul si altele. Armata a fost dezorganizata, instaland in fruntea ei
cadre fara nici un fel de pregatire, in timp ce ofiterii nostri, fauritori de
eroism si mandrie nationala, zac in inchisori sau sunt alungati din mijlocul
familiilor lor.”
La 12 noiembrie 1948, grupul comandorului Domasneanu avea in dotare doua
mitraliere, sapte pusti mitraliera, carabine, pistoale si grenade. Juramantul
ce trebuia depus la intrarea in randul insurgentilor avea urmatorul text:
“Vazand situatia in care se afla tara astazi, sub regimul comunist, compus din
cei mai rai oameni, dusmani ai religiei si datinilor stramosesti, ma inscriu in
Organizatia National-Crestina, pentru rasturnarea acestui regim si pedepsirea
membrilor lui. Jur ca voi lupta prin orice mijloace pentru distrugerea cruntei
terori comuniste.”
Profesorul Atanasie Berzescu, membru activ al miscarii de rezistenta, a
descris atmosfera ce dainuia in cadrul luptatorilor din munti: “Ajuns la grupul
de partizani, am observat ca pe fetele lor se citea nerabdarea. Era multa
speranta si nestramutata credinta ca vor birui. Toti se rugau si nadajduiau ca
vor veni zile mai bune. Cale de intoarcere nu mai era. Lupta impotriva
comunismului trebuia dusa chiar cu pretul vietii. Simteam cu totii ca moartea
ne da tarcoale. Noi eram putini. Ei erau multi. Stalin, prin armata sa, era in
spatele lor. Noi, cei putini, aveam credinta in Dumnezeu si misiunea de a apara
neamul si tara, pe care o aveam de la mosii si stramosii nostri.”
In ianuarie 1949, situatia luptatorilor din Rezistenta devenise critica. Autoritatile
comuniste de la Bucuresti au hotarat zdrobirea acestor bande opozante, care
luasera amploare in multe locuri din tara. Prin ordinul 11816 din 21 ianuarie
1949, generalul de Securitate Gheorghe Pintilie a constituit la Caransebes un
Comandament Unic. La Mehadia, Orsova, Teregova si in alte comune au fost aduse
batalioane din trupele de Securitate. In noaptea de 7/8 februarie 1949, un
pluton de Securitate din Batalionul 9, condus de locotenentul Vasile Sarateanu,
l-a incercuit pe comandorul Petre Domasneanu, ascuns intr-o casa din comuna
Bolvasnita si l-a somat sa se predea. Desi avea asupra sa armament si grenade,
acesta a iesit din ascunzatoare cu mainile ridicate. Lupta ar fi fost inegala.
A evitat sa ucida soldati nevinovati, trimisi la ordin.
In aceeasi noapte, a fost capturat si o parte a grupului colonelului Ioan Uta.
Ofiterul a fost ciuruit cu 72 de gloante, moment descris in episodul numarul 8.
Grupul avocatului Spiru Blanaru a fost anihilat 34 de zile mai tarziu.
Revenind la Petre Domasneanu, comandorul a fost legat in lanturi si transportat
la Securitatea din Caransebes, apoi la Timisoara, supus unor anchete si unor
torturi excesive. A fost judecat impreuna cu alti 11 luptatori. Procesul s-a
desfasurat rapid, intre 22 si 25 iunie 1949, la Tribunalul Militar Timisoara.
Propaganda comunista a organizat mitinguri la sate si orase, unde o serie de
indivizi alesi pe spranceana, cu epoleti pe sub salopete, cereau pedeapsa cu
moartea a celor din boxa acuzatilor. In sala de judecata, procurorul militar
Nicolae Constantinescu l-a acuzat pe comandor ca a fost organizatorul si
conducatorul unei bande teroriste de tip fascist, ca a uneltit contra ordinii
sociale din tara. Invinuitul a mai fost acuzat de >misticism burghez” si ca
ar fi urmarit crearea de conditii favorabile actiunilor de rasturnare a
regimului de democratie populara si de reintoarcere la regimul monarho-fascist.
Prin sentinta 1091, Petre Domasneanu a avut trei condamnari: 1. condamnare la
25 de ani de munca silnica, 10 ani degradare civica si confiscarea averii
pentru crima de participare la organizatii de tip fascist, politice si paramilitare;
2. condamnare la moarte prin impuscare si confiscarea averii pentru crima de
uneltire contra ordinii sociale, prin intierea si conducerea unei organizatii
de tip fascist, politice si paramilitare; 3. condamnare la 5 ani de inchisoare
si la 5.000 de lei amenda corectionala pentru delictul de port ilegal de arma.
Conform legii, s-a pus in aplicare pedeapsa cea mai grea. In dimineata zilei de
16 iulie 1949, orele 3,30, i-au fost scoase lanturile de la picioare si
catusele de la maini, dupa care a fost dus la poligonul din Padurea Verde, de
langa Timisoara. A fost asezat cu spatele la plutonul de executie, in rand cu
ceilalti condamnati la moarte - capitanul Ioan Tanase, locotenentul Spiru
Blanaru, Petru Puschita si Romulus Maritescu.
Comandorul Petre Domasneanu le-a strigat soldatilor din spatele sau: “Trageti,
baieti si omorati-ma mai repede, foc!”
Au fost aruncati intr-o groapa comuna, necunoscuta pana astazi. Au platit cu
viata pentru dorinta de a avea o tara libera de comunism si atasata valorilor
morale statornicite de inaintasi.
Biografia lui Spiru Blanaru este mai scurta - el a murit de tanar, la varsta de
30 de ani. S-a nascut la 23 iunie 1919, la Craiesti, judetul Roman, intr-o
familie cu trei copii, ramasi orfani de tata. Crescuti in continuare de un
unchi, se vor muta in Basarabia, pentru ca, dupa 1920, sa se stabileasca la
Radauti.
La terminarea cursurilor liceale, Spiru Blanaru a plecat pe front, ca soldat.
Avand o inteligenta uimitoare, a fost trimis la scoala Militara de ofiteri de
la Lugoj. Dupa 1944, urmeaza cursurile Facultatii de Drept din Iasi. Se
stabileste apoi in localitatea banateana Domasnea si se casatoreste cu Maria
Horescu.
In acest perimetru geografic intra in contact cu miscarea de rezistenta
anticomunista si organizeaza un grup de 30 insurgenti, alcatuit din persoane cu
diferite convingeri politice.
Este incercuit de trei plutoane de Securitate, in satul Fenes, la 13 martie
1949. Actiunea a fost coordonata de capitanul Gheorghe Mihalceanu. Vrand sa
scape din incercuire, a aruncat doua grenade in directia celor ce-l somau sa se
predea. Ca un paradox, unicat sau ghinion, acestea nu au explodat. A fost arestat,
anchetat si executat la 16 iulie 1949, in Padurea Verde de langa Timisoara, in
lotul din care mai facea parte si comandorul Petre Domasneanu.
Spiru Blanaru a fost acuzat ca, pe timpul facultatii, aderase la Miscarea
Legionara, miscare care era deja era in curs de lichidare, din partea noilor
autoritati.
Toti acesti haiduci ai demnitatii - care au luptat contra unui regim criminal
si nelegitim - au fost patrioti sau banditi? O intrebare ciudata, care
sugereaza un raspuns si mai ciudat din partea unor asa-zisi democrati de dupa
1989.
Impuscati la ceas de seara |
|
Asa cum spuneam intr-un
episod anterior, prea putini au inteles dimensiunea spirituala a chemarii spre
crestinism. O perioada selectiva, intr-o Romanie nervoasa si triviala, in care
comunismul a umplut cerul de Sfinti. Curajul unor preoti de a se impotrivi unui
regim fara Dumnezeu reprezenta o pilda de jertfire pentru neam si credinta
crestina.
Ca o completare a episodului 11 voi aminti ca, in abatoarele umane destinate
opozantilor, si-au dat sfarsitul inca 69 de preoti. In inchisoarea Aiud au
murit 11 ierarhi. Langa numele lor figureaza anul decesului. Nicolae
Alexandrescu - 1951, Valentin Bilt -1960, Constantin Bogdanei - 1962 ,
Constantin Bogza - 1953, Gheorghe Paslaru - 1962 , Victor Vasiliu-1951, Mihai
Enescu - 1959 , Ilarion Felea - 1961, Bela Gajdatsy - 1953 , Iohann Kranter -
1953, Aurel Lazarov-1960 .
In temnita Gherla au fost adusi la tacere sapte prelati: Anton Atnagea - 1960,
Ion Batiu - 1951, Stefan Rafaila -1951, Teodor Petcu - 1957, Haralambie
Vasilache - 1962, Cornel Vulcu - 1961, Antoniu Weinschrott - 1960. La
inchisoarea Jilava au fost ucisi trei ierarhi: Nicolae Georgescu - 1952, Mihai
Pall - 1959, Ion Postelnicescu - 1959 . Din lagarul de triere de la Ghencea nu
au mai iesit vii trei preoti: Janos Fekete -1952, Vasile Boca - 1954, Gheorghe
Ungurelu -1952 .
La Sighet au fost masacrati doi prelati: Abajos Boga - 1954, Anton Durkovici -
1951. In lagarul de la Periprava, sase: Gheorghe Ambrus - 1960, Gheorghe Calota
- 1959, Ion Cojocaru - 1961, Emanoil Frumusanu -1960, Teodor Milescu - 1961,
Foca Popescu - 1960.
O lista deosebit de lunga.
Preotii Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu si Ion Dragoi au fost impuscati
la Jilava, in seara zilei de 19 iulie 1959, la un interval de 15 minute,
incepand cu orele 21. Niciunul nu are mormant; nu se stie unde au fost aruncate
cadavrele lor. Sotiile lor, Maria Andreescu, Iustina Constantinescu si Elena
Dragoi, au fost condamnate si ele la cate 15 ani de temnita grea. Nici copiii
nu le-au fost crutati.
Preotul Nicolae Andreescu s-a nascut la 18 februarie 1918, in comuna Corbi,
judetul Arges. A urmat Seminarul Teologic de la Curtea de Arges, dupa care,
intre 1939 si 1944, a frecventat cursurile Facultatii de Teologie din
Bucuresti. Stagiatura si-a facut-o in comuna Maglavit, din judetul Dolj, dupa
care a preluat postul de paroh in comuna Nucsoara-Muscel. Casatorit cu Maria
Gujbescu, vor avea doi copii. Inca de la instaurarea in forta a regimului
comunist, parintele Andreescu s-a manifestat impotriva ideologiei ce avea ca
scop intinarea Bisericii strabune. Predicile de la finalul slujbelor erau
acide, dovedind un curaj fara seaman, in conditiile in care se instituise
teroarea rosie, totalitarista. La 9 aprilie 1955 le-a spus enoriasilor: “Sa se
curete mormintele, sa se respecte mortii. Sa nu va luati dupa descreieratii
zilei care spun ca nu exista Dumnezeu.”
Asa cum sperau multi oameni, prelatul credea si el ca regimul comunist nu va
dura. La fiecare slujba se ruga pentru toti cei aflati in inchisori, citind
pomelnice lungi, documente care vor ajunge in mainile Securitatii. Datorita
faptului ca era banuit de legaturi cu insurgentii anticomunisti din munti,
Securitatea din Pitesti i-a intocmit un dosar voluminos de urmarire
informativa. Filat pas cu pas, s-a considerat ca are o atitudine dusmanoasa
fata de regimul de democratie populara.
Adus la Bucuresti, in beciurile Ministerului Afacerilor Interne, a fost
anchetat chiar de ministrul Alexandru Draghici. Din notele informatorului cu
nume conspirativ Soim, s-a dovedit ca le timitea luptatorilor din munti bani,
incaltaminte, haine si alimente. Mutat la Securitatea din Pitesti, a fost
torturat in continuare pentru a spune tot ce stie despre insurgentii
anticomunisti condusi de Toma si Petre Arnautoiu. Era amenintat in permanenta
ca sotia si copiii ii vor fi impuscati.
La 20 mai 1958, odata cu capturarea intregului grup, parintele Nicolae
Andreescu a fost condamnat la moarte, impreuna cu ceilalti luptatori. Averile
le-au fost confiscate. Executia a avut loc la inchisoarea Jilava, in seara
zilei de 19 iulie 1959, incepand cu ora 21, la intervale de 15 minute unul de
altul. Plutonul de executie era format din trei militari. Ca arme, s-au folosit
cunoscutele pistoale - mitraliera P.P.S., de provenienta sovietica, dotate cu
cate un tambur de 66 de cartuse. Corpurile celor decedati au fost aruncate
intr-o groapa comuna.
Parintele Ion Constantinescu a avut aceeasi soarta, fiind executat in acelasi
lot, cu un sfert de ora mai tarziu. Ion Constantinescu s-a nascut la 19
octombrie 1906, in comuna Valea Iasului, din judetul Arges. Dupa absolvirea
Seminarului Teologic de la Curtea de Arges, a fost hirotonit preot in parohia
comunei Corbi. A contribuit la electrificarea comunei si a acordat primul
ajutor celor suferinzi, facandu-le injectii prescrise de medici, precum si
extractii dentare. Enoriasii l-au numit “doctorul nostru fara de arginti.” Era
considerat o nesecata fantana de leac.
La 23 octombrie 1951 a inceput sa-i cunoasca pe cei din grupul de rezistenta
anticomunista, condus de Toma Arnautiou. In podul lacasului de cult depozita
armamentul necesar insurgentilor. Devenise un intermediar intre donatiile
facute de credinciosi si cei care luptau in munti, furnizandu-le alimente,
medicamente, imbracaminte si altele. In aceasta actiune erau implicate si sotia
sa, Justina, si fiica sa, Iuliana, care mai tarziu vor fi condamnate la ani
grei de inchisoare.
Din documentele Securitatii reiese ca parintele le-a dat luptatorilor, intre
septembrie 1952 si iunie 1953, multe alimente, lame de ras, sapun, haine, un
aparat de radio si lampi cu gaz. Parintele Ion Constantinescu ii incuraja pe
insurgenti sa lupte in continuare, deoarece Occidentul promitea ca va interveni
pentru alungarea celor fara de Dumnezeu. In urma tradarii unui fost prieten,
prelatul a fost arestat la 22 iunie 1958. Invinuit ca favoriza acte teroriste,
el a fost batut crunt la Securitatea din Pitesti, in cadrul unor interminabile
anchete, iar la 19 mai 1959 a fost condamnat la moarte.
Sentinta a fost executata in seara zilei de 19 iulie 1959, orele 21 si 15
minute. Sotia sa, Justina Constantinescu, a fost condamnatala 15 ani de munca
silnica. A trecut prin inchisorile Pitesti, Jilva, Miercurea Ciuc, Arad si
Oradea, fiind eliberata la 15 aprilie 1964.
Al treilea preot impuscat in acea seara la Jilva a fost Ion Dragoi , sub
privirile caruia au murit secerati de gloante ceilalti prelati, precum si
membrii gruparii Haiducii Muscelului. Fiul sau, Cornel Dragoi, a fost trimis in
diferite lagare de munca, fiind eliberat la 25 februarie 1962.
Preotul Ion Dragoi s-a nascut la 20 octombrie 1900, in comuna Valsanesti,
judetul Arges. Dupa absolvirea Seminarului Teologic din Curtea de Arges, a
urmat Facultatea de Teologie din Bucuresti. Numit paroh la Nucsoara, avea sa
spovedeasca si sa miruiasca 382 de familii, respectiv 1816 suflete. In 1932, a
devenit simpatizantul politicii Partidului Taranesc, cu traditie in zona.
In martie 1949, s-au pus bazele grupului de rezistenta anticomunista, condus de
colonelul Gheorghe Arsenescu, de locotenentul Toma Arnautoiu si de profesorul
Dumitru Apostol. In fata confesorului Ion Dragoi se va depune juramantul de
credinta al tuturor celor ce au aderat la cauza. Nu peste mult timp,
Securitatea a aflat de implicarea prelatului in organizarea grupului, punandu-l
sub urmarire.
La 19 iunie 1949 este arestat fiul sau, Cornel si, mai tarziu, Elena Dragoi,
sotia preotului, pentru a-l determina pe capul familiei sa se predea. La 26
aprilie 1950 este arestat si ierarhul. Dupa ce a cunoscut bataile in timpul
anchetelor de la Securitatea din Pitesti, a ajuns in lagarele de exterminare
de la Valea Neagra, apoi la Gherla ca, in final, sa fie eliberat la 22 aprilie
1955. Populatia comunei l-a primit cu o deosebita bucurie, de parca inviase din
morti.
Apoi au fost arestati, in urma tradarii, toti partizanii din munti. Pentru a
fi supus celebrelor confruntari, preotul a fost arestat din nou, la 28 ianuarie
1959 si trimis la Securitatea din Pitesti. La 19 mai 1959 a fost condamnat la
moarte. Executia a avut loc pe 19 iulie 1959. Elena Dragoi a primit o
condamnare de 15 ani, munca silnica, fiind eliberata in 1964.
Era perioada trista, in care tribunalele militare imparteau ani grei de
inchisoare precum ar fi oferit bomboane la copii. Referitor la acei ani in care
s-au retezat destine, iata cateva versuri ale cunoscutului poet argesean
Nicolae Petrescu – Pitesti: “Avand cu iadul legamant / Partidul, doar in cativa
ani, / N-a dat taranilor pamant / A dat pamantului, tarani. / Tu, romane, ia
aminte, / Ca acesta-i un semn rau: / Au distrus Biserici Sfinte / Chiar pagani
din neamul tau / Vorbeau mult de la tribuna/ Cum ca viata ni se schimba/ Si
cum tot latrau la luna / Aschii le sareau din limba./ Dupa ce-au ucis
desteptii, carturarii si-nteleptii, / Cum se pot numi acei / Ce-au ramas
complici cu ei?”
Noua Constitutie a Romaniei din acea perioada, modificata de comunisti la 13
aprilie 1948, includea cateva principii care nu au fost niciodata respectate de
organele represive: libertatea de constiinta, cea religioasa si
inviolabilitatea domiciliului. Cu aceste prevederi clare si precise Securitatea
s-a sters pe picioare. Mai mult, s-a venit cu acele articole sinistre - 206,
207 si 209 din noul Cod Penal -, care prevedeau cu totul altceva (intentia
fiind considerata fapta savarsita si catalogata drept crima de uneltire contra
ordinei sociale), precum si cu ingradiri precum “omisiune de denunt”.
Recursurile erau inutile.
Pe de alta parte, in inchisorile politice regulamentele interziceau cu
desavarsire bataia si masacrarea detinutilor de constiinta, condamnati la
diferite termene, la inchisoare pe viata sau la moarte prin impuscare.
Realitatea era cu totul alta. Torturile la care erau supusi nefericitii
incarcerati, abia iesiti din anchetele chinuitoare, ingrosau randurile celor
ucisi prin metode groaznice. Tortionarii repetau sloganul: “Viii nu trebuie sa
aiba glas si mortii numar.”
Un exemplu graitor il reprezinta asasinatul ce a avut loc la Poarta Alba,
victima fiind fostul ofiter de aviatie Dragos Mendel. A fost aruncat in groapa
in care se stingea varul, fiind complet dezintegrat, topit la cateva mii de
grade. In putine clipe a devenit o simpla pasta. Omul, cel mai pretios capital.
Demnitari cu teasta despicata |
|
In acest episod vor fi
scoase la iveala dramele unor demnitari. . Autorul prezinta doar faptele, selectate din
documente.
Generalul Ion Arbore s-a nascut la 23 februarie 1892, in localitatea Cucuteni
din judetul Iasi, fiind copil de preot. Tanarul vlastar a urmat cariera
armelor. Dupa absolvirea scolii Militare de Artilerie, Geniu si Marina, a fost
admis la scoala Superioara de Razboi. O scurta perioada a ocupat functia de
prefect de Putna. In anul 1941 a fost inaintat la gradul de general de brigada
si, trei ani mai tarziu, a devenit general de divizie. In 1943 era subsef de
Stat Major, dupa care a fost numit subsecretar de stat pentru Aprovizionarea
Armatei si a Populatiei Civile (14 iunie 1943-23 august 1944). Pe frontul de
Est s-a remarcat in timpul operatiunilor ce au dus la cucerirea Odessei.
La 24 martie 1945, dupa instalarea guvernului comunist, generalul Arbore a fost
trecut rapid in rezerva, cu toate ca avea 53 de ani. Nu stia ca va urma o
perioada de chin si jale pentru el si familia lui. La 14 aprilie 1946 a fost
arestat ca fost membru al guvernului Antonescu, acuzat ca a participat la 17
consilii de ministri in care s-au luat mai multe hotarari, printre care, continuarea
razboiului antisovietic si aservirea economica a Romaniei intereselor Germaniei
aliate. Pentru aceste invinuiri a fost condamnat la zece ani de temnita grea
si degradare civica, conform Legii 312/1945, care cerea pedepsirea vinovatilor
pentru dezastrul tarii. In mecanismele acuzarii lipseau probele certe. In
schimb abundau expresii ambigue precum rezulta si implicit. Erau cuvinte
obisnuite in acele procese, in care suspectul trebuia neaparat intemnitat de
catre o justitie care impartea cu generozitate ani grei de inchisoare, de parca
ar fi dat bomboane la copii.
A trecut prin trei inchisori, in care a fost batut pana la epuizare. La Aiud,
le povestea detinutilor politici despre tineretea lui, petrecuta in Dobrogea.
Mai avea un frate, profesor la Focsani. Acasa, unde il asteptau doi copii,
detinea o biblioteca de 10.000 de volume. Era descendentul hatmanului Arbore,
omul de incredere al Marelui Stefan. Acum era considerat bandit, dusman al
poporului. A fost mutat apoi la Jilava ca, in final, sa moara la Vacaresti,
chiar in seara de Ajun - 24 decembrie 1954. Era bolnav, in urma batailor si
infometarilor specifice infernului concentrationar.
Virgil Maxim, un alt detinut politic care a apucat clipa eliberarii din august
1964, a consemnat in memoriile sale ultimele clipe ale martirului Ion Arbore:
“Era un barbat frumos, de o inalta tinuta si demnitate morala. Anii de
suferinte il marcasera puternic. In seara de Ajun a vrut sa-si spele noptiera,
sa primeasca nasterea lui Iisus in curatenie. Obosit, s-a intins pe pat. Si-a
dus mana la tampla, suspinand ca-l doare capul. Dupa ce i s-a pus o compresa,
capul i-a alunecat pe perna. Peste doua luni urma sa implineasca 62 de ani. Am
aprins o lumanare si am plans cu totii. Ne fusese ca un parinte.
Am anuntat militianul de pe sectie si peste o ora au sosit zece ofiteri si doi
medici, care au confirmat decesul si au ordonat sa se faca autopsia cadavrului.
A doua zi prin usa infirmeriei, intredeschisa, se vedea cum un militian –
felcer il despica pe general in bucati cu barda si toporul. Calota craniana era
taiata in patru. Intrebat ce a constatat, de ce a murit, felcerul a raspuns: Nu
mai conteaza. Bine ca a murit. Am ordin sa-l tai pe bandit. Apoi, nervos, a
inchis usa sa nu mai vada nimeni cumplitul tablou.”
In cele din urma, dupa multi ani, osemintele descoperite de familie au fost
reinhumate la cimitirul Sfanta Vineri, din Bucuresti. Un caz fericit,
deoarece, in marea lor majoritate, detinutii politici au fost aruncati in gropi
comune, nestiute de nimeni.
O executie asemanatoare a avut loc la temnita Sighet, martirul fiind deputatul
Sever Bocu. Demnitarul s-a nascut la 19 noiembrie 1874, la Sistarovat,
judetul Timis -Torontal, ca fiu de invatatori. Si-a desavarsit studiile, devenind
un jurist caustic, un jurnalist militant si om politic curajos. A lucrat ca
redactor la ziarele aradene, printre care si Tribuna Poporului.
In anul 1912 se refugiaza in Regatul Romaniei. In ajunul Primului Razboi
Mondial se inroleaza ca voluntar in Armata Romana, desi avea 42 de ani. Pentru
acest delict, un tribunal militar din Ungaria l-a condamnat la moarte in
contumacie, deoarece s-a sustras mobilizarii facute de Armata Imperiala,
preferand sa lupte contra ei.
Din insarcinarea guvernului roman pleaca la Kiev, unde a editat gazeta Romania
Mare si, in toamna anului 1918, este trimis la Paris unde sustine, la
Conferinta de Pace, legitimarea internationala a Marii Uniri, precum si
integritatea Banatului istoric in noul stat romanesc.
Intre 1921 si 1946 este ales deputat de Timis-Torontal. La nivel zonal, a fost
ales presedinte al Partidului National Roman (1923-1926), presedinte al Partidului
National Taranesc, filiala judeteana (1926-1947 ) si lider al Uniunii
Voluntarilor Romani. In toamna anului 1928 este numit ministru al Banatului,
in primul guvern condus de Iuliu Maniu. Timp de 25 de ani editeaza gazeta
saptamanala Vointa Banatului, iar intre anii 1930 -1946 conduce ziarul Vestul.
Din initiativa sa s-au ridicat doua statui. Una la Timisoara, ce il infatiseaza
pe Vicentiu Babes si alta in Becicherecul Mic, in amintirea lui Dimitrie
Tichindeal. In anul 1932, a organizat aducerea osemintelor lui Eftimie Murgu,
care fusese inhumat intr-un cimitir din Budapesta. A sustinut eforturile
primarilor de a ridica monumente in amintirea eroilor primei conflagratii
mondiale. La 2 iulie 1940 semneaza, alaturi de Nicolae Iorga, Iuliu Maniu si
Gheorghe Bratianu, un Memoriu-Protest in legatura cu cedarea Basarabiei si
Bucovinei. De asemenea, organizeaza manifestatii sub lozinca Sa aparam
Ardealul!
In toamna anului 1944 a condus delegatia intelectualilor banateni care i-au
cerut regelui Mihai I sa accepte infiintarea Universitatii de Vest de la
Timisoara. Ca rezultat, a fost numit primul rector al acelei institutii de
invatamant superior. In calitate de ministru al Banatului, a obtinut fondurile
necesare restaurarii unor biserici si reinfiintarea Mitropoliei Banatului si
Episcopiei Timisoara.
In noiembrie 1946, a fost ales in Parlamentul Romaniei ca deputat de Timis
–Torontal, din partea P.N.T. Nu va participa la intregul mandat pentru ca, la
scurt timp, partidele istorice au fost scoase in afara legii. In noaptea de 5/6
mai 1950 este arestat, ca fost agent nazist si colaborationist cu guvernul
Antonescu. Judecat de urgenta, a fost condamnat la temnita grea pe viata.
Aruncat in inchisoarea Sighet, alaturi de alti demnitari, a fost supus si el
regimului de exterminare.
Coriolan Balan, un fost coleg de celula, care a apucat clipa eliberarii, a
relatat ca a fost Sever Bocu a decedat la 21 ianuarie 1957, lovit cu cizmele in
maxilar de catre un gardian. Dupa aceea, sanitarul inchisorii i-a despicat
teasta, sadicul criminal fiind la baza taietor de lemne. Cadavrul a fost
aruncat intr-o groapa comuna, ce nu se cunoaste nici pana astazi.
Pe inaltatoarea panoplie a intelectualilor romani exterminati in inchisori a
figurat si profesorul universitar Gheorghe I. Bratianu.Viitorul academician s-a
nascut la 10 februarie 1898, la Ruginoasa, judetul Iasi. Pe tatal sau, Ionel I.
C. Bratianu, il va cunoaste abia in decembrie 1909, cand a cerut sa-si vada
fiul. Se afla pe patul de moarte, intr-o stare critica, deoarece se incercase
asasinarea sa. Ceva mai tarziu, legatura dintre cei doi va fi din ce in ce mai
puternica.
Tanarul adolescent a urmat Liceul National din Iasi. In ultimul an, a fost
foarte bucuros cand Nicolae Iorga i-a publicat, in Revista Istorica, cel dintai
studiu stiintific Rascoala boierimii impotriva lui Stefan Tomsa. In 1916, dupa bacalaureat,
a urmat scoala Militara de ofiteri de artilerie din Iasi. Primul Razboi Mondial
ajunsese la hotarele tarii noastre. Plecand pe front ca sublocotenent
voluntar, a cazut ranit in luptele grele de la Ciresoaia, in vara anului 1917.
A urmat apoi Facultatea de Drept din Iasi, dupa care a plecat la Universitatea
Sorbonna din Paris. La inceputul anului 1922, a cercetat arhivele din Genova si
Napoli. Munca asidua s-a materializat intr-o valoroasa teza de doctorat. Un an
mai tarziu, a obtinut un doctorat in filosofie la Universitatea din Cernauti,
document care i-a permis sa ocupe catedra de Istorie Medie la Universitatea
din Iasi. In anul 1928, a fost ales membru corespondent al Academiei Romane, in
urma recomandarii lui Nicolae Iorga. In toamna lui 1940, s-a transferat la Bucuresti.
Dupa asasinarea lui Nicolae Iorga, la 27 noiembrie 1940, pe locul ramas vacant
a fost ales Gheorghe I. Bratianu.
Ca activitate politica, in 1926 s-a inscris in Partidul National Liberal,
devenind seful organizatiei Iasi. Apoi a fost ales deputat, pana in 1937.
Casatorit in 1923, cu Elena Sturdza, vor avea trei copii, dintre care doi
gemeni. In perioada interbelica a publicat numeroase lucrari de istorie, care
au fost traduse in limbile franceza, germana si italiana.
A participat si la a doua conflagratie mondiala, pe frontul din Basarabia si
Crimeea. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a marcat trecerea la comunizarea
fortata a Romaniei. Pentru refuzul sau de a accepta noul regim impus de
sovietici, Gheorghe I. Bratianu a fost eliminat treptat din toate functiile
detinute: sef de catedra la Universitatea Bucuresti, profesor la scoala
Superioara de Razboi, director la Institutul de Istorie Universala N. Iorga si
conducator al unor reviste cu profil istoric. In ziarele Romania Libera si
Scanteia din septembrie 1944, Simeon Stoilov, Eduard Mezincescu si Iorgu Iordan
il calomniau cu invective ca: “asasin al regimului trecut” si “jos masca,
domnule hitlerist!”
In iunie 1948 i s-a retras titlul de academician, asa cum s-a procedat cu alte
97 de personalitati. A fost arestat in noaptea de 5/6 mai 1950 si aruncat in
temnita Sighet, etichetat ca bandit, legionar, hitlerist etc. Timp de trei ani
a fost batut si infometat, la fel ca toti ceilati detinuti politici, intelectuali
de marca, amintiti intr-un episod anterior. A murit la 27 aprilie 1953, in
celula numarul 73, din acea sinistra inchisoare. A fost ingropat fara cruce, in
cimitirul saracilor, fara sa se anunte fami-lia. Asupra mortii sale au planat
doua ipoteze: boala sau asasinat.
In timpul ultimei torturi, cei din apropiere au auzit la inceput tipete, apoi
gemete, horcaituri, ca, in final, sa nu se mai auda nimic. Atunci cand Bratianu
i-a spus gardianului sa nu-l mai bata, deoarece nu a facut rau nimanui, singura
lui vina fiind aceea ca a fost academician, tortionarul i-a spus ca, in
inchisoare, este un nimeni, un bandit, dusman al poporului.
In 1971, ramasitele sale pamantesti au fost descoperite cu greu de familie,
dupa care au fost depuse in cavoul stramosilor de la Florica–Stefanesti,
judetul Arges. Odihnesc in aceeasi nisa cu cele ale unchiului sau, Constantin
Dinu Bratianu, decedat tot la Sighet, trei ani mai devreme. Pe fatada cavoului
sta scris: Ei au murit la Sighet, neclintiti in credinta lor.
Politica de confidentialitate |
.com | Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
Baltagul – caracterizarea personajelor |
Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
Caracterizarea lui Gavilescu |
Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
Actionare macara |
Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
Turismul pe terra |
Vulcanii Și mediul |
Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
Termeni si conditii |
Contact |
Creeaza si tu |