Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice
Acasa » scoala » Istorie
Numele neamului si al tarii noastre

Numele neamului si al tarii noastre


NUMELE NEAMULUI SI AL TARII NOASTRE

Numele romanilor. Numele romanilor vine de la Roma, e cea mai autentica dovada a originii noastre si am putea spune, pe temeiul acestui nume, ca suntem singurii descendenti autentici care n-am lepadat numele de familie dintre toate popoarele romanice, caci nici unul afara de al nostru n-a pastrat acest nume. Chiar in anume regiuni, unde vremelnic numele statului a inlocuit numele neamului, ca in Moldova, desi oamenii isi ziceau moldoveni, dar cand intreaba de limba in toate vremile ziceau: "Stii romaneste?', precum observa inca din 1684 Miron Costin in poema sa polona, dedicata regelui Sobiesk; ("szty rumyneszte?')1.



De fapt, numele, asa cum 1-a pastrat traditia, este ruman si Tara Rumaneasca; asa scriu toti cronicarii si asa este tiparit in cartile vechi bisericesti si in actele domnesti. Si azi in popor si chiar la oameni cu carte se aude zicindu-se ruman, in loc de roman. Asa cere spiritul limbii noastre, cuvintele latine, ca bonus, dolor, morire, nomen, au transformat pe o in u, cand au trecut in limba noastra, adica: bun, durere, murire, nume. Asa si romanus a dat ruman. Numai pe cale carturareasca ruman s-a transformat mai tarziu in roman, adica acei oameni mai invatati care stiau ca numele neamului nostru se trage din acel al romanilor, au crezut ca ruman este o greseala, pe care s-au apucat s-o corecteze. Primii care au scris roman (romanilor) sunt tocmai editorii Vechiului Testament tiparit la Orastie la 1585 (Palia de la Orastie)2, dar atunci aceasta transformare savanta n-a prins impotriva limbii populare. Cateodata, in copiile de letopisete, ce se faceau in veacul al XVIII-lea pentru curtile boieresti, unii gramatici inlocuiau numele ruman cu roman, dar acestea sunt cazuri cu totul sporadice. Abia in veacul al XlX-lea, oamenii invatati, sub influenta Scolii Ardelene din Blaj, au zis consecvent romani, nume care s-a generalizat sub influenta scolii (Petru Maior zicea de-a dreptul romani si romanilor.)

Numele acesta, ruman, sa zicem si noi de acum inainte roman, cum se zice azi, era numele poporului peste despartirile de stat, era un nume national care nu se acopera cu ideea de supusi ai unui stat, cum ar fi francez, bulgar, rus.

Tara Romaneasca era principatul dintre Carpatii Meridionali si Dunare, caruia i se mai zicea Muntenia (mai ales de catre moldoveni), Ungrovlahia si Valahia (de catre straini: Valachie, Walachei), dar romani erau din vechime si cei din Moldova, ba chiar si aromanii (armanii), caci postpunerea unui a este un fenomen fonetic al dialectului aroman si nu constituie nicidecum un alt nume. De asemenea gasim acest nume sub forma nimeri la coloniile romanesti din Peninsula Istria. Prin urmare, numele neamului are o arie generala, mult mai intinsa decat numele statului.

Numele de stat, Romania, este o formatie contemporana; cel dintai care 1-a folosit, intelegand prin el cele doua principate ale Munteniei si Moldovei reunite in acelasi studiu, este geograful grec, profesor la Academia domneasca din Iasi, Daniel Philippide, in scrierea tiparita greceste la Leipzig, in 1816, sub titlul 'Iaropia rrfs-'Povtiovvias; deci Rumunia. Mai tarziu, la 1840, un francez, profesor la colegiul Sf. Sava din Bucuresti, Vailiant, a publicat o carte istorica despre romani in general, in limba franceza si a intitulat-o: La Romanie. Totusi, francezii, ca si nemtii, si azi zic, dupa vechea forma romaneasca: Roumain, Roumanie, Rumanien. Ca nume oficial al tarii, Romania nu s-a impus imediat dupa unirea de la 1859, cand cele doua principate, reunite sub domnia lui Cuza voda, se numeau Principatele Unite si abia la 1862, obtinandu-se aprobarea Portii si a Marilor Puteri pentru unirea definitiva, tara noastra s-a numit oficial Romania.

Prin urmare, numele neamului este foarte vechi, numele statului si diferitele nume de stat sub care au trait romanii sunt mai noi.

Daca vom cerceta mai adancit sensul acestei constatari si daca, mai ales, vom compara aceasta situatie a romanilor cu felul cum s-a format numele altor popoare vecine sau mai indepartate, vom putea trage cateva concluzii interesante pentru istoria noastra. Caci numele unui popor, formarea acestui nume, este bineinteles in legatura cu conditiile in care s-a format insusi acest popor. Pa-na acum aceasta cercetare comparativa Ia noi nu s-a facut.

in al doilea rand, pe langa problema centrala a numelui roman, aproape tot asa de interesante si instructive pentru noi sunt celelalte nume ale neamului: cele date de Mraini {vlahi) sau cele particulare unei parti din poporul nostru {munteni, moldoveni). in definitiv, cercetarea noastra, care nu are pretentia decat a unei schite, se poate rezuma la intrebarea: de ce ne numim noi romani si care au fost conditiile istorice care au determinat adoptarea si pastrarea acestui nume?

Formarea numelor popoarelor europene. Popoarele de azi ale Europei s-au format in Evul Mediu, unele din ruperea masei romane in popoare romanice, in urma vietii particulare a provinciilor si crearea de dialecte ale limbii vulgare, altele prin asa-numita navalire a barbarilor, mai bine indicata ca "migratiunea popoarelor'. Acestea din urma, invers de ceea ce s-a petrecut cu popoarele romanice, alcatuite prin dividerea unei mase mari, s-au format prin reuniune de triburi, asociate si ridicate la viata de stat. Aceasta deosebire este foarte importanta pentru formarea numelui neamului. Adoptarea unui nume pentru o comunitate de limba si de origine inseamna crearea unei constiinte de solidaritate in sanul acelei comunitati. Cand romanii din provincia Spania s-au simtit deosebiti de cealalta romanitate, cand legaturile politice si economice cu restul lumii romane au fost rupte, ei si-au zis spanioli, adica poporul deosebit al romanilor din Spania. Invers, cand numeroasele inoun uc augu si Mai format o coeziune nationala, s-a nascut poporul englez.

Interesant si mai complicat este felul de formare a poporului francez si ; numelui sau. Populatia romanica in Gallia a fost despartita de romanitate prii cucerirea germana. Numeroase au fost triburile germane asezate in Gallia: francii impartiti si ei in ripuari si salieni, burgunzii, alamanii, vizigotii. Prin razboi s absorbirea celorlalte triburi, francii au impus numele lor intregului neam. Des francezii sunt un popor romanic, ei poarta numele germanic al cuceritorilor. Elementu germanic, care a fost deznationalizat, a fost totusi aci fermentul creator de viat nationala deosebita si, in acelasi timp, fermentul creator de stat.

Acest fenomen, ca un popor de azi sa poarte numele unui neam cucerita strain din Evul Mediu, de mult deznationalizat si inghitit in masa autohtona, nu est particular pentru francezi. Avem doua exemple foarte caracteristice la popoarele slave

Formarea numelui national la slavi este mai interesanta pentru problem noastra romaneasca, de vreme ce slavii au trait in Evul Mediu in contact cu romarj si au avut o organizare sociala si economica asemanatoare cu a romanilor. Slavi atinsi mai tarziu decat alte popoare de civilizatia "statala' romana, au trait mul vreme sub forma de triburi mici. De observat ca triburile erau numite dupa rauri s; aspectul regiunilor: timocenii de la Timoc, moravlenii de la Morava, poleanii de pole, camp. Numele de slavi sau sloveni nu este un nume national, el inseamna "c ce vorbesc', de la slovo, cuvant, spre deosebire de numele dat vecinilor, nemti, adii muti, de la niemi, mut; toti cei a caror limba se poate intelege, spre deosebire de c ce nu pot fi intelesi, sunt slavi. O asemenea notiune deosebitoare nu poate constit dovada unei constiinte de neam unitar.

Rusii poarta numele unui popor cuceritor strain, este vorba de normanzi s de varegii scandinavi, care se mai numeau si ross adica "oameni cu parul rosu Varegii, coborand de la Marea Baltica pe vaile raurilor mari, Dvina, lacul Ilmen, trecut pe Nipru si Bug spre Marea Neagra si au format primul stat rusesc, supunand unificand triburile slave. Desi ross-'u au fost inghititi de bastinasi dupa cate generatii, numele lor s-a pastrat in numele poporului rus. E, deci, o imprejura asemanatoare cu crearea numelui poporului francez.

La fel s-a petrecut si cu bulgarii. Numeroasele triburi slave asezate in Dunare si Muntii Balcani au fost unificate si cucerite de un neam strain, de asta d< de origine turca si de rasa galbena: bulgarii, veniti din partile Volgii. Bulga turanieni au creat statul bulgar, dar si aci clasa cuceritoare, mai putin numeroasa fost deznationalizata de supusi. Bulgarii sunt slavi si vorbesc o limba slava, c numele lor este acela al cuceritorilor medievali, de mult disparuti, intocmai ca francezi si la rusi.

Alte popoare slave s-au format prin reunirea triburilor si predominarea un din ele asupra celorlalte. Astfel, in Polonia de mai tarziu erau numeroase triburi, din care a predominat tribul "celor de la camp' (poleanii). Pe incetul, numele acestui u care nu ocupa decat un teritoriu restrans, s-a intins asupra intregii tari. Totusi numele unui alt trib din regiunea Cracoviei a ramas ca nume paralel cu cel poleanilor si anume al tribului leh, de aci numele de leahi, la noi romanii, Iesi, sub c

nostru, care insa nu este slav, ci finic, ungurii, numiti si maghiari. Aceste doua nume ale aceluiasi popor sunt, de fapt, numele a doua triburi care traiau alaturi si s-au contopit, inca din vremea cand ungurii traiau in regiunile din sudul Rusiei de azi3.

Numele sarbilor s-a format in acelasi chip. Regiunea apuseana a Peninsulei Balcanice era ocupata de numeroase triburi slave cu diferite nume (jupanatele Rasciei, Zetei etc). Sarbii erau numai unul si nu cel mai mare dintre ele. Savantul istoric sarb, de curand raposat, Stanoje Stanojevic, intr-un studiu al sau, a urmarit veac dupa veac intinderea in spatiu a numelui sarb asupra celorlalte triburi4 Hrvatii (croatii), un alt trib slav, a carui limba nu se deosebeste nici azi aproape deloc de a sarbilor, au ramas pana in vremea noastra cu un nume deosebit din pricina deosebirii de religie (croatii sunt catolici, sarbii ortodocsii.

Numele poporului german, germani, nu este, cum s-a crezut multa vreme, un nume strain, dat de romani, sau de celti, ci numele unui trib germanic5. in vremea cand Tacit scria Germania sa, in Evul Mediu si chiar in epoca moderna. Germania n-a format o unitate, era impartita in triburi, care mai tarziu au format mici state in epoca feudala: Saxonia, Bavaria, Thuringia, Franconia, Suabia, Frizia, numite dupa triburile respective. Exista, insa, un alt nume comun al germanilor, Deutsch, Deutsches Reich. Numele acesta este acela al unui trib, teutonii. Cu numele germani, reapare fenomenul pe care l-am constatat mai sus si la unele popoare slave: un trib din cele multe, al carui nume este adoptat de toate celelalte ca nume comun general. Se pot lua exemple asemanatoare si din Antichitate: acheii erau, Ia Homer, numele tuturor grecilor care luptau uniti impotriva Troiei, dar ei reprezentau numele unui singur trib grecesc din nordul Peloponezului, care s-a intins peste tot poporul grecesc. De observat ca numele dat de francezi germanilor, Allemands, este iar numele unui singur trib, al alamanilor.

in privinta numelor triburilor germane, ele s-au format altfel decat la slavi, unde am < azut ca numele de triburi sunt de origine teritoriala, dupa rauri mai ales. La germani, iumele triburilor nu sunt teritoriale, ci formate sau dupa un stramos, deci dupa un nume propriu, aratand organizarea pe ginti, familii mari, sau un nume razboinic, aratand calitatile tribului: bastarnii, "cei amestecati'; francii, "cei liberi'; alamanii, "oameni ai celor sfinte'; saxonii numiti dupa o arma a lor, sahs.

Rezumand cele spuse mai sus, rezulta ca numele popoarelor de azi din Europa s-au format in trei feluri: sau prin despartirea din masa romanica, poporul romanic distinct luand numele provinciei respective (Italia, Spania), sau prin cucerire straina s-a impus numele poporului cuceritor, ferment de viata nationala distincta (francezi, rusi, bulgari), in sfarsit, prin reunirea tuturor triburilor primitive, unul dintre ele a dat numele sau neamukii intreg (germani, englezi, sarbi, poloni, cehi). Sunt si popoare europene numite dupa o localitate: Porto Cale, Portugalia, sau dupa asezarea tarii.

E de remarcat ca numele poporului roman nu intra in nici una din aceste categorii si de aceea avem dreptul sa tragem deocamdata o concluzie negativa: poporul nostru nu s-a format in aceleasi conditiuni ca popoarele de mai sus, adica nici prin reunire de triburi cu predominarea unuia din ele, nici prin cucerirea straina, care sa fi dat fermentul vietii de stat, nici, contrar aparentelor, prin despartirea unei vieti provinciale din masa romana si crearea unei constiinte nationale particulariste locale, de vreme ce noi am ramas romani, ceea ce inseamna ca nu ne-am considerat ca o parte desprinsa din romanitate. in orice caz, nu aceste elemente, decisive pentru formarea altor popoare europene, au fost hotaratoare ia formarea poporului nostru. Urmeaza, deci, sa cercetam intru cat poporul romanesc s-a format in conditii deosebite de celelalte popoare europene si de ce numai el a pastrat numele comunitatii romanice. in legatura cu aceasta, trebuie sa mai cercetam inca o problema conexa. Am aratat ca popoarele europene neromanice au trecut printr-o faza de organizare de trib anterioara fazei de natiune si anume cu doua tipuri de triburi, cel slav legat de loc, cel german de origine genetica. Se pune intrebarea daca in nomenclatura poporului nostru n-a ramas ceva dintr-o eventuala viata romaneasca impartita pe triburi.

Pastrarea numelui Romei la romani. S-ar parea un fapt paradoxal pastrarea numelui roman tocmai la acel fragment al romanitatii care dintre toate s-a desprins cel dintai din unitatea politica a imperiului. Cea dintai provincie romana din Europa, care a fost pierduta de imperiu, a fost Dacia lui Traian. Aceasta provincie bogata si populata forma, insa, un iesind al teritoriului imperiului in lumea barbara si cand popoarele germanice, gotii si bastarnii, coborati din nord in Rusia Meridionala, atacara Dacia de la rasarit, romanii au fost siliti sa cedeze provincia "federatilor' goti. Un mare numar de romani, stramosii daco-romanilor, au ramas dezlipiti de imparatie si tocmai acestia, cei dintai izolati de conducerea imperiului, au pastrat numele de romani, pe cand cei mai recent despartiti, provincialii din Gallia, Peninsula Iberica si chiar locuitorii din Italia s-au numit francezi, spanioli, portughezi si italieni.


Trebuie sa tinem seama, insa, de faptul ca in veacurile al IV-lea si al V-lea, deci dupa parasirea Daciei, se produce o dezagregare interna a Imperiului Roman, care in veacul al III-lea, in vremea lui Aurelian, nu era decat la primele ei inceputuri. Cum a aratat istoricul francez F. Lot, in clasica lui opera, La fin du monde antique et le debut du Moyen Age6, dezagregarea interna a imperiului s-a facut pe cai multiple: instituirea colonatului, adica un fel de serbie ereditara cu obligatia cultivatorilor de a nu se muta de pe pamantul lor, apoi ruralizarea imperiului de pe urma ruinei economice, decaderea oraselor si reducerea vietii romanilor la agricultura si economie sateasca inchisa si locala. La toate acestea se adausa o criza a autoritatii.

Aceasta dezagregare a produs, cum e usor de inteles, o viata politica locala, particularista si provinciala. Fostii cetateni ai Romei nu s-au mai simtit romani, ci oameni ai provinciilor lor, ai sefului local; deosebirile dialectale incepusera sa se adanceasca si astfel, de la o vreme, acesti "urmasi ai Romei' nici nu s-au mai numit romani.

in Dacia lui Traian acest fenomen nu a avut vreme sa se produca cu toate consecintele sale; cand Dacia a fost rupta de la corpul imperiului, cetatenii de acolo au continuat sa se simta romani, caci numele acesta avea atunci sensul unei unitati reale. Am putea spune ca romanii din Dacia, care nu vazusera decaderea totala a imperiului, au pastrat singuri ideea ideala despre unitatea sa. De aceea tot ei singuri au pastrat si numele romanilor.

Ne dam seama imediat ca aceasta explicatie nu este, insa, suficienta. Poporul romanesc nu s-a format izolat, numai la nordul Dunarii. Desi explicarea de mai sus este un argument in plus in favoarea teoriei continuitatii romanilor in Dacia, totusi trebuie sa tinem seama de existenta unei mase romanesti in sudul Dunarii, in imperiu. Romanii macedoneni au pastrat si ei numele Romei, se numesc in dialectul lor armani, asemenea si romanii din Istria, deci explicatia data mai sus nu este suficienta. Aceste ramuri ale romanismului au trait in marginile imperiului si na s-au despartit de unitatea romana odata cu romanii ramasi in nordul Dunarii.

Noi, romanii, suntem urmasii romanitatii orientale intregi, adica a tuturor romanilor din partea rasariteana a Imperiului Roman. Aceasta romanitate orientala era masata in veacurile II-VI d.C. pe ambele maluri ale Dunarii de Jos. Istoricul C. Jirecek a stabilit pe harta zona de intindere a romanitatii orientale pe baza pietrelor de mormant si a inscriptiilor votive ridicate in cinstea zeilor. Dacia romana in nordul Dunari intra, bineinteles, in zona latina, iar in sudul Dunarii, Dobrogea, afara de orasele de pe coasta, toata Bulgaria (Moesia) intre Dunare si Balcani, Serbia de la Dunare cu o adancime in interiorul peninsulei, in valea Moravei, intra in zona romana. In aceasta zona toate inscriptiile sunt in latineste si populatia bastinasa a tracilor a fost romanizata. Dimpotriva, in toata partea muntoasa interioara a Peninsulei Balcanice inscriptiile sunt in greceste, tracii au suferit aci influenta greaca, deoarece romanii nu s-au asezat in regiunile ce nu erau potrivite pentru agricultura7

Asadar, putem conchide din aceste constatari ca locul de formare a poporului roman este valea Dunarii pe ambele maluri pana la Balcani, regiune ocupata odinioara de romanitatea orientala. Numai mai tarziu, prin actiunea slavilor si printr-o lenta si seculara deplasare, elementul roman a fost rupt in mai multe bucati, o parte a lui a emigrat spre Macedonia, alta spre Adriatica, dar despartirea intre ramurile romanesti n-a fost deplina decat abia in veacul al XH-lea.

In acest chip, o importanta masa a romanitatii orientale a ramas intre marginile imperiului, ale acelei parti a imperiului care s-a numit Imperiul de Rasarit si anume in partea de nord a lui, spre Dunare. Totusi, este toarte tiresc si expuc ca si aceasta parte a romanitatii ramase in imperiu sa fi pastrat, spre deosebire cea occidentala, numele Romei, chiar daca nu se afla exact in aceleasi conditiun romanii din nordul Dunarii. Mai intai, trebuie sa tinem seama de faptul ca Dun; nu a fost si nu este o bariera etnica, o granita reala. Cu toata stapanirea barbar in multe privinte chiar din cauza acestei stapaniri, s-au creat intre populatiile de cele doua maluri relatii de schimb comercial si de brate de munca, un curent loca deplasari etnice, apoi legaturi religioase, cand s-a infiripat crestinismul. Numeh romani, odata pastrat in nordul Dunarii, nu putea fi parasit de cei din sud, de ace limba si in legaturi cu cei din nord. Era o unitate etnica ce nu se putea desparti nume diferite.

in al doilea rand, regiunea dintre Dunare si Balcani a facut parte, timj perioade destul de lungi, mai mult nominal din imperiu; cateva decenii dupa para: Daciei, ea a fost cuprinsa de goti, cand ca o cucerire, cand ca o regiune de li colonizare cu invoirea imparatului. Din veacul al IV-lea pana in al Vl-lea, abia pi decenii au stapanit romanii efectiv regiunile de la Dunare; chiar in vreme; Justinian, Dacia Ripensis este ocupata catva timp de gepizi si de goti, in tin razboaielor imparatului in Italia. in realitate, granita naturala intre "barbari; imperiu nu era Dunarea, obstacol usor de trecut, ci Balcanii (Hemus), desi Imperii Rasarit nu a renuntat niciodata formal la cele doua Moesii, cum renuntase la D< Asa ca aceste regiuni de granita au trait mult timp alaturi si in afara de rrn proces de dezagregare a imperiului semnalat mai sus.

De altfel, acest proces de dezagregare, caracterizat, cum am spus, prin cr< unor particularisme romane, cu toate consecintele sociale si politice, n-a atins c prea putin Imperiul de Rasarit. Pe cand crearea vietii particulariste a di faramarea din interior a Imperiului de Apus, cel de Rasarit a ramas intreg si de a s-a bucurat de o viata politica adesea glorioasa de o mie de ani, dupa caderea < de Apus. in Rasarit, orasele si civilizatia urbana au continuat sa inflore; comertul cu Asia si comertul pe mare s-a dezvoltat ca mai inainte, poate chi anume forme schimbate, mai bogat inca, provinciile au fost guvernate de functio imparatului si pazite de armata lui. Evolutia economica si sociala, descrisa ( Lot in scrierea amintita, se aplica numai bazinului occidental al Marii Meditera provinciilor din jurul lui. Imperiul de Rasarit si-a pastrat coeziunea; roman ramas romani. Chiar grecii din Constantinopol isi ziceau romei, adica ron notiunea unitatii Imperiului Roman s-a pastrat, ceea ce era firesc, de vreme ce e un imparat si stapanirea lui era o realitate. Cu atat mai mult, deci, romanii din imperiu, spre deosebire de cei din Apus, au continuat sa se numeasca romani.

Din cele spuse mai sus rezulta ca, pe langa explicatia despartirii timpi romanitatii din Dacia de imperiu, pentru a lamuri pastrarea numelui de roma romani, trebuie sa tinem seama de imprejurarea tot asa de importanta ca romani orientala, in intregimea ei, n-a suferit procesul de dezagregare pe provincii si u autarhe, care s-a produs in Apus. Socotim aceasta din urma cauza poate chiai importanta decat prima, caci influenta culturala, economica si chiar polit Imperiului de Rasarit asupra romanitatii orientale a fost constanta, chiar in n<

Dunarii, dovada tezaurele de monete bizantine aflate in Romania, misionarii crestini, cuvintele bizantine in limba noastra (intre cuvintele grecesti din perioada bizantina patrunse in limba romana, caracteristice sunt drum, care arata o patrundere comerciala, clisura care Ia bizantini inseamna cetate de aparare si pentru ca cetatuile erau la trecatori, intre stanci, clisura a inceput de la o vreme sa insemne insasi stramtoarea din munte).

Alaturi de aceste explicatii date de noi pentru numele neamului nostru, este de amintit si alta, data de N. lorga. Iorga observase ca pe langa Romania noastra, mai exista si alte Romanii, mai mititele, din diferite parti ale Europei: astfel, o Romanie este in Sardinia, alta in Alpii din sudul Elvetiei si, in sfarsit, Romagna din jurul Romei, vechiul Latium. Toate aceste regiuni, zicea Iorga, erau teritorii rurale in Evul Mediu, fara orase si fara stat, fragmente din romanitate, care n-au intrat in formele vietii de stat create de popoarele cuceritoare germanice si de aceea au pastrat numele Romei, nefiind organizate de fapt in state separate. Aceeasi situatie si la romanii din nordul Dunarii, care au fost supusi de barbari, dar n-au intrat in organizarea unui regat barbar8. Teoria lui Iorga este ademenitoare (afara de exemplul Romagnei din Latium, care nu este un teritoriu rural, ci teritoriul orasului Roma) si o putem adopta, cel putin cu valoarea negativa, in legatura si cu celelalte explicatii date mai sus: romanii n-au intrat in organizarea unui regat barbar, de aceea n-au luat numele regiunii sau al barbarilor cuceritori, ci au ramas romani ca nume. E drept, insa, ca nici aceasta explicatie nu tine seama de romanii din Imperiul de Rasarit,

de la sudul Dunarii.

in acest chip avem un raspuns: cauze multiple au contribuit ca romanii sa fi

fost pastratorii unici, dintre toate neamurile romanice, a numelui Romei.

Numele neamului si triburile romanesti. Indicatii interesante se pot scoate din comparatia intre felul cum s-a format numele altor neamuri si acel al neamului nostn . Am vazut ca, la sarbi, poloni, cehi, deci trei popoare slave vecine cu noi, numeie national s-a creat prin predominarea unuia dintre triburi asupra celorlalte. Procesul istoric corespunzator acestei formari a numelui este clar: la inceput, au existat triburi, nu o natiune unitara; mai tarziu, unul din triburi, mai puternic, prin aliante sau cuceriri, a supus celelalte triburi, seful sau a devenit seful statului si statul nou infiintat a capatat numele tribului invingator. De la stat, numele acesta a trecut si asupra tuturor triburilor supuse. Interesant de stiut este ca, in anume regiuni muntoase ale Peninsulei Balcanice, continua sa existe si azi triburi slave neunificate in vaile izolate, cu voievozii lor in frunte, dupa cum arata savantul etnograf sarb I.Cvijic {La peninsule Balkanique)9, fara sa mai vorbim de cunoscutele triburi albaneze.

Se pune pentru noi intrebarea daca au existat triburi romanesti in nordul Dunarii, daca romanii au trecut prin forma aceasta de viata politico-sociala intr-o anume epoca a istoriei lor. Nu sovaim a raspunde afirmativ la aceasta intrebare, desi ea nu este studiata sub aspectul ei social si economic de istoricii nostri. in ep medievala, cand romanii traiau o viata pur rurala, nu putea exista un stat, fara or si fara organizatie economica. Deci, in mod necesar, locuitorii din fiecare regii unitara trebuie sa fi constituit un trib, adica o comunitate sociala locala autarhc autonoma. De altfel, ce erau asa-numitele voievodate, decat triburi, intocmai ca c din Balcani, ramase si azi ca resturi ale organizatiei sociale din Evul Mediu; e vo de voievodatele ("ducate') aflate de unguri in Ardeal la venirea lor acolo, di marturia Notarului Anonim10 al regelui Bela si de cele amintite de diploma d Cavalerilor Ioaniti la 1247, in Oltenia si dincoace de Olt (Litovoi, Seneslau, Ioar Farcas)11. De altfel, si numele judetelor, numite de obicei ca la jupele slave (ta organizatie pe triburi) cu nume de rauri (Buzau, Prahova, Arges, Olt, Jiul de sus si jos) arata existenta de triburi vechi cu judele lor, organizate pe vai, care s-au conte mai tarziu in cele doua state: Tara Romaneasca si Moldova.

Aceasta organizatie pe triburi era rezultatul unui anume stadiu econon asemanator cu acela al tuturor popoarelor care au avut sau mai au acea organizatie, viata aproape pur rurala si patriarhala, stadiu prin care au trecui romanii, in epoca ce inceteaza cu intemeierea principatelor.

Totusi, la romani nu s-a intamplat acelasi fenomen ca la sarbi, cehi si polc numele unui trib sa dea numele unui stat si de aci al neamului, ci s-a pastrat num cel vechi, anterior fazei medievale a vietii de trib. Ca sa sintetizam lucrurile, put spune ca la slavi statul a creat numele neamului, unificandu-I; la noi, dimpotrij neamul este anterior statului, el a dat numele sau statului (Tara Romaneasca). Asad trecerea prin faza organizatiei de trib nu a rupt coeziunea nationala, numele unitaij neamului, care este anterior acestei faze, s-a pastrat. Nu e vorba numai de pastrai unei mari traditii, care nu s-ar fi putut perpetua timp de zece veacuri de la parasi Daciei pana la intemeierea principatelor fara obiect, ci de perpetuarea unei realit; Conservarea numelui unitar al neamului, faptul ca nu numele unui trib a invi dovedeste conservarea unei reale coeziuni nationale peste toata perioada medieve Au fost, desigur, triburi si la romani, dar intre ele trebuie sa fi fost o circula continua, datorita asezarilor stravechi in aceste locuri.

Sa privim acum, din acest punct de vedere, ipoteza admigrarii din suc Dunarii a romanilor in Dacia traiana. Cum o admigrare in masa nu e pomenita izvoarele istorice, toti partizanii acestei teorii spun ca romanii au trecut Dunarea incetul, in mase mici, in decurs de cateva secole. in mod consecvent, rezulta ca ace unitati ar fi triburile genetice (caci n-a fost o cucerire, deci organizatii militar familii mai mari. Dar o asemenea ipoteza ar fi posibila numai cu existenta ur triburi calatoare fara coeziune intre ele, fara constiinta unei unitati nationale. E clar ca pastrarea numelui national antic peste perioada istorica a triburilor presupu o viata asezata cu stransa coeziune intre triburile juxtapuse in spatiu. Nomazii n-traditie, n-au legatura cu pamantul, cu trecutul, cu celelalte triburi. in acest eh

pastrarea numelui Romei arata continuitatea romanilor in Dacia.

Suprematia slavilor asupra romanilor. Dar e necesar sa privim si cealalta latura a acestei probleme comparative. Am spus ca unele popoare vecine cu noi si-au format numele national de la unul din triburi, care a creat statul si unitatea nationala. Alte neamuri s-au creat, insa, altfel, in aceeasi perioada a Evului Mediu. Anume, triburile au fost cucerite si stapanite unitar de un neam strain; cucerirea straina a unificat neamul prin supunere si i-a dat un nume strain. Mai tarziu, cand cuceritorii au fost inghititi, dizolvati in masa supusilor, totusi numele lor s-a pastrat, caci neamul nu mai avea un alt nume propriu al sau: strainul crease statul, statul crease neamul. Am dat la inceputul acestui studiu exemplul bulgarilor si al rusilor in lumea slava, iar in Apus, exemplul francezilor.

Fost-a ceva asemanator in istoria romanilor? Fost-au triburile romanesti supuse unei stapaniri politice (si sociale) straine in Evul Mediu, stapanire care sa fi lasat o clasa nobila asimilata mai tarziu de masa supusa, asa cum s-a intamplat la francezi cu francii germani, la rusi cu ross-n scandinavi, la bulgari cu bulgarii turanici? Si de data aceasta raspundem afirmativ. Slavii au venit in veacul al Vl-lea in calitate de cuceritori in Dacia, au supus pe bastinasi si au impartit in mare parte pamantul intre ei. Ei au dat clasa stapanitoare a boierilor, iar bastinasii romani, macar o parte a lor, au fost redusi la serbie pe mosiile boierilor slavi. Numai in decurs de mai multe veacuri, clasa stapanitoare slava a fost asimilata, mai bine zis, s-a ridicat o boierime nationala care i-a luat locul si procesul de dezagregare a paturii dominante straine a avut loc in veacul al XH-lea si al XHI-lea12.

Dovezi ca asa s-au petrecut lucrurile sunt mai multe, din care vom pomeni pe scurt urmatoarele: serbii se numesc la noi rumani, adica romani, numele populatiei bastinase, iar nobilii se numesc boieri cu un nume de origine slava. Romanii au adoptat i>' Biserica lor liturghia in limba slava si aceeasi limba slava bisericeasca a fost limbi, oficiala a statului lor. Acest lucru nu s-a putut implini decat intr-o perioada in care clasa conducatoare a romanilor era de neam si de limba slavona.

Este, deci, clar ca slavii au jucat in istoria romanilor acelasi rol ca francezii in Gallia, ca varegii in Rusia, ca bulgarii in Moesia. Si totusi, spre deosebire de aceste popoare, romanii nu s-au numit dupa numele cuceritorului, ci si-au pastrat stravechiul nume traditional. De ce? Cum se explica acest fenomen, care deosebeste istoria noastra de aceea a celorlalte neamuri?

Doua explicatii simple vin cele dintai in mintea cercetatorului care examineaza aceste imprejurari ale istoriei noastre. Mai intai, slavii in Dacia n-au format un stat, ca francii, varegii sau bulgarii, ei au continuat organizatia de triburi si voievodate, au dat o clasa de proprietari, un regim seniorial al proprietatii, dar nu un stat care sa dea apoi numele sau poporului. Slavii au avut state in sudul Dunarii, Bulgaria si Serbia, inca din veacul al VH-lea, pe cand in nordul fluviului raman cu organizatia de triburi rurale. O alta explicatie este si aceea ca slavii din Dacia n-au cuprins tot pamantul, dovada ca, spre deosebire de Apusul feudal, la noi, alaturi de clasa boierilor proprietari, s-a pastrat si o clasa de mici proprietari in devalmasie, tarani liberi, razesi sau mosneni, care-si munceau singuri cu bratele mosia. Deci, nu tot poporul roman a fost supus de proprietarii cuceritori ca in Apus, ci numai o parte, iar alta parte a muncitorilor bastinasi a ramas necotropita.

Dar de aci se impun anume concluzii necesare. Este limpede ca insasi existenta stapanirii slave, trecerea numelui "rumanilor', ca rnime al clasei supuse, implica in chip necesar continuitatea elementului roman in Dacia. Daca slavii au redus la serbie, adica i-au facut muncitori agricoli pe mosiile lor, romanii trebuie sa fi fost bastinasi, cum s-a intamplat cu clasa similara a romanilor din Gallia, Spania, nu pastori nomazi. insasi existenta unei clase de boieri slavi cuceritori in Dacia din nordul Dunarii implica existenta unei clase de bastinasi agricultori roman-i, care lucrau pamantul pentru dansii.

Dar pastrarea numelui antic roman si ca nume al neamului intreg in timpul si dupa stapanirea slava, si mai ales faptul ca slavii asimilati n-au lasat numele lor neamului supus, cum este regula, ci l-au adoptat pe al supusilor, mai inseamna ceva. Era o mare masa romaneasca omogena, peste care organizatia de trib a slavilor nu a ' putut prinde radacini adanci. Romanii n-au venit din regiunile sud-dunarene, cum afirma partizanii teoriei roesleriene, caci acolo erau state slave, Serbia si Bulgaria, ci au fost in regiunea unde nu era stat si au trait impreuna cu slavii o viata rurala in nordul Dunarii (ca si in Macedonia). Daca romanii ar fi venit dintr-o regiune cu organizatie de stat, ar fi luat numele statului. Numai astfel se explica de ce slavii cuceritori n-au impus numele lor romanilor si acestia si-au pastrat numele lor antic. Numai de aceea si fata de aceasta imprejurare a stapanirii straine, numele romanilor s-a pastrat, contrar celor ce s-au intamplat la alte popoare in cazuri similare. in acest chip-, pastrarea numelui neamului romanesc lamureste o intreaga epoca a istoriei noastre.

Vlahii si valahii. Strainii n-au numit pe romani cu numele pe care si l-au dat ei insisi, ci le-au zis vlahi sau valahi. Numele apare sub diferite forme: la slavii de sud si la bizantini, vlahi, la slavii de rasarit, volohi, la apuseni, valahi, la unguri, mai intai blachi, apoi olachi. Originea acestui nume este destul de neclara si de aceea in vremurile vechi s-au facut tot felul de ipoteze ciudate. Eneas Silvius Piccolomini (papa Pius II) credea, in secolul al XV-lea, ca numele vlah deriva de la generalul roman Flachus, care ar fi cucerit Dacia13, iar cronicarul polon Dlugosz, tot in acel secol, leaga numele de vlah de tribul italiot al volscilor14. in realitate, germanii numeau pe celti velsi si cum celtii romanizati din Gallia erau vecinii germanilor, prin extindere, toti romanii au fost numiti velsi. Acest nume, care de la o vreme insemna pentru germani romani, a trecut la slavi sub formele vlochi, valachi, vlasi, cum pronuntau ei. Fapt este ca pentru slavi, vlah este traducerea cuvantului roman. Cu acest nume numesc ei si azi atat pe romanii apuseni, cat si pe romani. Astfel, in polona, woloszy inseamna romani, iar wlochi, italieni. Pe la 1923, guvernul italian a cerut celui polon, printr-o nota diplomatica, ca in Polonia numele statului lor sa nu mai fie Wlochy, ci Italia. Ungurii numesc pe italieni olaszi si pe romani olah in secolul al XH-lea, la inceput, cronicarul rus de la Kiev, Nestor, numeste atat pe romanii apuseni cat si pe romani, wolochi. Aceasta denumire comuna data romanilor si italienilor a fost pentru cronicarii nostri din veacurile trecute, incepand cu Miron Costin, o dovada luminoasa a originii noastre latine15.

Asadar, vlah, voloch este traducerea in limba slava a cuvantului roman. E drept ca in izvoare termenul apare intai in cronicile bizantine. Pana azi, cea mai veche mentiune cunoscuta a numelui acestuia este la cronicarul Cedren, care spune ca seful bulgar din Macedonia, David, a fost ucis de niste vlahi. Faptul se petrece pe la anul 98016, data la care avem, deci, prima mentiune documentara despre poporul romanesc. Dar bizantinii au imprumutat termenul de la slavi, caci, precum am spus, el este de origine germana si intre Bizant si germani nu exista contact direct. Vlahii in Evul Mediu, atat cei din nordul Dunarii, cat si cei din sud, traiau amestecati cu slavii, in Dacia, Bulgaria, Serbia si Macedonia, iar cu bizantinii nu aveau decat un contact periferic.

Din aceste constatari asupra originii numelui vlah putem trage cateva conclu ,ii. Mai intai, slavii au numit pe romani vlahi, adica romani, desigur traducand numele pe care si pe atunci, in prima parte a Evului Mediu, si-1 dadeau ei insisi, rumani. in al doilea rand, acest nume dat de slavi, vlahi, este un nume unitar. Slavii cunosteau pe romani ca o unitate de neam, nu ca triburi separate. De observat ca Nestor, a carui cronica e scrisa la Kiev pe la 1112, cunoaste pe slavi sub numele a o multime de triburi, dar cand e vorba de romani, ii numeste inca de pe atunci numai cu numele unitar, wolochi11. Acest fapt confirma cele spuse mai sus despre existenta unei coeziuni nationale romanesti chiar in epoca vietii de trib.

Am spus ca numele vlah este un nume dat de straini romanilor. Totusi, in anume cazuri speciale, acest nume strain a fost acceptat si adoptat de romani. Astfel este cazul numelui unui judet al tarii noastre, judetul Vlasca. in slavoneste, Vlasca este Valahia, tara vlahilor. De ce, insa, judetul Vlasca este tara romanilor prin excelenta si apoi de ce s-a adoptat aci numele strain? Am spus ca e probabil ca multe, daca nu toate judetele vechi, reprezinta triburi unificate mai tarziu, foste voievodate particulare. Vlasca este si era, mai ales pe vremuri, un judet acoperit de paduri mari. in aceasta regiune ferita astfel de navaliri, aparata in chip natural, s-a dezvoltat desigur o mica organizare voievodala romaneasca. Este probabil ca regiunile invecinate, in epoca stapanirii slave, erau cucerite de slavi si boierii slavi isi impartisera mosiile. in schimb, regiunea paduroasa era lasata pe seama romanilor; acolo nu era boierime slava, ci numai sate de mosneni romani, era deci tara valahilor prin excelenta, fara boieri slavi. Un caz asemanator se petrece in veacul al XIII-lea in Ardeal: padurea cea mare din partile Fagarasului e numita, in actele unguresti, Sylva Blachorum, "padurea valahilor'18, pentru ca acolo nu era nici o stapanire de mosie a nobilimii maghiare si regiunea paduroasa era lasata pe seama romanilor cu organizatia lor voievodala.

Cum, insa, padurea Vlasca de la Dunare nu avea un nume politic deosebitor, a pastrat numele strain dat de slavii ce avusesera suprematie in Dacia, chiar dupa ce aceasta regiune a fost inglobata in statul Tarii Romanesti. Interesant este un alt fapt, care confirma ipoteza noastra despre sensul numirii judetului Vlasca, anume numele padurii celei mari, care se intinde la nordul judetului Ilfov si la sudul judetului Prahova, dar care pesemne, inainte de veacul al XlV-lea, se intindea mai mult, unin-du-se cu codrii din Vlasca. Aceasta padure, azi in mare parte taiata, se numeste Codrul Vlasiei (adica al Valahiei), al carei sens nu poate fi altul, decat tot o organizare veche autonoma in parti paduroase, in care nu patrundea regimul seniorial al boierimii slave.

Dar nu numai fragmente din Tara Romaneasca se numeau cu numele dat de straini, Vlahia, ci si intregul stat. Domnia Tarii Romanesti in actele slavone, singurele acte interne emanate din cancelaria statului din veacul al XlV-lea pana in al XVII-lea, se numea, pe slavoneste, Ungrovlahia, iar mai scurt, in titlul din interiorul documentelor, Vlasca Zemlia. Pana azi, Mitropolia Tarii Romanesti a ramas cu numele de Mitropolia Ungrovlahiei. Numele acesta, se stie, a fost dat de Patriarhia greceasca de la Constantinopol. Cand, la 1359, s-a infiintat, cu binecuvantarea Patriarhului, o mitropolie la Arges, capul Bisericii ortodoxe din Bizant, care cunostea o alta Vlahie, aceea din Peninsula Balcanica, a numit noua eparhie, spre a face deosebirea clara, a Ungrovlahiei, adica a Vlahiei dinspre Ungaria. Dovada ca asa stau lucrurile este si faptul ca, atunci cand Patriarhia a infiintat, scurt timp mai tarziu, inca o mitropolie la Suceava, in celalalt principat romanesc, a numit-o intai a Rusovlahiei, adica a Vlahiei (Romaniei) dinspre rusi19. Dar acest din urma nume nu a fost mentinut, intrucat principatul dintre Carpati si Nistru avea un nume al sau care nu dadea loc la nici o confuzie: Moldova, pe cand Tara Romaneasca insemna Vlahia si se putea confunda cu celelalte Vlahii.

Deci, de la Biserica a trecut numele Ungrovlahia in cancelaria slavona (care era compusa din elevi ai clericilor) ca nume al statului. Ca acest nume era considerat de domni si de dregatori ca o traducere slavona a termenului romanesc, Tara Romaneasca, aceasta este clar, caci, de indata ce actele oficiale au inceput sa fie date in romaneste, in titlul domnului Ungrovlahia a fost inlocuita cu Tara Romaneasca. Deci, numai in actele scrise in limba straina, slavona, romanii numesc tara lor Vlahia, cu termenul strain.

Muntenia si muntenii. in veacul al XlV-lea, romanii din nordul Dunarii au trecut de la viata de trib la viata de stat si au intemeiat in spatiu de cateva decenii doua principate pe marginile exterioare ale cetatii ardelene. De ce au fost doua state si nu unul singur, am aratat cu alt prilej20.

Primul principat, mai bine zis prima domnie, a luat numele neamului: Tara Romaneasca, cea de-a doua era si ea o tara romaneasca, dar pentru deosebire a trebuit sa-si ia un alt nume: Moldova. Tara Romaneasca inseamna, deci, statul romanilor; nu se punea inainte familia intemeietoare, nici locul (ca in cazul Moldovei), ci neamul.

Dar, pe langa acest nume oficial, domnia dintre Carpatii Meridionali si Dunare mai are si al doilea nume: Muntenia sau Tara Munteneasca, mult mai greu de explicat. Dupa cate stim, romanii din Tara Romaneasca nu si-au zis munteni si n-au numit tara lor Tara Munteneasca, ci intotdeauna s-au dat drept romani din Tara Romaneasca. Muntenia si Tara Munteneasca sunt numiri de origine moldoveneasca. Moldovenii au numit pe vecinii lor de peste Milcov, munteni si aceasta din epoci foarte vechi, probabil inca de la inceput. in cronica slava cea mai veche a Moldovei este, in textul slavon, termenul muntean21. E usor de inteles de ce moldovenii n-au numit principatul vecin Tara Romaneasca si pe locuitorii lui romani, caci romani se simteau si ei si tara lor era si ea tot o tara romaneasca, deci trebuia gasita o numire care s-o distinga.

Dar mai neclar este motivul alegerii acestui nume: muntean. Bineinteles, muntean inseamna om de munte, insa Tara Romaneasca nu este o regiune esentialmente muntoasa, dimpotriva, sesul dunarean ocupa un spatiu mult mai intins ca muntii. Miron Costin, care, precum am vazut, se ocupa in veacul al XVII-lea cu explicarea nomenclaturii nationale romanesti, a vazut aceasta nepotrivire si a incercat o explicatie cam naiva a numelui munteni. Polonii, zice el, nu pronunta munteni, ci moltani, cand vorbesc de supusii domnului de la Targoviste. Moltani, spune cronicarul nostru, deriva din oltani, la care s-a prepus un m (de ce?), deci numele munteni nu inseamna la origine oameni de la munte, ci locuitori de la Olt. Se stie, zice Miron Costin, ca muntenii au descalecat din Tara Oltului din Transilvania, cu un alt nume, Tara Fagarasului22. Fireste'ca, in realitate, nu de la pronuntia polona trebuie sa pornim ca sa explicam numele tarii, caci polonii mai departati de Tara Romaneasca il imprumutasera de la Moldova vecina. De altfel, ceea ce nu stia Miron Costin, numele moltani apare in Polonia abia in a doua jumatate a veacului al XVI-lea (in al XVIII-lea termenul incepe sa insemne, insa, Moldova), iar in vremea lui Mircea si in veacul al XV-lea, polonii ziceau consecvent principatului romanesc celui mai departat de granitele lor: Basarabia, dupa numele lui Basarab, intemeietorul tarii.

Asadar, nu de la Olt, ci tot de la munte se trage numele muntenilor. A. D. Xenopol vedea in acest nume o puternica dovada pentru indreptatirea ipotezei descalecatului, adica a unei coborari incete a "muntenilor' de la munte spre sesul dunarean, dupa ce in timpul navalirilor barbare romanii traisera adapostiti in munti, ca sa se fereasca de furia lor. Muntenii nu ar insemna, deci, oameni care locuiesc la munte, ci care sunt originari de la munte, coborati la ses23.

Dar teoria "descalecatului' a trait; chiar d. G. Bratianu, care a incercat de curand s-o readuca la lumina, recunoaste o coborare de elemente politice unificatoare venite din Ardeal, nu o admigrare a populatiei pe sesul muntean24. Din ultimele publicatii de documente25, se poate vedea ca asezarile romanesti de la ses si chiar cele de la baltile Dunarii apar ca stravechi in secolele al XlV-lea si al XV-lea si nici urma de colonizare in sesul Tarii Romanesti, in chipul colonizarii din aceeasi epoca in partea de rasarit a Moldovei, plina de "locuri pustii' la dispozitia domnului colonizator. De altfel, in veacul al XIH-lea, erau in viitoarea Tara Romaneasca o serie de mici voievodate si cnezate in Valea Jiului, a Argesului si in Valcea (diploma Cavalerilor Ioaniti din 1247), deci statul muntean nu s-a putut forma decat prin reunirea lor, nu prin coborarea unei populatii de la munte in momentul "descalecatului', adica al intemeierii. in veacul al XIH-lea, ba chiar in al XU-lea, este sigur ca romanii erau asezati de mult in sesul Dunarii (cronicarul Nestor, la inceputul veacului al XU-lea, ii socoate pe "volohi' asezati in epoci stravechi la Dunare)26, asa ca, in cazul improbabil al unei coborari de populatie de la munte spre ses, ea s-a facut in epoci stravechi si nu in legatura cu intemeierea statului. Deci, moldovenii, asezati mai recent la rasarit de Carpati, n-aveau motiv sa-si aminteasca de ea ca sa dea un nume Tarii Romanesti, caci nu trebuie sa uitam ca Muntenia este un nume dat de moldoveni, dupa intemeierea statului lor, ca sa se deosebeasca de acesti vecini.

Problema numelui Munteniei si al muntenilor ramane, deci, deschisa. Vom expune mai jos o ipoteza proprie, pentru explicarea formarii acestui nume. Am vazut ca multe popoare, dintre vecinii nostri (polonii, cehii, sarbii), din cele mai departate (germanii) si-au format numele de la stat, care s-a constituit prin reunirea triburilor, iar tribul cel mai puternic, cel mai important, a dat numele sau statului. Si intemeierea Principatelor Romane s-a petrecut tot ca o reunire de triburi, asa-numitele voievodate.

Nu cumva unul din aceste voievodate a reunit sub sceptrul sefului sau pe celelalte si numele sau era Muntenia, adica voievodatul de la munte, spre deosebire de celelalte, care erau la ses?

Orasul Arges, mai tarziu numit Curtea de Arges, a fost prima capitala a Tarii Romanesti. Cum acest oras este cam excentric fata de intinderea tarii, avem dreptul sa conchidem ca alegerea lui ca loc al scaunului domnesc este datorata faptului ca acolo se afla scaunul voievodului local, care mai tarziu a unificat tara. Voievodatul acesta era, deci, in valea Argesului de sus, orientat spre munti. in diploma data de regele Bela IV Cavalerilor Ioaniti, la 1247, deci inainte de intemeierea principatului, e pomenit in adevar un voievodat "dincolo de Olt', sub voievodul Seneslav27. Acesta este, deci, voievodatul de la munte, de unde a pornit apoi Basaraba, urmasul lui Seneslav, unificarea Tarii Romanesti. Noul stat s-a numit Tara Romaneasca, dar vecinii cunosteau si numele voievodatului particular, de unde pornise dinastia, cu numele vechi Tara Munteneasca. Ar fi, deci, un caz, cunoscut si in istoria altor tari, cand o parte a neamului, o organizatie politica locala pe baza de trib, a dat numele sau statului, cel putin in limba vecinilor, care stiau de unde pornise procesul de unificare si familia domnitoare. Vom vedea imediat ca o imprejurare analoga se constata in formarea numelui Moldovei, numele principatului romanesc vecin, ceea ce intareste ipoteza noastra privitoare la Muntenia.

Moldova si moldovenii. Moldova este tara de pe malurile raului Moldova, afluentul Siretului in partea de nord-vest a tarii. Tara a luat numele raului; pe acest rau se afla targul Baia, prima capitala a tarii, care se mai numea si Targul Moldovei. "Die Stadt Mulde', ii ziceau sasii colonisti in aceste locuri. Un negustor de acolo, pomenit la Lemberg la 1339, arata ca targul exista inainte de intemeierea tarii28. Deci, intai a fost raul, numele sau 1-a luat targul, apoi toata tara.

Ceea ce pare, insa, ciudat la prima vedere, este ca tara sa poarte numele unui rau secundar. Cand vaile Prutului si ale Siretului strabateau tara de la miazanoapte la miazazi, culegand toate apele de pe stanga si de pe dreapta, de ce tara a luat numele unui afluent al Siretului din coltul de nord-vest al tarii? Un singur raspuns se poate da la aceasta intrebare: tara, la inceput, nu cuprindea decat valea Moldovei, adica bazinul acestui rau; la inceput, a fost in realitate tara Moldovei si numai mai tarziu a pornit de acolo unificarea intregului spatiu care s-a numit mai tarziu astfel. Tara Moldovei nu poate insemna altceva decat voievodatul din valea Moldovei si atat, pentru epoca inceputurilor. Acolo a fost Dragos, despre care legenda spune ca a venit din Maramures la vanatoare dupa un zimbru; acolo era, de altfel, posibila legatura peste munti cu Maramuresul.

Era firesc ca de aci sa inceapa ridicarea statului, caci coltul de nord-vest era partea cea mai bogata si mai populata a tarii in Evul Mediu. in Bucovina si in judetele Neamt si Baia erau targurile mari care faceau negot cu Lembergul. Baia, Suceava, primele capitale, Radautii cu mormintele domnesti, Siretul cu Episcopia catolica, orase cu populatie in parte nemteasca si armeneasca, tot In acea parte a tarii s-au ridicat, ca si manastirile ce fac fala artei vechi moldovenesti, focare d invatatura si de viata evlavioasa. Restul tarii era mai rar populat, cu orase ma mici, mai risipite; in partea de nord-vest era centrul de greutate pana la mijlocu veacului al XVI-lea, cand se muta capitala la Iasi. Asadar, in valea Moldovei s-au pu primele temelii ale tarii. Dar, dupa patru decenii abia de la intemeiere, la 1392 Roman voda Musatin se intitula pentru intaia oara: "domn de la munte pana la mare' schimband titlul cel vechi al domnilor Moldovei, tocmai pentru ca, pentru intaia oara domnia atinsese marea29. Tara Moldovei s-a format, deci, de la un prim nucleu din valea raului Moldova, peste toata tara, pana la Nistru. Dar ce era in restul tarii, la sud si la rasarit, pana la granitele muntene, pe vremea cand domneau Dragos s Bogdan numai in valea Moldovei? Nu stim sigur, caci izvoare nu avem. Atata aflam ca, la 1332, pamanturile Episcopiei de Milcov, episcopie catolica a ordinulu Minoritilor, cum spune un raport trimis papei, fusesera incalcate de catre "boierii' ic potentibus illarum partium) din acele parti30. Erau, deci, boieri cu mosii in Moldov de Jos, inainte de coborarea domniei in acele parti. Pe de alta parte, din cronica Iu Dlugosz aflam de niste voievozi, Petru si Stefan, care se luptau intre ei pentr stapanire in partile de nord ale tarii, tocmai in vremea in care Bogdan domnea 1 Baia31. Era, deci, si un alt voievodat si, desigur, si altele pe care nu le stim. Tara n era nepopulata si organizarea politico-sociala de dinainte de intemeiere trebuie sa 1 fost aceeasi ca pe tot pamantul romanesc, organizare pe triburi mari rurale, adica mic voievodate. Aceste voievodate fusesera odinioara tributare tatarilor, apoi au fos supuse, poate prin lupta, de voievodul cel puternic din nord-vest, din partea cea ma bogata si populata a tarii, cu orase si cu bani veniti de pe urma negotului.

in acest chip, numele unui voievodat particular s-a intins asupra tarii intregi un trib a unificat celelalte triburi si a dat numele sau tarii. E tot fenomenul cunoscut pe care l-am amintit pe o scara mai mare la germani si la unele popoare slave vecine Ca si pentru Muntenia, si in Moldova, unde lucrul apare mult mai lamurit, numel tarii vine de la numele unui voievodat, acela care a provocat unificarea statului.

Tara s-a numit, deci, Moldova, dar domnii si poporul aveau constiinta c aceasta tara era romaneasca, era o Moldova romaneasca. De aceea, in titlu domnilor din veacul al XV-lea, al lui Alexandru cel Bun, al lui Stefan cel Mare, i hrisoavele lor slavone, in inscriptii de pe broderii, numele tarii este, adesea, n Moldova, ci MoldovlahiaP-. Aceasta nu inseamna, cum si-au inchipuit unii istorici a nostri, o pretentie de a reuni sub sceptrul lor ambele principate, Moldova si Valahia adica Tara Romaneasca. Domnii nostri nu purtau titluri desarte, cu pretentii fari substrat real. Moldova era si ea o Valahie, adica o Romanie si moldovenii din veacu al XV-lea nu uitasera acest lucru. Moldovlahia inseamna pur si simplu Romania moldoveneasca, tara vlahilor (romanilor) din partile Moldovei.

Roman si Vlahata. Zice cronica slavona a Moldovei din veacul al XV-lea, adausa la sfarsitul cronicii rusesti de la manastirea invierii (Voskresenskaia) ca neamul romanesc se trage din Italia, de la doi frati veniti de la Venetia tocmai in aceste parti. Acesti frati se numeau Roman si Vlahata (Vlahata este forma slava bulgara articulata a lui vlah). Din acesti doi frati si din urmasii lor s-a nascut poporul romanesc33.

Era un obicei foarte raspandit al cronicarilor medievali sa afirme ca popoarele isi trag numele de la o persoana, un stramos al marii familii; iar cand erau neamuri inrudite, vorbind aceeasi limba sau limbi apropiate, atunci stramosii lor, purtatorii numelui, erau aratati ca fiind frati. Astfel, cronicarul polon Dlugosz din veacul al XV-lea spune ca au fost doi frati care au dat nastere la doua popoare, anume Leh si Ceh, vrand sa arate prin aceasta ca lesii (polonii) si cehii sunt popoare inrudite prin limba si origine34. La fel, cronicarul ungur Simon de Keza spune ca au fost odinioara doi frati, Hunor si Mogar, care sunt incepatorii celor doua popoare de frati de sange, hunii si maghiarii35.

Nu este, deci, de mirare ca, urmand moda cronicareasca medievala si credinta ca originea si numele popoarelor se trag de la anume indivizi fundatori, cronicarul Moldovei, care scrie probabil in vremea lui Petru Rarcs, spune ca romanii se trag din doi frati, Vlah si Roman, care corespund celor doua nume ale poporului nostru, romani si vlahi, numele intern si numele dat de straini. Dar aci nu sunt popoare deosebite, ca in cazul lesilor si cehilor sau al maghiarilor si al hunilor; totusi, e vorba de doua state. Suntem in drept sa socotim ca cei doi frati, Roman si Vlahata, reprezinta in mintea cronicarului originea celor doua principate romane, Moldova si Tara Romaneasca. Avem in aceasta cronica, intr-o forma legendara, prima afirmare romaneasca interna (cele straine sunt mai vechi) a unitatii, a fratiei dintre neamurile celor doua principate romanesti de dincoace de Carpati.



Politica de confidentialitate


creeaza.com logo mic.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.