Istoria Bucurestilor - secolul XXI

Atractia orasului

Atractia pe care orasul a exercitat-o asupra mea are o motivatie culturala, tinand de un adevarat ritual al comuniunii si schimbului de idei.

Desigur, mi-au placut mediul rural si universul satului in care m-am nascut, Pusta Tisei, cu orizontul ei dezmarginit spre nord-vest si brodat cu dealurile Siriei spre sud­est, a ramas pentru mine, asa cum il cunoscusem in copilarie, mediu familiar stim­uland deopotriva «o deschidere» spre libertate si visare, ca si «o inchidere» intr-un cosmos de datini si valori morale. Mai tarziu, in timpul profesoratului la Halmagiu si Gurahont, peisajul Tarii Motilor, cu dealurile si tapsanele lui de o frumusete poli­croma, mai ales primavara si toamna, m-a incantat de asemenea. Dar atat pusta, cat si colinele subcarpatice, atat mediul satesc, cat si obiceiurile si valorile lui atestand un ethos aparte se inscriu pentru mine intr-un perimetru al Naturii.

Abia la Sibiu, in timpul studentiei si in cadrul «Cercului Literar» (care a insem­nat a doua mea nastere - spirituala), am inteles ca, de fapt, adevaratul climat, priel­nic mie, era cel urban: acesta se dovedea o dimensiune a Culturii. La tara, ma izbeam de obligatia muncii fizice (in timpul vacantelor de vara), dar si de vitregia unor ierni grele, care au facut din mine un «friguros» - nu suport gerul, dar imi place grozav arsita. La oras, toate aceste incomoditati dispareau: nu mai aveam sa ma tem nici de noroiul pana la glezne, nici de ghetus, nici de colbul care ningea frunzisurile.

Inainte de a cunoaste Capitala, m-a cucerit atmosfera de burg medieval a Sibi­ului, ceea ce - de altfel - a contribuit esential la «stilistica» poeziilor mele. Dar aceasta fascinatie s-a datorat, fara indoiala, climatului de laborator literar si filosofic, oferit de compania prietenilor mei cerchisti. Simteam ca intre ei, si numai acolo, ma «real­izez». Aceasta a fost adevarata atractie pe care urbanitatea a exercitat-o asupra mea, dovedita de faptul ca, in timpul celor 7 ani cat am fost profesor la tara, fara contact cu colegii mei scriitori, fara activitate literara, am avut impresia neta ca ma scufund intr-un fel de mlastina a mizeriei intelectuale: un mod concret de a simti perspecti­va ratarii. Iata de ce, in 1955, m-am grabit sa vin in Capitala, unde, de altfel, aveam prilejul de a-i regasi pe unii dintre prietenii mei.

Inainte, vazusem Bucurestiul de numai doua ori. Prima data intr-o primavara, aproape de poveste, in 1943, cu ocazia unei intalniri interuniversitare (studentii din Bucuresti, Iasi si Sibiu), cand am participat la o sedinta a «Sburatorului» si am facut cunostinta cu cateva personalitati literare ca E. Lovinescu, Vladimir Streinu, Pom-piliu Constantinescu, Serban Cioculescu, Mircea Damian, Hortensia Papadat-Benges-cu etc. Amintirea acelor doua saptamani se leaga exclusiv de prezenta acestor scri­itori, si a unui concert dirijat la Ateneu de George Enescu, cand cele cinci minute de aplauze necontenite m-au zguduit profund. Orasul, in sine, ramasese pentru mine o necunoscuta, fara nici o valoare afectiva. A doua oara, in timpul sarbatorilor de iarna din 1953, cand am izbutit, in fine, sa percep pulsul propriu-zis, citadin, al Capitalei: tramvaiele din Piata Traian pana in Piata Mare (in care tinerii indragostiti se sarutau si copiii colindatori inganau melodiile Craciunului), mirajul Pietei de Flori, cupola Ateneului, parcul inghetat al Cismigiului si forfota de pe bulevardele reci, conservata ca o impresie confuza, nediferentiata, in ciuda iluminatiei care aproape ma orbise.

Incepand din toamna lui 1955 - o toamna extrem de lunga, cu zile insorite si funigei - Bucurestiul mi-a oferit, treptat, adevarata hrana a formarii mele, aceea care - la Sibiu - mi-o dadeau cenaclurile cerchiste din casa profesorului si prietenului nostru Henri Jacquier: intalnirea, in acest oras complet necunoscut, in care abia ma descurcam pe strazi, cu cativa prieteni avand preocupari literare si artistice (Stere Popescu, I. Negoitescu, Nicolae Balota, Constantin Toiu, Ion Omescu, Mircea Marosin, Ovidel Constantinescu, Pavel Chihaia si altii), aproape zilnic, la Biblioteca Relatiilor cu Strainatatea de pe Bulevardul Dacia, unde, fara indoiala, cea mai mare revelatie a fost, pentru mine, proza lui Kafka. Grupul nostru se vedea, insa, si in alte parti, de pilda la Calin Popovici la Observatorul Astronomic. Cam atunci incepeam sa cunosc Bucurestiul, minunandu-ma de numele strazilor: Cutitul de Argint, Batistei, Lipscani, Semicercului, Viitorului, Caderea Bastiliei etc.

Am simti destul de repede ca singurul climat pe care-l doresc, care simteam ca-mi va fi profitabil, in care ma regaseam - oricat de ciudat ar parea - acasa, era Bucurestiul. Orasul ca atare, cu monumentele sale, cu strazile sale agitate, cu par­curile si lacurile care-i improspatau aerul, si atatea alte elemente - unele avand un farmec pitoresc si desuet, altele de o modernitate tipatoare - mi-au ramas totusi, daca nu straine de suflet, in afara unui interes sustinut. Simtul meu istoric n-a functionat deloc pentru a ma ajuta sa percep memoria socio-politica a locurilor si edificiilor, sau sa ma emotionez in fata statuilor pe care le intalneam la tot pasul. Nici atmosfera bisericilor, mari sau mici, unde corurile inaltatoare imi aminteau de bisericuta copilariei mele, nu m-a putut captiva. In schimb, redactiile - fie ca a fost revista Teatrul, Lumeasi, mai tarziu, Secolul20- au fost pentru mine adevarate puncte magnetice. In curand, placerii de a intalni prieteni cu preocupari identice, in mici si spontane conciliabule literare, i s-a adaugat climatul sedintelor de Birou sau Consiliu ale Uniunii Scriitorilor, in care jocul intereselor noastre de breasla si cel al oficialitatilor opresive capatase, mai ales dupa 1970, aspectul unei competitii pen­tru libertatea spiritului.

N-am fost niciodata un bun turist. Poate de aceea, marile capitale n-au fost pen­tru mine prilejuri de a gusta exoticul, adica diferenta ca atare - de mentalitate, de stil arhitectonic, de imbracaminte si viata a strazii, de aranjament al naturii, ci mai mult popasuri in care un muzeu sau altul ma retineau pentru cateva ore cu colectiile lor. Si totusi, de trei ori in viata mea, am incercat o emotie puternica, izvorand din perceptia cadrului urbanistic. Prima data, la New York, unde intre peretii de sticla sau aluminiu ai zgarie-norilor m-am simtit - gratie lunecarii imperceptibile a norilor pe deasupra - ca pe puntea unei corabii care rascumpara «infernul» de jos al strazii prin pacea neverosimila a inaltimilor. A doua oara intr-un amurg de vara la Venetia, unde labirintul din ce in ce mai sumbru al stradelelor si canalelor mi-a provocat o atat de insuportabila impresie de claustrare, incat am fost silit sa-mi intrerup hoinareala. A treia oara, in acea noapte tragica de martie 1977, cand - in urma cutremurului - in locul cladirilor stiute dintotdeauna si tocmai de aceea ignorate, se cascau adevarate gauri in cer, care abia astfel capatau un nume propriu postum

Fiecare mare metropola este un labirint, si fiecare isi are monstrul sau devora­tor. Eu nu l-am identificat decat in revarsarea monstruoasa a fluviului inform si bol­borositor de indivizi bipezi care nu se mai deosebeau intre ei, atat la Paris si Lon­dra, cat si la New York, Istanbul sau Tokio: o masa amorfa de fiinte umane, in care eul propriu isi reclama mereu identitatea. La Bucuresti, insa, acest monstru pare a se fi intrupat intr-un cuplu dictatorial care a tinut sa-si ridice habitaclul dedalic, Casa Poporului, ca un mementoimpotriva lipsei de masura si a grotescului, adresat celor care vor veni dupa noi.

Dar - intervine un pisicher advocatus diaboli, care somnoleaza in orice om cu simtul relativului, - oare Turnul Eiffel n-a parut la fel de monstruos parizienilor din 1889? Si cine n-a deplans disparitia celebrelor Hale? Poate ca, sacrificandu-si pitorescul de dragul functionalului si patina timpului de dragul modernismului, vrand sa corecteze legenda trecutului prin utopia viitorului, Bucurestiul a intrat - abia asa - in randul marilor capitale ale lumii. Este, poate, un mod ciudat de a ne trAi si noi «milenarismul» nostru.

SERBAN CANTACUZINO

Doua orase distincte

Bucurestiul a devenit capitala Tarii Romanesti la jumatatea secolului al XVI-lea, fiind preferat capitalelor anterioare din zona subcarpatica: Campulung, Curtea de Arges, Tar-goviste. A devenit apoi capitala Principatelor Unite romanesti, Tara Romaneasca si Moldo­va, dupa unirea lor din 1859 si capitala Romaniei Mari, numita astfel datorita alipirii Tran­silvaniei si Basarabiei la sfarsitul primului razboi mondial in 1918.¹ De la inceputurile sale, din prima jumatate a secolului al XlV-lea, pana in anii '80 ai acestui secol, Bucurestiul s­a dezvoltat treptat fara a suferi schimbari bruste sau radicale. Este adevarat ca a fost dese­ori distrus de incendii, cutremure sau razboaie si ca populatia sa a fost adesea decimata de ciuma, dar orasul si-a revenit mereu din aceste dezastre. In ciuda cresterii consider­abile a ritmului schimbarilor si a modernizarii de dupa Unirea din 1859 si, din nou, de dupa primul razboi mondial, cand a devenit peste noapte capitala unei tari avand o suprafata dubla fata de cea anterioara, Bucurestiul a ramas in mod recognoscibil unul si acelasi oras.

Astazi Bucurestiul este format din doua orase distincte. Aceasta schimbare a fost infaptuita, in ultimii ani in care a detinut puterea si-n modul cel mai brutal posibil, de catre Nicolae Ceausescu.

Dubla ambitie a lui Ceausescu a fost, pe de o parte, sa restructureze Bucurestiul dotan-du-l cu servicii demne de o capitala moderna si, pe de alta parte, sa imortalizeze «Epoca de aur» a regimului sau prin construirea unui centru civic monumental. Din nefericire, el a urmarit acest al doilea obiectiv in detrimentul primului. Doar metroul a fost construit; conductele de apa si electricitate, canalizarea si drumurile au fost neglijate, astfel incat in momentul prabusirii dictatorului, Bucurestiul arata ca un oras din lumea a treia. In vreme ce nu se poate nega ca Nicolae Ceausescu a continuat politica de planificare urbana cuprinzatoare a guvernelor comuniste precedente (denumita «sistematizare»), care a avut drept rezultat construirea de complexe industriale vaste, cum ar fi Berceni (in sudul orasului), orase satelit a caror populatie atinge sau depaseste 150.000 de locuitori, cum ar fi Titan - Balta Alba (in sud-estul orasului), si centre sportive si culturale incluzand stadioane si sali de spectacole, cum ar fi Parcul «23 August» (in estul orasului), amplasa­mentul marginal al acestor constructii a avut drept consecinta impactul lor redus sau chiar nul asupra orasului propriu-zis. Centrul construit de Ceausescu, pe de alta parte, caruia acesta din urma i-a dedicat intreaga energie in ultimele decenii ale guvernarii sale, a intro­dus o componenta noua, straina din punct de vedere al dimensiunilor si caracterului fata de oras in intregul sau.

Un cutremur deosebit de puternic a lovit orasul in 4 martie 1977, provocand mai mult de 1500 de victime si distrugand sau avariind foarte multe cladiri. Zona aleasa pentru noile constructii a fost, totusi, o parte din centrul istoric al Bucurestiului: cartierul Uranus si portiuni din cartierele invecinate, Antim si Rahova, amplasate in zona deluroasa de la sud de raul Dambovita, in care cladirile fusesera foarte putin afectate de cutremur, datorita insusirilor naturale antiseismice ale regiunii. Din acest motiv Ceausescu n-a putut sa jus­tifice demolarile prin starea proasta a cladirilor, dar a apreciat, fara indoiala, faptul ca insusirile antiseismice ale zonei se vor dovedi un avantaj pentru noul centru. Inca in curs de constructie cand Ceausescu si-a gasit sfarsitul si, neterminat nici astazi, noul centru consta dintr-un bulevard lat de 120 de metri (cu un metru mai lat decat Champs Elysees), lung de trei kilometri si marginit, in jumatatea sa vestica, de blocuri de locuit de zece etaje. Acest bulevard, orientat pe directia est-vest, nu duce nicaieri si traverseaza cinci artere nord-sud traditionale, dintre care Calea Rahovei, una din cele cinci cai principale de acces catre centrul orasului, este complet blocata. La capatul de vest al bulevardului se inalta Casa Republicii, inalta de 84 de metri si intinzandu-se pe o suprafata de 265.000 metri patrati, cea mai mare cladire din lume dupa Pentagon, sediu al Senatului si al Camerei Deputatilor incepand din 1996 si rebotezata Palatul Parlamentului. Cladirea este izolata de orasul pentru care a fost construita de hectare intregi de teren viran, care trebuiau,

fara indoiala, sa fie amenajate, dar care asteapta in prezent sa se ia o decizie in urma concursului international de arhitectura «Bucuresti 2000», organizat in 1996, concurs in care li s-a cerut participantilor sa atenueze caracteristicile simbolice ale centrului, de pilda prin ridicarea unor cladiri in imediata apropiere a palatului, absorbind astfel constructia in interiorul orasului.

Bulevardul incepe prin impunatoare cladiri guvernamentale, dispuse in forma de semi­luna intr-un ansamblu arhitectonic contrapus Palatului de partea cealalta a unei imense piete. Palatul se infatiseaza dominant si coplesitor in varful unei usoare pante care este tot ce a mai ramas dintr-un deal inalt, la al carui capat dinspre rau se inalta pana in 1984 manastirea Mihai Voda, intemeiata in 1589 de Mihai Viteazul. Cladirile manastirii si resedinta domneasca, reconstruita la inceputul secolului al XX-lea pentru a adaposti Arhivele statului, au fost demolate, dar Ceausescu si-a dat consimtamantul ca biserica si poarta dinspre rasarit sa fie stramutate, ele putand fi vazute si astazi intr-o curte dos­nica de pe strada Sapientei, intre bulevard si Dambovita, ascunse privirilor de cladiri inalte. Ele au fost stramutate cu totul, fiind coborate mai intai in plan vertical pana la nivelul noului amplasament, cu ajutorul unor piloni, pentru a fi apoi translate in plan orizontal pe niste sine.

Pe intinsa latura sudica a dealului, ce se numea al Spirii, dupa numele unui faimos doctor din secolul al XVIII-lea, Spirea, care a locuit aici si a construit biserica Spirea Veche (demolata si ea in 1984 pentru a face loc noului centru), se gaseau ruinele Curtii Noi, construita in 1776 pentru a inlocui Curtea Veche, distrusa, ce fusese ridicata de cealalta parte a raului; Curtea Noua a servit ca resedinta domneasca fanariotilor pana ce a fost mistuita de flacari in 1812, data dupa care a ramas cunoscuta drept Curtea Arsa.

Bulevardul se intinde catre est, traversand Piata Unirii si Dambovita pe malul ei stang, terminandu-se intr-o alta piata mare, in care Ceausescu spera sa amplaseze un monu­ment dedicat Victoriei Socialismului, numele intreg al bulevardului fiind, initial, «al Vic­toriei Socialismului», denumire ulterior schimbata in «al Unirii». In acest segment de est al bulevardului, au fost puse temeliile unui grandios teatru de opera destinat a inlocui fermecatoarea si mai potrivita cladire construita nu mai devreme de 1945.

Pentru a face loc noului centru, cea mai mare parte din cartierul Uranus si portiuni din cartierele Antim si Rahova au trebuit distruse. Au fost demolate zece mii de locuinte si mai mult de 40.000 de oameni au fost dizlocati. Pentru a impiedica o rezistenta orga­nizata, populatia nu a fost prevenita din timp. Instiintati doar cu cateva ore inaintea sosirii buldozerelor, oamenii nu au putut sa-si ia cu ei toate bunurile, de abia avand vreme sa-si stranga lucrurile mai de pret si sa fuga cu ele la noile lor locuinte, acestea fiind cel mai adesea blocuri neterminate, dintr-o zona indepartata a orasului.

Zonele demolate aveau caracteristici urbane tipice pentru vechiul Bucuresti: strazi serpuite, capricioase, pline de vegetatie, fiecare casa avand o curte spatioasa in care erau plantati pomi; un manunchi de copaci vestind o biserica, de obicei fara acareturi sau, daca era vorba de un asezamant monahal, imprejmuita cu ziduri - cel mai adesea insa neavand o perspectiva larga, ci aparandu-ti in fata brusc, cu un efect de surpriza. Si astazi mai poti trai acest sentiment la marginea zonelor demolate, la sud de Dealul Patriarhiei sau in preajma manastirii Radu Voda, de exemplu. Casele care au disparut erau de o mare varietate arhitectonica, intinzandu-se de la stilul neo-clasic al secolului al XIX-lea, trecand prin romantismul national al inceputului de secol XX si mergand pana la stilul Art Déco si modernist al anilor '30. Interesul zonei nu consta insa atat in cladiri individuale, cat in efectul total, intregul insemnand mai mult decat suma partilor.

Practica raspandita de a desemna zone speciale de conservare arhitectonica, necunos­cuta, fireste, Romaniei lui Ceausescu, reflecta constiinta valorii unor grupuri de cladiri precum si a importantei unor spatii situate in jurul lor sau intre ele si, intr-un mod mai general, a integritatii unor cartiere ca un tot. La baza acestei politici se afla convingerea ca integritatea si trasaturile unei zone merita protejate si puse in valoare fara a pastra in mod necesar totul sau a impiedica ridicarea unor noi constructii. Aceasta abordare a fost pusa in practica la Covent Garden, in Londra, si la Marais, in Paris, cu deosebit succes, ambele fiind zone care au fost reintinerite printr-un echilibru judicios intre conservare, refolosire si reconstructie. Unei astfel de politici, deloc incompatibile cu imbunatatirea infrastructurii si a serviciilor, nu i-a fost niciodata acordata atentia cuvenita de catre autoritatile de la Bucuresti.

Incredibil, demolarile necesare pentru a crea o fabula rasa pentru noul centru au dus la pierderea a paisprezece biserici si doua manastiri dintre care una, asa cum am remarcat deja, era faimoasa manastire Mihai Voda. Au dus la distrugerea unui numar de cladiri publice din secolul al XIX-lea, cum ar fi Spitalul Brancovenesc, Institutul de Lit­eratura «George Calinescu» si Casa Bellio, primul sediu al Academiei Romane. Demolarile au dus de asemenea la mutarea a patru biserici in noi amplasamente, astfel de mutari ducand inevitabil la avarierea zidariei bisericilor si la schimbarea, in toate cazurile in rau, a cadrului in care erau plasate. Unele dintre aceste biserici au fost mutate in locuri atat de nepotrivite, incat va fi nevoie de ingeniozitatea celor mai priceputi arhitecti pentru a le crea un cadru adecvat. Concursul «Bucuresti 2000» de abia daca a atins aceasta prob­lema.

Participantii la concurs au fost preocupati de principalul obiectiv al acestuia, si anume reintegrarea urbana, retopirea a doua orase intr-unul singur. Conditiile concursului au cerut competitorilor sa arate cum ar vindeca fracturile provocate de distrugerea totala si cum ar face pentru a estompa cat mai bine imaginea totalitara coplesitoare a noului cen­tru, caci pastrarea atat a bulevardului cat si a Palatului a fost una din cerinte.

Aceasta insemna, intr-adevar, sa se anuleze singularitatea si izolarea Palatului si sa se gaseasca o modalitate de a reduce puternicul efect axial al bulevardului si palatului luate impreuna. Insemna sa se construiasca la marginea zonei demolate pentru a se face intr-un fel legatura intre vechi si nou printr-o schimbare treptata a proportiilor atat in aspec­tul strazilor cat si in cel al cladirilor. Insemna, mai presus de toate, validarea vechii struc­turi urbane, acolo unde ea mai supravietuieste inca, prin folosirea ei in crearea acelei zone de tranzitie fara de care noul centru va ramane mereu izolat de restul orasului.

Dificultatea integrarii noului centru este sporita de uniformitatea stilului sau arhitec­tonic, in vreme ce arhitectura vechiului oras este de o infinita varietate. Adaugati la aceasta uniformitate faptul ca unitatile arhitectonice din noul centru sunt cu mult mai putin numeroase si in acelasi timp mai mari si veti intelege socul pe care il simti cand patrun­zi in noul centru. In ce priveste planificarea urbanistica si arhitectura citadina, se stie ca Nicolae Ceausescu a fost impresionat de capitala Coreei de Nord, Phenian, reconstruita dupa Razboiul Coreei si purtand pecetea tipului particular de tiranie a lui Kim Ir Sen, inca si mai cumplita decat cea a lui Ceausescu. In ce priveste arhitectura, Ceausescu admira stilul clasic promovat de dictaturile fasciste antebelice, arhitectura lui Albert Speer pen­tru Hitler, sau pe cea a lui Piacentini pentru Mussolini. Avea de asemenea o mare admi­ratie pentru arhitectura stalinista a Moscovei, cu care trebuie sa fi fost mai familiarizat datorita sederii sale in capitala sovietica pe vremea cand studia la Academia Frunze la inceputul anilor '50. Printr-o intamplare, pe vremea cand el construia noul centru al Bucurestiului, treizeci de ani mai tarziu, arhitectii din Europa occidentala si din America cochetau cu asa-numitele stiluri post-moderniste si, pentru a o putea face, reconsider­au atat arhitectura lui Speer cat si pe cea a epocii lui Stalin. E una din ironiile istoriei fap­tul ca arhitectura noului centru al lui Ceausescu a fost realizata intr-un stil pe care multi occidentali l-au perceput ca fiind unul post-modernist, de ultima ora, si foarte la moda.

Dupa ce am descris centrul nou - un oras in interiorul altui oras - vatamarile si prob­lemele pe care le-a provocat acesta Bucurestiului in intregul sau, ce se poate spune despre celalalt oras, orasul vechi? Istoricul de arta, Dana Harhoiu, in remarcabilul ei studiu con­sacrat Bucurestiului², a identificat o mostenire bizantina postBizant in structura actuala a orasului. Prima atestare documentara a Bucurestiului dateaza din 1459, sase ani dupa caderea Constantinopolului, trei ani dupa asediul Belgradului si doi ani dupa urcarea pe tronul Moldovei a lui Stefan cel Mare. Deja la inceputul secolului, in Tara Romaneasca, Mircea cel Batran, care isi avea capitala la Targoviste, a recladit cetatea numita Dambovita, dupa raul pe malurile caruia se ridica, si a rebotezat-o cetatea Bucurestiului, folosind-o drept baza militara de unde putea ajunge repede la cetatile sale de pe Dunare pentru a da piept cu ostile otomane.

Vlad Tepes, de trei ori domn al Tarii Romanesti si posesor al unor intinse mosii in zona Bucurestiului, a extins cetatea, si primul document in care orasul apare mentionat cu acest nume este unul in care Tepes ordona unor boieri din partea locului sa-si intareasca gospodariile, «scris pe 20 septembrie in Cetatea Bucuresti anul 1459». Daca scopul prin­cipal al cetatii extinse era de a-l ajuta pe Stefan cel Mare in lupta lui contra turcilor, prin

I                                                            V

insasi prezenta sa ea a atras negustori si mestesugari, asa incat numarul populatiei stranse aici a atins curand cifra de 2000. Principala artera comerciala se numea Ulita cea Mare, fiind strada care din 1589 s-a numit Lipscani, datorita legaturii dintre ea si negustorii care aduceau marfuri de la Leipzig (Lipsca). Cele mai vechi artere ale orasului despre care se stie ca existau in acele timpuri sunt Podul Ulitei Mari, astazi strada luliu Maniu, care ducea drept la cetate, si Podul Targului de Afara, azi Calea Mosilor, care ducea, catre nord-est, pana la Obor, un loc unde se tine inca si astazi un targ de vite. Atat Stefan cel Mare cat si Vlad Tepes s-au erijat in mostenitori ai Bizantului si ultimi aparatori ai credintei crestine ortodoxe impotriva paganilor. In prima jumatate a secolului al XVI-lea, lupta a fost con­tinuata cu sanse si mai mici de catre Petru Rares in Moldova si de Neagoe Basarab in Tara Romaneasca.

O modalitate mai subtila de a li se opune turcilor, si poate mai durabila din punct de vedere al rezultatelor decat lupta armata, a fost sprijinirea Bisericii Ortodoxe in Peninsu­la Balcanica prin intemeierea de manastiri si biserici. Vlad Tepes construise o manastire pe o insula de pe lacul Snagov la nord de Bucuresti si, potrivit traditiei, si manastirea Comana, la sud de Bucuresti, reconstruita de Radu Serban (domn al Tarii Romanesti din 1602 pana in 1611) in 1588 si, mai tarziu, in 1699, de un nepot al lui Serban Cantacuzi-no care purta acelasi nume si era paharnic al lui Constantin Brancoveanu. Neagoe Basarab, autorul Invataturilor catre fiul sau Teodosie, in care fundamenta, printre altele, doc­trina bizantina a monarhiei absolute, a recladit Snagovul si a intemeiat manastirile de la Curtea de Arges si de la Caluiu. Aceste manastiri erau imprejmuite de ziduri inalte, cu turnuri de paza, si formau, impreuna cu cetatile Bucuresti si Targusor, o linie de avan­posturi ce protejau resedintele domnesti de la Targoviste, Curtea de Arges si Campulung. Mai tarziu, la inceputul secolului al XVI-lea, cand turcii pusesera stapanire pe fortificatiile Dunarii, linia de aparare s-a deplasat in Campia romana si il vedem pe Matei Basarab, ofiter care luptase sub comanda lui Mihai Viteazul, pentru a deveni mai apoi domn al Tarii Romanesti (1632-1649), intemeind manastirile Maxineni, Slobozia, Negoiesti, Sadova si, mai aproape de Bucuresti, Caldarusani, Plumbuita si Plataresti.

Bucurestiul veacului al XVI-lea a fost unul din putinele orase ale Tarii Romanesti care a continuat sa se dezvolte rapid, extinzandu-se pe malul drept al Dambovitei si incluzand acea portiune din Calea Rahovei pe care noul centru construit de Ceausescu a reusit sa o reteze. Catre vest, orasul ajungea pana la zona mlastinoasa a Cismigiului, iar catre est se intindea pana la intersectia Caii Mosilor cu actuala strada Hristo Botev. Nu e de mirare, deci, ca prima delimitare cunoscuta a orasului dateaza din vremea domniei lui Mircea Ciobanul (1545-1554; 1556-1559). O carta specifica faptul ca teritoriul orasului era con­siderat a include proprietatile cetatenilor sai si zona locuita de acestia si ca una din lim­itele orasului era locul in care teritoriul sau se intalnea cu cel aflat in posesia satenilor din Vacaresti.

Mircea Ciobanul a construit, de asemenea, un palat domnesc, Curtea Veche, cum avea sa fie denumit mult mai tarziu, dupa ce principii fanatioti s-au mutat la Curtea Noua din Dealul Spirii (1776). Curtea Veche, care a inlocuit vechea cetate a lui Mircea cel Batran, se intindea pe o suprafata dreptunghiulara delimitata de strazile Iuliu Maniu, Selari si Baratiei si de Calea Mosilor. Ea includea resedinta voievodala, cancelaria, corpul de garda, grajdurile, un pavilion de distractii, gradina si biserica - singura cladire care a supravietuit, cu exceptia pivnitei boltite a palatului, scoasa la iveala de recentele sapaturi arheologice. Intregul complex era imprejmuit pe trei laturi de ziduri inalte si protejat de rau dinspre a patra latura.

Noua curte domneasca atragea negustori si mestesugari, asa ca, in decursul celei de­a doua jumatati a secolului, populatia Bucurestiului s-a ridicat la zece mii de oameni, iar numarul ghildelor la patruzeci. Datorita Curtii s-a intensificat si circulatia oamenilor si a marfurilor, ceea ce a dus la constituirea unei retele de drumuri radiale, ducand toate la resedinta domneasca. In acelasi timp, constructiile ridicate de negustori si mestesugari -pravalii, ateliere, cartiere de locuit - s-au inghesuit in jurul Curtii de-a lungul unor strazi inguste care au imprumutat numele meseriilor practicate de ei : blanari, covaci (fierari), cavafi, sepcari, selari - toate nume de strazi care s-au pastrat pana in ziua de azi in zona Curtii Vechi.

In epoca aceasta, majoritatea oraselor devenisera centre permanente de schimb unde produsele mosiilor boieresti se vindeau la preturi mai bune. Astfel incat boierii, care pana in secolul al XVI-lea avusesera doar legaturi indirecte cu orasele, agentii lor venind in mod regulat la oras pentru a vinde produsele mosiilor si a cumpara marfuri aduse de negustori din strainatate, au inceput sa cumpere pamant in orasele-resedinte domnesti, cum era Bucurestiul, si sa construiasca pe aceste proprietati nu numai case pentru ei, ci si biserici si manastiri, precum si propriile lor pravalii in centrul comercial si in jurul locurilor unde se tineau targuri.

Unul dintre boierii lui Mircea Ciobanul, logofatul Balaceanu, a construit in 1562 intr-o zona laterala Caii Mosilor, biserica Sfantul Gheorghe, care a ajuns sa fie cunoscuta ca Sfantul Gheorghe Vechi cand Constantin Brancoveanu a ridicat in 1707 Sfantul Gheo­rghe Nou in vastul sau caravanserai. Manastirea Radu Voda a fost construita pe o colina situata intr-un cot al raului, pe malul sau drept, in timpul domniei lui Alexandru Mircea (1568-1577) si a fost intarita de comandantul turc Sinan Pasa in 1595, in asteptarea unui atac al lui Mihai Viteazul, atac ce nu s-a mai concretizat niciodata. Inainte de a se retrage din Bucuresti, armata turca a dinamitat manastirea care a ramas in ruine pana in 1614 cand Radu Mihnea a inceput sa o restaureze. Pe un alt deal de pe malul drept al raului, cam la o mila in susul apei, intr-un loc unde fusese o biserica de lemn, Mihai Viteazul a ridicat in 1589, cand era ban al Craiovei, impunatoarea manastire Mihai Voda.

Pana prin 1600, cand luptele cu Mihai Viteazul i-au determinat pe turci sa o interz­ica, orasele valahe erau fortificate, insa nu cu ziduri de piatra si turnuri de paza sau bas­tioane, cum erau cele din Transilvania, ci cu palisade din trunchiuri de copaci si cu un sant adanc³. Avocatul francez Pierre Lescalopier, care a vizitat Bucurestiul in 1574, a vazut palisadele ridicate de Mircea Ciobanul in 1545 si le-a descris ca fiind «facute din trunchi­uri mari de copaci, infipte bine in pamant si strans legate unele de altele cu ajutorul unor traverse fixate de trunchiuri cu niste suruburi mari si lungi»⁴. Cu vreo opt ani mai tarz­iu, Paul de Alep⁵ a vizitat Targovistea, care nesocotise in mod evident edictul turcesc (de fapt turcii au ordonat sa fie demolat Palatul Metropolitan abia in 1559), si a remarcat ca orasul era «la fel de mare ca Alepul si Damascul, foarte intins, strabatut de mai multe cursuri de apa si imprejmuit cu o palisada si un sant adanc»⁶.

Pana in 1827, cand s-a introdus pavajul de piatra, strazile principale ale orasului erau pavate cu blani de lemn, ceea ce a atras comentariul ca Bucurestiul era «un oras com­plet lipsit de piatra si imprejmuit de paduri fara margini»⁷. Sir Robert Ainslie, care a viz­itat Bucurestiul in primii ani ai secolului al XIX-lea, a descris strazile drept «un pod nein­trerupt⁸, ele fiind pardosite de la o margine la alta cu busteni solizi, lungi de zece pana la doisprezece iarzi si grosi de tot atatia toli, totul pe o distanta de mai multe mile, acoperind o parte importanta a orasului»⁹.

Avand imaginea amplasamentului initial al principalelor drumuri ale urbei si al cator­va dintre bisericile si manastirile sale, avem posibilitatea sa identificam mostenirea bizan­tina din structura orasului. Multa vreme s-a considerat in mod pripit ca, spre deosebire de orasele romane sau de cele medievale europene, Bucurestiul nu a avut o structura anume, ci s-a dezvoltat ca o aglomerare dezlanata de manastiri, biserici si piete separate unele de altele prin spatii larg deschise, cu o retea de drumuri organizata si cu grupuri de case alaturate intamplator, cu gradini si livezi intinse care dadeau orasului in intreg­ul sau aspectul unui sat mai mare. Analiza Danei Harhoiu¹⁰ incepe cu efectul comple­mentar al deplasarii populatiei fata de caracteristicile naturale ale zonei - drumurile comer­ciale si politice confruntate cu valea sinuoasa a raului Dambovita, cu dealurile si zonele sale abrupte, de coasta. De o importanta deosebita era drumul comercial dintre orasele germane si sudul otoman, trecand prin Lvov, Moldova si Bucuresti, care s-a dezvoltat dupa ce cucerirea de catre turci a cetatilor genoveze de pe tarmul de nord al Marii Negre a blocat drumul ce trecea prin aceste orase. Acest drum dinspre Moldova nu era altul decat Calea Mosilor care forma un unghi drept cu Dambovita, axul sau, daca ar fi fost continuat spre sud-vest, intersectand dealul pe care a fost ridicata in 1655 biserica Patri­arhiei.

Un alt drum, paralel cu axul raului, facuse legatura, din secolul al XIV-lea, intre curtile domnesti din zona subcarpatica si cetatile de la Dunare. Dezvoltarea Bucurestiului in sec­olul al XVII-lea si alegerea sa definitiva drept capitala Tarii Romanesti in jurul anului 1660 (Bucurestiul concurase cu Targovistea in cea mai mare parte a secolului) trebuie de aseme­nea sa fie puse in legatura cu un nou drum de-a lungul Vaii Prahovei catre Brasov, care deservea intinsele mosii ale bogatei si puternicei familii Cantacuzino si, pe la 1700, palat­ul lui Brancoveanu de la Mogosoaea.

Planificarea urbana si organizarea spatiului in oras au avut din cele mai vechi tim­puri o deosebit de importanta latura religioasa si sacra. Nu este deci deloc surprinzator ca studierea urbana a Bucurestiului a inclus si ea o astfel de latura. Dealurile si inaltimile de acest fel puteau foarte bine sa aiba un rol strategic, dar ele erau considerate a fi, mai presus de toate, locuri sfinte unde puteau fi inaltate temple sau biserici. Bisericile si moscheile sunt singurele cladiri a caror orientare in spatiu este sacra. Folosirea astrolo­giei si astronomiei in amplasarea si orientarea cladirilor asaza orasul si geneza sa intr-un cadru mai larg, cosmic. Structura Bucurestiului este concentrica si radiala, cu axis mundi, drumul spre Moldova, traversand centrul cercului, Sfantul Gheorghe Vechi si, mai departe, biserica Patriarhiei de pe deal. Cercul este impartit de sase raze, dintre care doua (cea de nord-est si de sud-vest) traverseaza manastirile de pe dealuri, Radu Voda, respectiv Mihai Voda.

Cercul consta dintr-o serie de inele concentrice care reprezinta dezvoltarea orasului prin bisericile sale. Astfel, primul inel include bisericile din secolul al XVI-lea de la Curtea Veche, Sfantul Gheorghe Vechi si Razvan Stelea; cel de-al doilea si al treilea inel contin bisericile de la inceputul secolului al XVI-lea - Sfantul Nicolae Jicnita, Sf. Dumitru si Ghiormea Banul - iar cel de-al patrulea inel, care a dus ulterior la dezvoltarea orasului fanariot, include biserica Patriarhiei (1654-1658), a Batistei (1660), Otetari (1681) si Arme­neasca (1685).

Importanta cruciala conferita bisericii Sf. Gheorghe Vechi de o astfel de diagrama nu este in nici un fel compatibila cu biserica de astazi din acest loc, care dateaza din 1880, constructia actuala inlocuind o biserica mai veche ridicata in 1724 si distrusa de marele incendiu din 1747. Importanta sa rezida in faptul ca prima biserica, de la 1562, a functionat ca biserica a Patriarhiei pana cand Constantin Serban si-a construit biserica in Dealul Patri­arhiei aproape un secol mai tarziu; de asemenea, in faptul ca aici a functionat prima acad­emie domneasca si, ulterior, Academia Slavona a lui Serban Cantacuzino si ca parohia Sf. Gheorghe era de departe cea mai populata, avand un numar dublu de case fata de oricare alta parohie.

Conceptul de spatiu sacru si cautarea unei geometrii celeste in planificarea urbana s­au estompat de-a lungul secolului al XVIII-lea sub presiunea crescanda a unei populatii tot mai numeroase si a unei puternice dezvoltari a comertului declansata de sosirea a numerosi greci in Principate in timpul domniei fanariote.

In timp ce amintirea Bizantului s-a pastrat, asa cum a remarcat Dana Harhoiu, in spatiul sacru al bisericilor orasului, Bucurestiul secolului al XVIII-lea a devenit, tot sub influenta Constantinopolului, un oras al caravanseraiului urban. Declinul sacrului si religiosului in toate aspectele vietii era, de altminteri, inevitabil, datorita influentei, de data aceasta occi­dentale, a epocii Luminilor, ce incepea sa se faca simtita si ale carei atitudini in privinta problemelor sociale si politice subminau autoritatea Bisericii si a Statului, precum si credinta in concepte cum ar fi monarhia absoluta.

O cercetare intreprinsa la inceputul secolului al XIX-lea a scos la iveala existenta a patruzeci si trei de caravanseraiuri care in romaneste poarta numele de hanuri. Cincis­prezece dintre acestea erau de mari dimensiuni, iar sapte aveau o biserica in mijlocul curtii, exact ca o manastire. Existau trei tipuri de hanuri: structuri simple, dreptunghiulare, cu doua etaje, avand intre douazeci si patruzeci de asociatii de negustori, din care nu s-a mai pastrat nici un exemplar; un alt tip, mai extins, consta dintr-o curte imprejmuita de cladiri pe trei dintre laturi, cum este Hanul Rosu de la inceputul secolului al XIX-lea, ce se inalta inca la intersectia strazilor Selari si Iuliu Maniu pe un teritoriu ocupat mai inainte de resedinta domneasca; sau Hanul cu Tei invecinat, construit in 1833 si la care se ajunge prin Pasajul Blanari. Al treilea tip de caravanserai era foarte amplu, avand in plan forma unei asezari monahale, cu o singura poarta de intrare, uneori facand parte dintr-un turn. Unicul exemplu care se mai pastreaza astazi este Hanul lui Manuc din strada Iuliu Maniu.

Unul dintre cele mai mari si mai vechi hanuri de acest tip era Hanul Serban Voda, construit intre 1683 si 1686 in timpul domniei lui Serban Cantacuzino, de la care si-a luat numele. Se inalta pe locul actualei Banci Nationale (construita intre 1883 si 1885 de arhitectii Cassien Bernard si Albert Galleron). In 1670 acelasi Serban Canatacuzino, pe vremea cand era prefect al orasului, a inceput constructia celui mai mare caravanserai al Bucurestiului, Hanul Sf. Gheorghe, terminat abia treizeci de ani mai tarziu, in timpul domniei lui Constantin Brancoveanu. El era alcatuit dintr-o curte imensa cu impunatoarea biserica Sf. Gheorghe Nou in centru, imprejmuita pe toate cele patru laturi de randuri de cladiri cu doua etaje in care erau gazduite circa doua sute de asociatii de negustori. Vreme de un veac si jumatate, la acest han au tras toti negustorii de seama, aducand cu ei cele mai scumpe si atractive marfuri, venind de la Leipzig, Constantinopol sau Galati. Atat hanul cat si biserica au fost grav afectate de incendiul din 1847, iar demolarea hanului a inceput in 1856, din el nemaisupravietuind decat o mica parte pana cand a fost ridicata, in 1900, Posta Mare (arhitect Alexandru Savulescu), astazi Muzeul de istorie. Biserica a fost restau­rata imediat dupa incendiu de arhitectul catalan Xavier Villacrosse in stil neoroman, insa pe vechile temelii. Distrusa pentru a doua oara de cutremurul din 1940, a fost restaurata in forma sa originala intre 1988-1992 de Stefan Bals.

In zona strazilor Lipscani si Stavropoleos era o aglomerare de hanuri, ceea ce ne ajuta sa ne facem o idee despre trasaturile Bucurestiului comercial in secolul al XVIII-lea si la inceputul celui de-al XIX-lea. Mergand in jos pe ultimul segment al Caii Victoriei intre inter­sectia cu Bulevardul Regina Elisabeta si Dambovita, ne putem imagina ambele laturi ale strazii de-a lungul careia se succedau pe aproape toata portiunea dintre intersectiile cu strazile Lipscani si Maniu, zidurile inalte si in mare masura goale ale hanurilor. Pe latu­ra de vest, unde se ridica acum, impunatoare, asemeni unui palat, cladirea neo-baroca a C.E.C-ului (1896-1900, arhitect Paul Gottereau), era intinsul han Sf. Ion, in timp ce de cealalta parte a strazii, pe ambele parti ale intersectiei cu strada Stavropoleos, se ridicau hanurile Zlatari si Constantin Voda. Zidurile inalte ale hanurilor margineau strada Stavropoleos pe amandoua laturile pe aproape toata lungimea sa: Hanul Zlatari si Hanul Grecilor pe latura de nord, si hanurile Constantin Voda si Stavropoleos pe latura de sud. Patrunzand adanc pe latura de sud a strazii Lipscani, Hanul Grecilor statea fata in fata cu Hanul Serban Voda situat pe latura de nord a strazii.

Mergand mai departe catre est pe strada Lipscani si traversand atat strada Smardan cat si Selari intalnim doua exemple de hanuri care au supravietuit: pe latura de nord, la numerele 63 - 65, Hanul cu Tei, construit in 1833, a carui curte ingusta si lunga se intinde pana la strada Blanari; iar pe latura de sud, la numarul 86, Hanul Gabroveni, din secolul al XVI-lea, care se intinde pana la strada Gabroveni. Daca mergem si mai departe catre est, pe strada Lipscani, si traversam modernul bulevard Bratianu ajungem la biserica Sf. Gheorghe Nou care, inconjurata de largi spatii deschise, este usor de imaginat in mijlocul curtii extrem de intinse a fostului Han Constantin Voda. In sfarsit, coborand pe Bulevar­dul Bratianu, putem ajunge, prin strada Selari, la Hanul lui Manuc, la biserica si ruinele Curtii Vechi si la Hanul Rosu, toate aflate in strada Iuliu Maniu.

Singurul de acest tip care s-a mai pastrat si, in consecinta, nesuportand comparatie, Hanul lui Manuc trebuie sa fi avut o cota inalta, chiar atunci cand existau rivali mai impunatori, datorita proiectului sau unitar si compact, toate cele patru laturi ale curtii con­stand dintr-un soclu de zidarie care sustine doua niveluri de porticuri de lemn cu arcade treflate intre coloanele elegant sculptate, si cu balustrade continue intrerupte doar, ade­sea, de scari ce coboara in cascada. Construit in 1808, hanul a gazduit patru ani mai tarz­iu, la sfarsitul razboiului romano-turc de sase ani, delegatia care a alcatuit textul Tratat­ului de pace de la Bucuresti, prin care, printre altele, se ceda Basarabia Rusiei. Pe la 1865 hanul a fost transformat in hotel, ceea ce a si ramas pana in ziua de astazi, desi nu fara o importanta restaurare si transformare in anii 1969-1970 (arhitect Constantin Joja) care a dezvaluit faptul ca hanul inclusese doua cladiri mai vechi apartinand Curtii Vechi.

La sfarsitul secolului al XVII-lea, Bucurestiul devenise cel mai important oras al Valahiei si unul din principalele centre urbane din sud-estul Europei. Targului de Jos, din jurul Curtii Vechi, i s-au adaugat mai intai Targul de Sus si apoi Targul Cucului in jurul bis­ericii Sf. Gheorghe Nou. In decursul secolului, numarul ghildelor se dublase, ajungand la optzeci. Antonio del Chiaro, secretar italian al lui Constantin Brancoveanu, a descris Bucurestiul ca avand «o forma aproape circulara, cu o circumferinta foarte larga»¹¹. Desi numarul locuitorilor atinsese circa 80.000 conform unui recensamant din acea vreme, orasul era foarte intins, iar populatia avea o densitate redusa, casele fiind «izolate unele de altele ca niste insule, fiecare avandu-si curtea, acareturile, grajdurile si livada sa pro­prie, ceea ce dadea intregului loc un aspect foarte placut si plin de viata»¹². La inceputul secolului al XIX-lea, Thomas Thornton gasea ca Bucurestiul si Iasul aratau «mai degraba ca niste sate mari decat cum erau menite sa arate, ca niste resedinte guvernamentale adica. In amandoua orasele deopotriva, cele mai reprezentative cladiri sunt bisericile si manastirile; in ce priveste palatele boieresti, imprejmuite de curti si gradini intinse, ele ofera un contrast dureros cu locuintele oamenilor de rand, care au un aspect dintre cele mai jalnice»¹³. Pe langa curtea domneasca, cele trei targuri si casele mari boieresti, in Bucuresti mai erau multe manastiri si biserici, caravanseraiuri si bai publice, precum si mori de apa de-a lungul Dambovitei. Fiindca turcii interzisesera construirea de fortificatii in oras, structurile defensive, cum ar fi ziduri inalte imprejmuitoare si turnuri de paza, erau privilegiul exclusiv al palatului domnesc, al manastirilor si al caravanseraiurilor.

Incepand cu veacul al XVI-lea, o serie de gravuri reprezentand Bucurestiul, in gen­eral vazut de pe Dealul Spirii din sudul orasului, infatiseaza in centru un rau mare, in timp ce orasul e plasat pe malul indepartat, zugravit intr-o maniera fantezista, care ne spune mai multe despre felul in care era perceput orasul medieval, decat despre orasul insusi. O gravura din secolul al XVII-lea intitulata «Prospekt der Stadt Bukarest in der Wallachey» ne infatiseaza un oras compact, alcatuit din cladiri cu acoperisuri inalte din mijlocul carora tasnesc un mare numar de turnuri inalte si subtiri cu acoperisuri conice, ca un fel de San

Gimignano nordic. O masa mai impresionanta si mai densa de cladiri, cu un turn patrat amintind de Campanila de la San Marco din Venetia, marcheaza pozitia curtii domnesti, in timp ce un turn de paza ortogonal, foarte inalt, facand parte din sistemul defensiv de metereze si bastioane ce imprejmuieste orasul, sugereaza ca pericolul cel mai mare si mai constant era reprezentat de turci, dinspre sud. Bineinteles, descoperim in prim-plan-ul gravurii o tabara a armatei turcesti. Cel mai fantastic dintre toate este peisajul din fun­dal, in nordul orasului - un lant de munti golasi unde se afla de fapt un al doilea curs de apa.

O alta gravura, de la inceputul secolului al XVIII-lea, infatiseaza orasul complet incer­cuit de ziduri si turnuri crenelate, cu cladiri inghesuite intre care se disting, predominante, siruri de case cu frontoane, avand trei sau patru etaje, precum si turnuri in forma de minaret impodobite cu simbolul islamic al semilunii. Intr-un mod mai plauzibil sunt prezen­tate cele doua drumuri de acces, destul de apropiate unul de celalalt, fiecare traversand raul peste un pod simplu de lemn si ducand la o poarta a orasului. Existau, de fapt, doua cai principale de acces, dinspre sud: Calea Rahovei, ducand la Curtea Veche, si Calea Serban Voda, ducand la biserica Sf. Gheorghe Vechi, ultima fiind cea urmata intotdeau­na de domnii fanarioti si de trimisii sultanului care veneau la Bucuresti de la Constan-tinopol.

Pana ce a fost taiata Calea Victoriei, Calea Serban Voda a fost cea mai importanta strada si una dintre cele cinci artere principale ale vechiului Bucuresti. Mai pot fi inca vazute, in segmentul initial al acestei strazi, doua biserici avand o importanta mai degraba istorica decat artistica. Sfanta Ecaterina se ridica pe locul unei manastiri din secolul al

XVI-lea in apropierea locului unde, in 1631, aga Matei din Brancoveni i-a infrant pe boierii domnitorului Leon Tomsa si a urcat pe tronul tarii sub numele de Matei Basarab. Biser­ica actuala a fost construita in 1774 de sotia domnitorului Alexandru Ipsilanti, Ecaterina, fiind apoi restaurata dupa marele foc din 1847. In apropiere, pe latura de est a strazii, ascunsa de pomi, se afla una din cele mai mari biserici din Bucuresti, Sfantul Spiridon Nou, construita intre 1852 si 1858 in stil neoroman. Ea se inalta pe locul unei biserici mai vechi, construita de domnitorul Scarlat Ghica (1758-1761 si 1765-1766) si de fiul sau, Alexandru Ghica (1766-1768). Scarlat Ghica este ingropat in biserica impreuna cu alti trei domni fanarioti: Nicolae Mavrogheni (1786-1790), Constantin Hangerli (1797­1799), amandoi executati conform ordinelor venite de la Constantinopol, si ultimul dom­nitor fanariot, Alexandru Sutzu (1818-1821).

Domnia unui print fanariot era de obicei prea scurta pentru ca el sa poata intreprinde un program de constructii mai amplu. O stralucita exceptie este Nicolae Mavrocordat care a construit manastirea Vacaresti la circa cinci kilometri sud de oras si in timpul domniei caruia au fost construite bisericile Cretulescu (1720-1722) pe Calea Victoriei si Stavropoleos (1724) pe strada Stavropoleos. Manastirea Vacaresti, demolata in 1985 din ordinul lui Ceausescu sub pretextul necesitatii amplasarii pe acel loc a unui nou palat de justitie, a fost descrisa drept cel mai mare complex arhitectonic manastiresc din veacul al XVIII-lea din sud-estul Europei. A fost construita in doua etape, datorita razboiului aus­tro-turc din 1716-1718. Incepute in 1716, lucrarile au fost intrerupte vreme de trei ani cand armata austriaca, sub conducerea generalului Stainville, a intrat in Bucuresti si l-a luat prizonier pe Mavrocordat, intemnitandu-l la Sibiu. Reinscaunat in 1719, Mavrocor­dat a continuat lucrarile vreme de alti trei ani si in 1722 a terminat manastirea, alcatuita dintr-o curte imensa, imprejmuita de mai multe randuri de cladiri monahale si laice, inclu­siv o resedinta domneasca in coltul dinspre nord-vest. Axul dominant al manastirii pornea de la poarta de intrare, situata in zidul dinspre apus, traversa biserica manastirii, o cladire complet autonoma, amplasata in mijlocul curtii, si se prelungea pana la capela din zidul dinspre rasarit. Desi fusesera folosite drept inchisoare vreme de mai bine de o suta de ani, cladirile manastirii fusesera restaurate mai inainte ca ordinul final de demolare sa fi fost dat.

Inaintea lui Nicolae Mavrocordat, familia Cantacuzino si Constantin Brancoveanu, a carui mama era o Cantacuzina, fusesera mari ctitori. Domnitorul Serban Cantacuzino si-a construit un palat in 1678, anul urcarii sale pe tron, pe un teren ce-i apartinea in Tar­gul de Jos, in zona strazii Doamnei si a Caii Victoriei. Fiind resedinta sa favorita, palatul a fost permanent folosit pe durata domniei lui de zece ani, dar la scurt timp de la moartea sa a cazut in paragina. Restaurat si transformat multi ani mai tarziu, a devenit sediul Legatiei rusesti dupa razboiul de Independenta si, in consecinta, o data in plus, scena unor fascinante evenimente politice si mondene. Parasit dupa Revolutia rusa, a fost in cele din urma vandut de catre URSS si in final demolat, in 1935, pentru a permite extin­derea strazii Doamnei.

Efecte mai durabile in timp a avut reoganizarea de catre Serban Cantacuzino a Acad­emiei Slavone de la Sfantul Gheorghe Vechi, ce avea deja o vechime de o suta de ani; domnitorul a transformat-o intr-unul din cele mai importante centre de invatamant din Balcani; de o deosebita importanta a fost, de asemenea, renasterea activitatii tipografice a capitalei, sub patronajul domnitorului, al carei cel mai important rezultat a fost tiparirea in 1688 a primei Biblii in limba romana. Reinsufletita Academie Slavona avea sa fie curand depasita de Scoala Greceasca a lui Brancoveanu de la manastirea Sfantul Sava, care se afla pe locul actualei Piete a Universitatii. Manastirea, reconstruita de Brancoveanu pe un teren unde se afla o fundatie din secolul al XVI-lea si luandu-si numele de la o manastire de langa Ierusalim careia ii fusese inchinata, a devenit celebra datorita scolii care i-a fost asociata si unde puteau fi studiate, in greceste, retorica, filosofia, logica, stiintele exacte, astronomia, geologia si limbile straine. Scoala - unde nu s-a tinut nici un curs in romaneste pana in 1818, in ciuda reorganizarii intreprinse de Alexandru Ipsilanti, in spiritul Luminilor, in 1776 - a fost in cele din urma demolata in 1855 pentru a face loc cladirii Universitatii (arhitect Alexandru Orascu) si pietei si bulevardului ce fusesera proiectate.

Cea mai mare ctitorie a lui Serban Cantacuzino, inceputa in 1679, a fost, fara indoiala, manastirea Cotroceni, situata pe un deal ce constituie o parte din malul sudic, abrupt, al raului Dambovita, la circa trei kilometri vest de centrul orasului, in ceea ce mai era inca, la sfarsitul secolului al XVI-lea, padurea ce acoperea cea mai mare parte a malului drept al raului. Astazi poarta numele de Palatul Cotroceni, devenind, dupa Unire, resedinta de vara, iar mai recent resedinta permanenta, a conducatorilor statului. Chiar de la inceput manastirea includea o resedinta domneasca unde domnitorul si suita sa se retrageau pen­tru odihna sau refugiu ori pentru ca resedintele domnesti din centrul orasului nu mai erau locuibile. Atat Alexandru Ioan Cuza, cat si Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1866­1914) - acesta din urma pana la terminarea castelului Peles de la Sinaia in 1880 - au folosit Cotroceniul ca palat de vara. Dupa 1888, manastirea a devenit resedinta perma­nenta a printului Coroanei, Ferdinand, si pentru el si sotia lui, viitoarea regina Maria a Romaniei, a fost daramata vechea resedinta domneasca si inlocuita cu o cladire mai majes-tuoasa, proiectata de arhitectul francez Paul Gottereau in stil clasic venetian. Cativa ani mai tarziu, arhitectul roman Grigore Cerchez a reconceput aripa nordica in stil national romantic, adaugand o sala mare, cu o terasa deasupra si doua incantatoare foisoare cu coloane, dintre care unul era replica faimosului foisor de la manastirea Hurez, marea cti­torie a lui Brancoveanu din judetul Valcea.

Pana in 1984, in cea de a a doua curte a manastirii Cotroceni se inalta biserica manastirii, care, impreuna cu cateva dintre cladirile din preajma, ce includeau bucataria veche si un sir de chilii boltite, era tot ce mai ramasese din vechea manastire. Planul bis-

ericii era alcatuit dintr-un naos treflat peste care se inalta o turla centrala boltita, si dintr-un larg pronaos dreptunghiular in care douasprezece coloane de piatra cu ornamente sculptate sustineau o a doua turla, mai joasa. Intrarea in biserica era formata de un prid­vor cu arcade care se intindea pe toata latimea pronaosului. In 25 aprilie 1984 s-a dat ordinul de demolare a bisericii. Nu s-a oferit nici o justificare, dar se stia ca Palatul Cotroceni era una din resedintele lui Ceausescu si ca acestuia nu-i placeau bisericile. Din fericire, arhitectul care a fost insarcinat cu operatiunea a desfacut biserica in bucati cu o grija deosebita, numerotand si depozitand toate fragmentele de zidarie, asa incat bis­erica ar putea fi recladita cu pastrarea unui destul de mare grad de autenticitate.

In 1683, anul asediului Vienei, sotia lui Serban Cantacuzino, Maria, a ctitorit Biseri­ca Doamnei care se mai pastreaza inca si in ziua de astazi, in apropierea locului unde s­a aflat palatului domnitorului si peste drum de edificiul in stil national romantic al Bancii Marmoros-Blank (1915 - 1923, arhitect Petre Antonescu), in prezent Banca Romana de Investitii. Frumoasele coloane ale pridvorului si coloanele mai mari care separa pridvorul de acces sunt foarte asemanatoare cu coloanele demolatei biserici Cotroceni. Cu exceptia clopotnitei de deasupra pronaosului, care a disparut de multa vreme, si a frescelor inte­rioare din care s-au mai pastrat doar fragmente, biserica s-a conservat bine si, cu remar­cabilul sau pridvor si interiorul bine proportionat, este foarte reprezentativa pentru epoca in care a fost construita.

Unul din fratii lui Serban Cantacuzino, Mihai, care era mare spatar, a construit manastirea Sinaia (1690) in semn de recunostinta pentru intoarcerea sa, a mamei si a sorei sale cu bine dintr-o calatorie in Tara Sfanta si la manastirea Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai, numele acesteia din urma avand sa fie dat noii manastiri si, mai tarziu,

orasului care s-a dezvoltat in jurul ei. In Bucuresti, spatarul a fundat in 1695 Spitalul Coltea si biserica de pe Bulevardul Bratianu (fost Coltea), iar in 1699 exceptionala biserica Fun-denii Doamnei, in satul Fundeni, pe malul de rasarit al lacului Pantelimon, la sapte kilo­metri nord-est de oras. Biserica spitalului, construita pe locul unei foste biserici de lemn, este unul dintre cele mai frumoase exemplare de arhitectura valaha din secolul al XVII-lea, cu un remarcabil portal baroc si cu un pridvor cu totul deosebit in boltile si arcadele caruia se mai pastreaza inca un numar de fresce interesante. Cladirile spitalului pe care le vedem astazi, grupate in jurul unei curti intinse, sunt rezultatul unei recladiri si extinderi, in 1888, a spitalului original. Tot atunci a fost demolat si Turnul Coltei - una dintre cele mai des reprezentate embleme ale orasului - a carui parte superioara se naruise la cutremurul de la 1812, daramarea turnului fiind justificata de deschiderea noului bulevard, parte a axei nord-sud a orasului, incluzand bulevardele Lascar Catargiu, Magheru, Balcescu si Bratianu, axa care nu a fost definitivata decat dupa primul razboi mondial.

Biserica Fundenii Doamnei este extraordinara - si probabil unica - datorita celor sapte­sprezece panouri stucate in relief care ii orneaza peretii exteriori, panourile dinspre nord fiind serios afectate de conditiile de clima nefavorabile. Desi e imposibil de explicat, influ­enta persana este neindoielnica si poate fi identificata in florile, pasarile, fantanile si mai ales palatul absolut unic care reprezinta subiectele acestor decoratiuni.

Se presupune ca mesterul stucator care a lucrat la biserica Fundenii Doamnei s-a ocupat si de decorarea cu stucatura cu motive florale la Palatul Potlogi, una dintre resedintele de la tara construite in imprejurimile Bucurestiului de echipa de mesteri con­structori alcatuita de Constantin Brancoveanu in acest scop. Inca din prima jumatate a secolului al XIV-lea, boierii mai importanti se apucasera sa-si construiasa resedinte per­sonale la tara, una dintre primele resedinte fiind cea a lui Udriste Nasturel, cumnatul lui Neagoe Basarab. O parte din aceasta resedinta mai poate fi vazuta inca la Heresti, la vreo patruzeci de kilometri sud de Bucuresti, descrisa de Paul de Alep, care a vazut-o pe vre­mea cand era noua, drept «un palat fara egal in lume, cu exceptia poate a Frantei, con­struit atat pe dinauntru cat si pe dinafara in piatra slefuita»¹⁴. Marele paharnic Constan­tin Cantacuzino, tatal lui Serban si Mihai, avea o proprietate intinsa la Filipestii de Targ, la vest de Ploiesti. Splendoarea acesteia l-a uimit pe Paul de Alep care a considerat palat­ul, astazi doar ramasita unei ruine, «mai frumos decat orice altceva in oras», camerele sale numeroase fiind «concepute si ornamentate in stilul palatelor de la Constantinopol» cu posibilitatea de «a face minunate bai fierbinti in splendidele scaldatoare de marmura»¹⁵, apa fiind adusa de la rau cu ajutorul unor mecanisme si al unui sistem de canale prin care puteau fi irigate, de asemenea, livezile si gradinile de legume. In apropiere de Magureni, pe la 1670, nepotul lui Constantin, Parvu, care studiase la Constantinopol, a construit si el o resedinta de familie, de dimensiuni apreciabile, insa si aceasta este azi in ruine.

La Bucuresti, modificarile si extinderile aduse Curtii Vechi de catre Constantin Bran-coveanu au fost deosebit de apreciate de contemporanii sai. Antonio del Chiaro scrie cu mandrie - si deloc surprinzator - ca «palatul a fost construit in intregime din piatra, cu scara principala din marmura».¹⁶ Palatul includea cateva sali mari, boltite, dintre care una, sala tronului, avea un sir de coloane chiar in mijloc. In fata palatului se intindea o gradina pe care del Chiaro a descris-o ca fiind «foarte frumoasa, de forma patrata si proiectata cu bunul gust al unui italian».¹⁷ Marea schimbare care s-a produs in timpul domniei lui Brancoveanu a fost punerea in aplicare a principiilor clasice in proiectare si planificare. Aceasta influenta se poate sa fi venit prin Franta lui Ludovic al XIV-lea, prin Rusia lui Petru cel Mare, sau direct din Italia. Ea este deosebit de clara in simetria si ordinea ce pot fi remarcate la palatele de la Potlogi, Doicesti si Mogosoaea.

Dintre toate palatele lui Brancoveanu, Mogosoaea, a carui constructie a inceput in 1700, este singurul care a supravietuit mai mult sau mai putin in intregime. Este prima oara cand palatul se ridica in mijlocul a ceea ce initial a fost o curte dreptunghiulara vasta, imprejmuita din trei laturi de ziduri inalte (latura dinspre lac fiind lasata deschisa), in vreme ce mai inainte palatele domnesti faceau parte din structurile incintei. Nu numai ca palat­ul este acum complet detasat, dar una din laturile sale mai lungi se deschide catre peisajul indepartat de care este legata printr-o serie de terase care coboara catre lac. Brancoveanu abia de a apucat sa stea doisprezece ani in noul sau palat somptuos inainte de a fi detronat. Mogosoaea a devenit o vreme caravanserai. In timpul razboiului ruso-turc din 1769-1774 a fost grav avariata atunci cand trupele rusesti au ocupat Bucurestiul. O prima incercare de restaurare a fost facuta de domnitorul Gheorghe Bibescu in 1850, acesta mostenind palatul prin casatoria sa cu o Brancoveanca. Continuata de fiul sau Nicolae, cu ajutorul unui arhitect francez, restaurarea a fost in cele din urma incheiata, cu concursul unui arhi­tect venetian, Domenico Rupolo, de catre George si Martha Bibescu, dupa primul razboi mondial, palatul redevenind locuinta precum si centru de activitate mondena si politica. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, sub regimul comunist, statul a confiscat propri­etatea, transformand palatul in muzeu.

Desi Bucurestiul la sfrarsitul fazei medievale a istoriei sale se adapta realitatii in masura in care «religia», dupa cum scrie Lewis Mumford, «facea loc comertului, iar „credinta', „creditului'»¹⁸, substanta spirituala tinzand sa se piarda o data cu insasi dezvoltarea orasului, au continuat sa fie construite biserici noi sub fanarioti, dar de catre boieri, negus­tori sau preoti mai degraba decat de catre domnitori si adesea in zone aflate in secolul al XVIII-lea in afara granitelor orasului. Un exemplu este biserica Mantuleasa, la inter­sectia strazilor Mantuleasa si Negustori, o cladire mica, dar bine proportionata, cu o clopot-

¹⁹ Dana Harhoiu, op. cit

nita eleganta si frumoase fresce interioare, construita in 1734 de Manta Precupetul, al carui nume se referea la o indeletnicire negutatoreasca disparuta de multa vreme. Mai este si micuta si incantatoarea biserica Stejar in apropierea intersectiei dintre strazile Campineanu si Luterana, in spatele fostului Palat Regal, construita in 1743 de Tanase Capitanul si restaurata de Regele Carol I cu intentia de a o transforma in capela regala. Sau mai exista, in Calea Grivitei, Biserica Manea Brutaru, cu clopotnita sa separata, con­struita in 1777 si numita dupa ctitorul ei, starostele breslei brutarilor.

Dintre bisericile construite in afara granitelor orasului, trei merita mentionate: Sf. Elef-terie Vechi, la jumatatea drumului catre Cotroceni, pe malul drept al Dambovitei, con­struita intre 1741 si 1744 de mitropolitul Neofit cu bani lasati in acest scop de negus­torul Maxim Lupetu; biserica Mavrogheni, in strada Monetariei, lateral fata de Bulevar­dul Kiseleff, construita, impreuna cu o resedinta domneasca si o gradina frumoasa din care nu s-a mai pastrat nimic, de catre domnitorul Nicolae Mavrogheni in 1789, anul in care trupele austriece comandate de printul Frederick de Saxa-Coburg au ocupat Bucurestiul; de asemenea, biserica Sf. Nicolae de la Baneasa, care este tot ce a mai ramas din stralucita curte a proetului-boier Enachita Vacarescu, si a carei constructie, inceputa in 1755, a fost de doua ori intrerupta de razboaiele ruso-austro-turce, pentru a fi in cele din urma incheiata in 1792, biserica fiind capela privata a curtii.

Cea mai indragita si cea mai frumos ornamentata dintre bisericile secolului al XVIII-lea a fost si ramane biserica Stavropoleos, pe strada cu acelasi nume. Construita in 1724, in plan simplu, dreptunghiular, de catre calugarul grec Ioanichie, drept capela a hanului sau, a fost extinsa in 1730 prin adaugirea unui pridvor minutios decorat si a unor abside laterale. Biserica preferata a aristocratiei era Domnita Balasa, situata intr-o gradina spatioasa la capatul dinspre rasarit a ceea ce astazi a devenit strada Sfintii Apostoli, dar care a fost, inaintea construirii noului centru al lui Ceausescu, portiunea de inceput a Caii Rahovei. Biserica pe care o vedem astazi, a patra constructie pe acest loc, este un edi­ficiu inalt, de caramida, cu cinci turle, ridicat intre 1881 si 1888 in stil national-roman-tic de catre Alexandru Orascu, arhitectul care a fost insarcinat si cu construirea Univer­sitatii, pe care insa a proiectat-o, nu lipsit de inspiratie, in stil Paladian. Prima biserica de pe acest loc a fost insa construita in 1751 de catre fiica lui Brancoveanu, Balasa; a fost reconstruita in 1831 de banul Grigore Brancoveanu dar, datorita faptului ca s-a prabusit la cutremurul din 1838, a fost reconstruita pentru a treia oara de catre sotia lui Grigore, Safta.

Ar fi de neconceput sa omitem intr-un eseu dedicat Bucurestiului biserica Bucur, fie numai si pentru asocierea ei cu ciobanul Bucur care, potrivit legendei, a fondat Bucurestiul la sfarsitul secolului al XIV-lea, construind aceasta biserica in locul unde isi ducea oile

²⁰ Gheorghe Crutzescu, op. cit., p. 28.

²¹ Gheorghe Crutzescu, op. cit., p. 47.

la pascut. Dana Harhoiu a subliniat faptul ca romantismul secolului al XIX-lea a fost cel care a facut legatura intre aceasta legenda si existenta pastorala a romanilor si ca a fost nevoie de perspectiva mitica si religioasa a lui Mircea Eliade pentru a restabili dimensi­unea mitica a acestei traditii si a-l considera pe «Bucur drept un precursor, dotat cu intelegerea semnelor, destinat a vedea materializarea unei energii superioare in devenirea cosmica a acestui loc».¹⁹ Bisericuta, care pare a face parte dintr-un sat mai degraba decat din capitala unei tari, a fost de fapt construita in 1743 drept capela a cimitirului manastirii Radu Voda, aflata in imediata apropiere.

Cele mai frumoase dintre bisericile secolului al XVIII-lea sunt si cele mai vechi: bis­erica manastirii Antim, fondata la 1714 de mitropolitul Antim Ivireanu, si biserica Cretules-cu, construita intre 1720 si 1722 de vornicul Iordache Cretulescu. In ciuda pierderii zidu­lui sau dinspre apus si a celei mai mari parti din zidul dinspre nord, unde a fost con­struita o casa sinodala in a doua decada a secolului al XX-lea, precum si in ciuda pagube­lor ireparabile produse ambientului sau de catre noul centru al Bucurestiului, manastirea Antim, cu impresionanta sa poarta de intrare cu clopotnita, aliniata impreuna cu biseri­ca de-a lungul aceleiasi axe centrale, cu capela, cu chiliile si cu bucatariile sale dispuse simetric, cu exceptionala sa sculptura in piatra, ramane un monument de o deosebita valoare artistica. Biserica Cretulescu este extrem de bine proportionata, cu un pridvor impunator, doua turle si ziduri de caramida decorate cu multa finete cu panouri si bolte false. Biserica n-a fost construita pe langa vreun han, dar ctitorul ei a zidit cateva case prin preajma, ceea ce a permis bisericii sa se transforme in manastire dupa vreo patruze­ci de ani. In 1822 consulul prusac la Bucuresti, Ludovic Kreutchely, gaseste biserica impre­jmuita de un han mare, din care s-a pastrat o parte pana in 1939.

Biserica Cretulescu a fost construita la ceea ce era pe vremea aceea «poarta» de nord
a orasului, intr-un loc ce se numea «Putul cu zale», amintind prezenta in trecut a unei
fantani. Bucurestiul, cu cele cinci vai de rauri ale sale, cu Colentina si Dambovita, aman-
doua bine alimentate de izvoare, n-a dus niciodata lipsa de apa. Este intr-adevar axiomat-
ic faptul ca un oras poate supravietui si inflori doar daca are acces la o sursa adecvata
de apa curata. Preaplinul Bucurestiului din acest punct de vedere este reflectat in
numeroasele toponime care au in compunere cuvinte ca apa, put, izvor, parau si in spe-
cial fantana, cu sensul de structura construita pentru aprovizionarea neintrerupta cu apa
de baut. Una din bisericile daramate de Ceausescu se chema Izvorul Tamaduirii si se gasea
pe strada Putul cu Apa Rece. Exista strazi care se numesc Apele Vii, Fantanica, Putul de
Piatra, Putul cu Plopi si mai sunt multe altele purtand nume asemanatoare. Fantana mod-
erna din fata cladirii Cercului Miliar la coltul Bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei, o
constructie monumentala neoclasica ridicata in 1912 conform planurilor lui D. Manoles-
cu,                          U. Stefanescu si

E. Doneaud, care a inlocuit faimoasa biserica Sarindari construita in epoca lui Matei

Basarab, se afla pe locul uneia dintre cele mai vechi fantani din Bucuresti «cu apa de izvor adusa de la mare distanta, cu multa cheltuiala».²⁰

In 1786 domnitorul Nicolae Mavrogheni a construit fantana din fata bisericii Izvoru­lui Tamaduirii, ridicata tot de el, si a adus apa in casele catorva boieri. O alta fantana, Cismeaua Rosie, a fost inaltata in 1800 la intersectia dintre Calea Victoriei si strada Gen­eral Berthelot, al carui nume initial a fost strada Fantanei. Tevile pentru alimentarea cu apa au fost instalate dupa razboiul de Independenta de catre inginerul elvetian B. Urelly Ziegler, lucrarile debutand in 1884 si incheindu-se in 1888, an in care a fost inceputa canalizarea Dambovitei in interiorul orasului. Portiunea de rau dintre Piata Natiunilor Unite si Piata Unirii a fost acoperita inaintea celui de-al doilea razboi mondial, atragand comen­tariul ca «acest rausor blestemat care a fost la vremea lui oglinda Curtii Vechi, a Curtii Arse, a curtii lui Brancoveanu si a atator evenimente pline de fast princiar va ramane de acum de-a pururi un canal de scurgere».²¹ Totusi, sub regimul comunist postbelic, pe Dambovita a fost construit un baraj si s-a format un lac de acumulare cam la cinci kilo­metri in amonte; iar portiunea centrala, care fusese acoperita, a fost din nou decopertata si expusa vederii sub forma unui canal. Exista posibilitatea, sustinuta de desfasurarea concursului de arhitectura «Bucuresti 2000», ca sectiunea ce traverseaza Piata Unirii, si care a ramas in continuare sub pamant, sa fie de asemenea scoasa la vedere.

Valea raului Colentina de la nord de oras s-a dovedit a fi o centura verde care a sta­bilit in acelasi timp o limita naturala extinderii catre nord a orasului. Aceasta vale a fost transformata, cu incepere din perioada interbelica si continuand dupa al doilea razboi mon­dial, intr-un lant de lacuri - Mogosoaea, Straulesti, Grivita, Baneasa, Herastrau, Floreas-ca, Tei, Pantelimon si Colentina - care se constituie intr-o minunata si intinsa zona de agrement, odihna si sport.

Razboaiele, ca si incendiile, cutremurele si epidemiile erau evenimente obisnuite in istoria Bucurestiului. In cei doua sute de ani dintre al doilea asediu al Vienei in 1683 si razboiul de Independenta dintre 1877 si 1878 au fost, daca numaram si Revolutia de la 1848, nu mai putin de zece razboaie in care au fost implicate Turcia, Rusia, Austria si Principatele in diferite variante de aliante. Razboaiele au insa, uneori, o latura pozitiva, si, in ceea ce priveste Bucurestiul, inginerii si cartografii austrieci si rusi au fost cei din­tai care, in timpul ocupatiei orasului de catre respectivele lor armate, au schitat primele sale planuri, mai intai rusii in 1770, apoi austriecii in 1789. Aceste planuri, precum si altele ulterioare, mult mai amanuntite, cum ar fi cel al maiorului Borrotin, reprezinta o inestimabila sursa de informatii si au pus bazele planificarii urbanistice.

Desi mai fusesera inainte doua ocupatii rusesti, in 1769 si 1808, efectul cel mai de durata si mai pozitiv l-au avut razboiul ruso-turc de la 1828-1829 si ocupatia si admin­istratia ruseasca in ambele Principate, intre 1828 si 1834. Tratatul de pace de la Adri-anopol din 1829 a confirmat autonomia administrativa a principatelor, dar a mentinut

ocupatia ruseasca pana la acoperirea despagubirilor de razboi.

Regulamentul Organic stabilea com­petenta generala a organismelor centrale; crea servicii publice si specializate avand sarcini bine definite; separa justitia de administratie; desfiinta monopolul ghilde­lor, incurajand astfel dezvoltarea industriei; si introducea cu sistem unic de impozitare, capitatia. S-ar putea spune ca planificarea urbanistica propriu-zisa dateaza din vre­mea Regulamentului Organic, care cerea ca orasele sa Instituie organe administrative care sa le dirijeze dezvoltarea. Cerintele includeau pregatirea planurilor de cadastru si sta­bilirea de limite pentru dezvoltarea orasului; deschiderea de noi drumuri (de obicei para­lele cu arterele deja existente) pentru a usura circulatia tot mai intensa a vehiculelor; si, cel mai important, folosirea unor materiale de constructii durabile, cum ar fi caramida sau piatra, in locul materialelor usoare, inflamabile din care erau construite majoritatea vechilor cladiri ale Bucurestiului. In sfarsit, oricine dorea sa construiasca, trebuia sa obtina o autorizatie de la administratia orasului. Noile masuri vizand exercitarea unui control asupra materialelor de constructii si cerinta suplimentara de a se demola, oriunde era posibil, cladirile vechi care reprezentau un pericol de incendiu nu au impiedicat izbuc­nirea marelui parjol din 1847, cand Bucurestiul a ars vreme de trei zile si trei nopti, jumatate din oras fiind mistuit de flacari.

Daca ocupatia ruseasca a intarit printre romani ideea unitatii si independentei, ea a deschis in mod paradoxal si calea unei deosebit de puternice influente occidentale. In 1832 generalul conte Pavel Kiseleff, presedinte plenipotentiar al divanurilor Moldovei si Tarii Romanesti, a carui politica o continua pe cea a raposatului sau tar, liberalul si refor­matorul Alexandru I, a trasat Soseaua Kiseleff, care prelungeste Calea Victoriei catre nord, printr-o zona de padure, pana la Piata Presei Libere de astazi cu monumentala sa cladire stalinista, avand un aspect complet strain de oras si, mai departe, pana la lacurile Herastrau si Baneasa. Spre deosebire de cladirea stalinista, soseaua a fost un frumos cadou facut de rusi orasului, cadou ce avea sa fie pus si mai mult in valoare in anii 1840 si 1850 de catre domnitorii frati Gheorghe Bibescu si Barbu Stirbey, prin intinsele gradini ce au fost proiectate de arhitectul peisagist german Wilhelm Meyer, cel care intre 1850 si 1852 a conceput in stil romantic englezesc si frumoasa gradina Cismigiu. Cativa ani mai tarziu, in 1859, anul unirii Principatelor, a fost deschis la capatul de sud al Caii Serban Voda primul si cel mai mare dintre optsprezece cimitire, Cimitirul Bellu.

Gradinile publice, parcurile, cimitirele erau toate un element esential din ceea ce la mijlocul secolului al XIX-lea era consid­erat a fi un oras modern. Pe langa Soseaua Kiseleff si Gradina Cismigiu mai erau Par­cul Carol I in partea de nord a orasului, proiectat in 1903 de arhitectul peisagist francez Redont si construit pentru a gazdui expozitia aniversara dedicata celor patruze­ci de ani de domnie ai regelui; Gradina Botanica de la Cotroceni, realizata in anii 1890 si transformata in gradina publica de arhitectul Octav Doicescu intre cele doua

razboaie; si Parcul Carol al II-lea pe malul lacului Herastrau, construit in 1936 pentru expozitia «Luna Bucurestilor» din care o parte, Muzeul Satului, s-a permanentizat, extinzan-du-se foarte mult cu casele si curtile sale taranesti autentice, stramutate de la locul lor de origine si reinaltate intr-o ambianta idilica.

Tot in secolul al XIX-lea a aparut si conceptul de infrastructura a orasului - drumuri, poduri, scurgere, canalizare etc. - facandu-se legatura intre o infrastructura solida si sanatatea locuitorilor. Activitatea lui Haussmann la Paris a avut o influenta directa asupra planificarii Bucurestiului. Daca anii 1850 marcheaza inceputul istoriei centrului Parisului modern, 1857 este anul in care a fost facut la Bucuresti inceputul prin taierea Bulevar­dului Carol I, o parte a arterei est-vest care incepe in Piata Universitatii si care a fost con­tinuata in anii 1870 catre vest prin Bulevardul Elisabeta si in 1890 catre est prin Bule­vardul Pache Protopopescu. O artera similara, pe directia nord-sud, in linii mari paralela cu Calea Victoriei, a fost inceputa in 1894 cu portiunea dreapta dinspre nord, dintre Piata Romana si Piata Victoriei, care se cheama Lascar Catargiu, si a fost continuata in 1906 cu portiunile centrala si de sud - bulevardele Magheru, Balcescu si Bratianu, terminate abia dupa primul razboi mondial, la timp pentru a profita de perioada de mare avant in constructii dintre cele doua razboaie. Drept rezultat al acestui avant deosebit, bulevardele Magheru si Balcescu prezentau la sfarsitul perioadei, si mai prezinta inca, o desfasurare arhitectonica unica ilustrand miscarea modernista a anilor '30.

Daca Regulamentul Organic de la 1831 a pus bazele planificarii urbanistice, Focul cel mare de la 1847 a facut necesara reconstruirea unei mari parti a Bucurestiului, oferind ocazia genezei unei capitale demne de Principatele Unite (1859), devenite in 1877 o natiune independenta, iar in 1881 regat. Cateva dintre casele mai impunatoare, construite din zidarie, au supravietuit focului. Una dintre acestea a fost casa stolnicului Dinicu Goles-

²² In 1811, dintr-o populatie de 100.000, 3000 lucrau in industrie si comert.

cu (1812-1815), care se inalta pe locul unde se afla latura de sud a fostului Palat Regal, astazi Palat al Republicii si Muzeu National de Arta. Casa, cu doua etaje, construita in stil neoclasic, avea cel putin 25 de camere, dintre care una, «salonul», era intr-adevar foarte mare pentru Bucurestiul de atunci. Cumparata de stat in 1832, casa a devenit palatul dom­nitorului Alexandru Ghica, ai carui succesori, Gheorghe Bibescu si Alexandru Stirbei, au folosit-o numai pentru festivitati, preferand sa locuiasca in continuare in propriile lor case. Atat Alexandru Ioan Cuza cat si Carol I au facut din casa resedinta lor domneasca, desi Carol I, dupa ce a devenit rege, a considerat necesar sa construiasca primul Palat Regal (1882-1885, arhitect Paul Gottereau), legandu-l de casa printr-o structura boltita continand un «salon» circular. Dupa un incendiu in 1927, Palatul Regal a fost complet reconstru­it, in forma de U, dupa grandioasele planuri in stil Paladian ale lui Nicolae Nenciulescu

(1930-1937).

Casa lui Dinicu Golescu a devenit palat domnesc mai degraba datorita pozitiei decat maretiei sale. Mult mai intins si mai impunator amplasat insa, in afara Bucurestiului, pe malul lacului Tei, era palatul lui Grigore Dimitrie Ghica, construit in 1822, anul in care Ghica s-a urcat pe tronul Tarii Romanesti ca primul domn pamantean dupa mai bine de un secol de domnii fanariote. Asemeni Casei Golescu, Palatul Ghica Tei, asa cum avea sa fie denumit, este construit dupa un plan clasic pur, prin faptul ca o estrada de piatra neslefuita sustine un piane nobile impartit in arcade de coloane corintice sprijinind o cornisa cu frontoane pe partile laterale. Catre sfarsitul domniei sale, in 1833, Ghica a adaugat o capela construita in plan oval, cu patru nise adanci in forma de semicerc pe care se sprijina o bolta si un tambur circular. Amadoua cladirile sunt de inspiratie occi­dentala, transpuse parca din Apus pe solul romanesc in cadrul procesului de occiden-talizare care a reprezentat o reactie impotriva influentei grecesti preponderente a perioad­ei fanariote.

O casa care a supravietuit incendiului in chiar centrul Bucurestiului este cea a vor­nicului Slatineanu, pe coltul strazii Edgar Quinet cu Calea Victoriei, astazi restaurantul Capsa. In aceasta casa, in 1879, in faimosul salon Slatineanu, colonia de germani din Bucuresti, care sarbatorea victoria armatei prusace asupra francezilor, a fost bombar­data cu pietre aruncate pe geamurile cladirii de demonstrantii studenti pro-francezi, inci­dent in urma caruia printul prusac Carol I a amenintat cu abdicarea. Trei ani mai tarziu, Grigore Capsa, care invatase arta culinara de la Boissier la Paris, a cumparat casa si a transformat-o in confiserie, saion de the, restaurant si hotel, confiseria si saionui devenind nu numai cele mai bune din oras, dar si un loc de intalnire al lumii bune, ceea ce au si ramas - asa cum cititorii lui 777e Fortunes of Warde Olivia Manning isi amintesc, desigur - pana catre sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial.

²³ Grigore Ionescu, Bucurestf, ghfd sstorcc sf art/stcc, Bucuresti 1938, p. 28.

Celelalte case de marca scapate de Focul cel mare sunt cladirea neogotica a Palatu­lui Sutu, astazi Muzeul de Istorie a Municipiului Bucuresti, construita in 1833 dupa plan­ul lui Konrad Schwinck si Johann Veit peste drum de biserica Coltei pe Bulevardul Bratianu; elegantul Palat Stirbei, neoclasic, de pe Calea Victoriei, construit in 1835 dupa planul arhi­tectului francez Charles Sanjouand si restaurat in 1881 de arhitectul austriac Hartmann (care i-a adaugat pitorescul turn de pe colt), ale carui interioare bine conservate au fost pradate in 1950 de o gloata dementa atatata de comunisti; de asemenea, construita cam tot in aceeasi perioada ca si Palatul Stirbei, Casa Cretulescu de pe strada Fundatiei nr. 4, in prezent Muzeul Literaturii Romane.

Declinul si, in cele din urma, disparitia hanului au fost rezultatul aparitiei localurilor cu fatada la strada, cafenele si birturi, dintre care Bucurestiul numara cam 1500 la inceputul secolului al XIX-lea si care s-au inmultit pe masura ce se inainta in veacul respectiv, pre­cum si rezultatul dezvoltarii industriilor cerii, a postavului si a hartiei²². Un exemplu de cafenea din chiar primii ani ai secolului al XIX-lea, care se mai pastreaza inca, este Cafe-neau Veche, cu infatisarea ei firava, situata la coltul strazilor Selari si Covaci. Pe de alta parte, braseria Carul cu bere din strada Stavropoleos, construita in 1875 dupa planurile arhitectului de origine poloneza Zigfrid Kofczinsky, este o cladire neogotica solida cu inte­rioare contemporane remarcabile, foarte bine conservate.

Introducerea iluminatului stradal, un element esential in modernizarea orasului, a pro­dus o schimbare covarsitoare a aspectului strazilor in timpul noptii. Primul sistem de ilu­minare cu lampi cu petrol a fost inaugurat in 1857, iar primii stalpi pentru lampile cu gaz dateaza din 1861, o data anterioara celei la care au fost introdusi la Paris sau Berlin. Ilu­minatul cu gaz a fost pe deplin introdus in 1871 iar cel electric in 1881, anul in care Carol I a fost incoronat rege. Nu e nevoie de prea multa imaginatie ca sa-ti dai seama de difer­enta reprezentata de introducerea lampilor cu petrol pentru zona in care fusese amplasat recent terminatul si foarte popularul Teatru National. Inceputa in 1846, pe latura de vest a Caii Victoriei, intre strazile Matei Milo si Campineanu, constructia sa a fost intarziata mai intai de Focul cel mare si, apoi, de Revolutia de la 1848, asa ca ea nu a fost incheiata pana in 1852, marcand inceputul unei perioade de avant intr-un oras binecunoscut astazi pentru teatrul sau creator si plin de viata.

Teatrul romanesc isi are radacinile in trupele itinerante de actori din secolul al XVIII-lea si in teatrul de curte al principilor fanarioti, care au construit in 1818 primul teatru, putin mai sus, catre nord, pe Calea Victoriei, langa Cismeaua Rosie. Reprezentatiile, la inceput in greceste, erau sustinute si la Scoala Greceasca a manastirii Sf. Sava si la salonul Slatineanu. Capatand legitimitate prin infiintarea in 1833 a Societatii Filarmonice si Scolii de Muzica si Arta Dramatica, teatrul a cunoscut o mare inflorire. Noul teatru, conceput de arhitectul vienez Josef A. Heft in traditia barocului italian, in plan de potcoava si cu mai multe etaje de loje, a oferit unei capitale ce aspira sa se modernizeze primul simbol al statutului sau cultural. Scriind in 1838 despre vechiul Teatru National, arhitectul si istoricul de arta Grigore Ionescu l-a descris ca fiind «placut privirii, cu liniile sale arhi­tectonice simple, oferind in acelasi timp un contrast puternic prin proportiile si frumusetea sa, fata de arhitectura uniforma si rece a celor doua cladiri imense care il incadreaza, Palat­ul Telefoanelor, de o parte, si Compania Adriatica, de cealalta».²³ Teatrul a mai supravietuit cativa ani pana ce distrugerile provocate de bombardarea Bucurestiului in 1944 au devenit pretextul pentru demolarea sa completa dupa razboi si inlocuirea lui, in anii '70, cu un teatru construit in Piata Universitatii. Cladirile ce l-au incadrat de cand au fost constru­ite in anii 1930 se afla inca acolo.

Alte simboluri culturale necesare au fost legate de invatamantul superior si printre ele se numara cladiri universitare si muzee. Impunatorul «palat» al lui Alexandru Orascu a fost extins de Nicolae Ghica-Budesti, intre 1912 -1926, pentru a include Facultatile de Litere, Filosofie, Teologie, Farmacie si Stiinte. Facultatea de Medicina, infiintata si ea in 1856, a fost dotata abia in 1903 cu frumosul sau local propriu, proiectat de arhitectul francez Louis Blanc, la coltul Bulevardului Carol II cu strada Carol Davilla (ce poarta numele renumitului medic francez care a fondat facultatea). Instructia arhitectilor era prevazuta de legea lui Alexandru Ioan Cuza din 1864 care infiinta Universitatea, dar pana la urma a fost infiintata, in 1904, ca o institutie separata si paralela, Academia de Arhitectura, pen­tru care Grigore Cerchez a proiectat o cladire monumentala in stil national romantic in strada Biserica Enei, inceputa in 1912, dar terminata si ocupata de Academie abia in 1927.

Cel mai vechi muzeu din Bucuresti dateaza din 1836 si este Muzeul de Istorie Nat­urala «Grigore Antipa» (purtand numele eminentului specialist in istorie naturala, fost direc­tor al muzeului). Intemeiat de Alexandru Ghica si de fratele sau Grigore, muzeul si-a inceput existenta la Scoala de la Sfantul Sava, fiind apoi transferat, cand aceasta a fost demo­lata, in noua cladire a universitatii, pana in 1906 cand, in cele din urma, a fost mutat in cladirea alba in stil neoclasic, ornamentata cu stuc, care se afla in Piata Victoriei la inceputul Soselei Kiseleff. Totusi, nici o cladire sau institutie nu a fost mai reprezentativa sau nu a intrupat mai deplin aspiratiile culturale si nationale decat Ateneul Roman, construit in 1886 dupa planurile arhitectului francez Albert Galleron pe un teren in Calea Victoriei ce apartinea familiei Vacarescu si pe care se aflase o biserica ridicata de generalul Mihai Cantacuzi-no si oferita de el Episcopiei din Ramnicu Valcea. Dupa ce biserica nu a mai fost, locul a devenit cunoscut drept Gradina Episcopiei si, in spatele acestei gradini, pe temeliile unei cladiri de circ pe care Compania Ecvestra Romana o incepuse in 1874 dar nu reusise sa o termine, a fost ridicat Ateneul cu impozantul sau portic de intrare in stil ionic si cupo­la sa ornata in stil Second Empire. Cladirea este cunoscuta in primul rand pentru incantatoarea ei sala de concerte (in care primul parlament al Romaniei Mari a ratificat unirea cu Basarabia, Transilvania si Bucovina in 1919), dar ea a fost construita si pen­tru a adaposti o biblioteca si colectia nationala de arta, mutate intre timp in alte sedii.

Ar fi imposibil sa parasim domeniul culturii fara a mentiona Muzeul National Carol I, cladirea impunatoare din caramida rosie in stil national romantic, ce se afla langa Muzeul Antipa pe Bulevardul Kiseleff. Proiectat de Nicolae Ghica-Budesti, muzeul a fost inceput in 1912 cu intentia de a adaposti toate colectiile de arta populara romanesca din vremuri preistorice pana in ziua de azi. Muzeul fiind inca neterminat in 1939 (doar trei din cele patru aripi proiectate fusesera construite), constructia sa a fost incheiata de abia in anii 1960, revenindu-se la un stil arhitectural mai simplu si mai modern. Transformat sub regimul comunist in Muzeul de Istorie al Partidului Comunist, lui i-a fost de curand redata destinatia initiala, devenind Muzeul Taranului Roman.

Ca urmare a Unirii si dupa fondarea in 1862 a unei democratii parlamentare, era nevoie de noi cladiri pentru a adaposti noile institutii guvernamentale ce incepeau sa apara -parlament, ministere, curti de justitie, primarie - precum si noile servicii publice - posta, telefoane, hoteluri si cai ferate, companii de gaz si electricitate. Dealul Patriarhiei, asa cum am vazut, era un loc sfant. El fusese domeniul exclusiv al Bisericii Patriarhiei si al palat­ului sau, o cladire lipsita de unitate din care cea mai veche parte data de la sfarsitul sec­olului al XVII-lea si inceputul celui de-al XVIII-lea (inclusiv capela privata a patriarhului, cu frescele sale bine conservate) si careia i-au fost aduse numeroase adaugiri intre 1850 si 1875 si, din nou, intre 1930 si 1935 in stil national romantic (arhitect George Simot-ta). Bisericii si palatului de la inceput, Constantin Brancoveanu le-a adaugat, in 1698, o poarta cu clopotnita. Nu exista exemplu mai bun pentru declinul sacrului si al spiritu­alului decat acceptarea in locul sfant al Dealului Patriarhiei, a prezentei puterii temporale, mai intai sub forma Divanului Domnesc unde, pe 24 ianuarie 1862, Cuza a proclamat unirea definitiva a Principatelor si a declarat Bucurestiul capitala a noii tari, si in fata caruia pe 8 iunie a aceluiasi an, Barbu Catargiu, seful Partidului Conservator, a fost impuscat cand parasea adunarea; si, mai apoi, sub forma unei impozante cladiri parlamentare -proiectata de arhitectul Dimitrie Maimarolu - care a supravietuit pana in ziua de astazi, dar care din 1996 nu mai are nici o functie datorita mutarii ambelor Camere ale parla­mentului in Casa Republicii din noul centru al lui Ceausescu.

Noile ministere s-au mutat fie in casele marilor boieri, pe masura ce acestea au devenit disponibile - de pilda Palatul Sturdza din Piata Victoriei (Ministerul Afacerilor Externe)²⁴ si Casa Gheorghe Vernescu in Calea Victoriei nr. 154 (Ministerul Industriei si Comertului) construita dupa planul lui Ion Mincu, principalul avocat al stilului national romantic; sau a fost comandata constructia unor noi «palate» special destinate acestor ministere, cum ar fi imensul Minister al Finantelor de pe coltul Caii Victoriei cu Calea Grivitei (1883) sau Ministerul Agriculturii, construit in stil francez Renaissance pe coltul bulevardelor Carol I si Bratianu (1896, arhitect Louis Blanc). Tot in stil Renaissance, dar mai sever, este Palatul de Justitie, de pe cheiul Dambovitei, construit intre 1890 si 1895 dupa planurile arhitectului francez Albert Ballu, fiul marelui eclectic Théodore, a carui capodopera a fost biserica Trinité de la Paris. Mult mai originala si, in acelasi timp una dintre cele mai intere­sante cladiri ridicate in acesti ani, a fost Primaria (1906-1910), opera a lui Petre Antones-cu, un sustinator de nadejde al stilului national romantic si un arhitect influent, mai tarz­iu rector al Academiei de Arhitectura, unde a educat o intreaga noua generatie.

Unirea celor doua Principate nu numai ca le-a sporit potentialul economic, dar a reprezentat si un puternic stimulent pentru dezvoltarea si propasirea lor, cu alte cuvinte pentru ceea ce a fost considerat a reprezenta progresul. Dezvoltarea a fost evidenta in primul rand in domeniile industriei si comertului si in introducerea celor mai moderne metode de transport si comunicatie. O data cu inregistrarea oficiala a productiei de petrol brut in 1857 (an in care s-a infiintat prima rafinarie de petrol langa Ploiesti), Tara Romaneasca a devenit primul stat din lume cu o productie industriala de titei, extragerea petrolului brut ridicandu-se de la doar 275 tone in 1857 la aproape doua milioane de tone in 1914. Camera de Comert a fost infiintata in 1863 iar un sistem monetar a fost intro­dus in 1868 (Romania dobandind astfel propria sa moneda - leul). Monetaria Statului a fost inaugurata in 1870. In 1880 a fost fondata Banca Nationala careia i s-a atribuit, cinci ani mai tarziu, magnificul sediu, executat la comanda, din strada Lipscani. In urmatorii 30 de ani au fost infiintate circa 170 de institutii bancare, dintre care doua - Banca de Economii din Calea Victoriei si Banca Marmoros-Blank din strada Doamnei - au fost deja amintite. Merita de asemenea mentionata Banca Chrissoveloni cu fatada spre strazile Lip­scani si Stavropoleos construita dupa primul razboi mondial dupa planurile Paladiane robuste ale lui G. M. Cantacuzino.

In domeniul comunicatiilor, anul 1853 a fost martorul inaugurarii liniei telegrafice din­tre Iasi si Viena, iar anul urmator cel al construirii liniilor telegrafice dintre Bucuresti si Ruse, Bucuresti si Brasov, Timisoara si Brasov si Timisoara si Orsova. In 1862, intre Prin­cipatele Unite, Austria, Turcia si Sebia a fost incheiata o intelegere privind serviciile nationale telegrafice. Aceasta a fost urmata, in 1867, de prima conventie postala (cu Rusia) - care prevedea ca serviciile postale de pe teritoriul romanesc aveau sa fie efectuate numai de catre Posta Romana - si, in 1868, de conventii postale intre Romania si Austro-Ungaria si Romania si Germania. Aceste progrese extraordinare si captivante in domeniul comu­nicatiilor au fost reprezentate de o cladire - Palatul Postelor sau Posta Centrala. Nici o capitala europeana in devenire nu-si putea permite sa nu aiba una, si Bucurestiul si-a construit impunatorul «palat» (arhitect Alexandru Savulescu) intre 1894 - 1900 in Calea Victoriei (transformat dupa al doilea razboi mondial in Muzeul National de Istorie), pe locul Hanului Constantin Voda, care fusese in mare parte distrus de incendiul din 1847 si inlocuit de o ampla structura de lemn ce adapostea un circ, Circul Suhr, care a dat reprezentatii acolo in cea mai mare parte a acelor cincizeci de ani. A doua jumatate a seco­lului al XIX-lea a fost martora dezvoltarii mijloacelor de transport traditionale - intensi­ficarea navigatiei fluviale si maritime, reorganizarea porturilor fluviale si, pe uscat, con­structia a peste 27 de mii de kilometri de drumuri -, precum si a unui mijloc de trans­port complet nou, calea ferata. Prima linie de cale ferata de pe teritoriul Romaniei a fost construita in 1857. In 1866 o companie britanica (John Trevor Barclay si John Stain-forth) a fost autorizata sa construiasca linia de cale ferata de la Bucuresti la Giurgiu, inau­gurarea ei facandu-se trei ani mai tarziu, la incheierea lucrarilor de la Gara Filaret, prima gara a Bucurestiului. In 1868 a fost adoptata o lege care autoriza un consortiu anglo-austriac si prusac sa construiasca linii de cale ferata care sa uneasca toate orasele prin­cipale ale tarii, de la Suceava si Botosani prin Ploiesti si Bucuresti catre vest spre Craio­va si Turnu-Severin. In 1872 Romania a semnat o intelegere cu Rusia in vederea conectarii retelelor de cale ferata ale celor doua tari, urmand apoi conventii similare cu Austro-Ungaria, Serbia si Bulgaria. Tot in 1872 principala statie terminus de cale ferata a Bucurestiului situata in Calea Grivitei - Gara de Nord, o constructie lipsita de distinctie si care a suferit multe modificari si adaugiri - a fost inaugurata cu ocazia deschiderii lin­iei ferate Bucuresti - Ploiesti si a inceperii oficiale a lucrarilor la linia Pitesti - Bucuresti - Buzau - Galati - Roman.

Cei douazeci si cinci de ani ce au precedat primul razboi mondial au fost caracteri­zati de o extraordinara libertate de miscare. Era posibil ca, detinand un pasaport, dar fara a avea nevoie de nici o viza, sa calatoresti cu trenul, confortabil, aproape oriunde in Europa. Nu e deci surprinzator faptul ca hotelurile au aparut in numar mare, urmand, sau ade­sea anticipand, constructia de statii de cale ferata. Am observat deja cum Hanul lui Manuc a fost transformat in Hotelul Dacia pe la 1865. Tipic pentru acesta perioada de inceput a fost Hotelul Bulevard de pe Calea Victoriei, terminat in 1867 dupa planurile lui Alexan­dru Oprescu care a proiectat si cladirea Universitatii si care este unanim recunoscut drept primul arhitect roman. Hotelul Athénée Palace, Ritz-ul Bucurestiului, construit mult mai tarziu (1912) dupa planurile arhitectului francez Théophile Bradeau, are meritul de a fi fost prima cladire din Bucuresti la care s-a folosit o structura de beton armat. Hotelul a fost extins in anii 1930 si in anii 1960, iar recent a fost restaurat, redandu-i-se ceva din splendoarea sa originala.

Populatia Bucurestiului s-a triplat in cei o suta de ani care au precedat primul razboi mondial, de la 100.000 in 1821 la 300.000 in 1918, o crestere relativ ponderata daca o comparam, sa zicem, cu cea a Budapestei, a carei populatie a crescut de la doar 36.000 de locuitori in 1813 la 930.000 in 1920. O data cu faurirea Romaniei Mari si cu perioa­da de prosperitate care a urmat, rata cresterii s-a accelerat, si pana in 1945 populatia

Bucurestiului era de aproape un milion. Pentru a face fata acestei cresteri, intre cele doua razboaie s-au construit un mare numar de locuinte particulare si, intr-o oarecare masura, si publice, mai ales case cu doua sau trei etaje si blocuri adesea proiectate cu multa ima­ginatie. Exista cartiere intregi de astfel de locuinte, invariabil bine planificate, cu numeroase spatii deschise plantate din belsug cu copaci - o adevarata prelungire a autenticului oras-gradina care a fost intotdeuna Bucurestiul.

In cei cincicezi de ani de dupa 1945 populatia Bucurestiului a crescut la mai mult de dublu, atingand 2,25 milioane, o crestere care s-a facut in detrimentul satelor, asa cum reiese clar din cresterea procentajului din intreaga populatie a celor care locuiesc in orase, de la 21% in 1930, la 45% astazi. Nu este deloc surprinzator ca regimul postbelic comu­nist a facut din problema locuintelor una prioritara, a construit un numar enorm de blocuri in comunele suburbane sau de-a lungul principalelor artere ale Bucurestiului, ceea ce a avut drept rezultat faptul ca orasul a suferit o extindere apreciabila atat catre est cat si catre vest. In general, aceste locuinte au fost prost construite si inca si mai prost intretinute. Guvernelor democratice orientate catre o economie de piata le ramane o problema difi­cila, nu foarte deosebita de cea a Londrei cu blocurile ei construite de Primarie in anii '60 sau de cea a Parisului cu ale sale locuinte cu chirie redusa. Deoarece s-a daramat atat de mult, demolarile, cu exceptia unor cazuri izolate, nu reprezinta o optiune. O solutie mai buna pentru a iesi din aceasta situatie ar fi sa li se asigure chiriasilor posibilitati de a-si cumpara apartamentele si sa se incurajeze formarea de asociatii de chiriasi care sa se ingrijeasca de spatiile comune din interiorul si din exteriorul cladirilor, care dau aspec­tul zonei si au o nevoie acuta de imbunatatiri.

Problema locuintelor, mai ales la periferiile orasului, este doar una dintre cele numeroase care reprezinta mostenirea epocii comuniste. Remedierea enormelor daune aduse orasului vechi de construirea noului centru al lui Ceausescu ramane cea mai impor­tanta si mai urgenta dintre sarcinile numeroase cu care se confrunta locuitorii Bucurestiu-lui. Va fi necesar ca, la indeplinirea acestei sarcini, sa existe o viziune a viitorului oras, a unui oras care poate fi intretinut, un oras curat in care sa-ti faca placere sa te plimbi, care sa imbratiseze principiul «inverzirii» cladirilor sale continuand in acelasi timp sa-si «inverzeasca» spatiile sale deschise, un oras care sa aprecieze importanta intretinerii si curateniei zilnice, care sa-si respecte, sa-si restaureze si sa-si refoloseasca vechile cladiri si care, mai presus de toate, sa fie un oras care sa aiba imaginatia si spiritul de a-i spri­jini pe cei mai buni artisti, proiectanti urbanisti si arhitecti.

In romaneste de Dan MATEESCU

NEAGU DJUVARA

Amintiri din anii '20, impresii din anii '90

Trebuie sa fac mai intai o marturisire care o sa va inspaimante: urasc Bucurestii! Astazi. Dar sa va linistesc indata referindu-ma la un concept al psihanalistilor: e vorba de «dragoste-ura», sau cum zic frantuzii, de «ciuda din dragoste» (dépit amoureux).

Ma consider bucurestean get-beget, nu numai fiindca m-am nascut la Bucuresti, dar si fiindca am dovezi ca stramosii mei paterni, veniti din muntii Pindului acum vreo 220 de ani, erau deja proprietari in Bucuresti in 1815. Asta-mi face aproape doua veacuri. Iar dinspre mama stau si mai bine: am un document atestand ca stramosul mamei, marele vistier Bunea Gradisteanu, avea case in Bucuresti in 1658. Facand media cred ca pot fi privit ca unul din cei mai vechi bucuresteni!

Atunci, sa va povestesc romanul meu de dragoste cu orasul meu - de dragoste neferic­ita, bineinteles.

M-am nascut la Bucuresti la 31 august 1916, trei zile dupa intrarea Romaniei in razboi impotriva Austro-Ungariei. In actele mele scrie 18 august, ca eram inca sub stilul vechi cu calendarul «iulian»; tin minte cand s-a trecut la calendarul gregorian, aveam 6 ani -iar indicatia asta gresita in toate actele mele ma supara: ma imbatraneste cu 13 zile.

Trei zile dupa nasterea mea, cica au venit deasupra Bucurestilor «zeppelinurile» ger­mane cu bombe, de a coborat lumea ingrozita prin pivnite. Asa am intrat eu in viata activa. Apoi a urmat refugiul in Moldova. Tatal meu, iesit sef de promotie la Politehnica din Berlin­Charlottenburg, era mobilizat, capitan la Geniu, deci nu in linia intai a frontului - si totusi a murit sub uniforma, in 1918, in cumplita epidemie de gripa spaniola.

In toamna 1917, dupa stabilizarea frontului pe linia Focsani-Namoloasa-Galati, el s­a temut de foametea ce ameninta in ceea ce s-a numit «tringhiul mortii», intre armatele Puterilor Centrale si haosul care incepuse in armata rusa sub influenta bolsevicilor, si si-a trimis mica familie catre Franta, unde se afla taica-su, ministrul Romaniei la Bruxelles, refugiat la Le Havre cu guvernul si curtea belgiana. Cu toate economiile in bani si cate-

Versiune revizuita a conferintei tinute in limba franceza la 24 iunie 1995 ia palatul Cantacuzino, Bucuresti, in cadrul simpozionului «Another Europe: Bucharest», organizat de Colegiul Noua Europa.

va bijuterii, maica-mea a intreprins atunci un periplu extraordinar, inconjurul Europei prin Rusia, mai intai de la Odessa la Petrograd (se rusificase numele de Sankt-Petersburg pe vremea Primului Razboi Mondial), si in urma unor aventuri prea lungi ca sa le povestesc aici, am parasit Petrogradul in chiar ziua cand preluau puterea bolsevicii, la 7 noiembrie 1917, stil nou, adica 25 octombrie stil vechi - de unde numele de «Revolutia din octombrie». Apoi prin Finlanda, libera de cateva luni, prin Suedia, Norvegia si pe mare, pare-se in conditii dramatice, pana in Scotia, apoi Londra-Paris.

La sfarsitul razboiului - tata murise intre timp, cum am spus - maica-mea nu s-a intors indata in tara, ci a stat in seama bunicului pana in vara anului 1920. Asa se face ca am descoperit deodata Bucurestii la varsta de 4 ani abia impliniti, si am amintiri din acel moment ramase extrem de vii in memoria mea. Cum nu mai aveau locuinta in Bucuresti, nici mama nici surorile ei, si nici vreo casa la tara, ca incepuse marea expro­priere, am tras la o vara a mamei, Emanuela Gradisteanu, casatorita cu colonelul Dim-itrie Mavrocordat - oameni care nu intelesesera ca erau de acum ruinati si sedeau intr-o casa cu doua etaje la nr. 4 din strada Gral. Praporgescu (langa Biserica Batistei; casa mai exista si acum). Aveau trei fete, dar mai era loc si pentru cei doi verisori. De acolo am descoperit eu Bucurestii. Ma culcasera jos, in salon, intr-un pat ce mi se parea urias, si cum, probabil, nu aveau destule paturi, eram acoperit cu un covor care apasa greu. Era langa fereastra, si dimineata ma trezeau zgomotele orasului. Nu erau ca astazi zgo­mote de motoare. Nu. Era mai intai ropotul cailor. Caii birjelor sau carutelor, trap-trap, trap-trap apoi strigatele vanzatorilor ambulanti - mai intai olteanul cu cobilita, care vin­dea zarzavaturi, si m-am intrebat multa vreme cum putea el sa-si castige painea cu ce se gasea in cele doua cosuri? Femeile ieseau din case, el, dintr-o smucitura, salta cobilita de pe umar si punea cosurile la pamant. Si femeile se mai targuiau cu el! Venea apoi iau­rgiul: «laurr laurr Lapte covasituu».Si al cu doua bidoane mari de tinichea la capetele cobilitei: «Gaz-benzin. gaz-benzin.» Gazul era, bineinteles, «petrolul lampant», caci mai erau case unde nu patrunsese electricitatea, iar benzina folosea gospodinelor in fel de fel de scopuri, de pilda impotriva plosnitelor si paduchilor.

Dar era mai cu seama florareasa. Auzeam de departe strigarea ei melodioasa: «Hai la garoafe lalele anatiitee». Atunci ma sculam in genunchi pe pat si priveam pe geam cum trecea tiganca onduland din solduri cu fustele-i multicolore, tinand pe cap cosul plin de flori si o urmaream cu ochii.Si chemarea se repeta, din ce in ce mai departata: «Hai la garoafe lalele anatiitee» Imi mai canta si azi in urechi dupa atatea zeci de ani

V-am vorbit adineauri de cai. Cand ieseai in strada, mirosul dominant nu era ca astazi mirosul de benzina, era mirosul de balegar de cal. Pe langa cateva carute, erau mai cu seama birjele, cu doi cai si birjarii imbracati intr-un fel de rochie groasa de catifea verde-inchis, cu cingatoare, care cobora pana la glezne. Era o uniforma adusa de acei muscali, membri ai unei secte de scopiti ritual, refugiati din Rusia in veacul trecut. Cei mai multi dintre birjari, vadit, nu mai apartineau acelui grup, dar mai recunosteai pe unii, dupa fiziono­mia lor, mai cu seama cand imbatraneau. Aveau caii cei mai frumosi si trasurile cele mai lustruite - ii gaseai mai cu seama in fata intrarii la Athénée Palace. De acolo ii luai cand vroiai sa faci «o plimbare la sosea», adica la Soseaua Kiseleff, pietruita si mai stramta decat astazi - dar mai era de partea dreapta o partie cu nisip rezervata calaretilor, pe care ii intalneai mai rar.

Birje se gaseau insa in mai tot orasul, si oamenii mai varstnici, cum era bunicul meu, nascut in 1856, le preferau taxiurilor. Bunicului, care vazuse construirea primelor cai fer­ate in tara (cand plecase la studii in Franta cu frate-su, Alexandru Djuvara, in anii 1870, se dusese cu trasura pana la Lemberg ca sa ia trenul spre Paris) - traise apoi inventia automobilului si a avionului, bunicului, zic, ii era o frica viscerala de masini. Zicea ca in zilele noastre «automobilul si avionul au inlocuit ciuma si holera».

Si nu erau numai birjele si carutele, erau si tramvaiele cu cai! Chiar la capatul strazii unde sedeam, pe actuala strada C.A. Rosetti (nu stiu daca o chema deja asa), trecea un tramvai cu cai. Si ceva mai departe, era capul liniei. Acolo se deshamau caii, erau inhamati la celalalt cap al vagonului si se pornea indarat. Tin minte si tramvaiul care mergea la cimitirul Bellu, unde mama ne ducea la anumite data sa ne inchinam la mormantul tatei. Acolo era o coasta destul de abrupta. Tramvaiul oprea inainte de coasta si, dintr-o curte laterala erau adusi alti doi cai si inhamati inaintea celorlalti; tramvaiul pornea iar, la pas, cu patru cai tragand din greu.

Incetul cu incetul insa orasul s-a schimbat. Tramvaie electrice, mai multe masini. Eu am crescut. Orasul imi parea cu totul normal. A trebuit sa parasesc capitala o prima data ca sa incep sa compar Bucurestii cu un oras occidental. Intamplarea a facut ca maica-mea, dupa cum am spus, vaduva de razboi si cu mijloace masurate, sa judece ca vom fi mai bine crescuti in strainatate intr-un internat. Si ne-a bagat interni, eu de 12 ani, fratele meu de 15, la liceul din Nisa - ea locuind insa nu departe intr-o mica pensiune. Eram a patra generatie in linie paterna care luam contact cu Franta, tara care ne-a servit de calauza in procesul nostru de occidentalizare.

Un copil de 12 ani nu poate avea deodata simtul arhitecturii; dupa cum nu poate, fara o lunga ucenicie, sa aiba gust in muzica sau in pictura. Strazile drepte cu case inalte lipite unele de altele, cum erau la Nisa, nu vedeam de ce ar fi mai frumoase decat strazile sinuoase, cu casute neregulate inconjurate de pomi si gradinite. A trebuit sa mai treaca ani, sa vad si Viena, si Milano, si Parisul ca, pe la 16 ani, sa-mi dau seama ca Bucurestiul era mai altfel decat marile orase occidentale. De abia mai tarziu am inteles de ce: in Evul Mediu, in Evul Mediu timpuriu, tot ce fusese oras roman la noi fusese distrus. E un fenomen de care trebuie tinut seama in ceea ce numim «etnogeneza poporului roman»: ruraiizarea intregului spatiu daco-roman. Dar, lucru cu totul remarcabil, dovedind ca oamenii tarii fusesera urbanizati, e ca pamantul, atat acel pe care-l munceste taranul, cat si globul pamantesc, e desemnat cu un termen care vine de la latinescul pavimen-tum, pavajul orasului. Iar mormantul, chiar cel insemnat in pamant cu o cruce de lemn, vine de la monumentum, frumoasa zidire, adesea sarcofag de marmura, pe care romanii o ridicau in cinstea mortilor. Limba noastra a pastrat dovada ca fuseseram urbanizati acum doua mii de ani. In Evul Mediu insa, n-am mai avut orase, afara de orasele sasesti din Transilvania. Bucurestii au fost mai intai un targ, un sat mare care n-a fost niciodata incon­jurat cu ziduri inalte, care sa constranga cladirile a se lipi una de alta pentru a economisi spatiul, si care n-a inceput sa se urbanizeze decat prin veacul al XVII-lea, al XVIII-lea, si mai cu seama al XIX-lea. Lucrul acesta, inca o data, l-am inteles doar tarziu.

Dupa acea prima sedere la rudele noastre ne mutaseram in strada de-i zice astazi Christian Tell, aproape colt cu strada Biserica Amzei, intr-o camera intunecoasa la primul etaj, in fundul curtii. Casa apartinea unei cucoane, zisa Mita Biciclista. Am aflat mai tarz­iu ca era vorba de o celebra demimondena care facuse avere si care avea originalitatea, la acea vreme, de a se plimba cu bicicleta. Am foarte proaste amintiri din acea camera mare, intunecoasa, plina de tot felul de lucruri vraiste, geamantane, ligheane, un singur pat mare in care probabil dormeam toti trei. Parca am fost bolnav tot timpul in odaia aia. Ma vad mereu in pat. Cred ca acolo am facut mai toate bolile copilariei, scarlatina, pojar, sau din alea mai usoare, angine, diaree - si ma vad cu toate leacurile babesti la moda in vremea aceea: otet aromatic, gutaperca, cataplasme cu mustar, ventuze, clistir - tot arse­nalul.

Dupa vreun an, dupa ce putuse mama sa vanda bucata de mosie ce-i ramasese dupa expropriere, a cumparat o casa mica cu un etaj - erau doua camere la parter si doua la etaj. Aveam impresia ca eram intr-un cartier mai periferic, mai popular, in cartierul Buzesti, strada Dr. Sergiu, azi disparuta. Si nu era chiar in strada, ci la capatul unei fundaturi prost pavate cu bolovani mari, rotunzi, Fundatura Dr. Sergiu. Biata maica-mea, care incerca totusi sa ne mentina in ce mai ramanea din vechea «societate», pastra cu grija cateva legaturi in cercurile de sus, bunaoara cu familia Bratianu. Vintila Bratianu, care avea o casa mare pe strada Aurel Vlaicu, dadea in fiecare saptamana niste primiri pentru copi­ii oarecum de varsta fiului sau Vintilica, din «nomenklatura» de atunci, chiar cand erau orfani de razboi ca fratii Djuvara: o data pe saptamana era lectia de gimnastica suedeza si o data pe saptamana lectia de dans. Odata, nu stiu cu ce prilej, doamna Bratianu si-a trimis limuzina ca sa ne ia din Fundatura Dr. Sergiu. Aparitia acestei masini pe caldara­mul nostru bolovanos a facut atunci senzatie in cartier.

Ajung acum la anii 1930. Deja in timpul domniei regelui Carol I se trasesera axe mari cu case inalte de stil apusean, de pilda axa est-vest cu bulevardele Carol si Elisabeta si axa nord-sud cu bulevardul Bratianu; apoi si pe Calea Victoriei alternau de acum vechile case cu numai unul sau doua caturi si case moderne mai inalte, lipite unele de altele -dar acest fost «Podul Mogosoaiei» isi pastrase linia sinuoasa. Se vor supara poate com­patriotii mei daca voi sugera ca primele drumuri prin Bucurestii vechi trebuie sa fi fost niste carari ale turmelor de oi cu tapul in frunte, printre mlastini. Au venit apoi carute, apoi trasuri, tot pe aceleasi carari. Iar cand s-a mutat scaunul domnesc la Bucuresti, pe cele mai umblate cai s-au cladit poduri - adevarate poduri din barne mari de stejar - de unde numirile Podul Mogosoaiei, Podul Beilicului, Podul Calicilor etc. Si traseul tot sin­uos a ramas. Dar acest centru al Bucurestilor, chiar inainte de Primul Razboi Mondial, capatase un aspect destul de occidental. Lucrul izbitor era, indeosebi pe Calea Victoriei, marele numar de magazine si aspectul lor luxos.

S-au publicat de curand albume de fotografii din anii '30; au aparut si filme din acea epoca. Acum cateva luni eram poftit la o receptie data intr-un mare restaurant, de un diplo­mat britanic care pleca definitiv din tara. Pe peretii marelui salon in care se dadea receptia erau agatate mai multe fotografii marite dintr-un asemenea album. Pe cand priveam, sin­gur, o poza a Caii Victoriei - luata poate intr-o zi de sarbatoare, cu sute de masini lipite una de alta si mii, zeci de mii de pietoni de o parte si de alta, debordand de pe trotuare, toti bine imbracati, cu cravata si palarie, cucoanele impopotonate ca de zile mari - se apropie de mine un «galben» imbracat cu o severitate protocolara. Nefiind nici azi in stare sa deosebesc cu siguranta un chinez de un japonez, de un corean sau de un indochinez, il intreb politicos pe englezeste din ce tara vine. Imi raspunde intr-o romaneasca nazala, dar corecta, ca e consilierul Ambasadei Republicii Populare a Chinei - apoi ma intreaba de unde si de cand e fotografia. Ii spun: din Bucuresti, inainte de razboi. A ramas mut, uitandu-se lung. I se spusese, probabil, ca inainte de era comunista bucurestenii erau toti desculti si zdrentarosi, si nu-si putea lua ochii de la acest spectacol a mii si mii de «burghezi» bine imbracati si, aparent, fericiti.

Bucurestiul era deci, pe atunci, ceva interesant: o parte ramasa, sa zicem, constan-tinopolitana sau balcanica, cealalta, in centru, devenita europeana. Si nu era europeana numai asa, la vedere - era atunci, in acest oras, o efervescenta intelectuala pe care toti observatorii nepartinitori o recunosc. E fantastic sa constati ca aceasta tara, care avea abia mai mult de un secol de asa-zisa occidentalizare, putuse in doar doua-trei generatii sa creeze un asemenea ferment intelectual. Din pacate, occidentalii nu pot judeca decat dupa cativa transfugi, cativa emigranti, am putea spune, varful vizibil al iceberg-ului si nici macar - ci doar o bucatica din varf. Cunosc un Brancusi, un Enescu, un Cioran -dar au fost multi ramasi necunoscuti. A fost in acest oras, repet, o efervescenta intelec­tuala prodigioasa.

Ceea ce e ciudat e ca aceasta perioada de inflorire romaneasca venea in urma unei perioade pe care multi o considera de excesiva influenta franceza. Acesti critici uita ca orice tara care isi schimba mediul cultural, care adopta o noua cultura isi ia instinctiv un model (patricienii romani din vremea lui Cezar vorbeau greceste acasa!). Romanii, in jurul anului 1800, au adoptat in mod firesc modelul francez, nu atat din cauza simpatiei pen­tru Revolutia Franceza, cat din faptul ca limba franceza si cultura franceza erau atunci dominante in Europa, de la Lisabona la Sankt-Petersburg. Venea apoi si faptul ca aveam o limba neo-latina astfel incat noua limba pe care trebuia sa o inventam, in politica, admi­nistratie, economie, drept, stiinta, filosofie, isi gasea modele usoare in franceza, uneori tranzitand, spre mai mare asemanare, prin italiana sau direct latina. Romanul de azi nici nu-si mai da seama ca aproape trei sferturi din cuvintele pe care le foloseste curent vin din franceza! Si culmea e ca vorbeste o romaneasca mult mai urata decat cea a dom­nilor, considerati prea frantuziti, din veacul trecut. As dori sa se publice o culegere de discursuri parlamentare de la sfarsitul veacului trecut, ca sa comparam cu limba parla­mentarilor de azi!

Trec acum la epoca actuala. Si mai intai, iarasi putina biografie: dupa aproape trei ani de militarie si razboi, intrasem prin concurs in Ministerul de Externe in vara anului 1943 - si o intamplare oarecum miraculoasa a facut sa fiu trimis curier diplomatic la Stock­holm in chiar dimineata zilei de 23 august 1944, in cadrul negocierilor de armistitiu cu sovieticii. Am ramas trei ani secretar de legatie la Stockholm, cat timp au fost la Minis­ter Niculescu-Buzesti, Visoianu si Tatarescu, iar cand a preluat ministerul Ana Pauker, am fost rechemat. Cum insa, intre timp, pe cai laturalnice, ma instiintase mama ca eram implicat in procesele politice urzite de comunisti in acea toamna 1947, nu m-am intors, si am inceput un exil care avea sa tina 42 de ani, petrecuti intai in Franta, apoi scurt timp in Germania si timp de 23 de ani intr-o tara africana la sud de Sahara. Am revenit in tara abia dupa evenimentele din decembrie 1989. Asa se face ca am descoperit orasul meu - a doua oara - parca alt oras - in primele luni din 1990.

Eram atunci secretar general al unei institutii romanesti din Paris, «Casa Romaneasca». Colectasem, in atmosfera de entuziasm starnit in Franta de zilele din decem­brie, ajutoare pentru tara, dar nu vesminte, alimente sau farmaceutice din care aduceau alte organizatii umanitare, ci masini de scris, computere, hartie si alte materiale de birou pentru sediile partidelor politice «reinviate» si pentru universitati. De prisos sa adaug ca multe dintre aceste materiale, dupa putine luni, au fost aruncate pe geam in cursul «mine-riadei» din iunie 1990. Am venit cu patru vehicule, dintre care un camion, conduse de tineri voluntari francezi. De la inceput, impresie penibila cand paraseai autostrazile din apus si ajungeai pe soselele noastre mai stramte, mai prost asfaltate, fara dunga alba pe margine care sa te calauzeasca noaptea; satele mai saracacioase chiar decat in Ungaria. Cand am ajuns la Pitesti ne asteptam la mai bine, ca vazuseram indicat pe harta ca-i autostrada intre Pitesti si Bucuresti, cand colo, mai rau decat pe sosele, ca era asfaltul atat de stricat, ca nu indrazneai sa depasesti 70 km/h de teama sa nu nimeresti in gropi. Cand a trebuit sa luam iar benzina ne-am oprit chiar la portile Bucurestilor, la singura pompa de benzina. Cand vii de pe soselele din apus cu pompele de benzina luminate «a giorno», unde ai de ales intre Shell, BP, Total - mai stiu eu ce - asortate de cele mai multe ori si cu magazine alimentare si toate cele - aspectul acestei unice pompe vechi, ruginite, pe un fel de batatura plina de scursori de ulei, si nimic imprejur, aspectul, zic, era jalnic. Ne oprim sa luam pe rand benzina. Mai la o parte zaresc o pancarta de lemn, stramta, pe care scria cu vopsea alba WC, cu o sageata. Luandu-ma dupa sageata am dat de sarma ghimpata. Locul cu pricina era suprimat. Camionul care era cu noi avea o problema de apa, pierdea apa din radiator. Am cerut apa. Ni s-a aratat un lavabou jegos, cu apa murdara inauntru, dar apa de la robinet nu mai curgea la acea ora - in schimb, canalul fiind astupat, apa murdara din chiuveta picura dedesubt. Am pus o cutie de con­serve goala dedesubt si am asteptat pana s-a umplut cu apa murdara, s-o putem varsa in radiator. Iata, pentru tinerii nostri tovarasi straini, prima impresie despre capitala Romaniei. Era cumplit.

Intrarea in Bucuresti pe acolo e una din cele mai urate. Largi bulevarde cu case toate la fel, al caror desen arhitectural nu ar fi fost urat, dar care fusesera construite din mate­riale atat de proaste si cu atata economie, incat dupa zece ani pareau vechi de o suta de ani. Zidurile crapate, zugraveala spalacita, apa prelinsa pe ea desenand siroaie murdare. Cand dai sa intri in case, usi zgariate, geamuri sparte, peste tot dezordine, murdarie, gunoaie - un aspect dezolant.

A trebuit sa ajungem in centrul orasului ca sa regasesc Bucurestiul de altadata aproape neschimbat, afara doar ca fatadele caselor, vadit, nu mai fusesera zugravite de zeci de ani.

M-am plimbat a doua zi prin oras si am ajuns la cartierele noi, construite de Ceausescu, cu caracter gigantic. Eu nu sunt un nostalgic al vechiului Bucuresti, cum sunt unii. Orasul trebuia restructurat, modernizat - multe cladiri vechi, mici, fara stil, trebuiau daramate. Dar ceea ce a facut aici Ceausescu e dezastruos. Se pare ca a conceput aceste prefaceri dupa o calatorie in Extremul Orient, unde a fost impresionat de constructiile faraonice ale semenilor sai din China si din Coreea de Nord. Si a vrut sa se ia la intrecere cu ei. Si atunci, intr-o tara saraca - caci nu trebuie sa uitam ca eram, ca suntem una dintre tarile cele mai sarace din Europa - s-a apucat sa cladeasca un oras monumental, sa traseze un bulevard ceva mai lung ca Champs Elysees la Paris, ceva mai larg ca Champs Elysees, cu cladiri ceva mai inalte ca pe Champs Elysees - curata dementa. Cusurul cel mai mare pe care il gasesc acestor constructii ale lui Ceausescu nu e ca s-ar fi facut ceva nou. Tre­buia facut ceva nou. Dar nu s-a facut ceva nou. S-au facut cladiri in stilul secolului XIX. Ceea ce, in Europa, seamana cel mai mult cu constructiile lui Ceausescu cred ca sunt Las Ramblas din Barcelona - dar e vorba de un ansamblu vechi de mai bine de o suta de ani. Cladirile nu se poate spune ca sunt urate. Palatul e monstruos, dar cladirile de-a lungul asa-numitei cai a Victoriei socialismului nu sunt dizgratioase, sunt doar prea identice, prea monotone si mult prea inalte pentru stilul general al capitalei. Apoi largimea exagerata a bulevardului ne facem sa nu fim niciodata tentati sa trecem de pe un trotu­ar pe celalalt, cum se face pe Champs Elysees. Cand vezi un cinematograf sau o cafenea pe partea cealalta, treci strada. Aici n-ai sa vezi pe partea cealalta - mai sunt si pomi. Mi­e teama ca va fi o artera fara viata.

Mai e altceva care ma innebuneste: ma gandesc ca Istoria e oarba, nu alege ce pastreaza pentru memoria viitorului. S-au pastrat piramide si temple si statui si obelis­curi in Egipt, fiindca erau cioplite in piatra si era o clima uscata. Dintre monumentele con­temporane acestora, cladite in caramida in Mesopotamia, au ramas numai movile de moloz si nisip. Ca s-a pastrat, ciuntit dar inca superb Parthenonul la Atena, e o adevarata min­une creasca. Ei bine, inchipuiti-va ca peste Europa de peste 2000 de ani ar fi trecut nema­iauzite calamitati, razboaie, cutremure, inundatii, prapad generalizat, si ca nu va fi ramas in picioare decat palatul lui Ceausescu! Oamenii din secolul XL ar zice ca aceasta era arta Europei din secolul XX. Te cutremuri. Care-i asadar Bucurestiul de azi? Eu vad ca sunt patru Bucuresti: avem mai intai un mic Bucuresti, ramasite din veacurile XVI, XVII si XVIII, cateva biserici si un numar extrem de restrans de case vechi (a caror imagine a fost expusa cu pietate, acum cativa ani, de un grup de tineri arhitecti). Trebuie sa mergi in cautarea acestui Bucuresti, si s-ar putea sa dispara cu totul, caci n-am avut cultul monumentelor din trecut. Avem apoi Bucurestiul veacului al XJX-lea, circa 1840-1914, cu case in gen­eral mici, dar uneori si case mari, somptuoase. In perioada 1840-1860, avem mai curand imitatia Vienei. O regasim in cartierul negustoresc, pe strazile Lipscani, Smardan, Selari etc. Rezidentele mai elegante, botezate uneori «palat», dupa moda vieneza, se gasesc in general mai la nord, in jurul actualelor bulevarde Magheru, Lascar Catargi, Ana Ipatescu, si sunt de cele mai multe ori in stilul francez de dupa Napoleon al III-lea, sa-i zicem «stilul Petit Palais» de la expozitia din 1889 de la Paris. Dar si aici trebuie subliniata o speci­ficitate a orasului: un individualism feroce. N-ai doua case alaturate care sa semene una cu alta, casele nu sunt, de cele mai multe ori, aliniate, una e cu fata la strada, alaturi alta

Avem apoi Bucurestiul din perioada 1930-1940, sau mai precis de dupa sfarsitul marii crize internationale din 1929-1930 care ne lovise crunt. Am avut atunci o adevarata «explozie arhitecturala», un «boom» al con­structiilor, cu o mare latitudine lasata imag­inatiei arhitectilor, si cred ca a fost una din­tre epocile cele mai fericite ale orasului din punct de vedere stilistic. Este al treilea Bucuresti.

Avem in fine Bucurestiul lui Ceausescu, cu cele doua fete ale lui: pe de o parte cartierul monumental, colosal, uneori mon­struos; pe de alta, Bucurestiul proletar, de atat de proasta calitate incat ne lasa in coada tarilor balcanice, si in orice caz ridica prob­leme sociale si economice pentru viitorul apropiat.

In incheiere, lasati-ma sa visez. Si acest vis e realizabil. E realizabil mai intai daca Par­lamentul nostru voteaza in sfarsit legea bugetelor locale. Caci aceasta capitala a noastra n-are buget propriu. Impozitele pre­luate in oras sunt varsate statului, care revarsa orasului (cu o parcimonie calculata dupa simpatia politica de care se bucura cutare sau cutare primar) cam o zecime din total, cand marile capitale europene benefi­ciaza in general de bugete de 40%, 45% sau chiar 50% din veniturile incasate pe teritori­ul lor. Ar fi de ajuns sa se voteze o aseme­nea lege pentru ca in cativa ani aspectul Bucurestiului sa fie transfigurat.

Atunci am putea visa ca se vor restaura cateva vechi biserici, si - de ce nu? - si din vechile monumente civile. De ce sa nu refacem Curtea Veche a lui Brancoveanu? Avem inca pivnitele si cateva ziduri, avem gravuri vechi si descrieri, avem Palatul de la Mogosoaia din care ne-am mai putea inspira. Am avea atunci in miezul capitalei o perla a vechiului oras de acum trei sute de ani.

Apoi - si e si mai usor, intrucat am devenit specialisti mondiali ai transportului mon­umentelor pe sine - sa aducem pe vechiul sau loc, care se nimereste a fi la picioarele uriasei placinte a lui Ceausescu, biserica zisa a lui Mihai Voda, cu turla ei. Am avea atun­ci, asezata pe un covor de iarba verde, acea bijuterie a veacului al XVI-lea in simplitatea si eleganta ei, alaturi de enormitatea alba de prost gust. Si efectul de contrast ne-ar putea aminti si noua lozinca britanica: smallis beautiful, ce-i mic e frumos. Iar bucurestenii, dar si provincialii veniti in capitala tarii, ar putea sa se mandreasca cu trecutul lor, caci cine nu-si cunoaste trecutul nu-si poate inchipui nici viitorul.

MIHAI ZAMFIR

Mituri ale ora[ului

Nimic nu ar fi trebuit sa faca din localitatea numita Bucuresti capitala tarii. Aflat in plina campie valaha, saraca, supus vara unor secete parjolitoare, iar in timpul iernii prada sigura pentru crivatul care bate dinspre est, orasul reprezinta, climateric vorbind, un deza­stru. Nici cea mai ucigasa imaginatie n-ar fi putut inchipui o conjuratie de factori nega­tivi atat de perfecta.

Plasata intr-o pustie plana, intinsa cat vezi cu ochii, capitala Romaniei nu poseda, in relieful inconjurator, nici cel mai vag reper, nici cea mai modesta ridicatura de pamant; privirea bucuresteanului n-are pe ce se opri. Nici o padure bogata sau deasa, nici un deal, nici o inaltime fortificata in jurul careia sa se fi construit asezarea, nici un rau, nici vorba de fluviul maiestuos pe care alte popoare europene si-au fixat instinctiv orasul de resedinta al stapanitorului. Geografia-neant a Bucurestilor se defineste mai degraba prin absenta - este fara munte, fara fluviu, fara forma de relief proeminenta, fara macar vreo padure purtatoare de legende. Campia saraca si nesfarsita care-l inconjoara plaseaza totul intr-o dezolare incurabila.

Clima bucuresteana este, in chip hotarat, dusmana locuitorilor orasului. Nicaieri in lume climatul continental excesiv nu inseamna ceva agreabil, dar, in Bucuresti, el atinge acuitati drastice. Vara e lunga si sufocanta, cu frecvente temperaturi de peste plus 35 de grade Celsius, zile ori saptamani in sir; iarna, lungita pe cateva luni bune, sunt in schimb atinse temperaturi de minus 35 de grade Celsius, intr-o simetrie cumplita. Daca vara dureaza, in varianta ei acablanta, extrem de mult, uneori patru luni, iarna este la randul ei nesfarsita, cu reveniri repetate. Primavara nu exista aproape deloc. De la vantul inghetat dinspre rasarit, care te plaseaza in clima polara, se trece brusc la calduri de peste 25 de grade si apoi, rapid, la vara in sensul torid al cuvantului. De multe ori, sfarsitul lui mar­tie cunoaste ultimele viscole pentru ca luna mai sa aduca deja calduri insuportabile. In Bucuresti, iunie poate fi luna lui Cuptor. Vara, in campia Bucurestilor nu sufla nici o boare, asa ca noptile sunt si ele de o caldura stagnanta. Unicul anotimp agreabil ramane - la

aceasta latitudine - toamna, incepand cu mijlocul lui septembrie, dar asta numai in anii cand iarna nu se grabeste si cand prima zapada nu apare la finele lui octombrie.

Clima si relieful fiind cele care sunt, nu s-ar putea spune nici ca vreun interes strate­gic superior a prezidat la alegerea Bucurestilor drept capitala, dimpotriva. Aflat la doar 60 de kilometri de Dunare, in extremitatea sudica a tarii, fara nici un obstacol natural care sa-l apere de vreo invazie, orasul-capitala se prezinta extrem de vulnerabil. Faptul a iesit la iveala, cu claritate tragica, in Primul Razboi Mondial. De altfel, turcii au fost cei care au impus alegerea Bucurestilor drept capitala Valahiei, tocmai pentru a avea puterea politica locala sub un control direct; in perspectiva istoriei, observam astazi cu usurinta ca optiunea Bucuresti drept capitala a avut la baza interese conjuncturale straine. Nu-i de mirare ca ideea abandonarii orasului lui Bucur drept capitala a survenit de multa vreme si ca ea s­a transformat in loc comun imediat dupa infaptuirea Marii Uniri de la 1918. Din acel moment, dezavantajele enorme ale actualei capitale au inceput sa sara in ochi. Camil Petrescu a rezumat discutia pe aceasta tema intr-o cunoscuta pagina din Patul lui Pro-cust dar toate argumentele s-au impotmolit in fata dificultatilor practice. E posibil ca dis­putele sa continue inca multa vreme, e posibil ca proiecte de schimbare ceva mai con­sistente sa prinda corp, dar actuala situatie nu pare sa se modifice intr-un timp previz­ibil. Bucurestii vor ramane, cu incapatanare, capitala statului roman. Insa tocmai in acest punct al rationamentului poate aparea miracolul specific.

Mostenirea bucuresteana concreta, mai degraba dubioasa, a creat prin compensatie magia literara a orasului. O capitala fara canale si aurora boreala, fara Sena ori Tamisa, fara sapte coline si fara proximitatea oceanului, a trebuit sa-si extraga din altceva miturile. Aici incep sa intre in joc entitati mai greu clasabile, dificil perceptibile; atingem specifi­cul cultural bucurestean mai greu decat il atingem pe cel al Sankt Petersburgului ori al Romei.

Mitologemul bucurestean se afla inca in stare difuza. El a fost configurat prin cate­va opere literare memorabile, dar nu a fost studiat aproape deloc; il definim pas cu pas, fara sa fim siguri ca realitatea fluida a unor texte se poate conceptualiza. De aceea, insasi izolarea trasaturilor distinctive ale mitologemului in formare trebuie intreprinsa cu pre­cautie.

Incepem cu cadrul uman. Eterogenitatea este cea care frapeaza in cazul Bucurestilor, adica varietatea, pluralismul, amestecul oamenilor de proveniente diferite, treptat uniti sub un semn comun. Intreaga Romanie (prin extindere, aproape intreaga Europa) are astazi, in ceea ce priveste populatia, o structura aluvionara; dar cu Bucurestii e altceva: s-ar parea ca toate popoarele straine care au contribuit la alcatuirea actuala a poporului roman au trecut [i'prin Bucuresti. Multi insa au ramasaici, reeditandu-se modelul New York-ului, oras unde spectrul emigratiei americane se distinge cel mai usor. Multi europeni, odata ajunsi in Lumea Noua, n-au indraznit sa mai treaca de New York. Daca gestul emi­grantilor europeni de pe continentul american este usor psihanalizabil (ei au pastrat, ca pe o avere secreta, speranta de a se reintoarce intr-o zi «acasa», adica in Europa de unde plecasera, si pentru aceasta au preferat sa traiasca in proximitatea marii), in cazul Bucurestilor, geografia s-a combinat cu un anumit spirit, cu un genius loci pe care strainii l-au intuit rapid.

Cand e vorba de bulgari, greci ori sarbi - amestecul din zona Bucurestilor poarta pecetea istoriei: valuri continue de migratii din sudul Dunarii au transformat Valahia in patria de electie a celor fugiti de turci, de saracie ori de persecutii religioase. Integrarea in primitoarea plasma locala s-a facut fara dificultati majore. S-ar zice ca humusul valah doar asta astepta. Mai mult insa: toate celelalte etnii care au cautat in Romania o noua patrie - fie ca a fost vorba de evrei, nemti, polonezi, rusi ori unguri - s-au fixat de predilectie tot in Bucuresti. De ce sunt oare astazi Bucurestii, ca numar de maghiari grupati intr-o asezare citadina, al doilea oras dupa Budapesta? Invocarea de ratiuni exclusiv econom­ice nu mi se pare convingatoare. E vorba probabil de un psihism al locului, greu de definit si de explicat.

Ii putem masura insa consecintele. Bucurestii inseamna nu doar amestec etnic extra­ordinar, uneori exotic, demn de cromatica unui basm arab, ci mai ales permisivitatea abso­luta, abandonarea oricarei ingradiri. De altfel, cele doua trasaturi merg deseori impre­una. Strainii stabiliti in Bucuresti si-au dau probabil seama destul de repede ca substanta locului este marcata de alogenism funciar, rod al unei tolerante instinctive. Ideea de soci­etate inchisa, de clan, de segregatie, nu s-a potrivit niciodata cu spiritul capitalei valahe.

In aceste conditii, relatia individuala a capatat, pentru bucuresteni, preeminenta asupra relatiei de grup. Grupurile au fost in general fluide, nu si-au creat o traditie. Contactul strict individual fiind cel dominant, conversatia, explicarea atenta, argumentarea, intere­sul pentru Celalalt se afla la baza psihologiei bucuresteanului. In capitala noastra, grupurile s-au amestecat dintotdeauna, s-au cautat unul pe celalalt pentru a se combina intre ele.

Specificul cultural bucurestean a primit destul de tarziu o intruchipare textuala dis­tincta. Daca specificul altor orase romanesti, precum Brasovul sau lasul, poate fi urmarit pe unele texte administrative ori semi-literare inca din Evul Mediu, spiritul bucurestean a intarziat sa se manifeste. El poate fi surprins o data cu prima jumatate a secolului al XlX-lea. Ultimele scrieri ale lui Zilot Romanul, articolele lui Heliade-Radulescu din Curierul Romanesc, Condicalui lordache Golescu reprezinta deja un amestec original si savuros de cultura (uneori elevata), filosofie epicureica si ironie muscatoare. Totul intr-un limbaj de o savoare inconfundabila. Aveau sa urmeze, peste doar cativa ani, Anton Pann cu poezi­ile sale, C.A. Rosetti si romantismul despletit, scrierile lui Cezar Bolliac, Grigore Alexan-drescu cu satirele si fabulele. Spiritul bucurestean era deja schitat. O privire avizata il poate surprinde astazi, retrospectiv, chiar pe texte datand dinainte de anul 1840, anul-simbol al lui Grigore Alexandrescu.

Scepticism surazator, toleranta vesela, multiculturalism mascat, ulterior unificat prin limbajul suculent, evidenta inclinatie spre pitoresc si culoare: aceasta ar putea fi definitia spiritului bucurestean in preajma Revolutiei pasoptiste. Ce-i drept, foarte putini pareau interesati la ora aceea de specificul regional: imperativul era, dimpotriva, cel al unificarii nationale, al exaltarii elementului comun cu Transilvania si Moldova. Mica melodie in for­mare a Bucurestilor se pierdea in sunetul triumfal de trambite nationale

Dar spre finele secolului trecut, melodia bucuresteana devenise deja perfect distincta. Susurata vag, sinteza pitoresca intre armoniile orientale, muzica italiana de opera si romanta de mahala, acesta melodie se insinuase in peisajul cultural romanesc. «Speci­ficul muntenesc» - in buna masura specific bucurestean - se transformase, in jurul anu­lui 1900, intr-un bun cultural unanim acceptat: G. Ibraileanu avea sa-si construiasca mod­elul cultural tocmai pe binomul vizibil muntenesc/moldovenesc. Bucurestenii reprezen­tau, oricum, varianta cea mai productiva, mai usor de sesizat si mai usor de impus a spir­itului valah. Cosmopolitismul natural al capitalei dambovitene adaugase o trasatura dis­tinctiva importanta a ceea ce urma sa fie «spiritul muntenesc». Peisajul cultural isi facuse deja o reprezentare pe care diversi autori o receptau si o reproduceau.

Ion Ghica desenase cadrul bucurestean si il scosese din istoria semi-orientala a locu­lui; Anton Pann si Petre Ispirescu desenasera partea mai putin vizibila a peisajului bucurestean, partea lui populara; Nicolae Filimon scrisese primul roman romanesc reusit ca «roman al Bucurestilor» prin tot ceea ce decorul, costumatia, moravurile si peisajul presupuneau. Primul nostru romancier balzacian oferea, in Ciocoii vechi si noi, un corespondent palpabil pentru Parisul Restauratiei. Macedonski crea o proza opusa ca spir­it poeziei sale, accentuand imaginea unui oras ca loc de patriarhalitate programata, oras «al lalelelor si trandafirilor». In sfasit, I.L. Caragiale construia definitiv geografia mitica a urbei, desenandu-i harta interioara. Dupa ce patrunsesera in mai multe scrieri intere­sante ori valoroase, Bucurestii patrundeau intr-o proza geniala.

Dupa Primul Razboi Mondial spiritualitatea Bucurestilor se prezenta ca peisaj aproape complet desenat. Scriitorii care se afirma in perioada interbelica iau contact cu o mitolo­gie in curs de formare, dar abia in perioada interbelica imaginea Bucurestilor literari se consolideaza si se impune. Vor realiza aceasta operatiune prozatorii cunoscuti ai momen­tului - Hortensia Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Ion Marin Sadoveanu, Liviu Rebreanu etc. Valoarea lor in absolut apare astazi extrem de diferita; ceea ce ii uneste insa, intim si involuntar, va fi o anumita imagine a Bucurestilor, inrudita in elementele ei fundamentale. Ce poate fi comun intre decorul de Bucuresti trepidant si bogat, parca renascut dupa razboi, din romanele Hortensei Papa­dat-Bengescu si orasul erotizat de vara si de obsesiile personajelor din Camil Petrescu? Intre capitala de aspiratii europene a lui Mihail Sebastian si capitala conceputa in spirit regresiv de Ion Marin Sadoveanu, in Sfarsit de veac in Bucuresti? La prima vedere nimic. Bucurestii isi releva specificul cultural si mitologia proprie doar cand trecem din­colo de aparente si inlaturam stratul superficial, extrem de tern. Pentru ca Bucurestii nu sunt un oras spectaculos: oras fara panas, fara blazon, fara monumente-emblema, prin urmare, un oras oarecare.

Si totusi In acest decor deprimant, oamenii si-au gasit relatii de simpatie profunda si solutii pentru evitarea individuala a neantului. Dupa criterii oculte, doar de ei stiute, bucurestenii au inceput sa se recunoasca si sa se aprecieze unii pe altii. Aceasta osmoza lipsita de spectaculos a reprezentat prima si cea mai importanta faza a mitologizarii orasului: relatia dintre persoane profund diferite, stabilirea unui convivium greu de intal­nit aiurea.

Formele vizibile si chiar triviale de conviviumau fost preluate de literatura si exploatate deseori in latura lor pitoresca sau frivola. Proza ce compune mitologia adanca a Bucurestilor va fi mereu populata de peregrinari tarzii pe strazile tacute; de excursii, escapade si iesiri pe malul lacurilor din jurul capitalei si la cele cateva manastiri de campie, singura pata de culoare in monotonia locului; de atmosfera cafenelei, loc prin excelenta convivial, templu laic al prieteniei, unde eroii isi petrec o buna parte din viata; de atmos­fera din centrul vechi al orasului, zona plina de cafenele, vaga imitatie a unui Paris mereu visat; in fine, din case ascunse, misterioase, cu interioare somptuoase, dar de aparente anodine. Topos-ul casei inchise, al casei cu intrare lipsita de spectaculos, al casei ascunse intr-o curte, dar al carei interior trimite la pesteri din O mie si una de nopti, a aparut in mitologia bucuresteana inca din secolul trecut, o data cu Al. Macedonski, si a fost des­tinat unei bogate descendente.

Difuz in numeroase scrieri, exploatat mai ales in ordinea spectaculosului si a pitores­cului, mitologemul descris mai sus a capatat intruchipare superlativa destul de devreme, o data cu romanul Craii de Curte-Veche>al lui Mateiu Caragiale. In acest roman, scris pe parcursul mai multor ani, publicat in 1929, mitologemul bucurestean s-a transformat pe neasteptate in subiectul insusi al naratiei.

Ascendenta autorului trebuie sa fi jucat aici un rol important: Mateiu Caragiale este mostenitorul de drept al unui tata bucurestean prin excelenta, care crease cea mai orig­inala imagine a orasului in proza din secolul trecut. Mateiu Caragiale a dus la perfectiune modelul adanc al locului si din alta cauza: citadin patimas, indragostit de marile capitale europene, locuitor al Berlinului, scriitorul a stiut sa gaseasca in capitala valaha exact ceea ce individualizeaza orasul in raport cu alte mari orase europene. Trasaturile distinctive ale mitului bucurestean se gasesc, armonios reunite, in romanul Craii de Curte-Veche.

Un exercitiu fructuos si elocvent l-ar putea reprezenta studierea reflexelor, evidente si involuntare, ale Crailor de Curte-Veche in proza pe teme bucurestene. Evident, cele involuntare sunt de departe cele mai interesante. Proze aparute inaintea romanului lui Mateiu Caragiale (primele romane ale Hortensei Papadat-Bengescu) ori proze scrise in ignorarea perfecta a romanului amintit descriu un Bucuresti asemanator, din multe puncte de vedere, romanului-prototip. Exemplele aveau sa se acumuleze in ritm impre­sionant. Desi pleca la drum cu un balast traditional si era tentat sa vada in capitala tot

Revenind la modelul originar reprezentat de Craii de Curte-Veche, descifram aici, in efigie, mitul bucurestean. Ne putem pune intrebarea fara raspuns posibil: cum s-a putut ca un autor sa surprinda, in singura sa opera, realitatea spirituala a unui loc? Istoria cul­turii este uneori alcatuita din hazarduri fericite. Un prozator in fond marginal (deoarece, la 1930, estetismul programatic si decadenta asumata isi traisera traiul, iar supravietuirea lor devenise o curiozitate), obsedat de orasul in care se nascuse si avand fata de el acelasi sentiment complex de atragere-respingere, a apreciat cu ochi de estet asezarea si apoi a consacrat acestei operatiuni un roman. Singurul pe care a fost capabil sa-l scrie pana la sfarsit - desi Sub pecetea tane/traieste din aceeasi substanta bucuresteana. Mitol-ogizarea perfecta s-a petrecut oarecum ante festum. Dezvoltarea proliferanta a mitu­lui avea sa se produca in anii imediat urmatori, chemata parca de capodopera ivita pe neasteptate.

Forta irationala a acestui mit, ca aceea a oricarui mit, iese la iveala mai tarziu, in perioa­da dictaturii comuniste, cand toate valorile interbelice pareau anulate, si insasi ideea unui mit cultural devenise extrem de suspecta. Spectacolul prozei bune tolerate in deceniile de regim comunist este el insusi edificator. Literatura acestei perioade a receptat mitul bucurestean cu o groaza fericita si cu o vinovatie voluptuoasa. Fenomen prin excelenta valorizator, deci «pozitiv» in termeni ontologici, mitologizarea bucuresteana trebuia pusa la index intr-o cultura bazata pe ideologie. Desi dura, interdictia n-a supravietuit mult timp. Cei mai talentati prozatori postbelici au preluat spontan mitul bucurestean, deoarece el reprezenta unul dintre putinele elemente culturale recuperabile, fara semn politic distinctiv: un oras ramane acelasi in esenta lui, chiar daca regimul politic se schimba.

Astfel se explica faptul ca unele dintre cele mai reusite proze scrise in perioada comu­nista traiesc pana astazi, estetic vorbind, din evocarea Bucurestilor conform schemei lor stravechi. Romanul Cronica de familiede Petre Dumitriu a fost cea dintai creatie majora in care Bucurestii secolului XIX si ai epocii interbelice re-apareau inconjurati de aura lit­eraturizarii. Exemplul a facut scoala. Una dintre cele mai interesante proze postbelice, romanul Galeria cu vita saibaticade Constantin Toiu, are din nou in centrul sau, ca personaj central, omniprezent, orasul Bucuresti. E vorba insa de un oras intunecat, aflat sub teroare comunista, in care mitologia «vechiului Bucuresti» pe cale de disparitie dobandeste o functie evident recuperatoare. Principalele personaje ale cartii iti extrag forta de a rezista din rememorarea Bucurestilor intrati in legenda. Tot astfel singurele frag­mente interesante din opera extrem de inegala a lui Eugen Barbu raman cele de evocare a Bucurestilor, a Bucurestilor vechi ori a Bucurestilor interbelici, in orice caz a orasului asa cum arata el inainte de venirea comunistilor la putere. Iata ca spiritul mitologizant, de sorginte Mateiu Caragiale, continua sa traiasca intens, dovedindu-si vitalitatea in cele mai nefavorabile conditii.

Ca orice mitologie de data recenta, si cea a Bucurestilor reprezinta o entitate in for­mare. Calitatile fiecarei noi proze importante inscrise in aceeasi tema pot modifica for­mula schitata mai sus. Un lucru ramane insa clar: trasaturile mitologice evocate au trans­format, cultural, un oras aproape lipsit de trecut semnificativ. Cu Bucurestii s-a intam­plat ceea ce s-a intamplat de fapt cu toate orasele europene preschimbate in mituri: con­tururile concrete s-au retras, au disparut ori au devenit indiferente in favoarea marii lit­eraturi scrise pe seama orasului.

Poate ca unica justificare a Bucurestilor concreti va ajunge, peste nu multa vreme, marea literatura produsa de insignifiantul oras, proiectia imaginara in text a acestui oras, dincolo de toata mizeria pe care o infatiseaza contingenta lui reala.

Orasul cu turle

Daca ignoram progresul tehnologic din secolul nostru (care a permis, printre altele, aparitia hartilor de maxima precizie) intram in lunga istorie a grafiilor imaginare: cos­mografii ipotetice, oceanografii poetice, topografii fanteziste, pe scurt, idei despre, iar nu imagini la scara, asa cum ne-am obisnuit. Vremea aceea - illud tempus, cum ar prefera sa spuna pedantii - este si vremea cetatilor inchipuite, dar nu numai prin trans­port swiftian sau utopie morusiana, ci si prin comoda standardizare a reprezentarilor, in functie de mitologiile curente. Se admite ca europeanul (inca) traditional - vreau sa spun: diplomatul, misionarul, negustorul sau pelerinul - nu calatorea printr-un spatiu obiectiv, kilometrat, minutat, tintuit in puncte de ghid, ci mai degraba printr-o poveste spusa de altii si confirmata ad hoc, in candidul dispret al evidentelor contrariante. Nimeni nu vedea decat ceea ce fusese pregatit sa astepte, dupa Scripturi, adica in conformitate cu indis­cutabila autoritate a canoanelor livresti: terra incognita, aratari de bestiar, antipozi, bar­bari, cutume fabuloase - toate ingredientele fantasticului participau la acest amestec dezirabil de spaima, risc si mirare cu care ne-au familiarizat deopotriva literaturile afer­ente si vulgata antropologica.

Asa s-ar cuveni sa intelegem relatarea calatoriilor pre-morandiene prin Bucurestiul de odinioara: oras sibarit, vicios si evlavios, exotic si fetid, metropola stranie, fara ziduri altele decat acelea ridicate, nevazut, intre mentalitatea vizitatorului si cea a localnicilor.

Pana tarziu, in XIX, aceste «schismatice» halte de Orient-Express, itite hollywoodian, printre vartejuri de colb si fatade butaforice, erau fatalmente percepute intr-o maniera naiv-polarizata: idealizare pompoasa, in stilul unui Guettée, trecator prin Moscova, sau, dimpotriva, dispret «nemtesc» fata de anarhia deloc hausmanniana a unor urbe in care pestilenta, curvasaria si cheful se mezaliaza insalubru, sub zodia unei alexandrine mor­biditati.

Bucurestiul nu a stat exclusiv sub povara complexelor mateine. Exista gravuri de epoca (occidentale si, deci, imagologic exemplare) din care iese la lumina un chip mai apropi­at de fervorile unui Chateaubriand decat de subteranele unui Eugène Sue: nu «crai», ucigasi platiti, conspiratori si gamblernn salvari, nu serbeturi si laturi de matase, ci vajnici hagii, ctitorii rafinate, procesiuni solemne, prapori si soboare, vulg ingenunchiat, racle de sfinti

Ambivalenta provine - prin reflex permanent - de la dubla soarta a orasului matricial: Constantinopolul, floare a Rasaritului bizantin, smuls de Islam si transformat in Istan-bulul care ne bantuie si astazi metehnele. De aceea, avem a alege intre doua Bucures-tiuri premoderne: unul levantin, cotropit de mireasma gradinilor, de vacarmul revoltelor populare si de intrigile curtenesti, si un altul, pravoslavnic, impanzit de turle, clopotnite, pridvoare sculptate, broderii ascunse in penumbra altarelor, icoane taumaturgice si fan­tani cu aghiazma: Manuc si Stavropoleos. Aici, gratarele fumegande, saniile trase de cerbi pe actualul Kiseleff, hangerele implantate falic, cabinetele de antichitati, balciurile si narghilele; dincolo, avatarurile colorate ale religiozitatii populare: creuzet in care se amal­gameaza superstitii, eresuri sau practici oculte, sub privirea cand vigilenta, cand permi-siva, a unei ierarhii alogene, din moravurile careia nu lipsesc mimetismele apusene si ochiadele lumesti, anacronismele teologale si experientele mistice, intrigile diplomatice si puseurile imprecative.

Falsa schizofrenie, ar spune observatorul neutru, convins ca intre Hagia Sophia si Kaire Djami exista o structurala continuitate spirituala. Nu se poate insa nega tensiunea orizontala dintre Rasarit si Apus, tradusa cu timpul in opozitia dintre arhitectura sacra -bulbucata oriental - si neoclasicul boieresc al celei civile. Acestei tensiuni plate, care face eclectismul urbei coplesite, azi, de strivitorul colan al cartierelor-dormitor, ii corespunde, tot intr-o lectura simbolica, o mult mai veche tensiune verticala. Orasul a avut, pana prin 1875, cand puteai zari Cotroceniul din saloanele palatului Sutu, infatisarea unei lumi cu doua nivele: primul etaj era ocupat de casele particulare aglutinate in humusul mahalalelor ca intr-o pasta de chirpici, olane si iedera; al doilea apartinea «cerului» ecleziastic, spri­jinit pe o retea de turle, ca intr-o parodie tarigradeana. Din cate intuiesc, declinandu-mi orice competenta specializata, orasul nostru nu a avut niciodata un Centru obsteste recunoscut prin mecanismul legendei fondatoare si istoriceste potentat printr-o dinam­ica de expansiune. Biserica lui Bucur, ca si figura eponima a Ciobanului intemeietor sunt - s-a dovedit de mult - apocrife sentimentale. Si totusi schema arhetipala (cercul taiat in patru) va fi fost aplicata, cu singura diferenta a multiplicarii, pana la atomizare, a unui model care, din fericire unificat, a dictat evolutia, infinit mai spectaculoasa, a capitalelor occidentale. Neexistand un sediu stabil al puterii, pe care fiecare autocrat il extinde, dupa tipicul kremlinez, escorial sau «louvric», Bucurestiul s-a articulat prin distributia poli-centrica a unor nuclee parohiale. Lacasul ortodox, gaura in acoperisul cosmic, spatiu de azil, de expiere si ostentare a succesului economic, lega noroiul valah de mandra chris­tianitas, slujind simultan drept scoala, bolnita si laborator sacramental. Panaceu si bre­viar institutional, biserica de parohie a fost adevarata oglinda a orasului, asa cum rezulta din urmatoarea tipologie a hramurilor si a poreclelor: existau unele biserici numite dupa ctitor (Mihai Voda, Antim, Domnita Balasa, Ceaus Radu, Kretulescu, Vergului), unele botezate dupa breasla constructoare (Caramidarii de Sus, Negustori, Postavari, Sf. Nico-lae ot Selari, Otetari, Olari, Sapunarilor, Zlatarilor) si altele, dupa toponimul proxim (Sarindari, Oborul Vechi, Sfantul Ilie din Gorgani, Mantuleasa, Foisorului), majoritatea fiind totusi identificate fie dupa numele patronului (Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Vineri, Sf. Eleft-erie), fie dupa amintirea slujitorilor (Popa Fierea, Popa Soare, Popa Tatu) sau a pelerin­ului ziditor (Hagiului, Hagi Dima), fara a uita marcile regionale (biserica Olteni, Sf. Ion Moldoveni) si profesionale (Spirei Doftorul, Manea Brutarul).

Deducem lesne multifunctionalitatea edificiilor de cult presarate in Bucurestiul traditional. Fiecare biserica de mir contribuia la decupajul identitar, mentinea comunitatea, modela relatiile dintre oameni, alimenta patriotismul local prin transmiterea unei anec­dotici de intemeiere, stimula nervul emulatiei citadine si mai ales oferea un criteriu ferm de diferentiere sociala intre minoritatea privilegiata (idealizata ca elita a ctitorilor) si majori­tatea beneficiara (subjugata printr-o generozitate bine regizata). Mi se pare incitanta si demna de aprofundare tocmai aceasta relatie ascendenta dintre statutul economic al indi­vizilor performanti si necesitatea de a-si exalta sinele in postura de sponsori ai pietatii colective. Sigur ca intaia ratiune a pomenitului comportament provine din credinta ca Dum­nezeu este sursa oricarei bogatii, si din teama sapientiala ca posesiunea necucernica ramane fragila. Dar dincolo de acest deloc surprinzator providentialism, notabila este functia legitimanta a Bisericii ortodoxe intr-o societate in care onorabilitatea si mecenatul religios par indisociabile.

Nu putini sunt cei care lauda sau deplang, dupa mine, pripit, schimbarea de para­digma. E drept ca orasul si-a inventat sau a acceptat, intre timp, alte centralitati - insti­tuite agresiv (Casa Poporului) sau artificial (McDonald's, KFC, Sofitel, Chase si World Trade Center); mutatia nu este, insa, unilateral laicizanta. Alaturi de emblematica Apusului - plauz­ibil ilustrata prin evolutia finisajelor si a materialelor de constructie, dar inept corcita sub presiunea comanditarilor parveniti, continua sa-si faca loc o noua arhitectura sacra: bis­erici martirologice («Eroilor»), menite sa reconfigureze memoria colectiva; biserici de carti­er, care transplanteaza, in natura moarta a blocurilor, silueta paradoxal straina a cate unei turle maramuresene; lacasuri virtuale, marcate doar printr-o cruce sfintita, «seminte ecleziale» in jurul carora adunarea credinciosilor precede ridicarea zidurilor; biserici recon­struite intocmai, precum Sf. Spiridon Vechi, din trupul demolat al careia nu fusese sal­vata decat pisania; «Catedrala Neamului», ravnita si contestata, inainte chiar de a fi cladita din nu se stie ce fonduri si in nu se stie ce loc

Purgatoriu al infractiunilor urbanistice, al gafelor edilitare, al haitelor canine si al tripourilor, refugiu al saracilor cronici si al bogatilor vremelnici, sinteza imponderabila a atator durate si stiluri, Bucurestiul ramane si o foarte speciala asezare crestina: dincolo de cutremure, incendii, tornade si ideologice mutilari rituale, binecuvantarea lui Hristos pluteste pe strazi, asternandu-se cand in gradina schitului Darvari, cand pe fetele pelerinilor la moastele sfantului Dumitru Cuprins de rumoarea fosforescenta a noptilor pascale, Bucurestiul se mangaie - paulin - cu gandul ca «harul prisoseste acolo unde s-a inmultit pacatul» (Romani5,20).

IOANA PARVULESCU

Un acoperis deasupra capului

Prolog in cerul altui oras

E batrana si face parte din familie. Are un acoperis deasupra capului. O cheama «zece», pe numele mic, si «Sfantu' loan» pe numele de familie. Face parte din familia caselor de pe strada Sfantu' loan si din familia mea. Pe capul casei mele din Sfantu' loan 10 sunt tigle. In copilarie am trait odata curioasa senzatie de a nu mai avea un acoperis deasupra capului. Eram in podul casei, era iunie si cald. Tiglele fusesera toate scoase, iar prin armatura de lemn stinghera, ca un copac lovit de o boala necunoscuta, desfrunzit in plina vara, se vedea cerul. Apoi tiglele au fost puse la loc una cate una, solzisor peste solzisor, cu carligul lor de piatra agatat de barna de lemn, vegetatia aramie a renascut, pana cand cerul si soarele au fost acoperite de tigle. O data cu casa, aveam din nou un acoperis deasupra capului.

Sub cerul Bucurestiului

Daca limba, cuvintele sunt das Haus des Seins, «casa fiintei», fiinta e aseme­nea melcului care-si poarta casa cu sine. Cand am venit la optsprezece ani in Bucuresti am avut nevoie urgenta de acoperisul casei fiintei mele, pentru ca locuiam intr-un bloc din Balta Alba, fara acoperis, sau cel putin fara ceea ce in casa fiintei mele (in limba mea) se numea acoperis. In casa fiintei mele acoperis este ceva tuguiat, greu accesibil, per­iculos si neaparat acoperit de vegetatia aramie a tiglelor. Acoperis inseamna pe limba mea un fel de munte familial, un munte mitic din istoria personala. Nu e de conceput ca acest munte sa semene cu o pista pentru biciclisti si sa fie comun unor familii care n-au nimic in comun. In casa fiintei mele mutata o data cu mine la Bucuresti nu eram aparata decat de un acoperis de cuvinte. Mic cat cerul gurii si la fel de incapator.

In Bucuresti, ascunsa in casa fiintei, m-am putut catara in voie pe orice acoperis: pe cel cu tigle din copilarie - si din asta a iesit un capitol de roman - pe «acoperisul lumii» pe care nu sper sa-l vad vreodata in realitate, si chiar mai sus, pe acoperisul acoperisurilor care e cerul. Acasa, in fiinta ta de cuvinte si sub acoperisul ei, se poate petrece orice min­une, nebanuita de nimeni, caci esti invizibil ca Siegfried sub ocrotirea unei atotcuprinzatoare «Tarnkappe».

Pe acoperisuri si sub ele

Casele Bucurestiului m-au primit imediat, cu aceeasi familiaritate disponibila si galagioasa a oamenilor din sud. Dar acoperisurile lui m-au derutat un timp: in primul rand blocurile intristator de plate. Te fac sa te intrebi daca, locuind toata viata fara un adevarat acoperis deasupra capului, fie el si cerul liber, in schimb cu o platforma betonata, nu incepi sa-ti strivesti si acoperisurile personale, din casa fiintei. Poate ca numai scriitorii, cei care-si cunosc si-si controleaza arhitectura interioara, se salveaza de un asemenea pericol. Apoi mai exista chelia lucitoare a caselor cu acoperis de tabla. Sub ele te topesti vara si ingheti iarna. Acolo sus, zgomotele sunt amplificate ca pe o toba de tinichea iar o ploaie cu grindina trebuie sa semene cu recitalul bateristului dintr-un concert rock. Cand stralucirea tinichelei se duce, acoperisurile din zona Bucurestiului plesuv raman cenusii, imbatranite inainte de vreme. Uneori tabla e vopsita, dar vopseaua se duce si ea, ca far­dul strident de pe obrazul unei femei. Tiglele au viata, prind muschi si pamant, si am vazut flori crescute pe acoperis ca pe orice loc colturos al unui munte. Tabla creste doar plan­tatii de rugina si se lasa mancata pana la urma de ele. Bucurestiul de tabla mi-a ramas strain, desi a doua casa de aici care m-a gazduit (dupa blocul din Balta Alba), avea acoperis de tabla. Locuiam chiar sub el, intr-o mansarda studenteasca agreabila, atata ca vara s­ar fi putut amenaja cu folos ca sauna. Acum vreo suta cincizeci de ani Bucurestiul de tabla uimea calatorii care se opreau in amurg inainte de intrarea in oras. Erau cupolele zecilor de biserici, casele spalate de ploaie care sclipeau inrourat sub ultimele raze ale soarelui, paduri de argint si de aur crescute te miri cum printre cocioabe strambe de lemn.

Acoperisurile sunt locul de intalnire a pisicilor care se ridica de la pamant cu pasarile care coboara din cer. Dar odata suite acolo, pisicile, dezavantajate de lipsa aripilor, raman prizonierele unui singur acoperis. Diferite ca inaltime sau izolate una de alta, casele bucurestene nu au comunicare la nivelul acoperisurilor. Pisicile se multumesc mai mult cu mersul pe jos, pentru ca strazile asfaltate nu sunt copiate de strazile de tigla, ca-n orasele mai mici si mai compacte. Fiecare strada de sus e un drum infundat si nu o data am vazut oameni urcand cu scara pe acoperis ca sa salveze o pisica ramasa inchisa in cusca fara gratii a propriului acoperis. Orasul de jos nu se reflecta ca-n oglinda in cel secret de sus. Pernitele pisicilor bucurestene sunt batucite de asfalt, ca talpile oamenilor, si nu cunosc desfatarea strazilor inalte, pavate cu tigle pe care praful nu se prinde. Pisi­cile de-aici nu simt noaptea stelele gadilandu-le urechile. Ziua par mereu haituite - de caini, de copii, de masini oarbe - nu cunosc abandonul somnului pe gura calda a unui horn, din amiaza si pana la apusul soarelui, cand n-au altceva de facut decat sa deschida lenes ochii, sa caste imens pentru a alunga afara visele din trupul inca greu de caldura si s-o porneasca apoi agale pe muchiile rotunjite. Iar daca o pisica bucuresteana aude pe acoperisul vecin pasi de pisica bucuresteana, intalnirea trebuie sa aiba loc tot jos, sub vreo masina sau intr-un gang statut, unde-si vor mieuna impreuna soarta geografica.

Tarziu am descoperit si frumusetea acoperisurilor bucurestene. Exista in ele o bucurie de viata pe care trebuie sa le-o recunosti. Sunt primele care s-au adaptat la noutatile zilei, sunt la moda, la curent, tinere si vioaie. Dupa ce au intepat cerul cu vegatatii delicate de antene, pline de seve colorate, sau si-au deschis cate un ochi alb, curbat inauntru, spre lumea din afara, isi impodobesc acum marginile cu reclame clipitoare: TELE-clip-clip-MOBIL-clip-clip. ASSOS. BASTOS. MARLBORO. ELECTRO-clip-clip-STAR-clip-clip. COMPUTERLAND. Fosforescent. Albastru cosmic. Rosu. Rosu cu albastru. Oranj si rosu. Verde si argintiu. Marginile acoperisurilor obisnuite au, in loc de reclama, siruri de porum­bei rotunzi, albi, negri si cenusii, irizati cu inele de curcubeu in jurul gatului. In Pitar Mos, in apropiere de Facultatea de Limbi Straine, o casa intreaga pare a trai numai acolo sus, pe acoperis, unde sunt zeci de porumbei. Restul cladirii are un aer parasit si stingher, dar acoperisul e viu, murmuitor si-si zboara penele care acopera murdaria trotuarului. Cand n-au nici reclame, nici pisici, nici porumbei, casele se pavoazeaza cu cate un gardulet pe crestet, al carui rost e probabil tocmai de a tine departe musafirii imblaniti sau impanosati.

Vor fi existand terase secrete in inaltimile Bucurestiului, gradini suspendate, spatii linistite, dar eu nu le-am gasit. Imi plac in schimb ferestrele din acoperisurile tip trunchi de piramida, taiate in cele mai variate forme, cu cate un pervaz ori o pleoapa mereu deschisa deasupra ochiului de sticla. Seara vezi indaratul lor lumina galbena sau lumina argintie a unui televizor. Banuiesti aici marunte mansarde placute, cuiburi pe care acoperisul le gazduieste inlauntrul sau, reamenajate cu imaginatie dintr-o fosta camera de serviciu sau dintr-un pod plin de paianjeni. De-afara vezi doar triunghiul geamului lumi­nos, ori ovalul lui taiat in patru, ori lentila rotunda a unui hublou. Fiinta dinauntru e anco­rata deasupra caselor, vede de sus acoperisurile vecine, prietene de-o viata, si ele ochioase, pline de cuiburi interioare sub stresini. Imi plac acoperisurile-nava, cum e cel al Univer­sitatii. Si-aici sunt geamuri mari, rotunde si putin tulburi, care sparg din cand in cand plumbuirea mata a navei. Daca esti inauntru si te uiti cu ochii tai printr-un ochi din ceafa cladirii, vezi unul din cele mai frumoase acoperisuri bucurestene, cel al «arhitectilor». E amplu, acoperit cu tigle rosietice, nu prea abrupt, mediteranean cumva, solar si calm.

Si-apoi mai e ceva minunat la cresterea cladirilor din Bucuresti. Fiecare e altfel, are personalitate, e usor de recunoscut. Ici se iteste un turnulet cu palarie de ciuperca, la celalalt acoperis doua gurguie simetric asezate de o parte si de alta a cladirii, moturi si spirale, balcoane in trepte care tin loc de acoperis, planuri inclinate in unghiuri bizare, geometrii pe care un arhitect le-a conceput anume pentru geometria interna a unei familii. Acoperisuri mici si acoperisuri intinse, cochete sau nepasatoare la capriciile modei, batrane sau in floarea varstei, aratandu-ti totul de la prima vedere sau pastrand cotloane pline de

surprize. La fel sunt si palariile bucurestenilor, microacoperisuri la purtator: vara palarii de paie, de la cele tip colonial (amintind de expeditiile exploratorilor englezi in jungla africana) la cele diafane, de tablou impresionist, de la banalele clopuri informe la dante­latele creatii sic ale nu se stie carei case de moda; primavara berete si basti puse piezis sau sepci «Gavroche» cu un cozoroc dezorientat. Iarna bizare constructii eterogene, de la banala banda la ciucurii «telefoanelor», de la clopotele de blana la turbanele prinse in brose, de la caciula «ruseasca« la fesul de lana, de la caciulita cu cozi cuminti la cea cu parul valvoi.

Epilog in cer

Acoperisul acoperisurilor bucurestene e greu de zarit, ca toate boltile care se intind pe marile orase. Intr-un oras strain primul lucru pe care-l remarci este marele acoperis strain, cu norii lui straini, cu luna lui care e cu totul alta, cu ploile si ninsorile lui necunos­cute, cu ninsori de lumina necunoscuta. Mi-a trebuit un timp pana cand m-am obisnuit cu luna mare si galbena din Bucuresti, desenata atat de aproape incat te inspaimanta, caci pare cu neputinta ca ea sa fie atat de jos cand cerul e atat de sus. Veneam dintr-un loc unde, dimpotriva, cerul e aproape, il vezi bine, in timp ce luna e intotdeauna departe, mica si albicioasa. Luna pe care am gasit-o aici, in campie, e una coapta si calda, teatrala si usor de prins in mana din balconul casei. Cerul pe care l-am gasit aici e discret si tul­bure, te obliga sa-l ignori. Dar cand te obliga sa-l vezi, cand ti se dezvaluie incetul cu-ncetul ca un cliseu cufundat in revelator, ultimul acoperis al Bucurestiului te cuprinde din toate partile: e marea din care nu mai vrei sa iesi. Asa se face ca am ramas aici, cu un acoperis bucurestean deasupra capului.

MIHAELA GAVRIS

O lume Art Déco

Oras al contrastelor, marcat deopotriva de «vechea lui obarsie de sat, de targ si de balci»¹, ca si de mirajul parizian, penduland intre lancezeala patriarhala si ambitia de mare metropola, Bucurestiul interbelic apare ca un oras inform si neomogen, lipsit de o ier­arhie clara si de acel sentiment al permanentei si continuitatii pe care il ofereau alte cap­itale. La inceputul anilor '20, marile bulevarde erau inghitite de mahalalele prafoase, fron-toanelor alegorice pompoase le raspundeau, in silueta generala, clopotnite de tinichea, tramvaiele electrice se intersectau cu carele cu boi, iar distinsele hôtels particuliers cu five o'clockuri si receptii mondene isi gaseau un pandant in tihna caselor cu bolti de vita, tulburata uneori de chefuri cu lautari.

Acest oras al vizaviurilor contrastante nu putea sa nu fie sedus de spiritul Art Déco, paradoxal si contradictoriu, si de molipsitoarea joie de vivre pe care o exala - posi­bil numitor comun pentru Levantul leganat de dulceata tabieturilor si pentru Occidentul trepidant, subjugat de mitul automobilului si al cinematografului.

Sub semnul Art Déco stau obiecte din cele mai diferite, care au insa in comun o anu­mita bucurie a creatiei inteleasa ca joc - joc al formei, joc al materialelor, joc al luminii, joc al spiritului. Orice obiect apartinand universului Art Déco - pachebotul Normandie sau un autobuz Greyhound, o tabachera emailata sau un afis cu Josephine Baker, Chrysler Building sau un cinematograf din lantul Odeon - pare sa inchida in sine promi­siunea unei lumi a fericirii, secretul lui Aladdin. Un instinct hedonist si ludic anima cele doua decenii interbelice, totusi atat de diferite intre ele.

Anii '20, supranumiti Les Années Folles, reflecta spiritul unei generatii avide de ritmuri frenetice, de revenire la viata, de stralucire si superfluu, care nu se poate multumi cu raceala cubista sau cu purismul lui Ozenfant. Schimbarea fata de grafismul sinuos si tonurile delicate ale esteticii Art Nouveau, reflex al decadentei si degradarii mitului Belle Epoque, este destul de abrupta si indrazneala, dinamismul, formele geometrice com­pacte exprima inceputul unei noi etape istorice, eliberate de cosmarul razboiului si dom­inate de o vitalitate debordanta. Art Déco devine stilul «la moda», extravagant uneori, al marilor artere comerciale, al restaurantelor, hotelurilor de lux si transatlanticelor, al cin­ematografelor, teatrelor si cabaretelor - care coboara insa si in cele mai umile cartiere, bucurandu-se de o mare priza la public.

Anii 30, desi marcati de criza economica si de o instabilitate politica generala, de terorismul atentatelor si al regimurilor dictatoriale, stau sub semnul rafinamentului si sperantei. Ritmurile «crazy» ale decadei precedente se topesc in cadenta senzuala a swingului, iar silueta à la garçonne, care contrazicea liniile corpului, devine supla si elongata. Un suflu clasicizant apare ca un apel la morala, austeritate si decenta, virtuti mai potrivite cu perioada de criza - in paralel cu o orientare estetica generala spre ration­alitate si epurare a limbajului formal, datorata Miscarii Moderne. Ramificatiile stilului Art Déco al anilor '30 ajung astfel sa se piarda fie in modernism, fie in clasicismul monu­mental, granitele fiind imposibil de identificat.

Si despre Art Déco s-a scris mult, in special incepand cu anii '70. Dar nu la noi. Acest fenomen artistic atat de raspandit, de la New York la Shanghai si de la Casablanca la Mel­bourne, si care in Romania a avut o rezonanta deosebita datorata influentei franceze - a ramas intr-un con de umbra al literaturii noastre de specialitate, cantonat in note de sub­sol sau referinte izolate². In mod paradoxal, Art Déco formeaza, in perioada interbelica, un segment major al productiei curente in materie de arhitectura si decoratie interioara, arte aplicate si arte ale spectacolului, grafica publicitara si design.

In incercarea de a se integra experientei europene, Romania anilor '20 se orienteaza spre expresia mai accesibila a modernitatii care este Art Déco. Daca marea majoritate a oraselor Europei Occidentale si Centrale erau deja constituite, in tesutul urban ramanand relativ putine goluri, orasele romanesti si in primul rand Capitala necesitau inca o pre­ocupare sustinuta pentru completarea fronturilor stradale si crearea unei imagini coer­ente a centrului. Bucurestiul, prin zestrea arhitecturala a acestei perioade, ar putea fi tre­cut in randul metropolelor Art Déco, alaturi de Paris, Bruxelles sau New York. O cartare a constructiilor Capitalei dupa perioade si stiluri ar scoate in evidenta densitatea neobisnuita a cladirilor Art Déco sau moderniste cu intruziuni Art Déco.

plementare ale modernismului, in a caror dialectica sta secretul progresului autentic. De altfel, in perioada interbelica, pentru Art Déco se folosea termenul Moderne⁴, ceea ce denota receptarea ca moderne a produselor acestei estetici, in care limbajul elitist al Miscarii Moderne era preluat si prezentat intr-o forma accesibila publicului.

Pornind de la procesul de autoreglare al academismului Beaux-Arts, de la efortul sau de a depasi impasul dogmei si de a se adapta la noile realitati, estetica Art Déco si-a creat o identitate aparte, prin sinteza exuberanta a celor mai diverse modele si sim­boluri, prin vehicularea de elemente apartinand deopotriva culturii «inalte» si culturii de masa. De aceea a fost considerata de multi ca dependenta de moda, frivola si superfi­ciala. Dar Art Déco nu este un reflex al modei si al gustului mediu, ci ansamblul creatiei unor profesionisti de elita, majoritatea absolventi ai Academiei de Belle-Arte, care, cu verva si abilitate, au convertit in moda cele mai indraznete conceptii artistice ale vremii, creand modele pentru productia curenta. Art Déco a contribuit decisiv la integrarea artei in viata de fiecare zi si la democratizarea culturii moderne, la modelarea culturii de masa si la reducerea decalajului fata de high culture. Daca marile figuri ale Miscarii Moderne apar in postura unor vizionari solitari, capabili de un salt spectaculos peste decenii, creatorii Art Déco, intelegand progresul ca acumulare de experienta istorica, si nu ca ruptura vio­lenta cu trecutul, sunt constructorii aproape anonimi ai unei punti solide pe care intrea­ga societate sa poata pasi spre viitor.

Figuri

Intorcandu-ne la situatia Romaniei, observam ca, pe fondul persistentei unei orientari marcate spre traditia rurala si ortodoxa, incercarile de a promova Stilul International sunt sporadice si au un ecou limitat la elita artistico-intelectuala a vremii. Chiar primele lucrari datorate lui Marcel lancu - exponent al avangardei artistice neindatorat unei educatii Beaux-Arts - pun in evidenta cateva trasaturi ale modernismului romanesc, mai apropiat de tonal­itatea Art Déco decat de ascetismul Stilului International: tentatia sintezei intre vechi si nou, intre arhitectura si artele plastice; vocatia ornamentului, chiar intr-o acceptie noua; concesiile facute unei anumite culture du bien-être, in care coexista zestrea fanariota si convenientele burgheze⁵.

Marea majoritate a arhitectilor activi in perioada interbelica este insa formata din absol­venti ai Academiei de Belle-Arte din Bucuresti sau Paris. Ei experimenteaza din interior efortul de innoire a limbajului arhitectural. Estetica Art Déco este, in acest demers, calea cea mai sigura, care garanteaza si succesul comercial al unor arhitecti ca Jean Monda, Arghir Culina, Ioan Rosu, State Balosin, Al. Zamfiropol, Emil Gunes.

Pentru personalitati majore ca Horia Creanga sau Duiliu Marcu, Art Déco reprezinta o etapa necesara a unor cautari de regula impinse mai departe sau, uneori, expresia cea mai potrivita pentru o tema particulara⁶.

Amprenta Art Déco se regaseste in artele plastice, dar mai ales in artele decorative, design si grafica publicitara, mai dependente de gustul public, mai direct implicate in reflectarea, dar si in modelarea unui stil de viata. Estetica Art Déco devine familiara bucurestenilor prin obiectele prezentate la «Salonul permanent de arta decorativa», deschis in 1926, unde expun M.H. Maxy, Mattis-Teutsch, Nina Arbore, Iorgulescu-Yor, Jean Al. Steriadi, Corneliu Michailescu; prin grafismul stilizat, constructia riguroasa si decora-tivismul rafinat al unor monumente si reliefuri datorate lui Mac Constantinescu, losif Fekete sau Corneliu Michailescu; prin reclamele luminoase si panourile publicitare; prin produsele industriei grafice - ilustratie de carte, reviste profilate pe probleme de arta si tehnica graf­ica, dar mai ales afise (comerciale, turistice sau de spectacol) semnate de Petre Grant, Ioana Basarab, Victor Ion Popa, Paul Miracovici, Ghiulamila, George Chirovici, Zoe Ricci.

Publicitatea schimba cu totul fata orasului, iar spiritul Art Déco, perfect adecvat functiei publicitare prin dimensiunea sa larg comunicativa, ajunge sa impregneze intregul cadru urban. «Strada devine galeria de arta a omului mediu», scria Jean Delhaye cu referire expresa la afisul Art Déco⁷, dar ideea se poate generaliza pentru toate manifestarile Art Déco ce au un impact asupra cadrului urban.

Functiuni

Prin marea sa capacitate de adaptare, prin dezinvoltura cu care isi poate transforma caracterul din flamboyant in solemn, din sofisticat in vulgar, din sobru in exuberant, estet­ica Art Déco patrunde in toate sectoarele vietii sociale, contribuind la omogenizarea intreg­ului cadru de existenta umana. In Bucurestiul anilor '20, Art Déco se afirma initial ca o adaptare imediata la un anumit segment al modernitatii occidentale mai usor de asimi­lat: comertul si transporturile, spectacolele, /o/S/r-ul, turismul, moda.

Ca si clasicismul academic, care pastreaza insa o nota distanta si oficiala, Art Déco devine un limbaj universal, capabil sa acopere in plan functional, dar si semantic, ansam­blul cerintelor societatii. Spre deosebire de stilul neoromanesc, care ofera inca resurse remarcabile, in special in domeniul locuintelor, dar, in cazul cladirilor publice, devine morocanos, greoi si anchilozat, arhitectura Art Déco se preteaza la orice program, domes­tic sau reprezentativ, utilitar sau monumental, cultural, sportiv sau funerar.

Calea Victoriei, apoi bulevardele sunt invadate de baruri si cafenele, de cabarete, restau­rante si hoteluri, de cinematografe si magazine elegante. Agitatia mondena creste la

caderea serii, efect al reclamelor gigantice, al tuburilor de neon, al scafelor si coper­tinelor luminoase. Strada, transpusa in cheie Art Deco,devine o scena miraculoasa. Lumi­na amplifica aura ispititoare a magazinelor, mirajul salilor de spectacol si atractia restau­rantelor, din care razbat acorduri de charleston, blackbotton sau jazz. Printre vedete in limuzine stralucitoare, cate o aparitie fulguranta: Josephine Baker mergand de la «Carabus» spre «Alcazar d'Ete» intr-o sareta trasa de un strut

Tinerii, la preturi foarte accesibile, sunt atrasi de sclipirile de inox si oglinzi ale barurilor de tip american. Primul, numit chiar «Bar automat american», se deschide viza­vi de Palatul Telefoanelor, urmat de «Presto» si «Colos». Barurile de noapte - «Atlantic», «Melody», «Carlton» - prelungesc animatia centrului pana la ora cand magazinele isi deschid obloanele. Cinematografele noi, precum «Regal» (arh. Jean Monda) sau «Marconi» (arh. Const. Cananau), dominate in fatada de mari panouri de afisaj si de scrisuri decorative, ofera publicului, in pretul modest al biletului, o continuare a fictiunii dincoace de ecran, in decorul luxuriant al hallurilor si foyerelor.

Spectacolul si loisir-ul devin tot mai mult preocupari indispensabile vietii cotidi­ene, semn al unei relaxari a moravurilor datorate prosperitatii sociale. Apar pro­grame complexe care includ sali de teatru si spatii destinate recreerii. Complexul edilitar Piata Amzei (arh. Nicu Georgescu, 1935) cuprinde un teatru, alaturi de un tribunal, birouri si spatii comerciale. Ansamblul este interesant ca exemplu pentru o anumita «diviziune» a stilurilor, practicata in perioa­da interbelica  din ratiuni de facilitare a

comunicarii. Fatada teatrului, ca si interiorul, este tipic Art Déco, aripile laterale, adapostind birouri si magazine, au un caracter neutru, in timp ce fatada tribunalului este intr-un stil clasic stilizat, mai adecvat pentru a reprezenta autoritatea institutiilor statului.

Unul din cele mai relevante exemple de arhitectura Art Déco este Palatul Societatii Functionarilor Municipali (cunoscut dupa 1947 ca imobilul ARLUS), realizat de loan Rosu si Radu Culcer. Programul complex include o sala de festivitati de 400 mp, «cea mai mare si mai moderna din Bucuresti»⁸, care se poate inchiria pentru baluri, serate, adunari, con­certe, banchete si chiar reprezentatii teatrale; un restaurant, un bar, o sala de popice, sali de sport si «saloane de baie».

In 1929 se deschide, pe Soseaua Kiseleff, Strandul Federatiei Societatii Sportive Romane, cel mai mare din Bucuresti la acea vreme. In spiritul modelelor existente in Franta sau Anglia, autorul, arh. Marcel lancu, apeleaza la limbajul Art Déco, cel mai potrivit pen­tru a crea o atmosfera destinsa si tonifianta. Anul 1930 aduce o alta noutate pentru Cap­itala: terasa si bazinul cu valuri «Lido», unde seara, la lumina reflectoarelor, se produce formatia Jazzul Albahary.

Noile hoteluri «Union», «Negoiul», «Lido», «Ambasador», «Athenée Palace» com­pleteaza silueta orasului cu accentele dinamice date de coronamente, turnuri de colt, per­gole si terase in trepte, concurandu-se prin verva fatadelor si opulenta interioarelor.

Ca metafora a progresului, principala gara a Capitalei, Gara de Nord, se inscrie in ran­dul numeroaselor cladiri pentru transporturi carora Art Déco le da forma consacrata, imag­inea de marca (gari, aeroporturi, statii de metrou si autobuz, benzinarii, garaje). La fel, cladirile de productie nu mai constituie o pata in peisaj. Recurgand la repertoriul Art Déco, ele ofera o imagine agreabila, dinamica si usor monumentalizata a industriei moderne (ex. intrarea Uzinelor Malaxa, arh. Horia Creanga).

Arhitectura locuintelor formeaza un camp fertil de manifestare a fanteziei Art Déco, care are darul sa faca din fiecare cladire un unicat - prin cateva profile din ipsos sau un grilaj decorativ, suficiente pentru a personaliza o locuinta modesta, lipsita de stil, sau, in cazul locuintelor de lux, prin volumetria savanta, prin materialele scumpe si ornamenti-ca elaborata. Desi preferintele se indreapta, prin traditie, spre locuinta individuala, pe principalele artere ale Capitalei apar zeci de imobile cu apartamente, cu nimic mai pre­jos decat corespondentele lor pariziene. Blocurile Art Déco se integreaza perfect in orice context si se adapteaza cu usurinta la cele mai dificile amplasamente, permitand o ocu­pare intensiva a terenurilor. Blocul in forma de U constituie o formula tipologica aparte - immeub/e a cour ouverte- care rezolva ingenios cerintele de iluminare naturala si de gradatie progresiva a spatiului dinspre zona publica spre zona privata.

Aceeasi intimizare treptata a spatiului se obtine si in cazul fundaturilor sau «intrarilor», care amintesc de vechile curti longitudinale, in marea lor majoritate apartinand esteticii Art Déco sau zonei de tranzitie spre modernismul propriu-zis (ex. Intrarea Dacilor, Intrarea

Lemnea,                   Intrarea Iorg, Intrarea

N. Vermont).

Desi pentru cladirile oficial-reprezentative se prefera, in perioada interbelica si nu numai, tonul grav si autoritar al clasicismului monumental - se cunosc nenumarate exem­ple Art Déco, precum, la Bucuresti, Prefectura de Politie (in prezent Sediul I.G.P.), Min­isterul de Justitie (o interpretare Art Déco a limbajului clasic) sau Tribunalul Ocolului VIII din str. Stirbei Voda (in cel mai pur stil al Expozitiei de la Paris din 1925), imagini mai destinse ale institutiilor statului. La fel, cladirile marilor societati (Palatul Telefoanelor, Palatul Casei Centrale a Asigurarilor Sociale) afiseaza, prin nota Art Déco, o prestanta lipsita de afectare.

Intr-o plastica riguroasa, plina de forta sau de gratie miniaturala, limbajul Art Déco se extinde si in zona mai pretentioasa a monumentelor sau a arhitecturii funerare, marturie stand Monumentul Aviatorilor (autori Iosif Fekete, Lidia Kotzebue), ca si numeroase mon­umente funerare si cavouri din Cimitirul Bellu.

Nu intamplator, acest ton bonom si fastuos, lipsit de orice ostentatie sau crispare, intra in rezonanta cu spiritul traditional al orasului de la portile Orientului, «ou tout est pris à la légère». Poate ca autorii viitoarelor interventii arhitectural-urbanistice din capi­tala ar trebui sa reflecteze mai atent asupra sugestiilor pe care le poate oferi estetica Art Déco, nu in domeniul formei, ci ca mod specific de raportare la individ si societate.

Forme

O plimbare imaginara prin Bucurestiul Art Déco va descoperi cu incantare un bric-a-bracde forme neasteptate, un ritm alert al liniilor si contururilor vibrate, o satisfactie tactila a materialelor somptuoase.

Limbajul Art Déco este marcat de expresia contradictorie a permanentei si a efe-meritatii, generata de o realitate scapata de sub control. Nevoia de certitudine, de mase solide si contururi ferme, dublata de nevoia complementara de stralucire si spectacol, de traire intensa a clipei, transforma spatiul interior sau exterior intr-o scena inundata de lumina, intr-un decor fantastic - nu prin imaterialitate, ci prin voluptatea senzoriala a materiilor pretioase - marmura, granit, alama, inox, sticla innobilata sau vitralii, lemn lacuit, ceramica glazurata.

Fronturile stradale, mai ales la nivelul ochiului, sunt gandite ca scenografii ale spec­tacolului cotidian. Liniile de forta ale cladirilor, registrele principale, ferestrele si portalurile sunt subliniate intotdeauna de muluri sau striuri, care urmaresc retragerile si rezalitele, racordarile curbe sau poligonale, bandourile orizontale ale soclurilor, aticelor si balustradelor. Aceleasi volume care, in Stilul International, apar ca abstracte si imper­sonale - sunt orchestrate aici in cheie decorativa, cu ajutorul profilelor liniare, simple sau ornamentate, al riflajelor si frizelor reduse uneori la simple diferente de culoare si mate­rial.

Coloanele sunt inca prezente, dar intr-o stilizare maxima, ca o simpla aluzie la traditia clasica. Grupuri de profile verticale formeaza accente importante, ca si paratrasnetul cu suportul sau atent modelat, motiv emblematic pentru intregul Art Déco. Trasee liniare independente de elementele arhitecturale - simple benzi de tencuiala colorata - aduc un aer pitoresc si intrucatva provincial.

Un unic element pretios - medalion, fereastra cu grilaj decorativ, basorelief sau corp de iluminat - transforma cate o fatada intr-un mare panou decorativ, asemeni unei biju­terii aplicate pe un vesmant de o simplitate extrema din colectiile celebrului couturier Paul Poiret.

Fronturile Art Déco sunt in permanenta miscare, modelandu-se in forme cutate sau fatetate, curbe, decrosate sau retrase in trepte.

La interior, plafoanele devin suprafete vibrate care, prin fante sau profile in cascada, reiau in negativ motivul ziguratului. Scafe luminoase, dubland conturul incaperilor, amplif­ica spatiul unui living, al unui hall de acces, al unui foyer.

Capturata si turnata in tipare geometrice, lumina naturala sau artificiala se articuleaza cu celelalte elemente arhitecturale sau devine obiect decorativ. Unele pasaje comerciale au bolti sau cupole din blocuri translucide de sticla, care dau luminii o consistenta mate­riala, o aparenta de invelis solid.

Porticele apar rar, dar rolul lor de protectie si de tampon intre interior si exterior, in special in zonele comerciale, este preluat de copertine continue, continand benzi si casete luminoase sau dale de sticla inglobate in beton.

Ferestrele Art Déco nu au niciodata un rol pur functional. Prin forma, ancadrament sau tratarea suprafetei, ele capata statut de ornament. Repertoriul formal pare practic nelimitat. In special ferestrele spatiilor secundare, de circulatie sau de serviciu,sunt valo­rificate in forme neasteptate, fanteziste: ferestre-punct triunghiulare, octogonale sau cir­culare; ferestre-hublou, imprumutate din stilul «pachebot»; fante verticale, marcand casa scarilor, fante orizontale, fante cu schimbari de directie, grupari de fante; ferestre de colt pe unul sau mai multe niveluri; ferestre spatiale cilindrice, prismatice sau cutate.

Scarile sau hallurile sunt de regula luminate prin vitralii sau prin geamuri translucide

- sablate, gravate sau givrate. Feronerii decorative, dispuse in exteriorul unor fer­estre comune, pot innobila o intreaga fatada.

Bucurestiul se poate lauda cu o colectie originala de portaluri Art Déco, amenajate cu fast aproape ritual si cu grija pentru detaliul care personalizeaza, prin acces, intregul edificiu. Spre deosebire de Stilul International, care ascunde intrarile in penumbra parterelor pe piloti sau in rit­

mul monoton al peretilor-cortina, arhitec­tura Art Déco perpetueaza importanta pe care traditia a acordat-o dintotdeauna intrarii in sensul simbolic de «prag», de «trecere» intr-un alt spatiu ale carui val­ori trebuie exprimate prin portal. Domes­tice sau monumentale, portalurile Art Déco primesc ancadramente complexe, amplificate prin copertine luminoase, retrageri telescopice, coloane angajate sau racordari in sfert de cilindru.

Casa scarilor formeaza un alt motiv predilect pentru Art Déco, speculat pentru valoarea sa plastica si expresiva, sustinuta adesea de fanta ferestrei si de flesa para-tonerului. Bovindoul, familiar atat arhitecturii eclectice, cat si stilului neoromanesc, apare ca accent volumetric major, sustinut de console stilizate sau articulat printr-un balcon general deasupra parterului. Daca legatura se realizeaza si prin balcoanele etajelor supe­rioare, bovindoul se transforma intr-un «pieptene» decrosat, motiv familiar arhitecturii moderne, care in Art Déco devine un organism plastic expresiv, o «tema» decorativa in sine.

Colturile cladirilor Art Déco primesc intotdeauna o atentie speciala, pentru a raspunde nu numai cautarilor formale, dar si cerintelor de compozitie urbana. Apar cladiri gandite special pentru amplasamente de colt, nu simple rezolvari partiale. Frecvent, coltul este monumentalizat ca turn, adapostind spatii importante sau circulatii verticale intr-un volum solid, care «agreseaza» spatiul urban. Alteori, coltul poate parea «muscat» de spatiul exte­rior in umbra adanca a loggiilor - sau indiferent, introvertit, neutru.

Motivele majore ale esteticii Art Déco, ziguratul si fantana arteziana, sunt mereu prezente in silueta vibrata a cladirilor, materializare a unei metafore literare la moda -orasul modern ca un nou Babilon -, dar si a noilor regulamente urbane care, printr-o coincidenta probabil, impun retragerea in trepte a ultimelor nivele construite. Pulsatia teraselor retrase este amplificata de pergole si edicule, de copertine, pinacluri si para-tonere. Perceptia noastra face ca, in perspectiva, retragerile pe orizontala si verticala, cu sublinierea lor prin profilatura, volumele fatetate si contururile anguloase, racordarile curbe si suprafetele cilindrice - sa fuzioneze in ritmul alert al unui zig-zag general sau al unei curgeri in cascada, metafore revelatoare pentru dinamismul inalterabil al vietii insesi.

In incheierea acestei promenade prin lumea Art Déco-ului bucurestean nu putem sa nu observam un alt aspect paradoxal. Farmecul irezistibil al obiectelor Art Déco provine din caracterul ludic, din cota inerenta de gratuit si superfluu, denumita de Talbot Ham­

lin «a sense of more than enough»⁹, in fond atat de necesara noua, dar voit ignorata sau proscrisa de catre Miscarea Moderna (celebrul aforism al lui Mies van der Rohe, «less is more», interpretat vulgar ca apologie a economiei de mijloace, sau conceptul de exis­tenz minimum, fundamentat de scoala Bauhaus, valabil pentru un context istoric par­ticular - denota o pierdere a finalitatii umane in numele unor abstracte idealuri estetice, tehnologice sau sociale).

Dar (aici apare paradoxul) dincolo de aparentele seducatoare ale produselor Art Déco transpar anumite intentii comerciale si chiar propagandistice ale societatii de consum intr-o faza incipienta. Art Déco este arta de a «ambala» functiunea pentru a atrage eventu­alul cumparator, trezindu-i dorinta de posesiune printr-un mesaj hedonist. «Ugly sells badly» (uratenia se vinde prost), spune Raymond Loewy, unul dintre cei mai cunoscuti designeri americani din anii '30. Creatorii Art Déco se preocupa permanent sa adapteze inovatiile artistilor de geniu la gustul public, incorporand in produsele lor simboluri si conventii vizuale in care consumatorii sa se poata recunoaste.

Pentru Romania interbelica, obiectele si cladirile Art Déco devin imagini publicitare ale prosperitatii si civilizatiei promise de sistemul capitalist occidental. Primele manifestari ale consumismului, pe care il experimentam din nou in prezent, isi gasesc in Art Déco expresia cea mai potrivita, prin sinteza mai mult sau mai putin inocenta intre «artistic» si «comercial», intre cultura si business, intre modernitatea estetica si modernitatea civ­ilizatiei materiale burgheze, structural opuse una celeilalte.

Momentul istoric actual prezinta anumite similitudini cu decadele interbelice, decurgand probabil din realitatea tulbure a tranzitiei - atunci, spre societatea de consum; acum, spre era post-industriala, asa-numita era a serviciilor - si, pentru noi in mod spe­cial, din efortul de depasire a unei situatii tragice - consecintele unui cataclism istoric sau ale unui regim totalitar. Criza morala a acelei perioade, tradusa in plan existential si artistic prin cautarea intensitatii in dauna profunzimii, se regaseste astazi poate mai acut in Estul post-comunist, cu problematica specifica a cautarii de sine si a recuperarii fre­netice a trecutului, pe fondul unor grave probleme economico-sociale. De aceea, feno­menul Art Déco, cea mai fidela reflectare a spiritului epocii, merita, dincolo de interesul specialistului, o analiza pragmatica, un studiu atent al motivatiilor, al demersului si al ati­tudinii generale.

Pentru un oras ca Bucurestiul, mereu in cautarea propriei identitati si a chintesentei unei identitati nationale, mesajul (sau chiar «lectia») Art Déco este, pe langa dimensi­unea ludica si comunicativa, apreciata de postmoderni si familiara spiritualitatii romanesti, de a prefera micile certitudini marilor ipoteze, riscante si iresponsabile la scara cadrului de existenta umana, de a alerga dupa o singura utopie, aceea a bucuriei de a trai.

«Bellu» - orasul tacut

De treci pe sub poarta pe care sta scris cu litere negre pe albul sclip­itor al varului «Cimitirul Serban Voda - Fericirea cereasca, gloria paman­teasca», lasand in urma tumultul cetatii, te vel trezi pasind pe aleile unul alt oras, reflexul tacut al celui de care tocmai te-ai despartit - asa as fi inceput, probabil, daca as fi trait in alta epoca. As fi scris despre linistea locului care cheama linistea sufleteasca, necesara meditatiei si melancoliei; as fi evocat marile umbre si tre­cutul lor maret; as fi facut consideratiuni despre patimile care isi gasesc sfarsitul in dosul lespezilor reci si crude; as fi varsat o lacrima pe mormantul lui Mihai Eminescu; si, in final, as fi meditat la faptul ca toti ne vom muta, pana la urma, in orasul tacut, pe o strada principala sau pe una mai laturalnica Orasul tacut - orasul construit pe osemintele noas-

In realitate, Cimitirul Bellu o fi el ca un oras, dar numai tacut nu este. Ultima data l­am vizitat anul acesta, pe la inceputul lui aprilie, cand sufla un vant taios si cerul era acoper­it. Un perfect univers bacovian, s-ar zice; cu toate acestea, nu scartaia nici o coroana de plumb (de altfel, nici n-am prea vazut asa ceva). In schimb, latrau haitele de caini, vocif­erau groparii, sporovaiau gardienii publici pe la colturi. Ce liniste?

Ei bine, nu la galagia aceasta ma voi referi in cele ce urmeaza. De ce nu este Bellu un loc tacut? Pentru simplul fapt ca vorbeste prin fiecare particica a lui. (Ne intoarcem, astfel, la vechea si banala zicere «pietrele vorbesc».) Bellu, ca orice cimitir, este o pre­lungire dincolo de moarte a comunicarii umane, este un cor de retorici. Desigur, un cor caruia ii lipseste o riguroasa unitate si care se constituie, pana la urma, intr-o harmalaie. Intalnim, laolalta, retorici plastice si arhitecturale de tot felul, apartinand diferitelor epoci (constructii, grupuri statuare, busturi, basoreliefuri, fotografii etc.), retorici textuale, in care vocile celor ramasi in viata se amesteca cu ale celor «trecuti dincolo» (epitafuri, indi­catii privind statutul social sau familiar al decedatilor, nume, ani etc.); intalnim, intr-un cuvant, adevarate puneri in scena, menite sa atraga atentia trecatoruluisi sa comunice, pana la urma, cu el.

Constructiile din Cimitirul Bellu sunt asa-numitele cavouri. De aceleasi dimensiuni mai sunt monumentele sau grupurile statuare. De multe ori, cavourile si monumentele nu pot fi foarte clar disociate, deoarece, cu ajutorul fanteziei si al banilor, oamenii isi trans­forma mai toate constructiile tombale, indiferent de natura lor, in monumente.

Cavourile sunt construite in nenumarate stiluri arhitectonice si imita deseori, in mic, edificii celebre. Astfel, intalnim machete de biserici ortodoxe (uneori de anumite bis­erici ortodoxe), de temple grecesti sau de edificii neo-clasice, de locuinte comune con­struite in stilul eclectic de inceput de secol etc. Constructiile sunt impodobite cu basore­liefuri, feronerii si sculpturi de tot felul. Cei mai frecventi in aceasta ultima ipostaza sunt ingerii, fecioarele montante si invesmantate in voaluri, facliile de piatra, leii, cainii si sfincsii care strajuiesc intrarile.

Dorinta celor ce-si construiesc astfel de cavouri este sa-si ofere, dincolo de moarte, o locuinta (deseori asemeni celei din timpul vietii). Pe o placa, deasupra intrarii intr-un cavou, statea scris: «Casuta de veci a scumpului si neuitatului nostru copil CRISTIAN (Pusi)»; in acest caz particular, decedatul fusese «rapus la 14 ani si jumatate de groaznicul cutremur din 4 martie 1977» - deci nu beneficiase in timpul vietii de o locuinta durabila si care sa-i ofere protectie.

Oricum, analogia dintre cavouri si locuintele propriu-zise merge si mai departe, piata locurilor de veci fiind puternic influentata de cea imobiliara din restul Bucurestiului. Pe un stalp al cimitirului, la fel cum intalnim peste tot in oras - un dreptunghi de hartie cu un anunt de mica publicitate: «Vand cavou dublu cu monument si cripte alee centrala cimitir Bellu, pret negociabil 5.000 USD cu acte».

Printre beneficiarii de constructii funebre sunt si vizionariisau visatorii, care renunta la ideea de locuinta dupa moarte in favoarea unor ansambluri-fantezie. Ei inlocuiesc ceea ce s-ar putea numi confort cu gratuitatea, iar singura lor miza este de a produce un obiect insolit si oricum cu pretentii vadite de originalitate. Pe scurt, ei vizeaza Arta. Exista, in acest sens, cateva constructii in Cimitirul Bellu care inchipuie o stanca; modelele sunt, desigur, «Pe o stanca neagra» si elementele similare din gradinile romantice. Un astfel de monument tombal se afla vis-à-vis de locul unde sunt ingropati scriitorii (Eminescu, Cosbuc, Preda etc.). Este o stanca de aproape trei metri pe care urca o fecioara avan­tata, in stilul Romaniei revolutionare; pe o placuta se afla celebrul text «Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei.» la care mai e adaugata o modesta contributie person­ala: «. si de teama de a nu va mai putea revedea.» De partea cealalta a aleii centrale se afla o alta astfel de stanca (tot neagra, colturoasa si ca desprinsa din natura), numai ca pe ea se afla doar o cruce; crucea, desi din piatra, imita perfect doua surcele cu coaja neagra, cu noduri, iar la capete cu lemnul proaspat taiat, galben. Culmea «originalitatii» de acest tip o atinge, cu siguranta, acel ansamblu pe care se afla «Stemata gentis Petri-ceicu Hasdeu»: ceva ce seamana cu o biblioteca in care vezi carti legate in piele de diferite culori, pe cotoarele carora poti citi «V. Alecsandri», «Platon» etc. - iar sus de tot cocotati doi sfincsi. Un amic, poetul Cristian Popescu, decedat el insusi, obisnuia sa spuna ca, in general, kitsch-ul este funebru. Nu stiu cata dreptate avea, dar pretentiile artistice din spatiul cimitirelor pot fi considerate kitsch-ul ridicat la patrat.

Manifestarile artei sunt - s-ar zice - justificate atunci cand este vorba de mormintele artistilor. Asa cum aviatorii au la cap o aripa ce trimite la cea de avion sau o cruce facuta din palele unei elice, asa cum mormintele soldatilor cazuti la datoriesunt imprejmuite cu lanturi sustinute de obuze pe post de piloni (rol jucat la marinari de mici ancore), locurile de veci ale artistilor trebuie sa se constituie intr-o prelungire a meseriei lor.

Pictorii celebri se odihnesc intr-un ansamblu strajuit de statuia lui Brancusi «Rugaciune». Mormantul lui Nicolae Labis are la cap o placa de marmura alba pe care sta sapata semnatura «olografa» a poetului. (De remarcat ca mormintele din anii 1950­1970, atunci cand este vorba de personalitati, sunt lipsite de cruce.) Daca meseria artis­tului nu poate fi ilustrata, importanta este, cel putin, transmiterea ideii de arta: la mor­mantul lui Toma Caragiu, pe locul crucii, se afla un bust al actorului realizat in spiritul artei moderne. (Langa mormantul lui Toma Caragiu intalnim un alt bust, de data aceas­ta al unei pioniere - pe numele ei Babalau Alina Lucia; sculptura, in marime naturala si foarte realista, reprezinta o pioniera cu mana pe cravata, cu decoratii in piept, cu snur de comandant, trese, cocarda si cu ochii privind in zare, probabil spre acel «taram de aurori» spre care erau indemnati sa urce «cutezatorii» din celebrul cantec.) La mormantul lui «Stefan Ciubotarasu, artist al poporului», pe locul crucii se afla o placa pe care este scris « Ma ia si ma du pana-ncrestet/ Cu dragostea - vulturul meu -/ Din inima-al carui inclestet/ Il simt cum ma incleasta/ De greu» Artistic, nu? - inclusiv «licenta» din primul vers.

Textul poetic este prezent, cu cea mai mare indreptatire, la scriitori. Eminescu are pe cruce versuri cu «teiul» si cu «somnul lin», Cosbuc are cu «O lupta-i viata/ Deci te lupta», sub numele lui Camil Petrescu scrie «Un om intre oameni» si se continua cu un frrag-ment in care ni se spune ca la moarte «te duce orice drum» etc. Sunt versuri scrise de cei decedati si toate se refera, cum e si firesc, la chestiunea in cauza, la moarte adica. Mai sunt si unele mici exceptii. Langa grupul compact al scriitorilor, se afla si morman­tul lui Augustin Z.N. Pop, care are ca epitaf, in loc de cruce: «Cred in Eminescu ca in soare, in magia frumosului si in vesnicia neamului romanesc».

Dupa cum stim, mormintele pot fi facute si de locatarii lor - iar, in sensul acesta, exista numeroase cazuri in care totul este pregatit (lespede, cruce, poza, nume, anul nasterii, epitaf etc.), numai anul de deces lipseste. Acest fapt determina dintru inceput existenta a doua voci distincte in cadrul economiei epitafului: persoana intai, care-l reprezinta pe decedatul insusi, si vocea urmasilor (a sotului, sotiei, fiului, sau a tuturor laolalta). Iata o exemplificare pentru prima varianta: «Trecator cu pasul rece/ Stai opreste-te nu trece/ Si privind la piatra mea/ Varsa o lacrima pe ea/ Caci am fost si eu o juna/ Si acuma sunt tarana» (mormant din 1933). Pe o cruce care nu avea anul mortii com­pletat am gasit acelasi text, numai ca ultimele doua versuri erau inlocuite cu: «Ca si eu am fost ca tine/ Si tu vei fi ca mine» (modificare necesara adaptarii la noua situatie - era vorba de un barbat trecut de mult de junete). Cand epitaful nu este alcatuit de cel in cauza, el poate fi scris de o alta persoana (ex.: de sot - «Femeie aleasa intre femei/ Frumoasa mea bijuterie/ Mandria vietii mele intregi/ Te-ai dus te-ai dus pentru vecie» - mormantul «Floricai General Culici», deced. in 1959) sau de un grup (ex.: de parinti - «Pace sufletului tau/ La care ne e gandul/ Leagan rece de acum/ Iti va fi mormantul.») Atunci cand este vorba de mai multi expeditori ai mesajului funebru, lucrul poate fi precizat, direct sau indirect: «Aici odihneste scumpa si iubita noastra fica, sora, tanti si tanti nasica».

In realitate, impartirea la care am apelat mai sus, intre «vocea» decedatului si «vocile» urmasilor, este inoperanta, de cele mai multe ori textele fiind scrise la o falsa persoana intai (autorul si cel care spune «eu» in text nu sunt una si aceeasi persoana). Exista cazuri cand acest fapt poate fi dedus din continut: «Cand cu sota june iubeata/ Si trei odrasle fraget odor/ Duceam vieta prea fericita/ Ah! dar moartea me smulse cu/ Repeziciune din cercul lor.// S'acum acia in di si nopte/ S'ind ca dorul vecinic vibrind/ De fii si sota vai triste sopte/ Pe cel ce dorme cu dor chemand.// Ca ei in lacrimi, crunta durere/ Parinti si rude inc'am lasat/ Dar l'asta jale ca mangaiere/ Le las un nume bun si stimat.» (mor­mant din 1883). Alteori nu mai putem face disocierea necesara. Mai mult, nu putem sti cu siguranta cum stau lucrurile nici macar atunci cand persoana discursului este alta decat persoana intai. Spre exemplu, la mormantul «Lt. Cdor Gh. Banciulescu» este scris mai intai «Separados, para siempre juntos» si apoi «Primul pilot din lume care in urma unui accident aviatic suferit la 26 de ani a continuat sa zboare cu proteze la ambele picioare purtand faima tricolorului romanesc pe toate continentele». Ei bine, nu putem sti daca textul a fost scris de comandor sau de urmasii lor - si, desi pare o frivolitate, acest lucru este destul de important. Pentru ca una este ca textul - ce pare un rezumat de roman suprarealist - sa constituie vocea colectivitatii si alta este ca el sa reprezinte ceea ce a selectat nefericitul personaj din propria-i viata.

O eventuala clasificare a epitafurilor se poate face in functie de perioada in care au fost scrise. Dincolo de diferentierile grafice, exista particularitati sintactice si stilistice speci­fice fiecarei epoci. De exemplu, la mormintele de dinainte de 1900, prezentarea decedatilor se face cu anul (si locul) nasterii, anul casatoriei (daca e femeie, cu numele de dinainte de casatorie) si data mortii (scrisa de obicei in ordine inversa - anul, luna, ziua): «Aici se odihneste Serbana lord. Mateescu nascuta Gheorghita Gotea din Satulu Patarlagele la 1835 cas. la 1854 decedata la 1884 dechem 26». Sunt cazuri cand prezentarea este exhaustiva: «Aici repauseada mult iubitul meu sociu: loan Dragomir, doctor in litere si philosophie, professor la lyceul St. Sabba cursul superior, la Seminarul Nifon Mitropol-itulu si la Scoala Militara din Capitala. Decedat la 5 martiu 1876 in etate de 36 ani si dupa 10 ani de sacrificii in penibila sea cariera.»

O alta caracteristica a epitafurilor din secolul trecut este data de gradul sporit de elab­orare - versuri ample, eventual cu cezura, prozodie corecta si retorica sustinuta: «Nu este asa ca moartea adese ori loveste/ Acolo unde viata mai dulce o gaseste/ Si moartea fara mila zvarli-n acest morment/ Trei angeri si-a lor muma s'adoarma sub pament.// Priviti a fost atata de mare a lor iubire/ Ca pana si in moarte se afla in unire,/ Zadarnic ensa totul le fuse pe pament/ Caci n-a remas dintr ensii decat un gol morment.// Iar tatal lor si sotul nenorocitei mume/ Coprins de gre durerea repeta al lor nume/ Dar ce folos de plange pe langa acest mormant/ Caci glasul cat de tare n-azunge sub pamant.» (anul 1882)

O data cu trecerea timpului, prezentarile decedatilor devin din ce in ce mai laconice, iar versurile cu rol de epitaf isi pierd din elaborare. Daca, in secolul trecut, versul scurt de tip popular nu isi gasea locul pe monumentele funerare, el isi face aparitia in anii '30-'40 ai secolului nostru: «Viata mi-a fost dulce/ Dar si cu amar/ Aci o vecinicie/ Nu mai am habar.// Am avut si un timp ferice,/ Dar, repede s-a dus/ Par'ca avu aripi/ Asa iute s'a scurs.// Zadarnic inima mi-a plans/ De cruda ursitoare/ Voi de o veti prinde/ S-o puneti direct in fiare.»

Procesul de degradare a realizarii poetice se continua, ajungandu-se in vremurile noas­tre la agramatisme, versuri impiedicate si nonsensuri: «Intr-un rastimp m-am ridicat/ Am privit pamantul unde/ De-ai striga mama nu-ti mai raspunde/ In zadar stai am plecat.// Mama a mea inima cernita/ Regreta ne incetat/ A ta plecare grabita/ mamica noastra mult iubita.// Adio Mineta si Florinel» (anul 1976). Explicatia acestei degradari trebuie cautata, desigur, in procesul de vulgarizare a actului scrisului si, prin aceasta, a modei epitafu­rilor. Daca odata monumentul funerar cu epitaf indica apartenenta la o aristocratie int­electuala, in zilele noastre nu se mai poate spune acelasi lucru.

Un caz aparte de texte sapate in pietrele funerare il reprezinta cele care isi justifica prezenta printr-o frustrare a autorului lor: neputand fi publicate in timpul vietii, versurile ajung sa vada lumina zilei pe un suport ce are in el conotatia eternitatii - piatra. In acest sens, culmea «originalitatii» (un fel de corespondent scriptural al realizarii plastice has-delene) este atinsa de mormantul Mariei Z. Tanase, care e acoperit pe toate fetele lui (pe cruce, piatra tombala si borduri) cu poezii scrise marunt. Maria Z. Tanase, al carei nume este insotit de cuvantul «autoare», a lasat eternitatii versuri decon­certante, de tipul: «Ce-i cuvantul? O minune/ Prin care natura se impune/imbogatind o lume/ C-un farmec far-de nume/ ()».

Am parasit Cimitirul Bellu, in acea zi de inceput de aprilie, patruns pana la oase de frig; vremea era urata, iar epitetul predilect al textelor funebre era «rece». Eu fusesem «trecatorul», ai carui «pasi» trebuiau opriti pentru a i se transmite mesaje de tot felul. Cand am realizat ca frecventa invocarii «pasilor» nu poate fi justificata decat de o perceptie de la firul ierbii, am inceput sa ma intreb daca nu cumva, pe langa reprezentarile care mi se pusesera in scena, eu insumi nu oferisem un specta­col. Eram eu oare sigur ca acea comunicare se realizase numai intr-o singura directie?

MIRCEA CARTARESCU

Colea,-n tina

De vreo cincispreze ani locuiesc in Colentina, pe strada Nada Florilor. E o strada in forma de L care strabate un soi de ghetou muncitoresc: blocuri identice, zugravite in verde inchis, cenusiu si ocru, asezate doar la o palma unele de altele, atat cat sa lase loc, intre ele, unor inguste zone de parcare. O misuna de pisici de toate culorile se strecoara print­re masini, batatoare si pubele revarsate, ducand in gura cate-o gheara palida de gaina sau distrandu-se sadic cu cate-un sobolan inca viu. Catele cu tate roze si umflate ca niste tumori isi apara vitejeste puii cu boturi negre ascunsi pe sub vreo placa de beton. Cladirile cele mai impozante de pe strada mea sunt centrala termica si dispensarul. Acestuia din urma i se repara zilele astea acoperisul: de dimineata pana seara niste muncitori urca pe terasa, cu un scripete, cauciucuri de masina, carora le dau foc sus, sub cazanele de smoala. Fumul, spectaculos de negru, se raspandeste peste tot cartierul o data cu vantul primaverii. Cat despre centrala termica, ea este o cazemata de beton ruinata aproape cu desavarsire si pe zidurile careia sunt scrise cu vopsea rosie cuvinte fara noima, insotite de semnul pentru copyright. Sunt desenate si sexe enorme, dar complet fanteziste anatomic. Alaturi de centrala (prin a carei usa deschisa se vad uneori misteriosi cilindri vopsiti in albas­tru) e un maidan atat de plin de cotarle, incat niciodata n-o iau pe acolo cand imi duc fetita la scoala. O mare gramada de gunoi de pe acel maidan m-a facut intotdeauna curios: ce e, de fapt, gunoiul? Noi nu distingem, ca americanii, intre waste, trash, garbage etc. Totusi consistenta a ceea ce numim gunoi difera mult de la morman la morman. Car­pele imputite nu mai predomina in noile gunoaie. Le vezi mai mult agatate prin crengile copacilor, tot mai decolorate, an de an, pana putrezesc cu totul. Acum ambalajele pro­duselor electronice made in China formeaza o buna parte din materia gunoaielor. Bineinteles, ceea ce miroase e altceva: acelasi noroi menajer in care stau infipte foi de caiet cu teme la compunere, aceleasi coji de cartofi si laturi cenusii.

La parterul blocului meu e un butic de tabla si sticla in care un domn cumsecade sta mereu citind ziarul in asteptare de clienti. Cand nu merge liftul cobor pe scari, lucru care imi da ameteli: sa fie oare adevarat? Pe toti peretii sunt graffiti scrijeliti adanc, cu cheia, sau desenati cu creion negru. Sunt intr-o antiutopie. In tot blocul nu poti gasi nici macar un unghi drept. Cine sunt femeile care apar, speriate, pe la usi? Multi locatari sunt arabi. Altii sunt romani de-ai nostri: nea cutare, nea cutare. Domnu' maistru, domnu' ingin­er, domnu' Nicu pur si simplu. Se au toti ca fratii. Numai noi nu cunoastem pe nimeni, nici macar pe cei cu care suntem usa-n usa. Ma-ntreb ce-o crede despre noi. Postarita nu vine in bloc decat aproape numai pentru noi. Plecam si venim la orele cele mai neastep­tate: evident nu avem servici Mie mi se mai zicea intr-o vreme dom'profesor, dar cam cu indoiala: prea sunt pletos, prea sunt numai in blugi. Acum nu mi se mai zice in nici un fel.

Cand iesi din bloc, daca o iei la stanga, intri in tiganie. Nada Florilor e impartita strict in doua: jumatate romaneasca, jumatate tiganeasca. De la prima intersectie incolo nu mai sunt decat tigani. Viata lor are loc in aer liber. Toti sunt afara serile. Stau in fund pe treptele blocurilor si vorbesc la nesfarsit. La fiecare scara de bloc cate o tiganca vinde seminte. Fetele tinere, in papuci, fardate si cu parul nespalat, stau si ele jos, pe borduri, si vorbesc la fel ca toti ceilalti: nu exista fraza fara erudite aluzii la opera lui Kraft-Ebbing. Cand trec prin tiganie imi arunc mereu privirea in casele lor, prin ferestre. Mai toate tavanele sunt cu turturi lungi de mai bine de-o palma, ca-n pesteri. Rapirea din seraisau Cina cea de tainanu lipsesc de pe pereti. Pe rafturile bibliotecilor stau casetofoane enorme, cu beculete colorate. Tiganii nostri, din Nada Florilor, nu sunt deloc agresivi. Fireste, in miez de noapte izbucnesc scandaluri ingrozitoare, sau alteori casetofoanele sunt date la max­imum. De necunoscuti sau trecatori, insa, nu se leaga. Baietii se aduna in gasti si beau bere din sticle. Arata destul de fioros, dar, daca ai nevoie si-i cinstesti, iti faci treaba cu ei fara probleme: cand m-am mutat, ei mi-au carat frigiderul si aragazul pana la etajul opt.

De fapt, toata zona lor a fost la inceput evreiasca. Pe o parte sunt blocuri ca al meu, dar pe cealalta e un mic cartier cu vile cu un etaj, destul de reusite, in care locuisera evrei. Cand acestia au plecat, o vreme vilele s-au paraginit. Vopseaua acrilica de pe pereti s-a cojit atat de oribil, incat fatadele aratau, cand m-am mutat eu in zona, ca un psoriazis al zidurilor. In largile lor curti interioare isi faceau nevoile vagabonzii. Geamurile erau sparte, usile impaienjenite. Imi amintesc seara cand am venit sa vad locul pe care avea sa se ridice blocul meu (cumparasem un apartament care nu exista deocamdata): era un amurg violet, gros ca pacura, mai diluat spre galben in zare. Peste tot atarnau de-a lungul ceru­lui fire suspendate de telefon. Cartierul acela de ruine m-a infiorat: cum aveam sa locui­esc acolo? Si deodata toata mandria mea de a fi reusit sa-mi cumpar casa doar din bani castigati de mine, din scrisul meu, s-a dizolvat in tristetea aceea. Dupa vreo doi ani au venit tiganii si si-au intins rufele, ca niste drapele, prin balcoanele mancate de rugina. Au stat o vreme asa, cu tencuiala stacojie ningand peste ei de pe pereti, pana cineva s-a-ndurat sa revopseasca totul in culori aproape acceptabile. Acum fetitele lor cu funde rosii in cozi bat mingea in singuratice curti interioare.

Daca treci si de tiganie iesi in Teiul Doamnei, strada curba, periculos de traversat, dincolo de care se afla alte tiganii, intre care cea mai pitoreasca e pe Maica Domnului. Stiu acolo cateva case cu totul fantastice: pare ca doar peretii lor exteriori au ramas in picioare, ornamentati cu gorgone de ipsos si ingeri de stuc faramitat, dar de fapt ruinele sunt locuite, cum o arata vreun bec aprins la etaj sau vreo hainuta intinsa la uscat pe un balcon stramb. Una dintre ruinele astea spectrale are o scara in spirala, exterioara, incon­jurand un turnulet cu luminatoare rotunde ca niste lentile. In rest, barurile si carciumile se tin lant pana la bulevardul Lacul Tei unde, daca ai ajuns, poti considera ca ai iesit la liman. Urmeaza locuri civilizate: Circul de Stat, Stefan cel Mare si, mai departe, Centrul.

De obicei insa, cand ies dupa cumparaturi, nu ajung asa departe. O iau pe Teiul Doam­nei inapoi, spre Soseaua Colentina. Drumul e curb ca santurile unui disc muzical. Copaci batrani si uscati se-ntind peste masinile parcate, negre de praf. Cotarlele se ghemuiesc peste tot. Cateva magazine civilizate, curate: unul de computere, altul de dulciuri si par-fumuri. Asa cum sunt ele, magazinele astea te bucura intotdeauna: nu esti in Matto Grosso. Unele vanzatoare sunt tinere si dragute ca niste top-models. Peste tot, de-a lungul strazii, tonete cu ziare, detergenti si fructe. Aproape de sosea, Circa 7 de politie te intampina prietenoasa, cu nelipsita dubita in fata si cu panoul cu poze de delincventi. Am stat de multe ori sa ma uit pe pozele astea proaste, cu tigani hidosi detasandu-se pe un fond ca de lapte, tinand in maini, fiecare, lucrurile furate. Sub fotografii, pe fasii de hartie dac­tilografiate la masina mecanica, scrie, intr-un stil agreabil, ce-au facut baietii si cat au luat pentru asta. Cand mi-am schimbat buletinul am fost inauntru, intr-o gloata duhni­toare a subtiori nespalate, si am stat la coada vreo doua ore. Aveam coada la spate pe atunci, dar in poza de buletin iesisem asa de pletos, ca functionara m-a intrebat daca nu sunt cumva Zdrelea haiducul. Tot in incaperea aceea dadeam pe vremuri testul masinii de scris. Veneam cu batrana mea Erikasi bateam nu stiu cate randuri de litere, ca si un mic text despre cauzele obiective ale dificultatilor economice in care se zbatea tara. Atunci am cunoscut intelectualii cartierului, vreo zece cu totii. Unii dintre ei aveau masina de scris mostenire, o tineau pe sifonier si nici nu stiau sa bata. In spatele politiei se aud mereu latraturi groase: sunt cainii-lup, toti maiori si colonei, locuind in custi cu grade diferite de confort, dupa gradul si meritul fiecaruia.

Soseaua Colentina a fost de mult un loc de hoinareala pentru mine. Pe la treisprezece-paisprezece ani coboram la Obor din tramvaiul 4 si-o luam in sus, fara tinta, impregnandu-ma de praf si de melancolia strazii. Ma atragea ceva catre casa nasterii si a copilariei mele? Oricum, nu eram constient de asta. Treceam pe langa fabrica de sapun «Stela», cu ochi­urile ei de geam necrezut de murdare, cu putoarea de grasime ranceda care-o facea sa semene cu o bucata mare de sapun de rufe, din acelea verzulii, apoi ma opream vreme indelungata in fata tesatoriilor «Donca Simo», privind cladirea de caramida de la intrare cu un fel de lesin, un fel de surpare interioara: parca stateam in fata unui edificiu vazut in alta viata, cu sute sau mii de ani in urma. Mai tarziu aveam sa aflu ca mai fusesem acolo, pe cand mama lucra la covoare persane. Cand trebuia sa-si ia modelele pentru

covoare ma trezea in revarsatul zorilor si, de mana cu ea (sa fi avut vreo trei ani), inainte sa se faca ziua, mergeam pe soseaua neagra si uda, in vantul umed al verii, pana ajungeam la tesatorie. Ma lasa in curte, sa-mi privesc fetisoara in curbura verde a unor mari dami­gene cu chimicale si sa mi se faca frica de soarele rosu care poleia deodata tot asfaltul in jurul meu. Intr-un tarziu mama iesea cu cartoanele ei viu colorate in brate si ne-ntorceam acasa, in camera atat de stramta incat n-aveam loc in ea decat imbratisati, pentru ca sa se-aseze din nou in fata gherghefului si sa bata mereu, ca-n fiecare zi, cu furculita ei de cositor printre itele covorului abia inceput. Dupa ce mai treceam de maidane cu tevi rug­inite si de depozite de cherestea innegrita de ploi, ma-ntorceam acasa mult mai trist decat plecasem, desi iesisem tocmai ca sa scap de tristetea si durerea de cap de la atat de multe ore de citit si privit in gol camera mea cu ferestre enorme din Stefan cel Mare.

Prin liceu, apoi, ne-au dus in practica la Teiul Doamnei, unde tocmai se construia complexul comercial. Nu erau pe atunci decat betoane si sfaramaturi de BCA, tevi de la schele si, in toate colturile, mirosul insuportabil de urina. Ne-au dat maturi de nuiele sa maturam molozul de prin incaperile vide. Pe peretii diverselor camere un maniac scrisese cu verde «F zugravite». Ne-mpiedicam mereu de zugravitele astea, niste baietane in pan­taloni si surtucuri baltate de vopsea. Se-ntindeau cu muncitorii, niste pustani si ei, prin toate colturile. Pileau cu ei o vodca ordinara, sau bere. Vorbeau la fel ca tigancile de pe Nada Florilor. Intr-o zi, una dintre ele s-a apropiat de mine, cum stateam izolat intr-un colt (caci nu aveam nimic in comun, nu numai cu muncitorii, dar nici cu colegii mei) si s-a asezat cu talpile pe pantofii mei, lipita de mine cu hainele ei pline de var si uitandu-se adanc in ochii mei. Apasa atat de dureros cu talpoaiele bocancilor pe picioarele mele, incat numai de ganduri voluptuoase nu mi-a ars. M-am uitat infricosat si uluit in ochii ei timp de vreun minut, pana s-a indurat sa-mi dea drumul, intorcandu-mi fundul si iesind, fara o vorba, pe usa. Cartea din maini imi cazuse pe jos, in moloz. Ce Dumnezeu vroise cu asta? N-aveam sa aflu niciodata, caci, desi am revazut-o apoi in fiecare zi, cu mutra ei spalacita si cu vopseaua din par, nu mi-a mai dat nici o atentie si a disparut din viata mea lasandu-mi in memorie doar acest mesaj absurd, inexplicabil, dar persistent, de vreme ce si azi ma gandesc uneori la el.

Acum imi fac de obicei cumparaturile pe platforma aceea, la celebrul «Ghetu», unul dintre primele magazine alimentare privatizate dupa revolutie. Prin preajma mai sunt un magazin de compact-discuri si unul chinezesc, plin de vase emailate si elefanti de jad. Ma privesc uneori in oglinda vitrinei de la alimentara prin care se vad siruri de conserve la borcan: un tip parca din alt film, in jacka de piele maro si blugi, cu parul foarte lung si cu mustata pe o fata ciudat de ingusta. Incerc sa ma vad cu ochii altuia si sa spun ceva despre mine: imposibil. Nu seman a nimic, n-am varsta si nu apartin niciunei cat­egorii sociale. Nu stiu ce caut aici.

Soseaua merge de la Bucur-Obor pana la podul Voluntari, de unde-ncepe drumul spre Constanta. Pana la sfarsitul facultatii nu fusesem niciodata mai departe de ceasul elec­tric de unde se desface, pe stranga, strada 7 Noiembrie. Si ajunsesem si pana acolo pen­tru ca eram indragostit de o colega despre care aflasem din intamplare ca statea pe stra­da Peris. Am cautat strada pe o harta si am gasit-o prin preajma acelor locuri, asa ca le bateam cu asinuitate, inghitind zilnic praful strazilor nepavate si duhoarea de gaz de la un centru de butelii. Cand ma-ntorceam spre casa, dezolat ca nici de acea data nu gasisem casa iubitei mele imaginare (aveam sa aflu mai tarziu ca ea statea, de fapt, pe Perisani, in Drumul Taberei, si ca batusem timp de trei saptamani de vacanta, zilnic, acest drum de pomana; am revazut-o de curand si n-am mai recunoscut-o sub feregea: e acum maritata cu un sirian) imi clateam gatul cu un Cico de la un centru de umplut sifoane. Am vazut acolo, odata, cum marea roata albastra a compresorului scapa din osie, izbeste un sifon din acelea cu teava de cositor iesind dintr-un cioc de vultur, il face tandari si desfigureaza o fetita care astepta la rand, cu sifoanele ei in plasa. M-am intors atunci acasa patat de sange.

La ceas intorceau si tramvaiele pe atunci, ocolind colosala statuie a lui Neculai Colenti­na. Mai tarziu, linia lui 21 s-a prelungit pana la benzinaria de pe Nicolae Apostol, unde a fost distrusa o frumoasa livada de meri ca sa se faca rondul unde intorc tramvaiele. N­as fi stiut asta niciodata daca n-as fi fost repartizat, cand am terminat facultatea, la Scoala Generala Nr. 41, chiar la capatul tramvaiului, al Colentinei si al Bucurestiului. Cum mi-am luat repartitia, m-am dus, emotionat, sa-mi vad scoala. Drumul cu tramvaiul mi s-a parut, literalmente, nesfarsit. De-o parte si de alta - case darapanate. O exceptie: pe stan­ga, aproape de capat, un fel de foisor ciudat, un turn singuratic, solid zidit. Rolul lui in viata mea avea sa fie enorm, si am stiut asta de cum l-am vazut (dar despre acest lucru am sa vorbesc in alta parte). Am ajuns, in fine, la capat. Era deja seara, si locurile mi s­au parut cu desavarsire pustii. Imprejurul meu se intindea, in amurgul galben, un peisaj industrial: un castel de apa, o hala de fabrica, un atelier mecanic cu cateva jigodii in fata, trantite de-a dreptul in baltile de motorina. Am intrat pe strada scolii. Era un fel de satuc sau o mahala cu trecatori rari, prost imbracati, cu infatisarea necajita a omului marunt. In firele de telegraf erau incurcate zmee cu cozi de carpa. Am gasit pana la urma si scoala, o cladire veche de peste o suta de ani, ingalbenita ca o masea putreda. Am intrat in curte. Aerul se facuse atat de rosu, incat panourile de baschet, strambate grotesc, pareau negre ca smoala. Pustietatea urla, pur si simplu, in jurul meu. M-am intors acasa incremenit de dezolare. N-as fi crezut niciodata ca aveam sa raman acolo zece ani de zile, predand gramatica, mancand cu muncitorii la bufetul de la Automecanica, strangand maculatura, sticle si borcane, facand recensamantul animalelor iarna, pe viscol, tinut la porti de oameni dusmanosi si latrat de turme de caini. Si totusi asta am facut, zece ani, zi dupa zi: am fost acolo, ducand copiii la padurea Andronache, traversand calea ferata plina de pacura, facand meditatii peste meditatii ca sa pot supravietui. Duminicile mergeam la talciocul popular de la Raul Colentina, vindeam si cumparam discuri in coperti jerpelite, carti, toale, dar mai ales cascam gura la tot ce era etalat pe jos, intr-o mizerie apocaliptica, intr-o mare de lume. Tocmai in acesti ani, cei mai mizerabili ai ceausismului, m-am gasit si eu

sa scriu poezie, sa iubesc, sa-mi fac o fam­ilie Oricum, parca toate le-am facut pe dos, intotdeauna.

Mult mai tarziu am aflat ca, de fapt, m­am nascut in Colentina, la cateva sute de pasi de blocul unde locuiesc acum, ceea ce ma face sa ma-ntreb daca nu cumva toata viata m-am invartit in infernul asta incer­cand sa ajung inca o data acolo, la casa aceea magica, in camera aceea interzisa. «Cand stateam pe Silistra, cand erai tu foarte mic» imi tot spunea mama cand isi amintea de acele vremuri, asa incat insusi acest nume, Silistra, este sensibil in mintea

mea ca o fiinta vie, o larva cu pielea moale si vulnerabila. Localizam insa foarte vag stra­da asta, de care-mi aminteam ca prin vis, sau ca de un loc vazut intr-un vis. Trebuia sa fie undeva dincolo de sosea, cam intre Ziduri Mosi si Doamna Ghica, dar nu eram sigur nici macar de asta. M-am afundat, totusi, de cateva ori in cartierul acela - o mahala in toata regula - dar n-am dat de strada cu pricina. Am intrebat oameni batrani, care toti isi aminteau de numele asta. Era «pe-aici, pe undeva», dar pe unde? Abia cand, la capatul multor drumuri, mi-a trecut prin cap sa pomenesc de proprietareasa casei unde ma nascusem, faimoasa Ma'am Catana, batranii s-au dumirit, si o mamaie m-a dus, aproape de mana, in locul unde traise, despotic, proprietareasa. Si brusc m-am vazut in fata unei case care exista de mult in mintea mea, aureolata de suferinta si nebunie. Casa in forma de U, cu leandru mirosind extatic, cu galerie la etaj, acum parasita, aproape o ruina, cu geamuri sparte, cu tocurile usilor smulse Intrand in curte, m-am lasat in voia memoriei corpului, care m-a purtat sus, in aripa stanga, pe scara complet putreda, m-a-ndreptat spre al doilea holisor cu tapetul de hartie mucegait si m-a oprit in fata usii stacojii, cea de care se leaga intr-un fel tot ce am scris vreodata, pentru ca tot ce am scris a fost ca sa pot ajunge acolo. Am deschis usa. Peretii odaii cu ciment pe jos, unde vazusem lumi­na zilei, erau de paianta. Pe jos era doar un pres de zdrente, baltat. Pe masina de gatit statea un fier de calcat cu carbuni. Iar pe pat statea mama, cu aerul ei modest pe care l­a avut intotdeauna, dar tanara si cu parul sticlind in lumina frageda din fereastra.

Dupa cateva luni m-am intors pe Silistra (care acum se numeste Pancota) ca sa fac niste fotografii cu casa. Aveam un aparat Polaroid si vreo zece filme, dar toate pregatir­ile mele nu mi-au mai servit la nimic. Toata strada fusese intre timp demolata si-n locul ei se-ntindea un mare maidan pe care cei din jur apucasera deja sa ridice munti de gunoaie: carcase de frigidere Fram, sticle jegoase, robineti ruginiti, ziare folosite rusinos Muste verzi bazaiau, zburand cu o viteza de necrezut, peste putoarea dulceaga a locurilor. O caruta trasa de-un cal, plina de sticle goale, era oprita aproape de locul unde fusese casa.

Tiganul zacea pe capra ca un sac de cartofi, iar tiganca aduna sticle de pe maidan in poala sortului. M-am intors pe Nada Florilor dezolat de parca as fi pierdut sansa vietii mele. Imi facusem planul nebunesc sa cumpar acea odaie si sa vin sa stau, macar din cand in cand, acolo. E singura casa pe care mi-am dorit-o vreodata. Cum ar fi aratat noptile dor­mite acolo, in farmecul intens al odaii albite de luna? Si nu m-as fi trezit oare in vreo dimineata in mirosul oalelor fierband pe masina de gatit si, alergand afara, n-as fi gasit, aparuta inca o data pe pamant, curtea aceea din centrul lumii, cu batranul Catana stand pe prag si curcanul infoindu-si penele si Gioni alergand in trei picioare si nenea Nicu Ba razandu-se intr-o oglinjoara, chiar in mijlocul curtii? Si Victorita, hoata de buzunare, care ma iubea ca pe copilul ei, nu avea sa-mi aduca din nou rahat moale si verde, pudrat cu zahar si biscuiti putin arsi? Si tanti Coca, prostituata cuminte si timida, n-avea sa ma ia in brate din nou, impregnandu-ma cu parfumul ei, pe care l-as recunoaste oricand si ori­unde? Si rondurile acelea de lalele care ardeau suprafiresc in soarele diminetii.

Am traversat soseaua si m-am infundat din nou printre blocuri, pe langa sirul de pubele revarsate. Am trecut cu mainile-n buzunare pe langa pustimea ce juca fotbal cu piciorul in mijlocul strazii si am intrat pe Nada Florilor. In holul blocului cu firma rosie ca de bor­del zacea un caine bolnav, parca strivit, cascand din cand in cand din bot. I-am dat buna ziua domnului cu buticul si am urcat pe scari, caci liftul era iarasi defect. M-am intrebat din nou daca nu cumva visez: ororile scrijelite pe pereti. Duhoarea de ciorba si de tocana. Ghenele supurande. Gospodinele deschizand usa si urmarindu-te infricosate.

Ajung in fine sus, la opt, descui si lumina bibliotecii mele iradiaza din capul holului. Las plasele la bucatarie si intru in living. Ma trantesc pe fotoliu. Raman cu ochii in gol. Slava Domnului, sunt acasa.

MONICA PILLAT

Drumul Taberei

Inainte de a locui in cartierul Drumul Taberei, am stat in casa bunicii, pe o strada veche, umbrita de castani. Acolo, in copilarie, la geamul odaii mele, dimineata se vedeau capetele albe ale trandafirilor, iar dincolo de zidul gradinii se profila pe cer coroana de crengi a unui cais. Cei care veneau la noi vara si se asezau la masa din curte, sub ramurile racoroase ale pomilor, spuneau ca familia noastra traia pe o insula, in mijlocul Bucurestiu-lui, intr-atat se deosebea acel fragment de liniste si verdeata de restul orasului.

Imi aduc aminte de plimbarile de duminica, pe vremea cand mergeam cu parintii mei pe ulitele care duceau spre manastirea Antim, spre Dealul Mitropoliei sau spre parcul Carol. Mai simt si acum farmecul luminii si miresmele suind din gradinile singuratice, tihna si aleanul pe acoperisurile rosii, fumul iesind albastrui din hornuri. Lumea atunci imi parea mai rarefiata, drumurile printre sirurile tacute de case erau incarcate de vraja. Poate pen­tru ca in spatele fiecarui zid se intrezarea o curte, zvacnea cate un trunchi sau ciripea vreo pasare, cineva uda florile, altcineva citea pe un scaun balansoar in gradina, o pisica se vedea torcand la fereastra, de dupa porti veghea un caine. Uneori din vreo incapere se auzea afara o muzica de pian.

Pe Calea Rahovei, unde treceam zilnic, se afla un mic atelier de remaiat ciorapi, si de cate ori veneam de la scoala, vedeam profilul palid al unei migaloase cusatoare, aple­cat sub razele lampii. Obisnuiam sa deschid usa si sa intru, pentru a vorbi cu ea cateva minute. Nu i-am stiut niciodata numele, dar ochii ei incetosati de lucru si zambetul de la sfarsitul zilei m-au insotit de-a lungul vietii ca amintirea unui tablou de neuitat.

Cand se apropia vara, parintii mei ma duceau seara la o cofetarie cu gradina, la capatul Caii Rahovei, si mancam toti trei inghetata de ciocolata cu frisca, sub cupola copacilor. Mai erau cateva mese doar, asezate afara, iar oamenii pe atunci vorbeau pe soptite, orches­tra suna in surdina, si se crea o intimitate aparte, o complicitate intre cei prezenti. Mai tarziu mi-am dat seama ca pentru putina vreme avusesem bucuria, dar si tristetea de a prinde palpairile unui fel de a fi si de a trai care se stingea.

Cand ne-am mutat in Drumul Taberei, in 1970, era septembrie si cartierul, fiind in plina construire, era un santier. Tata alesese aceasta parte a Bucurestiului pentru ca ince­pea cu o biserica si pentru ca strada principala era strajuita de pomi.

Ne-am instalat intr-un apartament de trei camere, intr-un boc cu zece etaje. De la ferestre se vedeau zidurile blocurilor vecine si in fata - un teren viran, unde la inceput se aruncau gunoaiele si se taiau puii si gainile. Mi-a ramas in minte, din aceasta prima faza, zbaterea pasarilor albe, fara cap, pe pamantul cenusiu, acoperit cu deseuri.

Cand veneam de la Facultate, zaream de la raspantia strazii obrazul alb al bunicii, ochii ei adanc incercanati uitandu-se de pe balcon la miscarea trecatorilor si la pustiul de beton din fata.

Dupa vreo doi ani, oamenii din bloc n-au mai suportat nici ei privelistea zilnica si a inceput plantarea pomilor, semanatul ierbii si al florilor. Parcul din Drumul Taberei s-a amenajat cam tot atunci, prin grija unor scoli care au adus elevii sa puna rasaduri si sa sadeasca puieti. Administratia spatiilor verzi isi facea simtita prezenta prin diverse efor­turi organizate, astfel incat treptat, cenusiul zidurilor a fost intrerupt de aparitia firava a plantelor aduse din pepiniere si din sere.

Viata in bloc nu mi s-a parut prea diferita de cea de dinainte. Un apartament este si el o insula, iar lumea din jur poate ramane la fel de discreta si de indepartata, fiind totusi nesperat de aproape. Ea patrunde prin ziduri, daca sonorul aparatelor de radio si al tele­vizoarelor e pus mai tare, daca vecinii de deasupra apartamentului danseaza, poti con­stata chiar si cine face pasi gresiti, iesind din ritm, ori cand se cearta o familie de alaturi, mania te inunda din afara.

Dar sunt si momente cand oamenii, pe care ii vezi mai rar, desi locuiesc in preajma ta, participa fara veste la bucuriile si la durerile tale. Cand am iesit din bloc, imbracata in rochie de mireasa, am fost inconjurata de copiii care se jucasera pana atunci pe strada, iar lumea deschisese geamurile si se uita la ce se intampla, participand din curiozitate, din nostalgie, la inceputul nuntii mele. Cand a murit tata, cativa vecini au venit sa stea la priveghi, «din solidaritate», cum a spus atunci cineva, si unii au adus chiar ghivece cu

flori.

Tin minte ca abia duceam in spate o mocheta pe care o cumparasem de la magaz­inul Favorit, cand mai multe fetite si baieti au sarit sa ma ajute, formand in urma mea un sir indian, cu mainile ridicate spre a-mi usura povara.

M-am intrebat adesea care e diferenta dintre comunitatea unui sat si cea a unui bloc. Poate ca intr-un bloc relatiile dintre oameni sunt mai imprevizibile, legaturile mai vagi, dar exista totusi un ciudat sentiment al apartenentei, care iese la lumina cand ti se pare ca nu ai pe nimeni in preajma.

Dupa cutremurul din 1977, dupa Revolutia din decembrie 1989, dupa alegerile din noiembrie 1996, am observat cu uimire clocotirea strazii, transformarea singuratatilor intr-o entitate vie, oameni care nu se stiau vorbeau unii cu altii de parca se cunosteau de totdeauna, insufletirea de pe strazi si din magazine se perpetua in autobuze si tram­vaie, lumea iesea afara sa comenteze evenimentele. Am avut vreme sa vad animatia mul­ticolora a vocilor pro si contra, violenta opiniilor, agitatia manipulata la cozi, dar am fost atenta mai ales la cresterea tacerii ca forma de exil si de rezistenta. Am auzit agitatori ale caror cuvinte se loveau de impenetrabilul zid al muteniei colective, fraze care nu-si mai gaseau ecoul nicaieri.

Cand m-am intors dupa zece luni, din America, dupa o bursa de cercetare, si am facut primul drum in Piata Moghioros, intr-o duminica noroioasa de noiembrie, in 1993, m-a cuprins brusc o fericire viscerala. Trotuarele erau pline de apa, era fum, mirosea a mititei, un taran pilit incepuse sa cante langa tejgheaua cu ceapa, dar eram in sfarsit acasa. Pen­tru mine America a fost o minunatie. Mi s-a deschis mintea, mi s-au spart orizonturile, am invatat enorm dar acolo mi-am dat seama ca radacinile mele sunt in alta parte. O pri­etena mi-a marturisit ca in timpul sederii ei in Anglia avusese senzatia continuu, chiar si in camasa de noapte, ca se afla in vizita, si cand dormea, avea somn de musafir.

Pana in 1990, mersul la piata in Drumul Taberei echivala cu o autoflagelare. Pana sa ajungi sa cumperi ceva, marfa se termina, iar lumea isterizata de asteptare pleca injurand sau plangand, cu plasele goale. Am vazut o femeie murind la coada, intr-un magazin, iar vecina mea de etaj s-a prapadit, dupa ce statuse la rand sa ia unt.

Aud si acum vocea cate unui vecin vestind din toate puterile, pe strada, ce alimente s-au adus intr-o parte sau alta a cartierului. Osti de pensionari palizi si nedormiti plecau inainte sa se crape de ziua pentru a-si asigura un loc in fata la usa incuiata a vreunui magazin. Era si atunci o solidaritate tacuta a «comunitatii de blocuri», caci telul acelor oameni nu era sa cumpere doar pentru ei, ci sa aduca si vecinilor, sa tina rand cunostiintelor, sa-si spuna pasurile de o viata, in lungul rastimp al asteptarii la coada. Viata lor se masura in micile trofee pe care le smulgeau cenusiului.

Cu ani in urma, cand, iarna, alaturi de colegii mei de la Facultatea de limbi straine, eram nevoita sa tin cursuri la o temperatura de minus trei grade, am avut dovada aceleiasi solidaritati. Vorbeam intr-o clasa inghetata, studentii stateau in banci cu paltoanele pe ei si nu mai puteau lua nici notite pentru ca le amortisera degetele de frig in manusi. Atun­ci i-am intrebat daca nu vor sa terminam lectia mai devreme, iar unul dintre ei mi-a raspuns ca acasa era la fel de frig, ca acolo fiecare era singur dar ca in clasa aveam avantajul de a fi impreuna.

Vitrinele goale ale Bucurestiului din anii premergatori Revolutiei mi s-au fixat in mem­orie, mai ales in urma unei intamplari care acum ma face sa zambesc, dar la acel moment mi s-a parut ca venea dintr-un cosmar.

Era o zi ploioasa de sfarsit de toamna, veneam de la Facultate cu o prietena si era atat de rece ca am vrut sa ne adapostim undeva. Vizavi de Scala se afla o cofetarie, sin­gura deschisa, la ora aceea, si am intrat. Pe rafturi nu se vedea nimic, in galantar era pustiu. La putina vreme dupa ce ne-am asezat la o masa, in incaperea goala, a aparut o fata obosita, dar curata, cu un sort alb in fata, si ne-a intrebat ceremonios «ce dorim sa servim?» Surprinsa de intrebare, am replicat: «Ce aveti?» «Nimic», a raspuns ea. «De ce ne-ati mai intrebat?» m-am mirat. «Era datoria mea sa o fac», ne-a lamurit cu acelasi ton sec. Pe loc mi-a venit o idee. «Ne puteti aduce cate un pahar cu apa?» «Nu curge», a raspuns. «Dar ne lasati sa stam aici putin?» am mai spus. «Asta se poate», a consimtit.

Plimbarile duminica in Drumul Taberei din anii '80 ani erau placute cand ningea, ori cand inverzeau copacii si ne duceam in Parcul de langa Piata sa vedem cat au mai cres­cut pomii plantati odinioara de elevi. Pe anumite alei, arborii se inaltasera destul de mult si in aer vara mijeau fosnete de padure. La inceputul lunii august, din toate «spatiile verzi», noaptea incepeau sa taraie greierii, si in departare se auzea cate un caine latrand. Natu­ra exilata se intorcea treptat in locurile special amenajate.

Din 1990 incoace cartierul s-a schimbat cu repeziciune. Au aparut una langa alta gherete, magazine ca niste colivii de sticla si mai ales au inceput sa apara culorile in afise si reclame. Tarabele de tot felul au prins sa dialogheze cu trecatorii. La fiecare pas s-a prefigurat o tentatie. Copiii care se harjoneau pe strada au trecut la biliard sau se dis­treaza cu jocuri mecanice. Pentru pensionari, de curand s-a montat, langa statia Drumul Taberei 34, o taraba cu jocuri de noroc, unde uneori daca introduci o fisa, poti castiga patru sau cinci. Ieri am vazut un om cu un papagal care scotea bilete dintr-o palarie si iti aflai viitorul scris pe hartie. Micile gradini de vara s-au intins pana spre santierul de langa Piata unde se construieste o biserica romano-catolica. Adolescentii, care sedeau pana tarziu sub pomii de langa blocuri, merg la «terasele» insirate pana la capatul cartieru­lui. Viata de noapte, absenta cu totul pana mai ieri, face strada principala sa zbarnaie si sa duduie de muzici.

Pe neasteptate, pentru mine, timpul a intrat in alt ritm. Lumea se opreste, se uita, compara, comenteaza, isi face iluzii. Drumul spre piata a devenit o aventura, nu numai din cauza preturilor, ci mai ales pentru ca avalansa de marfuri si de solicitanti e atat de mare sambata si duminica incat nici nu ai loc sa te strecori. Desi totul e scump, lumea nu mai e isterizata, oamenii nu se mai grabesc, nu se mai calca in picioare pentru un lucru sau altul. Multi vin doar sa se uite, ca la spectacol. Numarul cersetorilor batrani s­a inmultit. Cu toate acestea, ochii multor trecatori nu mai privesc in pamant, am vazut pe unii zambind.

Intre noii vanzatori si cumparatori se creeaza simpatii si complicitati inedite. De pilda nu apuci sa spui ce vrei sa iei ca vanzatorul ti-o ia inainte, oferindu-ti ceea ce stie ca alegi de obicei. Capeti astfel sentimentul ca in sfarsit ii pasa cuiva si de tine, desi o asemenea certitudine poate fi usor spulberata de alt vanzator din preajma. Cel putin ai o alterna­tiva.

N-as putea incheia aceasta schita a cartierului meu fara a pomeni ceva despre numerosii sai caini. Cu ani in urma, rareori se vedea vreun dulau liber pe strada. In copilaria mea, cainii latrau totdeauna din spatele portilor si a grilajelor, si stiam toate curtile in care se aflau, asa ca, fiindu-mi frica de ei, mergeam pe mijlocul strazii.

Frica mea de caini a incetat intr-o dimineata tarzie de octombrie, in 1989, cand tre­ceam spre Facultate, traversand Piata Palatului. Orasul parea pustiu la ora aceea si stra­da era pazita de militieni. La un moment dat, in linistea incremenita s-a ivit un caine de o blandete infinita. Daca Dumnezeu s-ar uita la mine, doar El ar putea avea o asemenea privire. Cainele s-a apropiat alene de unul dintre militieni, si m-am oprit din mers ca tintu­ita. Omul s-a uitat de sus la animal, a privit in jur, avea spectatori, asa ca a luat o piatra si a aruncat-o in el. Cainele nu s-a ferit, ci a venit mai aproape, dand din coada, ca pus pe joaca. Atunci militianul l-a lovit cu cizma, intr-o ura de neinteles. M-au podidit lacri­mile. M-a izbit pana in suflet deznadejdea. Putusem indura mizeria si lipsurile, nedrep­tatea si minciuna, fanfaronada vidului, dar noua rastignire la care luasem parte imi nimi­cise intr-o clipa puterea de a supravietui. In acel moment am simtit ca moartea era prefer­abila vietii. O luna mai tarziu, in Bucurestiul insangerat, disperarea, care venea de pre­tutindeni, striga: «vom muri si vom fi liberi».

Acum nu ma mai tem de caini. Ei au umplut tot orasul, iar Drumul Taberei nu face exceptie. Desi se inmultesc alarmant de repede, sunt ocrotiti de vanzatorii din micile mag­azine aparute in ultima vreme. Copiii le fac adaposturi in cutii de carton catelelor care au pui, se joaca cu ei la soare, de cainii batrani au grija unii pensionari. Am observat ca haite intregi se mobilizeaza sa latre cate o masina care circula pe carosabil, sau cate un pieton. Nu-mi explic de ce raman impasibili cand trec altii. Un resort launtric ii face fara veste agresivi fata de cineva, neasteptat de buni fata de altcineva. Rareori te latra un caine daca ii vorbesti.

Cainilor din Drumul Taberei le e teama de o anume tacere a oamenilor, de gesturile bruste, de glasurile rastite. Altfel sunt cuminti si tanjesc sa fie mangaiati. Nu mai au stapani, nu mai au curti si case de pazit, sunt ai strazilor, ca si copacii si firavele spatii verzi, putinele farame care ne-au mai ramas din rai.

MIRCEA ALEXANDRESCU «Strazile au amintiri»

Urbea noastra vazuta cu ochi de cineast? A fost ea oare invocata nu numai ca decor dar si ca personajul care este?

O cat de fugara incursiune in centenarul celei de-a saptea arte ne reveleaza profunde atasamente demonstrate nu numai fata de vedete, povestiri pline de ritm, surprize, sus­pans, emotii si idei, dar si pentru orase, metropole, chiar si pentru imaginate megalopolis-uri. Filmul le-a preluat ceva din aura de legenda, din povestea fllnfellor, din farmecul si misterul unor strazi sau cladiri, mari sau aparent marunte, neinsemnate pentru privirea tocita cotidiana. Luate in obiectiv, ele au inceput sa-si reverse vraja, sa descatuseze tre­cute si deloc obisnuite vieti, intamplari petrecute si pastrate intre ziduri, curti, porti ori portaluri ce se ivesc asemenea unor praguri sau poate lespezi care ascund taine. Caci, strazile au, intr-adevar, amintiri - asa cum inspirat isi alesese titlul un film de-al nostru, acum destul de multi ani, film care nu a dus, totusi, prea departe inspiratia captiva parca in titlu. Strazile au amintiri, dar ele nu se lasa evocate fara atmosfera care le este con­substantiala, le-a ocrotit si cu care, la drept vorbind, se si confunda de la o vreme.

Pentru Fellini, Roma era totul. In 1972 nici nu s-a trudit sa puna unuia dintre filmele lui, caracterizante, decat titlul: Roma, adevarat reper, materializare a conceptiei lui potriv­it careia viata trebuie privita ca o calatorie si o continua indepartare de lucrurile cunos­cute, precum si ca o patrundere in necunoscut. Asa si numai asa incepe sa se contureze acel univers miraculos, atat de specific creatiei felliniene. Roma insemna pentru realiza­torul Clovnilor, al acelui La Strada, inceputul si sfarsitul peregrinarii sale artistice, uni­versul sau cinematografic. Dupa film, i-a inchinat Romei o incercare, o marturisire liter­ara de dimensiunea unui roman. Roma a insemnat pentru el Patrie, Parnas, Purgatoriu, Iad, a insemnat totul, chiar daca Rimini natal isi imprimase marca lui de oras al provin­ciei italiene cu evenimentele lui care nu depasesc hotarele locului, cu lumea lui zbuci-umandu-se printre ziduri ce pareau ca o vegheaza si o insotesc staruitor si fratern, de la nastere la nefiinta. Roma insa i-a fost, i-a devenit lui Fellini mai mult decat un oras, o metropola, o aglomerare de strazi cu o inconfundabila monumentalitate dar nu covarsitoare, ci la scara umana: a devenit pentru el Mama-Roma, asa cum acelasi cadru citadin avea sa faca din Anna Magnani, pentru italianul mic sau mare, Mama-Italia. Pen­tru «Il Fellini» - cum avea sa-i spuna un american magului Cetatii filmului din Cetatea eterna - orasul de pe Tibru avea sa devina, sa fie convertit intr-un univers de farmec, de freamat, parcurgand toata scara emotiei umane (chiar daca strazile Romei erau re-cre­ate pe platoul de la Cinecittà). Rossellini, caruia Fellini ii fusese asistent, tot de Roma se indragostise atunci cand i-a descris dramaticele intamplari de «Oras deschis». Si atatia altii dupa ei in cinematrograful peninsular. Dar si Berlinul in ruina i-a dat lui Rossellini prilejul unui portret de oras rapus, calcinat, dincolo de disperare si suferinta, cu oameni misunand printre ruine, supravietuind printre ziduri moarte, la adapostul lor. Prin 1927, Ruttmann il descrisese ca pe «o simfonie». Acum era un cimitir, iar recentul «Berlin -Alexanderplatz» il proiecteaza ca pe un loc predestinat unei tragedii care a oprit timpul in fata ei.

Ca sa nu mai staruim asupra destinului cinematografic al Parisului lui Prévert si Clair. Dar parca numai al lor? Dar parca numai aceste orase sau metropole si-au depasit conditia devenind adevarate personaje pentru lumea filmului? Ceea ce au cautat si cauta si azi multi si de seama cineasti, atunci cand isi situeaza povestirile intr-o asezare umana, intr­una anume, este sa simta, sa descopere si sa transmita spiritul locului, atmosfera si par­fumul lui, ceva inefabil dar vital pentru ca intamplarea dramatica sa transforme o asezare, o geografie intr-o prezenta, intr-un partener al povestirii amplasata in acel context. Impor­tanti, mari cineasti si-au meritat renumele si pentru ca au izbutit sa transforme un ambi­ent intr-un vector al destinelor: Tarkovski, de pilda, sau Antonioni si, inaintea lor, John Ford pentru care Vestul salbatic, coplesit de arsita si uscaciune, s-a prefacut intr-o agora.

Pe malurile Senei romanesti

Bucurestiul nostru, Urbea lui Bucur, cum este sau, mai curand, cum era alintat orasul de pe Dambovita, fagaduia sa devina la randul lui un asemenea loc de predestinare dra­matica, de poezie si taina, un suflu poetic asternandu-se peste ulite si mici piete ascunse sub salcami ori ireal troienite iarna, aparandu-si cu zel surprizele si refugiile ca in spatiile lui Dionis al lui Eliade sau Sub pecetea tainei.

Indraznesc o afirmatie care poate parea abisala: Bucurestiul - mai ales cel cu poezia unei rascruci de vremi si lumi - al drumurilor dintre Occident si Orient, aici unde se intrepatrund graiuri si obiceiuri, toate contopite in esenta locului, aici la portile Orientu­lui «ou tout est pris à la légère», Bucurestiul acesta - candva foarte cosmopolit, care traia in pas cu moda si cu modele, cu vitrinele lui rafinate alternand cu carciumi si gratare cu mititei, la curent cu toate noutatile cand viteza de propagare a informatiei era cu mult mai mica - Bucurestiul acesta este inca prea putin cunoscut. Cineastii s-au apropiat sovaielnic si s-au retras precipitat (simtind, poate, primejdia ereziei ideologice) de Cio­coii lui Filimon, de superba prefigurare a lumii si a locului facuta de Ion Marin Sadoveanu in Sfarsit de veac Cu ani in urma, intr-un film de televiziune, se incercase o invocare a viziunii lui Mateiu Caragiale despre Bucurestii si bucurestenii cam aceleiasi perioade. Avea darul - imi amintesc - de a fi sugerat prin atmosfera aproape ireala, diafana, o lume si un timp, aceasta atmosfera parand ca ascunde un regret ca si teama de a-l marturisi.

Descrierea atat de incarcata de afectiune pentru urbea lui, facuta de Bacalbasa n-a inspirat pe nimeni (chiar daca autorul ei a fost pomenit adesea). Calea Victoriei in viz­iunea lui Cezar Petrescu a devenit subiect de film (acum peste doua decenii), dar tocmai ea se vedea mai putin, neglijata pentru o galerie de personaje care pareau aduse mai curand dintr-o galerie a figurilor de ceara. Si totusi, exista o Calea Victoriei infatisata cu imensa afectiune si, mai ales, cunoastere, de catre Crutzescu, intr-o lucrare incomparabila. In ajunul celui de-al doilea razboi mondial, il puteai intalni - de fiecare data, pe acelasi tro­tuar drept al arterei principale si fundamentale, as numi-o, a urbei cand pornesti dinspre Piata Victoriei spre Cercul Militar - pe diplomatul fara panasul cancelariei ambasadori-ale, om extrem de rezervat si, parca, timid. Ai fi zis ca a pornit sa se plimbe iesind de la Ministerul de Externe, pe atunci intr-o cladire ce-avea sa cunoasca si ea, curand, cruz­imea buldozerelor (vocatia demolarii nu ne este de azi, de ieri). Crutzescu ii stia Caii Vic­toriei fiecare istorie si istorioara, fiecare cladire, curte sau gradina, nici o piatra de pe cal­daram nu avea pentru el secrete. Stia cand si cum se petrecuse «competitia» fatadelor impinse cu o palma mai spre centrul strazii, pentru a fi mai ceva decat vecinul (caci inainte de a fi intrat sub pulpana lui Conu' Iancu, s-a cam trait sub aceea a lui «stii tu, ba, cine­s io?»). Aceasta «Calea Victoriei» este un tezaur de cunoastere, dar, mai ales, o emotionanta proba de dragoste pentru urbe si farmecul ei.

Orasul si lumea lui

Bucurestiul cel real, orasul ale carui argumente ambientale si culturale asteptau sa fie vazute si aratate, a fost - pentru lumea artei care s-a impus o data cu secolul - cerc­etat si «luat in vizor» mai temeinic de catre jurnalistii-cineasti, jurnalele de actualitati, doc­umentaristii si realizatorii de scurt-metraje, documentare sau de fictiune.

Ramane, sau imi ramane, pilduitoare o secventa continand defilarea trupelor romane pe Calea Victoriei. Evenimentul este surprins pe traseul dintre «Capsa» si «Hotel Bule­vard» (astazi ca si ieri), la intretaierea Caii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta (de-atunci). Privirea operatorului a cautat sa retina nu numai spectacolul militar - solemn, demn si cadentat - dar si vibratia nestapanita, dezordonata, emotionata, a celor de pe trotuare, a publicului cuprins de freamat, agitatia barbatilor imbracati de sarbatoare, cu gulere «Take Ionescu», ghetre si manusi albe, a cucoanelor purtandu-si cu mandrie si convingere palariile, ele insele spectacol vestimentar, prelungire superba, as spune inegalata pana astazi, a acestui articol vestimentar purtand pecetea acelei belle epoque, ca si prezenta, nici o clipa uitata, a cladirilor martore ale evenimentului. Nimic «pus-in-scena», totul pre­luat - cu entuziasm si candoare de pioner al acestei arte - si oferit unui public care, in timp ce recunostea locul, se minuna, probabil, ca el nu-l vazuse inca atat de captivant. Primele actualitati romanesti si intreprinzatorul Paul Menu au pus lumea noastra pe flux­ul evenimential si, ani de zile, fara plan si planificare, ba chiar la voia intamplarii si a intam­plarilor, actualitatile cinematografice se purtau intre «evenimentul» Targului Mosilor -cu exotismului si picanteriile lui - pana la inundatii catastrofale etc. Jean Mihail s-a inc­umetat in 1919 sa faca un film despre «Viata unui oras», gest inedit, precursor. Actu­alitatile si-au schimbat registrul o data cu apropierea celui de-al doilea razboi, devenind mai mult propagandistice si implicate in politica zilei, evenimentul stradal, civic si citadin lasand locul «prelucrarilor» (pentru ca tot prelucrari erau). Apoi n-a mai fost decat Jur­nal de front.

Dupa razboi, cineastii-documentaristi, tot ei, au fost cei dintai in a se preocupa de Capitala. Pe rand, au aparut filme ca Bucurestiul de Ierl sl de azi(I.Moscu), Alcl Bucuresti(N.Behar), Casa de pe strada noastr(M. Saucan), Bucurestlul oras inflorlt(S.Stiopul) sau o incercare mai ampla, un film-scheci De trel orl Bucurestl (in care segmentul realizat de Gopo aducea in prim-plan ceva din farmecul si poezia, uitate, ale orasului candva faimos prin ele). N-au fost singurele filme preocupate de Bucuresti dar un poem inspirat de orasul nostru n-a aparut. Au aparut, in schimb, multe, foarte multe pelicule de serviciu, filme-comanda sociala, destinate sa arate «realizarile» edil­itare, constructii lipsite de individualitate, despre care un arhitect italian in trecere prin capitala noastra n-a putut spune decat ca «sunt doar niste adaposturi» in nici un caz nu case, camine.

Prin anii '70, un plastician avea sa se arate ingrijorat de soarta unor cladiri, curti, piete si piatete ale unui Bucuresti de poezie, farmec si tihna. Intamplarea s-a petrecut la Sina­ia, intr-o dupa-amiaza cand si-a facut aparitia, purtand o imensa mapa neagra, un domn inalt, subtire, cu mersul lent al cuiva care parea ca isi numara pasii ce-i face. Era cari­caturistul - ca formatie insa, arhitect - Cik Damadian. La insistentele lui Zeno Vancea, personajul, pe al carui chip doar nasul pornit in cascada si mustata de sub el pareau mai agresive, s-a induplecat lasandu-ne sa trecem, din mana in mana, o seama de planse surprinzand case, curti, mici piete poetice ale Bucurestiului amenintat de moarte, adevarate portrete intru amintirea a ceea ce n-ar fi trebuit sa piara. Unele din aceste locuri incon-fundabile au supravietuit furiei devastatoare care incepuse sa se dezlantuie spre a spala memoria orasului. Artistul-plastician presimtise prapadul ce avea sa urmeze si ar fi vrut sa incropeasca o mica expozitie (vai, ce sfidare a «marelui ctitor»!), o expozitie de giu-vaeruri edilitare, de locuri de vraja pe care altii, pe alte meridiane, n-ar fi stiut cum sa le ocroteasca mai bine prin legi si masuri de conservare. Dupa un timp, un regizor de la «Sahia» - in temeritatea lui plina de risc - a crezut ca ar mai putea sa retina pe pelicula imaginea unor ziduri ce se prabuseau in nori de pulbere si nepasare, intr-unul din vechile cartiere, pe la «11 Iunie», inspre «Arsenal», o strada batrana, care isi purta trecutul cu discretie, dar nu fara mandrie. Descoperea cu uimire sarmanul cineast-documentarist cum erau rapuse ziduri captusite cu piele de Cordoba, cum erau sfartecate ferestre cu gea­muri de cristal si lemnarie de nuc, albe sobe de Meissen si atatea, si atatea. Elanul lui n­a apucat sa faca prea multi pasi ca a si fost reperat de cei care vegheau sa nu ramana nici ziduri, nici marturii despre ele.

Orasul vazut de artistul cineast

Dintre mult, putinele invocari ale Bucurestiului de catre cineastul-artist, zabovesc doar asupra a trei pelicule, pentru ca reprezinta tot atatea modalitati de a conferi urbei un rol, un destin, un dramatism. Prin anii '30 - cand filmul era doar o initiativa accidentala (si cand aparea vreunul, devenea, repede, eveniment) - lumea avea pe buze un titlu care nu functiona decat astfel: Bing-Bangcu Stroe si Vasilache, un fel de film-vodevil, cu doi actori, cantareti si compozitori foarte populari. Cuplete si cantece, alternand cu scurte momente mai mult improvizate pe un traseu strabatand vechi strazi ale orasului (un fel de road-movie pe bicicleta). Ii descopereai, de pilda, in Piata Buzesti, opriti in fata unei «arteziene» (li s-a spus intr-o prima clipa de elan ctitoricesc, curand botezate insa de public ca «tasnitoare») facand mare caz si haz de instalatia recent savarsita de primarie intru astampararea setei pietonilor coplesiti de arsita verii (cam aceleasi «tasnitoare» sunt si astazi). Cei doi biciclisti incropesc un adevarat happening al setei potolite prin grija administrativa, incaleca pe bicicleta lor dubla si o pornesc spre Piata Victoriei si apoi spre Sosea, traseu popular. Orasul este prea putin fotogenic aici, in schimb e autentic, nema­chiat, neflatat. Trecatorii - putini si uimiti - adaugau autenticitatii propria lor surpriza, filmul capatand astfel o dimensiune de accidental cine-verite (neconstientizat de nimeni, evident).

Dupa ani, dupa destui ani, Pintilie in Duminica la ora 6(o directie in care el nu a staruit, dar care vestea o alta dimensiune a talentului sau) a ales pentru povestirea sa si pentru climatul, atmosfera ei, doua locuri de filmare care devin emblematice pentru intregul film: curtea interioara a localului de detentie si instructie penala si, celalalt, in fosta «Piata de flori» (cu pravaliile ei din atat de tipica si cunoscuta constructie de piata comerciala, de loc pentru negot, facuta din metal cu dantelarii si ornamente de aseme­nea metalice, inspirata din faimoasele, pe atunci, «Pavilioane Baltard» din Halele pariziene, astazi disparute si ele spre a face loc unei noi cladiri lipsite de expresivitate). Pe de o parte, un loc intunecat si lugubru - prefigurand atmosfera de oroare si samavolnicie a oricarui stabiliment al captivitatii, al climatului concentrational; pe de alta parte, pravaliile mai sus amintite, cu marfurile lor de negasit altunde, lumanari de nunta (sau de ingropaciune), podoabe de mireasa, coronite cu flori de ceara, pentru ritualul nuntii -, totul intr-o devalmasie sugerand mai degraba derizoriul si funerarul decat bucuria nuntii. Contratimpul perceptiei functioneaza fara gres, sentimentul insotirii si cel al separarii defin­itive instalandu-se de la bun inceput. Orasul se pierde intr-o pacla - simbol al neputintei omului de a reactiona, de a opri cursul malefic al intamplarilor. Fundalul este cel al unei panze impresioniste, prim-planul de un realism intretaiat de strafulgerari expresioniste, din toate rezultand o senzatie de soc, oroare, durere infundata.

Celalalt cineast care dovedeste a sti sa dea prezentei cetatii o functie intr-adevar dra­matica si participativa este Danieluc. El are, dupa mine, meritul de a fi introdus o lume a filmului pe care lumea spectatorilor sa o recunoasca si, pe de alta parte, are iarasi mer­itul de a fi situat personajele povestirilor sale nu intr-un decor, ci in cadrul lor natural, creandu-le o interdependenta, o conditionare dramatica, un destin comun.

Cu oricate ingrosari si lungimi, Danieluc se apropie de adevarul care a iesit cel mai mutilat de sub tavalugul istoriei.

Portretul orasului, al Bucurestiului, abia de s-ar putea, insa, tocmi din fragmente si amanunte destul de razlete.

Poate in filmul de maine.

DELIA VERDES

O cercetare graffitica asupra urbei Bucuresti la 1997

Langa Piata Rosetti, peretele cenusiu al unei cladiri ofera contemplarii aceste patru inscriptii impalidate: JOS CEAUSESCU (cu litere de tipar de jumatate de metru); C-O-S-T-E-L + L-U-M-I-N-I-T-A (aliniat cu nonsalanta pe toata lungimea unuia din bratele lui A din Ceausescu); JOS ILICI (grafie furioasa; dar si autorul ei s-a incadrat strict intre prima si ultima litera a numelui tiranului); Rap is the best(scris mai jos, ingrijit, «centrat», avand un aer de concluzie detasata). An dupa an, in spatiul aceluiasi petec gri si zgrunturos de zid, o «enigma de hazard» a reunit cativa anonimi dornici sa consemneze mesajele Momentului din «marea» Istorie, dintr-o istorie personala sau de «grup cultural». Desi cele mai schematice cu putinta, mesajele acestea comprima sapte ani post-revolutionari: «inexpresivitatea» fiecaruia, luat in parte, devine indiferenta; impreuna, ele se articuleaza in istorie a tranzitiei; si reclama, deja, competenta unui «arheolog».

Graffiti a fost, de altfel, la inceput, un termen tehnic din jargonul arheologiei: asa erau numite inscriptiile, desenele sau caricaturile facute de trecatori pe zidurile edificiilor antice. Dar nu eventualul blazon de vechime proiectat, prin apelul la primul sens de dictionar al cuvantului, asupra palimpsestului mural din Rosetti conteaza. (Exista, in fond, destui comentatori dispusi sa impinga mult mai departe in timp genealogia graffiti-urilor, spre ceea ce numeste André Leroi-Gourham [Gestul si cuvantul, vol. 2, Editura Meridiane, Bucuresti, 1983] «zorii comportamentului figurativ»: intre desenele obscene contempo­rane si «mitograma prima» compusa din semne ritmice - falus-vulva-capde bizon sau de cal sau intre frescele care decoreaza un squat si Lascaux antropologii sunt tentati sa instaureze o linistitoare continuitate.) Nu trasatura de «practica umana con­stanta» face, insa, puterea de fascinatie a graffiti-urilor; calitatea de «arhive ale mentalului», «rezumate socio-culturale» ce se cer descifrate, forta «adevarului simplu» pe care par sa il comunice, toate acestea provin din jocul lor constant cu limita care separa spatiul public de spatiul privat. Paul Veyne insista asupra unei tensiuni «soft» public-privatcare facea posibila practica inscriptiilor pe peretii monumentelor din Imperiul Roman: «Fiecare are dreptul sa-l judece pe fiecare. Orice-ar fi el - notabilitate, plebeu, chiar senator - se presupune ca un roman nu dispune de intimitate personala; toti se pot adresa «publicu­lui»; or, la urma urmei, publicul se compunea doar dintr-un numar n de persoane par­ticulare ca si el.( ) Cine nu cunoaste, in zilele noastre, simplitatea dezarmanta a cele­brelor inscriptii murale din New York prin care oricine face cunoscute trecatorilor sau calatorilor metroului ideile sau amorurile sale sau, pur si simplu, numele sau si faptul ca exista, scriind pe pereti tot ce-i trece prin cap. Asa se obisnuia si la Pompei: zidurile aces­tei cetati modeste sunt acoperite cu inscriptii facute de trecatori dornici sa-i distreze pe alti trecatori si sa le dea ceva de citit.» (istorla vletllprlvate, coordonatori Philippe Aries si Georges Duby, Editura Meridiane, Bucuresti, 1994, vol. 1, p. 172).

Graffiti ca semn de «normalitate»: prin ele, oricine poate sa judece pe oricine. Aceasta conditie simpla de existenta a graffiti-urilor - Bucurestiul n-a putut-o indeplini vreme de peste patruzeci de ani. La capatul lor, inscriptia Jos Ceausescu a facut posibila inscriptia: We have one Ilfe. Let's make GRAFFITI!

Si cum fac bucurestenii graffiti?

Dar mai intai: ce inseamna a face graffiti? Pentru occidentalii care sustin establish-ment-ul - desfigurare a spatiului public, act de vandalism comis de «simpli particulari»; un director al Regiei metroului din Paris, spirit etologizant, echivala fara drept de apel graffiti-urile cu excrementele si producerea lor cu marcarea teritoriului; plangandu-se ca lupta anti-graffiti costa zeci de milioane de franci, el avea, totusi, grija sa o prezinte pub­licului printr-un slogan eufemistic: «Dès qu'un graffiteur effectue un tag, la RATP apporte sa touche personnelle.» Pentru antropologii si sociologii urbani - graffiti sunt folclor contemporan. Pentru unii critici plastici - arta a strazii, «reactie impotriva modernismului». Pentru alti critici plastici - «pictura analfabeta», prizoniera a stereotipiilor consumist-naiv-americanizante, care a starnit, in urma cu doua decenii, interesul galeriilor new-yorkeze si pariziene in chip artificial. Autorii de graffiti - despre care exista carti, albume, reviste si cursuri universitare - refuza cu prudenta sa se lase clasati si anexati unei ordini, fie ea chiar una pur teoretica. (In ordinea practica lucrurile sunt, se pare, mai simple: unii intra in lumea artei, altii - in puscarii) A fi graffiti-artist sau «writer» inseamna a fi un fel de ilustrator si animator cultural, practicant al «surf»-ului urban - proclama Bando, o celebritate a domeniului in Occident. Functia-cheie a acestei «scriituri» urbane in miscare - considera KRS-One, un mentor al rap-ului new-yorkez - este aceea de edutainment («entertainment with an educational aspect»).

Exista, in principiu, trei mari categorii de graffiti: tag, throw-upsi fresce (pièces). Semnatura sau desen facut din litere, tag-ul a debutat in anii '60 ca joc practicat in cartierele din New York. Singurele lui reguli: extrema rapiditate a executiei si sugestia ubicuitatii. Throw-upeste acel tagfoarte gros, monocolor, executat in locuri greu acce­sibile, cum sunt acoperisurile caselor pe langa care trece metroul aerian. Frescele sunt cele care justifica aspiratia la titlul onorific de graffiti-artist. Proiectate cu grija pe hartie, ele sunt, adeseori, pictate si finisate in echipa. Daca, initial, principiul tag-ului a fost unul cantitativ, in timp, desenatorii au inceput sa caute formule grafice insolite. Unii au devenit veritabili caligrafi ai zidurilor: Shoe, graffiti-artist olandez, a inventat litere antologate de acum in manualele de tipografie. Trei sunt, in mare, stilurile caracterelor utilizate indeobste: block-letters'(litere foarte clare si curate), semi-wild-style(litere intretesute), wild-style (descifrabil doar de initiati).

Marea «transa graffitica» Bucurestiul a trait-o in decembrie '89: oricine a putut atun-
ci sa judece, in sfarsit, nu atat «pe oricine» cat pe cineva anume: «Cine-i mic si da din
mana s-are patru la romana?! Jos Analfabeta!». (Un mare corpus de graffiti ale Revolutiei
a fost cules in volumul Vom murlsl vom flilberl, Editura Meridiane, 1990.) Au urmat
duelurile murale opozitie-putere si moda inecarii, de obicei in vopsea verde de ulei, a
inscriptiilor anti-prezidentiale. Apoi - Piata Universitatii care a existat, in mare masura,
ca lume creata prin inscriptii (pe cartoane mari, ecusoane de golan, panza, pe ziduri, pe
borna       cu kilo-

metrul 0). Dupa ce «Piata a fost spulberata intr-un chip atat de asemanator cu ecuatiile anticipatoare scrise pe zidurile ei (Plata Unlversltatll=Tlen An Men II)» dupa ce adversarii ei «au devenit deodata materializarea aproape fidela a acestor inscriptii pe care s-au straduit sa le distruga» (Sorin Serb, «Un proiect de limba universala (recent) aban­donat», in Dllema, nr. 184, 19-25 iulie 1996), Bucurestiul de graffiti s-a regasit, treptat, tot mai «obosit» si mai «singur» in libertatea aceasta proaspat castigata de a «judeca» si de a practica jocul cu limita dintre public si privat. ALLZDAM (un graffiti-artist teenag­erpromotor al unei misterioase filosofii cunoscute doar prin eticheta ei: «ergonomia ratarii») a inviorat o vreme atmosfera, dedandu-se surf-ului urban prin centru. In chip simptomatic, tineri pe cale de a intra «cu acte in regula» in campul artei - elevi la Liceul Tonitza sau studenti la Academia de Arta - se simt datori sa umple «vidul de graffiti»: unii aleg sa faca un desen figurativ, caruia ii adauga, intr-un elan anti-Magritte, o inscriptie denotativa (desen cu mar in interiorul caruia scrie «mar»); altii scriu mici texte cu litere foarte elaborate. Intre timp mijea, insa, deja, in capitala Romaniei, si tag-ul «folcloric». Produs de insi care in iunie '90 abia dadusera jos de la gat cravata de pionier.

Pe langa tag-urile care se doresc «wild» (destul de putine, de altfel), multe sigle se scriu limpede, pentru faima: Coke, Lex, Schepsls, Snowman, Zlghlman, Sconcs, Romanu', Pongo. (Cu toate ca sunt cateva inscriptii care avertizeaza, poate cu ciuda: Pongo sunt mal multl! Multe nume sugereaza tocmai activitatea «mai multor» mem­bri, afirmand o identitate de grup: ANE- adica Asaslnll Noll Ere, DA (plus un mic craniu) - adica Dlavolll Albl, Odlosll Daca se intampla sa fii un cunoscator al rap-ului autohton vei distinge numele gastilor de numele trupelor, scrise, probabil, de fani: Parazltll, Renegatll, Rasculatll, Morometzll, Templul tacerll, Dublu sens, R.A.C.L.A., BUG Mafla, Il-Egal, Plrat's Klansunt nume de muzicieni care fac ravagii printre elevi, cu toate ca, sau tocmai pentru ca profesorii ii considera analfabeti si periculosi. Casetele lor audio, aflate pe toate tarabele, contin adesea, la randul lor, imag­ini cu graffiti. Textele pieselor tind sa transplanteze ghetto-ul new-yorkez in cartiere pre­cum Pantelimonul si, in genere, descriu conditia fara speranta a junelui marginal de Bucuresti, harazit, de un destin absolut determinist, sa infunde puscaria. Outsider-ul care priveste inscriptiile cu numele lor sau cu versurile lor va spera sa apara, vreodata, niste Beavis si Butt-Head autohtoni in masura sa comenteze si sa intrebe: «Who are these guys?». «Hip-Hop, dragutilor!», pare sa raspunda o inscriptie aflata nu departe de chiar portretele lui Beavis si Butt-Head, desenate cu marker negru in statia de metrou Romana. Sa fie vorba de un autor constient, apt sa se situeze in contextul cultural al aerosol-artei, aparute o data cu rap-ul si despre care a inceput sa se vorbeasca in Franta anilor '80? Graffit-isti, dansatori si cantareti s-au grupat atunci in miscarea Hip-Hop Iar expozitia de graffiti Hip-Hop dixita fost inaugurata, in Franta, de Jack Lang Un text al grupu­lui R.A.C.L.A. se arata mai degraba sever cu rap-erii romani care se recomanda drept adepti Hip-Hop: «Toti vor sa faca Hip-Hop din nimica () Rap-er de doi bani, tu cand te retragi d-aicea?».

Identitatea de grup se precizeaza alteori fotbalistico-geografic: Ultras Bercenari/ Contra Militari/sau geografic pur si simplu: Bossii Socului, Hulyganii din Roset-ti, Diavolii din Crangasi Legiune sunt, insa, numele ca atare sau poreclele: Mar­ian, Tica Balamuc, Anda si Oana si Pilaf si Chiftea, ION SMARDOIU -Militari Orlando din Pajura, Popeye, Mucix, Ciorix, Strambu, Sarpe si Scarba, Donatello+Michelangelo (e vorba de testoasele cu acelasi nume, desigur) John, Romikasi Jilava si altii si altele

Sintaxa «de hazard» a inscriptiilor ramane, pentru Bucuresti, cea mai frecventa: grija tot mai mare in Occident pentru o «arta» a combinarii formulelor si imaginilor e inca departe. Coloanele statiilor de metrou sau scarile magazinului Unirea sunt acoperite fie de palimpseste agresive, in care cea mai recenta inscriptie le acopera pe celelalte, fie de roiuri (dupa un semn!) in care o inscriptie atrage altele, in dialog, in polemica sau intr-o contiguitate fara raport, pur si simplu. Unul dintre peretii din Romana (acum aproape sters) a fost, totusi, cu cateva luni in urma, suportul unui alt principiu de sintaxa: in cadrul fiecarei gresii dreptunghiulare s-au scris sentente, alteori versuri (din cantecele trupei Dublu Sens mai cu seama) sau mesaje ca «Suntem in laptarie»; rezultatul: o bucata de zid-text casetat.

In sfarsit - ce se scrie? Iata cateva dintre «marile teme»: lupta epopeica din­tre rap si rock. Pe campul de batalie, iubitorii rock-ului desfasoara in ample evan­taie zeci de nume de trupe occidentale. Adeptii rap-ului, in schimb, par mai interesati de specificul national al fenomenului cultural de la care se revendica si nu prea scriu, in replica, nume ale trupelor de rap de dincolo ci, obsesiv, rap, rap si iarasi rap. Raper-ii val­oare nula, Moarte raper-ilorse infrunta pe ziduri cu cate un Rock is deadsau Rap ss your future.

Fotbalul. Aici e simplu: echipa favorita merita sa traiasca, echipa rivala - sa moara. In aceasta zona tematica apar, uneori, cuvinte din italiana si devine firesc ca Fuck sa cedeze locul lui MERDA.

Politica. Si aici e simplu: JOS (in 99% din cazuri) IliescuiDesi devenit yester­day's news, numele fostului presedinte subzista, inca, peste tot in capitala. Politica se poate maria ironic cu fotbalul, ca in sloganul: Hagi primar!

Lupta cu Regia Metroului Bucuresti. Injuraturi, obscenitati, amenintari.

Revolta impotriva autoritatii -in special impotriva Politiei: Cand un politai isi foloseste creierul, iese razboi mondial sau Mi-e numele Harley/ Mazgalesc peretii/ Ca sa enervez sticletiisau Militienii/ Ordinea pastreaza/ Militienii/ Linistea veg-heaza/ Si ne ocroteaza/ Si ne amendeaza. Sau: injuraturi, amenintari, obscenitati.

Viata si sensul ei. Copii, ascul-tati-i pe parintii Ei sunt retro. Life is cruel(din Queen). You cannot sedate/ AII the things you hatei. Sau: The more we study, the more we know. The more we know, the more we forget. The more we forget, the less we know. The less we know, the less we forget. SO WHY STUDY?Sau: Traiasca prostiii

Sexul. In afara de cantitate, nimic special in acest camp: obisnuitul charivarigraf-ic desfasurat pe cont propriu cu adrese, nume, numere de telefon, obisnuita publicitate a cuplului, expunere a amicului sau amicei X, exhibare sau, in registrul suav, perena inimioara. Unele perifraze retin, totusi, atentia, precum, de exemplu, aceea de langa Min­isterul Invatamantului: Aceasta sperma delicioasa

Graffiti despre graffiti: Text care califica imprecatiile murale drept mod de expre­sie a unei stari de spirit colective: Ne promit modernizare, fara sa ne spuna cand. Pe peretii din metrouri scrie tot ce-ti sta in gand. Dezacord patriotic: Daca mai mazgaliti peretii faceti natiunea romana de rasi Scepticism metafiz­ic: Sign's FUTILITYi

La capitolul graffiti, Bucurestiul este, deocamdata, doar un oras-avizier. Sau tabla imensa pe care scolari insurgenti scriu mesaje pentru profesorii-autoritati ori pentru colegii detinatori ai codului rap sau rock. Iata-ne in asteptarea integrarii euro-atlantice intru graf­fiti. De-o fi una, de-o fi alta

IRINA NICOLAU

Strada Horatiu nr. 14

Candva am vazut un film despre sobarii din Bucuresti. Autoarea, o tanara aflata la sfarsitul unui curs de initiere in film video, cu norocul incepatorului a nimerit peste urmatoarea situatie: sobarul lucreaza la soba si bea. Sticla scade si soba creste. Cand sti­cla s-a golit, soba e gata. Atunci sobarul incepe sa danseze cu ea. O mangaie cuprinzan-du-i rotunjimile in palme, isi lipeste pantecele de ea sfios O clipa poti sa crezi ca soba va ceda! Erotismul scenei este insuportabil. Extrapolez afirmand ca iubesc Bucurestiul cu dragoste de sobar.

In sensul in care oamenii cunosc un oras, Bucurestiul imi ramane strain. Numele strazilor si al bisericilor imi scapa. Habar n-am cine, unde a locuit. Recitesc Podul Mogosoalain fiecare an fara sa retin nimic, ca pe o incantatie. In schimb, cunosc orasul din palme si calcaie. De cand ma stiu ii pipai gardurile si, tot de cand ma stiu, merg alan­dala pana ma ratacesc. Noaptea ii visez filigoriile de tabla de pe acoperisuri. Ziua ii respect fiecare cotet. Iar masura deplinei iubiri i-am dat-o cand l-am acceptat cu Casa Poporului cu tot. N-am crezut c-am sa pot.

Pentru ca il iubesc, imi place sa-l arat. Dupa 1989 am facut-o des. In functie de sen­sibilitatea si curiozitatile «beneficiarului» am specializat trasee. In timpul acestor plimbari am spus si am auzit multe. Un singur francez a reusit sa ma dea peste cap. Pe cand eu ma omoram sa-i spun si sa-i arat, el mi-a pus intrebarea: tu chiar nu vrei sa vezi cat e orasul de trist? Mi-au trebuit sase luni ca sa-mi revin.

In 1992 s-a intamplat altceva. Cinci francezi si tot atatia romani au pornit un atelier de etnologie urbana. Acum sa vezi plimbari si risipa de explicatii! Ca sa le aratam orasul, ne-am urcat intr-o zi in trei taxiuri si am hoinarit ore in sir. Mai intai pe centura, apoi mai aproape de centru si tot mai aproape de centru pana cand am ajuns la kilometrul 0. Acolo am coborat. A fost un fel de descalecare. Experienta de atunci poate fi rezumata in cuvin­tele tot sl dlntr-o data. Imediat dupa aceea s-a impus alegerea «terenului». Un grup a optat pentru locuirea in bloc. Ioana, Profesorul (o somitate in etnologia urbana europeana) si cu mine am preferat centrul. Dar centrul e mare, cum sa alegi?

Circula pe vremuri un banc in care se spunea ca Dumnezeu l-a facut mai intai pe Adam, apoi a facut-o si pe Eva, dupa care, asezandu-i fata in fata, i-a poruncit lui Adam, ALEGE! Desi au urmat nesfarsite discutii teoretice despre cum ar fi de dorit sa fie strada pe care o vom studia, optiunea s-a facut intr-un fel care mi-a adus aminte de banc. Eu le-am pro­pus: hai sa mergem pe strada Horatiu. Am locuit sase ani acolo, familia mea a locuit douazeci si unu de ani. Avem o casa. Cunoastem vecinii. Contati pe ce va spun, strada e buna. In fond nu sunt deloc legata de ea. Doar faci doi pasi si esti in Piata Matache, mai faci inca doi, ai ajuns la Gara de Nord. Viata, dever si, in acelasi timp, strada e mica, douazeci si cinci de case, vom putea vorbi cu fiecare om. Le-am mai povestit ca vara, la primele semne ale diminetii, cand ma intorceam acasa dupa un chef, daca intram pe strada din Popa Tatu, ma cuprindea un sentiment de neliniste, presimteam marea, ii miroseam sarea care patrundea in nari. Dar nu cred ca a contat ce le-am spus. Castigul de cauza l-a avut strada insasi. Dupa ce au vazut-o, nici Ioana si nici Profesorul nu si-au exprimat dorinta sa mai vada alta strada. Fosta Fundatura Oratiu a castigat din lipsa de concurenti. Ulteri­or au fost multe momentele cand am regretat.

Dezamagirea a fost enorma mai ales in primele luni. Usile caselor nu ni se deschideau sau ni se inchideau in nas. Arhivele erau sarace si dezorganizate. Memoria oamenilor functiona ca in povestirea japoneza Rashomon. Proiectul initial era ca si compromis. A trebuit sa inventam altul. Inca un an de interviuri, inregistrari, transcrieri, analize, rapoarte pentru Misiunea Patrimoniului din Franta care ne finanta. Din dosarele alcatuite atunci a rezultat un text pe cale sa devina carte. Se numeste O STRADA OARECARE DIN BUCURESTI.

O strada oarecare? Ce inseamna o strada oarecare? Inseamna una care nu se remarca prin nimic. In treacat fie spus, cele mai multe strazi sunt in aceasta situatie. Printre strazile oarecare putem distinge cateva categorii. De pilda, Horatiu este tipica pentru strazile cu «case la curte», cu arhitectura amestecata, cu procent ridicat de nationalizari si numar redus de proprietari. Casa fara proprietar se coscoveste intr-un anume fel. Cine nu stie cum, sa mearga pe Horatiu. Aici, timp de patruzeci si cinci de ani nimeni n-a batut un cui. Chiriasii n-au tras nici macar gaz, au asteptat sa vina I.C.R.A.L-ul. Si I.C.R.A.L.-ul n-a venit. Prin urmare, pe Horatiu, casele erau incalzite cu lemne si carbuni, aveau butelii la bucatarie, acoperisurile si instalatiile aveau un grad avansat de uzura Horatiu nu oferea nimic care sa-l retina pe chirias. O camera cu acces la baie si la bucatarie pe o strada oarecare din centru a reprezentat multa vreme cheagul pentru viitoare jonglerii care implicau cu oblig­ativitate filodorme si relatii de tot felul.

Dar ar fi lipsit de sens sa rezum cartea. Voi prezenta o singura casa spunand despre ea tot ce stim. Dar care din cele douazeci si cinci? O posibilitate ar fi fost casa noastra pe care o cunosc, probabil, cel mai bine, sau casa familiei Ionescu de la numarul 1, pe colt. Intre proprietarii de la care am cumparat noi casa si familia Ionescu exista legaturi de rude­nie care ii recomanda ca descendenti ai generalului Magheru. N-ar fi fost dificil sa aleg intre aceste doua case. Cea de la numarul 1 se impunea de la sine fiind mai veche (aici, vechi inseamna in jur de un secol si jumatate) si avand o istorie a proprietarilor foarte bine conservata. Arborele genealogic al familiei Ionescu este bogat in boieri. Cu toate aces­tea am preferat casa de la numarul 14! Exprima mai bine pulsul strazii, acel va-et-vlent care m-a facut uneori sa cred ca oamenii vin in Horatiu ca sa plece. Asadar, sa vedem ce stim.

Am in fata un contract de vanzare din 1893. Hartie cu filigran, timbru sec, timbru fix, stampila mare, rotunda, pe care se citeste cu greu «ria Generala a Districtului Ilfov», stampila de registratura cu data de 22 januar. Din act rezulta ca intre subsemnatele Mali Samoil, comersanta, si Mari Nicolau, menajera, s-a stabilit urmatoarea intelegere:

Doamna Mali Samoil vinde imobilul din strada Popa Tatu, Fundatura Oratiu nr. 8 bis, compus din 3 camere, 2 magazii, o pivnita si o curte, fatada de 8 metri si 35 de centimetri, avand ca vecini, la est pe domnul Nitu Alexe, la vest pe arhitectul Aker, la nord pe dom­nul Marin Alexe si la sud, strada. Imobilul se vinde cu 5.300 lei, din care 300 au fost dati ca arvuna, restul urmand sa fie achitat in momentul autentificarii acestui act.

Pe de alta parte, la data vanzarii casa fiind inchiriata si chiria platita cu anticipatie pana la data de 23 aprilie, doamnei Mari Nicolau ii revine obligatia sa respecte drepturile chiriasilor, nenominalizati in act.

In fine, se mai spune ca doamna Mali Samoil se angajeaza sa incredinteze noilor pro­prietari actul cu care a cumparat ea insasi imobilul in 20 octombrie 1888 de la Costache Alecu (vreo legatura cu vecinul de la est?), precum si pe cel anterior prin care acelasi Costache Alecu il cumparase nu se spune de la cine, la 1 februarie 1866. Sub semnaturile celor doua doamne intre care se face vanzarea, Mari Nicolau fiind autorizata de Gheorghe Nicolau, functionar, in calitate de sot, apar alte doua nume, probabil ale martorilor, Elpi­da Sandrovici, menajera, Fundatura Oratiu nr. 8 bis, si M. Sandrovici, functionar de la aceeasi adresa.

Urmeaza procesul verbal incheiat de Gheorghe Badescu, judele supleant. Acesta atesta ca a citit actul cuvant cu cuvant si ca a asistat la semnarea lui prin punere de deget in cazul doamnei Mali Samoil si prin proprie semnatura de sotii Nicolau. Nici o referire la cei doi Sandrovici. Regret.

Regret pentru ca dintr-un act de vanzare-cumparare, datat cu 3 octombrie 1927, aflam ca Nicolae Sandrovici, Polixenia Vasilescu, nascuta Sandrovici, precum si sora lor Iulia, casatorita Parligras, si sotul acesteia, Traian Parligras, vand Mariei Mihail Gheorghiu, cas­nica, si lui Mihai Gheorghiu imobilul de care ne ocupam. Vanzatorii declara ca este mostenire «de la defuncta noastra mama, Elpida Sandrovici», care il cumparase cu un act de vanzare datat cu 12 mai, 1893! Cititi inca o data, 1893!!! Cu alte cuvinte, sotii Nicolau au cumparat casa si au vandut-o dupa mai putin de patru luni.

Intre timp, imobilul si-a crescut valoarea prin terenul cumparat cu ocazia «indreptarii Fundaturii» si prin extinderea constructiei care, avand aceeasi fatada de 8 metri si 35 de centimetri, numara acum 5 camere, 3 antreuri, pivnita, closet, magazie, curte si pod. Si banii s-au schimbat. Acum imobilul costa 300.000 de lei. Cumparatorul nu-i da dintr-o data, 100.000 la incheierea actului si restul ramane «creanta privilegiata asupra imobilu­lui vandut, cu termen de plata in maximum un an, cu incepere de la data de 26 octombrie

(Sf. Dumitru)». Asadar, in 1927, Sfantul Gheorghe si Sfantul Dumitru continua sa fie bor­nele «transhumantei» chiriasilor la Bucuresti, influentand, dupa cum se vede, contractele de vanzare de case.

Cele ce urmeaza sunt extrase din dosarul de cadastru al casei. Din ele aflam despre copiii sotilor Gheorghiu: Ana, Maria, Alexandrina si Mihai. Ei se lupta cu taxele si cu «chiriasii cu bon». Chiriasul cu bon este insul care, dupa 1948, intra in casa altui ins si in baza unui bon eliberat de Sfatul Popular nu mai pleaca sau, daca pleaca, vine altul in loc.

Din 1949, la Horatiu nr. 14 incep sa curga chiriasii. Maria Gheorghiu murise din '48, iar sotul ei de mai inainte.

In 1952, Maria Popescu, una dintre mostenitoarele care locuiau in casa, cere reduc­erea impozitului avand in vedere starea de degradare a casei datorata bombardamentelor si prezentei chiriasilor cu bon. La numai o luna dupa inregistrarea acestei cereri, aflam din alt document ca moare Ana Filipescu, una dintre surori.

Maria Popescu si Alexandrina Mihaescu continua sa traiasca in casa, dupa cum rezulta din diferite plati. Alta cerere de revizuire a impozitului din 1961. Dupa 1967, chiriasii pleaca unul dupa altul, fara sa mai vina altii in loc. Surorile Gheorghiu cer extindere asupra spatiului eliberat. O primesc. Alexandrina moare. Ramane Maria Popescu; mai traieste un an. Dupa ce moare, mostenitorii, fratele Mihai si fiul sau, vand casa.

Inainte de a incheia povestea lor mai rasfoiesc o data notele de cadastru. Gasesc pagi­ni scrise intr-un marcat stil epistolar. Alexandrina ii scrie cu respect domnului inspector-sef ca sunt mostenitoarele «unei casute ramase de la maicuta noastra», ca sunt batrane, ea are 82 de ani si sora ei 84, si au pensii mici de 308 si, respectiv, 492 lei. Enumera boli, greutati si apoi cere reducerea de taxe. Oricat as reciti aceste hartii nu voi afla mult mai mult. Din perioada terenului au rezultat cateva fise privind istoria recenta a casei si a locuito­rilor ei.

PRIMA VOCE: «Surorile de aa Fanaru Nu stu decat ca am apucat trei babe. Una a murit si au ramas doua. Dintre astea care au ramas, una fusese Msss Romana. Stu ca Ii dadea mancare doamna Stancueescu. isi facea pomana. Si a venit intr-o zi una dintre ele si ii clampanea placa de jos ca m-am speriat de ea. Doamna Stanculescu le hranea insa. Dupa ce au murit amandoua, au venit Fanarii. De unde au venit, nu stiu. Au cumparat casa si au murit. Ef era un om rau si ea era getoasa. inchipuiil-va, Ii 90 de anf if maf geoozea. E f o batea si noi mergeam sai despartim. Odata a cazut pe jos si noi am ridicat-o ca era ploaie si am dus-o acasa. Si ea nea zis ca tot pe ef if lUbeste»

VOCEA A DOUA: «Da, cele doua babe, cum sa ie uit? Una fusese Msss Romania. Era cea mai rea si mai miscatoare. A fost pentru mine prima confruntare cu timpul, ce face timpul din om. Cea mai frumoasa femeie din Romania bantuia pe strada ca un vis urat. Si nu pot sa-ti spun ce am vazut cand am urcat in podul br, atunci cand m-am dus sa vad ampa de aabastru „Marlle sperante', ai vazut fllmul? Marlle sperantei»

VOCEA A TREIA: «La nr. 14 erau cete doua babe. Una, Msss Romana, asa vorbeau oamenli. ii ziceam Baboe. Cand te-am apucat eu, erau greu de suportat sl, mai ates, ete suprotau greu ce se intampa in jurui tor. O casa vagon, numal parter, cu multe lntrarl dln curte. Flecare camera avea lntrarea el. Rabltul de la plafon era cazut sl ploua in casa. Camera buna, adlca odala cu ferestrele la strada, rezlstase cel mal blne. Loculau in ea. Celelalte erau de mult depozlte de vechlturl. Dupa ce au murlt, a luat casa Fanaru. Domnul sl doamna Fanaru. Persoane lnfecte, dar foarte vred-nlce. Au pus casa pe plcloare. Era slngura fatada dlchlslta de pe strada. In fecare primavara ei urca pe scaunel si spola, ar ea matura perma­nent trotuarul.i

Intr-adevar, in 1972, notele de la cadastru arata ca Victoria si Mihai Fanaru au cumparat casa. Dupa cinci ani, dupa cutremurul din 1977, inchiriaza de buna voie o camera unei familii. Sunt batrani si au nevoie de ajutor. Fiul nu se omoara sa-i ajute. Apare dupa moartea lor ca sa vanda casa si ca sa arunce pe chiriasi riguros pe trotuar. Norocul lor a fost o vecina inimoasa care locuia exact peste drum. Au traversat strada si au fost primiti in spatiu.

Ce-as mai putea sa adaug?

O vreme casa avea hartie albastra lipita pe geamuri, familia Fanaru a spalat geamurile si a pus transperante de doc gros. Niciodata nu am putut sa vad ce se intampla in aceasta casa. Faptul ma irita.

La sfarsitul anilor '60, am urcat si eu in podul lui Baboe. Intr-o mare de zdrente cenusii am descoperit un salonas compus din doua canapele si mai multe scaune. Lemn negru, incrustatii de sidef, arcuri revarsate. Pentru ca le-am privit atent, inainte sa ma dezmet­icesc, batrana care ma insotea mi le-a vandut cu trei sute de lei. As fi preferat sa cumpar palarii, dar ea nu mi-a propus si eu m-am jenat sa intreb daca le vinde. Gandind cu mintea de acum, cred ca mi-a fost frica sa tulbur palariile lui Miss, palariile fantoma, alcatuirile din cenusa incremenita. Asa ca am luat mobila. Am dus-o la noi pe terasa. Toata vara am «restaurat» la ea. Toamna, pentru ca nu mi-a placut ce a iesit, am vandut-o la randul meu cu sapte sute.

I-am cunoscut si pe sotii Fanaru. Dumnezeu sa-i ierte. Tarani dezradacinati, fara vocatie pentru oras. Cand trec pe strada, scaunelul lor din fata portii imi lipseste. Facea parte din poveste, penultimul episod.

Acum, proaspat revanduta si retencuita, casa are un aer buimac si lipsit de viata. Imi vine sa strig la ea, «n-a mai ramas in tine nimic din casa pe care a cumparat-o Costache Alexe in 1866? Aici s-a trait, s-a trait din plin, n-a mai ramas nimic?»

Recitind ce-am scris, imi dau seama ca poate ca am gresit alegand casa de la nr. 14. Ma nemultumeste si faptul ca am preferat casei noastre pe cea de peste drum. Dar numai in acest fel am putut sa descopar rolul pe care il joaca in viata mea casa din fata casei.

RADU IONESCU

Note despre

interiorul caselor bucurestene

Pornind de la o vorba inteleapta, putem afirma ca romanul, in trecut, a fost mai frate cu codrul decat cu casa. Explicabil, datorita nenumaratelor incursiuni, invazii sau ocupatii straine in fata carora oamenii - oraseni sau tarani - incarcau putinul lor avut in carute si dadeau foc, incat dusmanul sa gaseasca locul parjolit, si se indreptau spre locuri aparate natural, dealuri sau munti. Acest fel de trai, care a durat secole, nu se potriveste deloc cu sentimentul pe care il are un om construind o casa pentru el, copii, nepoti si urmasii acestora; «sub specie aeternitatis» nu a avut motive sa faca parte dintre zicalele stramosilor nostri.

Daca mai tinem seama si de influenta orientala, cu acele interioare mobilate, in spe­cial, cu divane, lazi si covoare, este lesne de inteles de ce, atat la oras cat si la tara, notiunea de interior romanesc era atat de firava in trecut si a trebuit sa pasim in cel de-al XIX-lea veac pentru a cauta sa ni-i imaginam pe strabunii nostri in casele si rosturile lor.

Nici cele cateva case ecumenice sau domnesti, de la manastiri restaurate, nu pledeaza, nici ele, pentru o preocupare deosebita fata de locuinta iar exceptiile - Casa de la Heresti sau, probabil cea mai veche casa din Bucuresti, Casa Melic - nu pot contrazice cele afir­mate mai sus.

Abia veacul al XIX-lea, datorita unei relative linisti, a scaderii autoritatii otomane, a liberalizarii comertului, a incropirii unei clase ambitioase - burghezia - si a unei largi deschideri culturale spre Occident, incepe sa construiasca pe temelii solide. Acestea vor purta ziduri intre care, exemple mai palide sau mai puternice a ceea ce vazusera stapanii lor in Occident, vor salaslui. Uimitoare este graba cu care casa boiereasca sau burgheza de la noi a trecut de la divane la mobile de salon. Cumparate la Viena, aduse pe Dunare, fotoliile, canapelele si scaunele in stilul celor Ludovic al XV-lea sau in gustul complicat si prafos al lui Napoleon al III-lea se reflectau in oglinzi inalte pana la plafon, stralucind la lumina lumanarilor. Nu a trebuit mult ca gustul pentru eleganta si «moda» sa castige pe inaintasii nostri. Chiar in prima parte a secolului calatorii straini erau uimiti de ele­ganta cu care cucoanele purtau rochii dupa ultima moda. Dar tot un calator este uimit vazand barbatii imbracati in frac, pastrandu-si fesul si braul cu care se obisnuisera (salele si chelia!) si asezandu-se turceste jos, langa fotoliul Louis XV.

Ma gandesc la ce sentimente vor fi incercat boierii sau membri ai protipen­dadei romanesti ajunsi la Viena, Roma, Paris sau Budapesta vazand casele sau palatele celor cu care, ca statut social, erau egali. Mobile adunate de generatii, argintarie, portelanuri scumpe dar, mai ales, portrete de familie, stateau marturie veacurilor care s-au succedat in bogatie si glorie. Nu putem explica succesul pe care l-au avut, inca de pe la inceputul secolu­lui, portretistii straini, in trecere sau stabiliti la noi, gasind o piata amatoare de portrete, imagini care, in casa, aveau valoarea unui blazon.

Tot sub impresia celor vazute peste hotare, calatorii romani cumparau de la negustori, cu precadere, pictura veche sau falsa nobila pictura academica, in timp ce, sub ochii lor, arta europeana se innoia. intre gravitate si stralucire, gustul proaspat europenizatei societati romanesti pasea direct in traditie. Din pacate, frecventand micii, iar nu marii negustori, majoritatea panzelor innegrite de timp, cu scene religioase sau mitologice, s-au dovedit apoi a fi copii mai vechi sau mai noi sau, in cel mai fericit caz, lucrari din scoala unuia dintre maestrii al carui nume, gravat in metal, era pus, cu man­drie, pe somptuoasele rame.

La urma urmei nici aceasta nu a fost rau. Chiar cu mobile copiate dupa stiluri cunos­cute, chiar cu panze impozante prin reala sau mimata lor patina, modelul unui anumit gen de interior devine raspandit atat in lumea boierimii cat si a celor avuti si, cu timpul, se va impune si prin calitate, pe masura ce societatea - o anume parte a ei - va castiga in rafinament.

Catre sfarsitul secolului al XIX-lea putem afirma ca, sub aspectul gustului estetic, soci­etatea romaneasca era in curs de omogenizare. Deosebirile nu tineau atata de gust cat de bani, deci de calitatea lucrurilor.

Sursa cea mai comoda de aprovizionare cu mobilier era Viena si, mai rar, Parisul. Din Austro-Ungaria veneau saloanele aurite (simili franceze), mobilele de dormitor roco­co sau sufrageriile neo-Renastere germana: solemne, bogat sculptate, dominate de bufete cu aer de catapeteasma. Draperii grele, ciucuri nenumarati, fructiere supraetajate, jar­diniere, lampi pentru gaz pentru electricitate completau interioare si asa strivite de tapete imitand brocatul, sau chiar de brocat, pe care atarnau tablouri de dimensiuni impunatoare.

Inainte de a parasi secolul al XIX-lea trebuie sa constatam ca, nascut relativ recent, interiorul locuintelor de la noi era, in primul rand, o demonstratie de bunastare iar nu de gust personal sau rafinament. Extrem de putinele exceptii se vor inmulti o data cu mai desele calatorii in Occident si cu aparitia unor «connaisseurs», oameni cultivati, rafinati si obisnuiti cu frecventarea unei societati alese, datorita, adesea, inrudirilor sau a relatiilor stranse de prietenie.

Amatorii de arta care apar acum, mai sensibili la frumos decat la spectacol, se vor adresa in special Frantei si mai rar Austriei, Germaniei sau Italiei. In Franta vor descoperi farmecul frust al mobilelor provinciale, al faiantelor si obiectelor de cositor. Totodata, inte­rioarele adevaratilor pasionati, colectionari, nu vor mai adaposti «garnituri complete», piesele disparate armonizandu-se, in functie de gustul si sansa colectionarului.

In timp ce o categorie destul de restransa, aceea a amatorilor de arta si a colectionar­ilor, isi schimba viziunea asupra interiorului, ceilalti trec dintr-un veac in celalalt in aceeasi atmosfera, cu aceleasi mobile, devenite, pentru cei ce le aveau mai de mult, sau pentru urmasii lor, dovezi ale unei traditii de familie. In timp ce in unele case stilul neo-Renasterii germane a fost inlocuit cu Art-Nouveau, acelasi gust pentru spectacol a patronat si aceasta mutatie.

Daca ridicarea si mobilarea Castelului Peles, care s-a realizat in ultima parte a sec­olului trecut, in stilul Renasterii germane, a dat celor care traiau in interioare neo-Renastere germana sentimentul ca sunt pe calea cea buna, inceputul secolului avea sa nedumireasca multa lume. In tara sosise, nu de mult, tanara si frumoasa Principesa Maria, mare ama­toare de arta, indrazneata, datorita unei educatii mai putin riguroare decat aceea a celor din familia Hohenzollern, si profund nemultumita de interioarele sobre, incarcate si greoaie ale palatului. Indragind in foarte scurt timp tara sa de adoptie, admirand arta populara, fascinata de costumele somptuos brodate ale tarancilor - dupa cum fusese si Regina Elis-abeta-, Regina Maria avea sa aduca o nota noua, proaspata, in resedintele sale, deschizand gustul pentru oalele taranesti incarcate cu flori, tesaturile populare, icoanele, vasele din arama descoperite in Dobrogea, unde mai tarziu va ridica resedinta sa de vara.

Incetul cu incetul, in buna parte si din spirit de imitatie, aceste obiecte fruste vor colora interioarele artistilor si ale intelectu­alilor mai permeabili indraznelii si frumo­sului. Aceste preocupari vor fi in acord cu incercarile unor arhitecti de a crea un stil romanesc, utilizand, in special, elemente luate din sculptura in piatra sau lemn a vechilor biserici. Ca a fost bun sau rau, ramane de vazut. Cert este ca, prin degradare, prin periferizare a gustului, s-a ajuns la mobila pirogravata si la o invazie de obiecte de cel mai prost gust, care au patruns pana si in interioarele unei paturi sociale unde nu-si aveau de loc rostul.

Dar tot Regina Maria a incurajat, prin exemplul sau, o mai mare aplecare catre stilul Secession, catre ansambluri, adesea desenate chiar de ea, cu elemente preluate din arta bizantina sau din cea a vechilor celti. Daca trimiterile la Bizant au depasit adesea zidurile palatului, cele celtice au ramas doar o curiozitate a resedintei regale.

Schimbari considerabile se pot constata abia prin anii '30 ai secolului, o data cu aparitia, in Bucuresti, dar si in tara, a arhitecturii moderne. Cei instariti, noii locatari ai vilelor sau apartamentelor, isi vor crea un cadru de viata modern mai simplu, aerat, si in acord cu arhitectura epocii.

Notiunea de bogatie - referitoare la interior - reprezentata inainte prin opulenta mobilelor, densitatea lor pe metru patrat, multimea vaselor, sculpturilor, tablourilor, amploarea draperiilor, a covoarelor sau a salurilor de cashmir acoperind pardoseala, peretii, canapelele si fotoliile, este inlocuita cu mobile cubiste, simple, cu interioare luminoase si usor de intretinut. Evident ca si acum, ca in toate epocile, mobilele si celelalte elemente de decoratie interioara se diferentiaza prin calitatea si autoritatea provenientei lor. Tre­buie recunoscut ca am avut in tara ateliere de mobilier care, prin executie si linia pieselor, puteau rivaliza cu tot ce se facea mai bun in Occident. Impresionant a fost efortul, ade­sea incununat de succes, de a crea un acord perfect intre arhitectura interioara si mobilierul gandit pentru a i se adapta perfect. Este evident ca in casele mai vechi, construite in spir­itul veacului trecut, cu coloane, scari monumentale, pereti casetati, incaperi foarte inalte, acesta nu-si gasea locul potrivit.

Deceniul care a premers razboiului a adus un stil nou, agreat atat de cei care nu se mai simteau bine in simplitatea mobilierului cubist cat si de cei care, recent imbogatiti, gandeau spatiul de locuit drept un spectacol, asemeni inaintasilor lor din veacul trecut. Astfel au aparut in Bucuresti, mai putin in tara, cladiri cu aer de cetate, cu ziduri groase si contraforturi, cu feronerie, cu peretii zgrunturosi, cu usi si grinzi aparente in lemn afu­mat, in asa-zisul stil «hispano-maur» in care un mobilier greoi din lemn masiv sculptat, asa-zis «florentin», facea spatiul inca mai sumbru, mai fals nobiliar.

In tot acest rastimp insa s-au consolidat acele case de amatori de arta sau de colectionari, incarcate, insa intotdeauna armonioase si elegante prin calitatea si diversi­tatea mobilierului si a celorlalte obiecte, adesea fiecare piesa avandu-si povestea ei pe care colectionarul o relua de nenumarate ori, cu tot atata bucurie, cu tot atata mandrie.

Razboiul care a venit a stricat case, a frant destine, a intrerupt succesiuni de gen­eratii, care pareau a fi puse sub semnul eternitatii. Apoi, izgoniti din casele lor, extermi­nati sau fortati sa-si paraseasca tara si bunurile ce nu fusesera fie confiscate, fie van­dute pe nimic pentru hrana zilnica, oamenii, in marea lor majoritate, au trebuit sa puna propria lor existenta, in orice conditii, inaintea preocuparii pentru un cadru in care sa-si impuna gustul si preferintele. De aceea, extrem de putinele interioare care, prin cine stie ce miracol, au razbit printre adversitati sunt cu atat mai pretioase si conservarea lor ar fi un act de intelepciune fata de ceea ce numim istoria gustului.

JOHNNY RADUCANU Jazz la Mon Jardin

Vorbiti-mi despre Bucurestiul de altadata, asa cum il stiti.

Ti-as spune despre Mon Jardin, poate ai auzit, dar nu cred ca ai apucat vremurile alea. Mon Jardin era proprietatea lui Papacostea, un grec care s-a priceput grozav la gas­tronomie. A adus in Romania anilor '37, '38 niste lucruri noi, de la Paris. Bucurestiul era pe atunci «Micul Paris», nume pe care nu romanii l-au pus, ci strainii care veneau pe aici. Papacostea a avut si restaurantul ARO, de la hotelul ARO din Brasov. Pe urma, in Bucuresti, tot ale lui erau si Capsa si braseria de la Athénée Palace, unde George Curca era maitre d'hotel, unul dintre cei mai grozavi. Papacostea era director si business­man. Gratie lui, Mon Jardin a functionat pana la sfarsitul anilor '60. Istoria se scrie asa: cat a fost Gheorghiu-Dej inchis, de fetele si de nevasta lui a avut grija Papacostea, le-a protejat. Cand Dej a ajuns mare, a lasat Mon Jardin-ul, Papacostea ramanand un fel de semi-director. ARO a fost luat. Dar ce era Mon Jardin-ul? Un local patrat, cu loje din plus, elegante, cu un ring de dans in spatele caruia, la perete, era formatia. Acolo am cantat eu cu multi alti muzicanti. Din '51 pana prin '56, acolo a fost o sufragerie unde veneau George Calinescu, Camil Petrescu, Petre Comarnescu, Eugen Schileru, Oscar Lemnaru Dar nu veneau sa manance un snitel sau mai stiu eu ce. Acolo era altceva. Si se canta grozav. Uneori cantau Orlov sau Aldulescu, ori Kb'rb'si, Buza, Reininger, Gabi Mezei, Sergiu Malagamba. Tot la Mon Jardin a cantat si Yves Montand, in '56, cand a fost la Bucuresti cu alti asi ai Frantei. Era asadar o sufragerie unde se intamplau multe lucruri. Ceausescu a daramat-o, construind in locul ei oroarea aceea de Hotel Dorobanti. Orice tara civilizata ar fi protejat-o. Iar in colt mi-aduc aminte ca era si un alt local, Poarta Alba, unde frip­tura costa 5,40 lei cu cartofi cu tot. Era foarte bine.

Exista astazi vreun Oocal pe carei vedeti devenind ca Mon Jardin?

Stiu eu? In devenire ar putea fi. Dar nu mai este omenirea aia. Caci era o omenire de oameni. Sunt si astazi, dar prea putini. La Mon Jardin nu se intra asa, hodoronc-tronc. Se stia ca acolo e o lume de artisti si de persoane asa cum ti-am spus. Nu apareau scene de mitocanie sau chestii dintr-astea. Sunt si acum oameni asa, si ne-am obisnuit

sa incepem insiruirea cu Gabriel, cu Andrei, cu tanarul Patapievici Mai sunt si altii «mobi­lati la cap», ca sa zicem asa, diferenta fiind ca, totusi, nu sunt atatia cati erau inainte. Iar atunci mitocanul statea la marginea Bucurestiului. Si cand ii spunea nevesti-sii: «Hai fa, imbraca-te ca te scot in oras», insemna ca o ducea pe Bulevardul Elisabeta (6 Martie, cum i-au zis astia), unde era plin de kebab si tot ce vrei, ca-n Occident, de fapt, mai bine zis, ca-n Orient, era la nivelul Atenei, sa spunem. Dar pe Bulevardul Bratianu nu se duceau. Acolo umbla alta lume. Era o chestie fireasca. Si nu exista mitocania asta, nu erau scuipati, degete in nas Marlania s-a facut in mod special in timpul lui Ceausescu. Atunci au dat toti buzna si, de fapt, s-a nascut marlanimea.

Cat de tare i-a afectat marlanimea asta pe oamenii de jazz?

Si acolo a patruns, ca de, valu-i val. Dar arta jazz-ului este consumata chiar si la New York de o minoritate. Adevarata arta este poate ca greaca veche. Ce se intampla daca iei o lume aflata la jumatatea drumului in cultura, nici jos dar nici sus, si o duci sa asculte o fuga de Bach? Poate sa-i zduguie, sa-i impresioneze, chiar sa le placa. Dar, de fapt, nu inteleg nimic. Eu, desi a trebuit sa studiez alte lucruri in muzica, acum, dupa 60 de ani, pot sa-mi dau seama ce este o constructie a unui geniu al geniilor, ca Bach. Sau Mozart, care facea o muzica divina din niste game. Din game, domnule, majore, minore, in sus si in jos, care sunt o chestie de cultura elementara pentru oricare instrumentist. Nu pot sa inteleg fenomenul asta. Doar daca e mana lui Dumnezeu, si chiar asta trebuie sa fie. Recviemull-a dictat cand era in agonie. Acolo e Dumnezeu, cel mai mare creator. Caci Dumnezeu e cel mai bun pianist, cel mai bun compozitor, cel mai bun pictor.

Cum era cand cantati la Arenele Romane fara amplificare?

Romania era linistita si nu impanzita de tehnicitatea actuala. Eu nu sunt unul d'ala care nu suporta lucrurile astea moderne. E ceva bun aici. Da unul un part, iertata-mi fie vorba, pe partea cealalta a planetei si in zece minute ai in casa aceasta informatie. Cand

s-a scufundat Titanicul, Europa a aflat dupa doua saptamani. Deci informatia rapida e lucru mare si in ultima vreme s-au facut o multime de progrese, dar poate ca sunt prea putine ca sa compenseze consumul, care a distrus spiritul. E o nenorocire ca omul a ajuns sclavul televizorului, ca vorbeste tare si tot tacamul, toata uratenia asta care vine din con­sum. In 1953, cand a fost primul Festival al tineretului in Bucuresti, la care am participat si eu (eram student la clasa profesorului Pruner), am avut concerte la Arenele Romane, in parcul Carol. Trei mii de locuri, o acustica remarcabila. Cantam cu Kbrbsi: pian acus­tic, contrabas acustic, clarinet. Erau sunetele naturale ale instrumentelor si toata lumea auzea ce cantam. Sigur, erau si microfoane puse in fata instrumentelor, dar difuzoarele, ascunse pe undeva prin tot acest teatru deschis, nu faceau decat sa prelungeasca putin sunetul natural. Asta era tot. Nu exista scandalul care e astazi. Si nu vorbesc de tinerii astia care canta funk rock cu fum si alte lucruri, vorba americanilor: bloody shit. Nu de astia vorbesc, ci de muzica romaneasca usoara, care si aia e tare. Pe atunci lumea era linistita si pe langa asta se adauga tot tacamul unei lumi linistite, adica respectul fata de semenii tai, respectul fata de oamenii care scriu carti, de exemplu. Se auzea in cartier: ala scrie carii, scrie carti, auzi., oohh, pai lucru mari! Chit ca lumea obisnuita nu stia daca-i poet sau altceva. Scrie carti! Copiii mai saraci, cand il vedeau trecand cu ochelarii pe nas, se uitau la el cu respect, soptind intre ei si aratandu-si-l unul altuia.

Ati locuit in cartierul Uranus. Ati avut o intreaga lume acolo, prieteni, cunostinte. Cum era pe atunci?

Sigur, Gina Patrichi, Dumnezeu s-o ierte, era ca sora mea cand eram student la Con­servator, Institutul de Arta cum se numea pe atunci, unde se faceau si teatru, si cine­matografie, si arte plastice, si limbi straine. Gina statea pe strada Acvila care venea pana in fata cladirilor regimentelor alora vechi de 200 de ani. Acolo sedea si Iosif Pruner, marele basist, care venise ca sef de promotie de la Viena. La ora aceea, primise Ordinul Angliei si canta la contrabas toata literatura de violoncel de Bach. Ca sa-ti dai seama ce inseamna asta, trebuie sa-ti spun ca la Sinaia venea Pablo Casals si avea recital cu literatura de cello de Bach. Iosif Pruner canta acelasi repertoriu, dar la contrabas. Toata lumea se ducea la el, la bas. Adica vine unul cu un «dulap» si canta mai bine decat Casals? Era un geniu. Pruner a adus in partea asta, in vechiul regat, arta contrabasului. Eu am fost fericit sa fiu studentul lui. Iar in Uranus stateau o multime de oameni ca el. Acolo era si stadionul ANEF, cu cea mai buna pista de alergari din Europa, o bijuterie.

Comunistii au daramat Uranusul, nu le-a placut. Dar am impresia ca nici cu jazz-ui nu se impacau.

Pentru aia de la inceputul inceputului nici nu se punea problema jazz-ului. In local la Mon Jardin, in anii '50, noi cantam Gershwin si o multime de bucati de jazz. Atunci doar intelectualii stiau ce-i aia si daca nu era text, era bine si pentru comunisti. Pentru ei era grav daca spuneai ceva printr-un text, nu prin muzica. Criminalilor si dictatorilor le e frica de cuvinte, ca asa intelege orice mocofan.

Spuneati odata ca avem nevoie de profesionisti in toate domeniile.

Am zis si mai zic: chiar si banditii trebuie sa ie profesionisti. Sa vad un tip ca ma pacaleste genial. Bravo bre, ce destept e asta! Dar sa nu-mi vina cu gainarii. Si politicienii trebuie sa fie profesionisti, nu ca jegul ala de la Constanta, cum il cheama?, care indrazneste sa vorbeasca unor oameni prin fata carora nici n-ar avea voie sa treaca. Sa fie oameni trasnet de destepti sau unsi cu toate alifiile, superpoliticieni. Numai asa tara poate iesi din ce e. Toti sa fie profi procurori profl politisti profl gazetari profl rai, rai si rai, cat le da voie legea. Asa s-a terminat si coruptia din Chicago. Am vazut muzeul cu comisarul Nes care i-a mierlit pe toti. Am cantat si acolo unde a fost arestat Al Capone. Lui Capone ii placea teribil jazz-ul, era un fan al lui Louis Armstrong caruia ii dadea si bani. La ei si Kennedy a fost mare amator de jazz. Asta de acum, presedintele actual, canta la saxofon ca orice alb, dar ala nu e jazz. Si nu cred ca are vreun talent. Dar revenim la noi. Nenorocirea e ca prea multi indivizi din orasul asta, din tara asta, nu stiu de ce sunt ei pe lume. Si cand ii mai auzi si pe aia ca vor binele tarii romanesti Toti ii vor binele. Ce e asta? Sa puna curu' la bataie sa-si faca treaba. In epoca asta marlaneasca s-a mai nascut si alta problema: sa moara capra vecinului. Asta nu a existat in Romania de care vorbim noi. E tot un produs al turmelor facute de comunisti. Eu, la opt ani, m-am uitat in farfuria unui frate de-al meu si mama mi-a tras cu un facalet in cap, de n-am mai facut niciodata asta, si am stiut si de ce nu trebuie sa te uiti la vecini. Ca vorbim de cum era inainte. Pai, inainte, tata dadea telefon la Gara de Nord si ocupa cu prietenii lui un compartiment intreg din Orient Expres, daca voia, ca sa merga in Germania. Leul era la fel de puternic ca si marca. Ce sa mai zici?! Au fost si niste idioti de legionari care s-au gasit sa faca tampenii, dar societatea era oricum sus. Mi-aduc aminte ca am intalnit la Bremen niste zidari batrani, nemti, care mi-au povestit cum au construit Palatul Culturii din Ploiesti. Se bateau sa vina in Romania sa construiasca. Cate nu erau pe atunci

Eu vin din Braila. Polidor Nicadopor, care avea toata flotila, ii ajuta pe copiii braileni mai saraci sa-si faca studiile la Bucuresti sau chiar la Paris, la medicina de exemplu. Apoi ii aducea indarat la Braila si-i ajuta sa-si deschida cabinet. Orasul castiga un doctor. De-aia Braila arata asa cosmopolita in '38, avea tramvai si Conservator si era cum era. Dar astia de acum, indiferent c-au fost securisti sau ce-au fost, se bat cu pumnul in piept ca vor binele Romaniei. Uite ce bine e! Cea mai mare porcarie! Mi-aduc aminte ca eram in Anglia cand madame Thatcher a vrut sa porneasca razboi in Malvine. La inceput n-au fost toti de acord, dar cand s-a hotarat lucrul asta, au batut din picioare, s-au imbracat, s-au dus de le-au dat trei palme alora si au terminat treaba. Asta popor!

Vreau sa va intreb attceva acum. L-am auzit pe domnui Pascai Ben-tolu spunand ca jazz-ui este cei mai mare compozitor ai secolului XX. Puteti sa-mi explicati afirmatia asta?

Aici cred ca e spus prea mult. Totusi ceva adevar exista. Pascal Bentoiu e un muzi­cian desavarsit si socoate, ca multi alti muzicieni si intelectuali, vezi Cocteau sau Bern­stein, ca jazz-ul e o arta foarte importanta pentru acest sfarsit de secol, o arta care va veni, cu pasi mari, lenti, dar siguri. Ceea ce-i poate impresiona pe astfel de oameni la jazz este ca muzicienii dotati cu puterea de a improviza pot face o arta adevarata. Daca ne ducem inapoi la Bach, Mozart sau Beethoven, ce crezi dumneata c-au fost ei? Niste mari improvizatori. O fuga de Bach, bazata pe niste reguli foarte precise, unde intre niste voci, o soprana, un alto sau ce este acolo, trebuie sa fie o variatie spontana. Ce crezi ca ar fi cantat, sa zicem, un copil care se dorea ascultat de Bach? O mica lucrare de pian, o sonatina de exemplu. Si copilul acela improviza pe schema acelei sonatine, in stilul Bach sau Haydn. Si aia era proba ca are sau nu mari afinitati cu arta. Ca altfel, sa cantam o piesa loco, cum a scris-o maestrul, asta e o chestie de interpret. Pe mine, de exemplu, nu ma impresioneaza asa tare pianistii consacrati care canta o partitura extraordinar de bine. Eu iau un text la o muzica standard a unui compozitor (si in jazz sunt destui buni sau chiar geniali) si pe acea schema a compozitiei, de care trebuie tinut cu dintii, improvizez in stilul piesei. Iti dai seama ca asta e arta cea mai spontana? Astazi, daca am o stare nostalgica, voi canta nostalgic, maine, daca ma duc la Laptaria lui Enache si merg cu autobuzul in care ma enerveaza vreun mitocan, cant aceeasi piesa violent. Iar poimaine, pot sa fiu ca un copil alienat. Asta e marea nebunie a improvizatiei. Iar maniera de a improviza n-a fost niciodata la indemana oricarui muzician. Pentru asta se spune astazi ca jazz-ul poate fi o arta adevarata. Poate ca asta e lucrul cel mai greu in muzica si cantaretii buni de jazz fac asta. Slava Domnului, sunt destui pe planeta. Dar daca vrei sa faci asa ceva te costa. N-ai bani, iti lipsesc multe. Daca faci jazz mai comercial, ai si bani si tot ce vrei. Cu jazz-ul pur insa, esti asa cum sunt si eu. Totusi aveti atte saUsfaciii.

In materie de muzica, am poate voie acum, la peste 60 de ani, sa spun despre mine, vazand ce e in jur: da, sunt bun, mi-a dat Dumnezeu lucrul asta. Secretul sta in bucuria cu care cant. Cea mai mare bucurie a mea este sa cant. Cred ca si-n alte meserii e la fel. De exemplu, cred ca secretul de a fi un bun ziarist e acela de a scrie numai cand iti vine. Trebuie sa ai o dorinta interioara nebuna de a scrie un text. Daca ai subiecte de serviciu e o nenorocire, desi ies si alea daca te gandesti cu bucurie la ele. Daca eu ma duc la Laptaria lui Enache nervos si nu-mi vine sa cant, imi dau bice in fund si ma trezesc incet-incet. Cochetez cu muzica. Prima piesa e mai putin interesanta, dar deja pe la sfarsitul piesei a doua sunt acasa si totul curge. Dar cand vreau eu, ma extrag din rahatul asta inconjurator. Vin aici, nu ma suna nimeni, inchid telefonul, pun ceva de Bach si sunt eu. Ascult cum latra cainii prin vecini sau dorm si ma linistesc. Asa se face ca sunt incontinuu pur si vivant. Cei mai buni baieti din tara canta cu mine si le scot sufletul cu energia mea. Imi vine dintr-o mare dragoste, din bucuria de a canta. Si sunt un profesionist dintr-o familie de profe­sionisti.

Nu-s oare muzicienii si poate mai ales oamenii care canta jazz mai fericiti decat ceilalti?

Sunt niste oameni fericiti desi am vrut sa spun ca se vad si gaurile din cascaval, daca e sa compari cu altii. De exemplu, eu n-as vrea sa fiu in pielea celor foarte destepti: Liiceanu, Plesu. Consider ca mintea mea e mai putin mobila ca a lor, dar sunt mai odi-

hnit. Iar jazz-ul imi da mai multa satisfactie decat le dau lor mintea, textele si toata filosofia. Eu am o filosofie mai la indemana, mai concentrata. In muzica, pasta de idei atinge niste piscuri la care ei nu pot ajunge. Poate doar cu niste mecanisme puse la dispozitie de altii. Eu am de la Dumnezeu asta. Am in minte niste acorduri, niste sunete ce depasesc orice filosofie. Zbor pe undeva pe unde ei n-au sanse. Asta nu inseamna ca nu-i admir de nu mai pot, cand ii aud vorbind. Ma bucur grozav ca exista asemenea oameni. Dar nici unul dintre ei nu va ajunge pe piscurile pe care ajung cei dotati in muzica (cei din top). Eu sunt o rama mica pe langa monstri si totusi sunt in roiul ala si vad ce este acolo. Extra­ordinar. Nici cele mai vaste fraze de poezie, de inteligenta, nu se compara cu ce-i acolo. Nimic. Din sunete scoti o filosofie si niste spatii care n-au nevoie de nici un fel de text. Ajungi acolo si planezi, nu mai ai nevoie de nimic. Te uiti de sus in jos la toti ceilalti.

Interviu realizat de Andrei MANOLESCU

LE CORBUSIER

Spiritul latin

In anii 1911, intre lunile mai si octombrie, Charles-Édouard Jeanneret, cunoscut mai apoi drept Le Corbusier, intreprindea o calatorie de studii in Orient. In trecere prin Bucuresti, tanarul de 24 de ani avea sa trimita spre publicare ziarului La Feuille d'Avis din orasul sau natal, La-Chaud-de-Fonds, insemnari de drum, unele exacte, altele trib­utare temperamentului sau exaltat de innoitor. Din notele bucurestene spicuim mai jos cateva paragrafe, revazute de autor in 1965 si publicate in volumul Le Voyage d'Ori­ent.

De altfel, Le Corbustier facea referiri la aceasta calatorie in scrisorile adresate Pro­fesorului George Oprescu in 1930, evocand recomandarea pe care i-o daduse, de la Berlin, Caragiale («votre Caradjale») solicitand imperativ: «Soignez-le comme mon propre fils».

Epistola lui Le Corbusier se incheia, patetic, cu vorbele: «Sauvons l'esprit latin. Le vrai».

mutte mai are de spus caldaramul incins al Bucurestilor. Cu cata putere afrrma, coplesit de o implacabila senzualitate, suprematia carnii. Bucurestii sunt nu numai Pans, ci mai mutt. Sub o lumina arzatoare, femeile sunt frumoase, coafate si gattte cu rochii superbe. imbracamintea oor nu defineste o atta umei ele nu ne sunt straine. Ii calesti, defiland pe Catea Victoriei, la intoarcerea de ia curse, ete se lafaie in toatetele oor de la Paris, sobre, dar somptuoase, cu palarii mari negre, gri sau albastre care fac sa fluture cate o pana enorma, sau cu parul abia cuprins de o toca. Fardul ochilor si al buzelor, pe un chip linistit, formele nobile ale unor trupuri frumoase sub mangaierea stofelor, totul ne indemna sa le recunoastem, sa le admiram amintindu-ne, cu melancolie, de seducatoarele Parisului monden. Aici totul indeamna spre un cutt al femeii. idolul acestui oras, marea zeita, este doar femea, datorita frumusetii sate.

Doamna, sa nu mi-o uati in ras, daca sunt uuuit. in plus, peste tot, obsedant, mrrosui de crini pe carei vand tiganclle. Si ete, tot femei fru­moasei Ten masiiniu sub parui negru, si ochi din privirea carora tasnesc vorbe indracite. Rochii de culori deschise si simple de sub care rasar mainile, ale caror unghii rosii pateaza crinii ce-i vand.

Echipaje nenumarate cu caii muscand zabala. Birjarii, eunuci obezi cu voci pitigaiate, gonesc caii splendizi si iuti, prin imbulzeala. Ridicati pe capra, birjarH poarta «toga» din catifea albastra-inchis, iar zgomotul miilor de copte bate pe caidaram un ritm, o muzica, ce nu se opreste nici chiar noaptea.

Ce sa va mai spun despre acest oras pin de copaci, care se inti'nde pana departe, dand insa impresia unui cartier de modesti proprietari? Strazile sunt scurte iar cladirile nu au mai mult de doua etaje. Pe aici, arhitectura, ca si viata, nu este luata in serios. Peste tot Beaux Arts, caci numai arhitectii cu diploma de la Paris au ce lucra. Chiar daca ceea ce fac este banal, nu este urat, din cauza unitatii de stil; Bucurestii n-au uraciunea heteroclita a oraselor germane. Privirile nu se opresc nici pe profiluri, nici pe ornamentele pe care le-am mai vazut. Privirile sunt libere si zboara spre frumoase! trecatoare! Bucurestii sunt toate zilele in sarbatoare

RAZVAN RADULESCU

Orasul auzit de sus

In ce conditii se poate studia muzica fara profesor

M-am nascut la maternitatea Polizu, in mainile cu manusi din latex albicios ale doc­torului Palos, care locuia la vremea aceea intr-o frumoasa vila pe strada Paris, nu departe de Policlinica 10. Mi-am petrecut primii doi ani intr-un apartament mic pe bulevardul 1 Mai, langa Piata Chibrit, apoi, cum parintii mei au vrut spatiu mai mult, m-am mutat pe strada Brezoianu. Din balcon se vede in primul rand Cismigiul. Acolo mi-am petrecut copilaria, acolo am ascultat fanfara pana prin anii '80, cu bunica mea, duminica de duminica, la rondoul cu porumbei. Nu stiu de ce, dar dupa aceea, militarii au cantat din ce in ce mai rar in chioscul din parc, pana nu au mai cantat deloc. Tot acolo s-a con­sumat si adolescenta mea (am taiat de nenumarate ori Cismigiul intre liceul Lazar si casa de cultura Petbfi Sandor, unde se tineu lunar cursuri de dans, chitara, poezie si karate); tot acolo, ocolind parcul, m-am prezentat zilnic in primii doi ani la Conservator. Ulterior m-am mutat inapoi pe 1 Mai. Sunt, cu toate acestea, un bucurestean de centru. Nu sunt nici iute la vorba si cu rabdarea scurta ca multi dintre prietenii mei crescuti in zona de est a orasului, in Pantelimon, Dristor, Salajan sau Ozana, nici melancolic sau grav ca aceia care s-au privit, toata copilaria, in apele lacului Tei, nu am aerul de bunastare al celor din Cotroceni si 13 Septembrie, nici aerul bizar occidental din Drumul Taberei si nu sunt atras atat de tare de discoteci pe cat sunt cei care locuiesc la nord, in Baneasa (este statistic dovedit ca in acest cartier, din trei tineri, doi merg la discoteca la fiecare sfarsit de saptamana). Mi s-a spus mereu: uite, ce mai vrei, esti in buricul targului, faci doi pasi si ai ajuns la Teatrul National, Teatrul Mic e in spatele blocului, ajunge doar sa cobori cu liftul, Sala Palatului - colea. Treci de Sala Palatului, pac, Ateneul. O iei pe langa Sala Palat­ului, hop, biserica Luterana si, mai sus, Sfantu' losif. Daca o tii drept pe Nuferilor, ai si ajuns la Radio. O iei pe bulevard si esti la Opera. Treci de Academiei si ajungi la Dalles. Totul e la doi pasi.

Intr-o zi, reluand enumerarea de mai sus, tatal meu a insotit-o cu un desen: dintr-un punct (noi) a dus radial linii cu pixul pana la alte puncte pe care le-a numit Opera, Ateneu, Radio, Dalles [i i-a ie[it ceva asemanator unui soare. Pe linii a adaugat, inginere[te, intre paranteze, urmatoarele notatii: noi - Opera, 15 min.; noi - Ateneu, 10 min.; noi -Teatrul National, 7 min.; noi - Opereta, 20 min. (Opereta veche de pe malul Dambovitei nu fusese daramata inca.)

In Bucure[ti, in vremea anilor mei de [coala, muzica se facea in centru. Imaginati­va un stat avand drept granite Bati[tea, Dambovita, Cotroceniul, Plevnei, Grivita, Calea Victoriei [i Magheru. Dincolo de granita - tacere deplina. Daca Dambovita, sistematizata sau nu, ar fi un rau important, daca ar curge limpede [i demn, daca ar clipoci pe sub poduri somptuoase sau [i-ar desface apele ca sa cuprinda vreo insula, atunci Bucure[tiul s-ar putea imparti in Rive Droite [i Rive Gauche, in Buda [i Pesta, in Oberkas­sel [i Niederkassel. Dambovita este insa acum o apa fantomatica fara anvergura [i a[a a fost [i in timpul copilariei mele, curgand impotmolit pe sub ni[te salcii luxuriante, con-ducandu-[i in aval petele mari de motorina care difractau lumina pe sub podurile din piatra taiata. A[a ca singura demarcatie culturala a ora[ului s-a a[ezat radial in jurul locuintei mele: Bucure[tiul central [i restul.

Fanfara in parc

Fanfara nu canta duminicile numai in Ci[migiu. Exista un chio[c cu bancute in Herastrau [i un altul in Parcul Libertatii. Acesta din urma a fost foarte rar folosit, dupa [tiinta mea. Mai putin rar, insa in efectiv mai restrans - cincisprezece oameni maximum, o data la trei duminici - ii puteai auzi pe militari cantand din alamurile lor in parcul Herastrau. Totu[i, nu pot sa explic de ce, preferam fanfara din Ci[migiu. Nu era o chestiune de distanta sau de obi[nuinta (in fond in Herastrau ma duceam de cate ori puteam ca sa imi lansez barcutele pe lac), ci mai curand una de ambient. In rondoul cu porumbei din Ci[migiu se strangea multa lume, aproape toata lumea din parc, [i in fata unei a[a nume­roase asistente, majurul se infoia, i[i chema subalternii la ordine, rotea ametitor bagheta, dirija asudand, apoi, in aplauzele copiilor carora le curgea inghetata la cornet pe degete, ii ridica pe suflatori in picioare. De[i, in mare, repertoriul fanfarelor militare era acela[i, indiferent de locul in care cantau (Cotofana hoata, aranjata pentru alamuri, Valurile Dunarii, Forta destinuiui, Lliiacui, Menuetullui Boccherini, tot pentru alamuri), in Herastrau, sub umbra mole[itoare a unor platani [i in imensitatea parcului, piesele aveau un aer definitiv de muzica de duminica, a[ezat [i deprimant. Oamenii nu stateau smirna sa asculte, ca in Ci[migiu, ci preferau sa se plimbe, brat la brat, pe malul lacului, supraveg-hindu-[i progeniturile pe biciclete sau impingand carucioarele cu bebelu[i. Daca te indepartai de chio[cul sursa, undele fanfarei interferau cu muzica de la Unda Vesela, caci, inca prin anii '75 - '80, in Herastrau mai ales, multi barbati cu cama[i stramte de nylon tineau pe umar cate un aparat de radio Vef de patru kilograme [i jumatate.

Xilofonul si pianul

Contrar numelui, xilofoanele pentru copii au clapele din fier, iar ciocanelele cu care lovesti sunt din plastic. Aceasta este o regula pentru toate produsele de acest gen, indifer­ent daca sunt facute la noi sau in strainatate. Diferentele sunt doar de finisaj. Dovada ca am primit la patru ani un xilofon italienesc (cu clapele din fier) pe care am incercat sa cant cate ceva din ce canta fanfara in Cismigiu, cel putin asa mi s-a povestit in legatura cu experienta mea muzicala precoce. Tot ce-mi amintesc este ca, in mai putin de o saptamana dupa ce am primit xilofonul, am rupt ciocanelele, vrand sa le incerc elastici­tatea.

Am constatat mai tarziu ca povestirile parintilor despre ispravile artistice din leagan ale copilului se inscriu intr-o miscare de mistificare mai ampla si cu origini stravechi, in care moneda de schimb este precocitatea. Asa de pilda, multi dintre colegii mei de la Conservator si multi poate dintre muzicienii de azi si-au descoperit talentul (le-a fost descoperit) intamplator si devreme. Cutare avea cand plangea un tignal asurzitor, iar la cinci ani a cantat asa de frumos la serbarea de la gradinita incat soarta lui a fost pecetluita: copilul va deveni cantaret. Altul clampanea la pian, spre furia mocnita a vecinilor, cand avea numai trei anisori, anuntand astfel zorii unei stralucite cariere de pianist de concert. Un altul, complet nevinovat, s-a trezit la sase ani cu o vioara trei-sferturi in mana si, din scartaiala in scartaiala, a ajuns la performantele de azi. Eu insumi am fost incurajat sa cant opera la o varsta frageda, in fata musafirilor, la coarda sau la priza (se ia cordonul de alimentare de la fierul de calcat sau manerul de lemn al corzii si se tine in dreptul gurii ca un microfon). Cantam arii din opere pentru ca ascultam la un pick-up cele cateva dis­curi cumparate de ai mei. Toate erau cu povesti, mai putin unul, care continea o colectie de arii italienesti in interpretarea lui Herlea: aria calomniei, razi paiata, inapoi tradatorule, pacea inimii mele.

Crescand, am vrut sa largesc modesta noastra colectie de discuri; de unde locuiam, se dispuneau tot radial singurele patru magazine specializate in articole de muzica si foto:

1. Magazinul Muzica, nu mult diferit de cum este el astazi, cu vitralii reprezen­tand abstractiuni pe o dominanta de verde si cu rafturi din lemn si otel - un fel de vis decorativ al viitorului imaginat prin anii '60 si, prin urmare, extrem de demodat deja in timpul copilariei mele. Acolo nu se gaseau decat discuri banale, care zaceau pe rafturi cu anii si pe care le puteai asculta fara sa le cumperi, adancit in fotoliile cu casti. Raf­turile ajunsesera prin '87 aproape goale, si cele de discuri, si cele de partituri, dand locu­lui aerul unei alimentare din care nu poti cumpara decat fasole cu ciolan. Ce nu mi-a placut niciodata la Muzica era ca nu puteai sa stabilesti o relatie personala cu vanzatorul, sa-l faci sa-ti puna deoparte discuri rare, sau cel putin eu n-am reusit. Oricum, erau acolo mai multe femei care vindeau, imbracate intr-un fel de uniforma, iar spatiul era larg, deschis, indecent, lipsit de orice intimitate, spre deosebire de

2.Magazinul armeanuiui, mic, umplut cu discuri. Omul facea afaceri cu o marfa care nu era a lui, din pura placere. Plin de solicitudine, te sfatuia ce interpretare sa alegi, iti punea deoparte un disc, daca te placea, statea cu tine la discutii interminabile in care-i amesteca [i pe ceilalti clienti, lumea se anima, se schimbau pareri. Spatiul de opt metri patrati era intotdeauna ticsit. Prin '86, dupa un prelungit concediu de odihna (a[a statea scris pe u[a) in locul armeanului a venit un alt vanzator care a beneficiat cam un an de faima locului. Apoi magazinul a ajuns la fel de dezolant ca [i Muzica. Astazi se pot cumpara de acolo casete de-a valma. Magazinul se afla pe bulevardul Kogalniceanu, fost Gh. Ghe-orghiu-Dej, intre un coafor [i libraria Eminescu.

3.Pe Selari se mai afla [i astazi un magazin tip vagon cu articole muzicale [i foto. Doamna care vindea, cu aparenta clorotica, era o cuno[tinta indepartata, suficient de indepartata ca sa ne vedem numai cand aveam eu nevoie de anumite discuri, [i suficient de apropiata ca sa mi le puna la pastrare. N-am nici o explicatie pentru felul in care, de la un moment incolo, s-a prefacut ca nu ma mai cunoa[te. (Pretul unui disc Electrecord era 28 lei, se puteau lasa 30, iar al unui disc din CAER - 39 sau 42 de lei, [i se lasau 50.)

4.Romanta (azi Yamaha), ca magazin de discuri nu era cine [tie ce. Prea tehnic [i axat pe vanzarea acelor [i curelelor de transmisie la pick-up, rar se nimerea sa gase[ti ceva interesant. La etaj insa puteai cumpara instrumente muzicale variate: alamuri, flaute, viori, ba chiar [i pianine.

De[i foarte multi au cumparat pianine Doina de la Romanta sau de la Muzca, pot spune cu mana pe inima ([i tare mi-e teama ca [i cei care au cumparat pot spune acela[i lucru) ca aceste pianine nu au facut niciodata doi bani. Conservatorul are in toate salile de studiu pianine Doina. Gandite mai curand sa se asorteze cu biblioteca Dana [i cu sufrageria Milcov, ele au fost [i sunt construite impotriva muzicii. Clapele din plastic, care abia se apasa (nu este vorba de o claviatura tare, ci de una infundata), ciocanelele cu cursa scurta, ca sa reduca zgomotul (pentru respectarea orelor de somn la bloc), amor-tizoarele care nu cad complet pe corzi, toate aceastea fac din pianina Doina un suport pentru vazele cu flori.

Recomand acelora care nu-[i pot permite un pian serios de concert in casa, ori macar un Bechstein cu coada scurta, pianinele Grand Berlin. Nu sunt nici foarte masive, lem­nul lor negru nu are nici incrustatii, nici floricele in basorelief, iar de imbatranit, imbatra­nesc frumos. A mea, cumparata cu zece mii de lei in '85 de la doamna Apostolescu, vaduva unui militar interbelic, [i care locuia intr-un bloc de trei etaje la intersectia Toamnei cu Mo[ilor, a fost construita in 1901 [i scoate, dupa nouazeci [i [ase de ani de exercitiu asiduu, un foarte placut sunet de tambal. In plus, are uria[a calitate de a se dezacorda proportional. Cum nu am mai acordat-o de doisprezece ani, a cazut de-a lungul acestui interval de timp pe intreaga intindere a claviaturii cu un ton [i jumatate mai jos decat dia­pazonul, dar raporturile dintre sunete au ramas aproximativ corecte.

Prejudecati muzicale

Din discurile pe care le-am cumparat pana in primul an de facultate mi-au ramas o suta douazeci [i trei (pe unele le-am dat cadou, altele au fost iremediabil imprumutate [i altele s-au deteriorat). Toate sunt pline de urmele grase ale degetelor mele, tot a[a cum toate cartile mele sunt indoite la cotor, semn ca au fost tinute deschise cu fata in jos, obicei urat. Dintre aceste 123 de discuri, 61 au gravata pe ele muzica de Mozart [i 20, cate am putut gasi, de Rossini. Dintre discurile cu Mozart, unul din ele (Carlo Zec­chi dirijand doua simfonii, dupa accidentul care l-a facut inapt pentru pian) s-a deterio­rat in mod comic. Tineam toata colectia intr-un raft langa calorifer, [i nici prin cap nu mi-a trecut ca de sarbatorile din iarna lui '89 avea sa se dea caldura. Discul de care vor­beam, cum se afla la margine, s-a valurit u[or. Tatal meu l-a privit cu atentie [i s-a gan­dit sa-l repare. A incalzit in acest scop cuptorul, a taiat doua geamuri de 35 pe 35, a presarat faina pe ambele fete ale discului ca sa nu se lipeasca la caldura, l-a pus la presat intre cele doua geamuri [i a dat totul la foc mic. Dupa zece minute pe ceas a scos discul din cuptor, l-a desfacut cu ajutorul unor carpe dintre geamuri (mi s-a parut mie, sau am vazut un firicel de ebonita intinzandu-se in aer [i apoi intarindu-se ca firul de paianjen?) [i l-a pus sub apa rece. Rezultatul sta la dispozitia curio[ilor, [i il arat de obicei celor care au propria lor colectie de discuri [i nu imprumuta decat cu greu. Vederea discului rascopt ii infioara, ii face sa se tulbure [i asta e foarte placut.

Despre Mozart [i Rossini, compozitorii mei preferati din adolescenta, am citit tot ce se putea citi. Mi-au retinut atentia doua lucrari cu titluri foarte originale: W.A. Mozart, de I. Weinberg, Editura muzicala a Uniunii Compozitorilor din RPR, [i Gioacchino Rossini, de G.Sbarcea, idem RSR. Amandoua sunt lucrari de capatai in ce prive[te muzicologia pe aceste meleaguri: cu un aparat critic de tip umbrela, monstruos de mare, listat tot la sfar[itul lucrarii, [i cu toate acestea continand o informatie exclusiv anecdotica din cele mai aproximative. Datele istorice [i analizele muzicale din aceste carti sunt tot atat de adevarate pe cat este de adevarata istoria Frantei in romanele lui Paul Feval. Evident, mi-am dat seama de asta mult mai tarziu, in momentul acela le citeam tocmai datorita asemanarii lor cu Paul Feval. Surprinzator este insa faptul ca in Bucure[ti se mai vehiculeaza inca acest gen de informatie in cursuri de istoria muzicii, la Conservator. Sa citez din Weinberg, incercand sa recompun mental felul in care discursul lui critic a sapat faga[e adanci [i de neumplut in creierul fragedului cititor care eram pe atunci:

«in sfarstt, in partea a patra a simfoniei Haffner, Mozart utliizeaza o alta varianta a sonatei, forma de rondo-sonata, care-i permite exprimarea unui torent de voiosie, de contagios si stralucitor optimism.

Vedem deci ca mestesugul de a fohsi in simfonie forma de sonata nu e simplu, mestesugul acesta, in mainile pricepute ale lui Mozart, ia aspectul unei desavarstte arte de arhttectura sonora. Tiparele sonatei sunt analizate cu abilitate si discernamant, fructificand diferitele variante ale aces­

tei forme muzccale. Sculptarea pe care Mozart o face in mate­ria prima muzi'cala este in toate imprejurarile savanta, economica si piina de invataminte.»

Discursul de critic muzi­cal a fost dintotdeauna o cat­astrofa.

Programe de sala

Am fost la opera, cu reg­ularitate, de mic. Am vazut Motanul incaltat la patru ani, un an mai tarziu Barbierul din Sevllla. Nu m-am dus de capul meu, prin urmare nu este vorba de nici un fel de precocitate. In anii care au urmat am vazut aproape tot repertoriul de opera si balet al institutiei cu acelasi nume si, retrospectiv, nu pot sa precizez momentul cand a inceput sa nu-mi mai placa nimic din ce se intampla acolo. Totul continua sa mi se para si astazi inutil si prafuit.

Am fost la Ateneu (7 min, nu uitati) incepand cu clasa a doua de scoala generala, cu abonament in toata regula, vandut prin Ministerul Invatamantului. Am prins salile arhipline cand canta un solist din strainatate, salile goale de la recitalurile de muzica de camera, salile cu elevi de la concertele educative de duminica dimineata si salile eroice pline de cetateni infofoliti, de pe narile carora ieseau aburi, in timp ce pe scena, in pasajele in care nu avea de cantat, Dan Grigore isi incalzea mainile la un radiator. Pot preciza retrospec­tiv momentul in care am pierdut orice interes pentru concertele de la Ateneu: era in '92, la pranz, si Cristian Mandeal facea repetitie cu Mahler. Ateneul inconjurat de schele si aflat in pline consolidari arata pe dinafara si pe dinauntru dezolant. Peste tot praf, plutind gros in aer, miscandu-se haotic in lumina, daca il starneai. Mandeal comanda o fraza muz­icala in piano. Orchestra se pregateste, ataca si in acest moment, de undeva, de foarte aproape, din incaperea de alaturi, se aude un compresor. Zgomotul continua un sfert de ora fara intrerupere, peste el se suprapun apoi pacaniturile suparatoare ale unui ciocan pneumatic. Orchestra si dirijorul isi continua activitatea. Am mai fost recent la Ateneu, la un concert cu Messiah si am plecat la pauza.

Am frecventat sala Radio doar sporadic. Am avut prieteni care au concertat acolo. In ultima vreme nu ma mai duc la concerte decat silit. In calitate de spectator bucurestean de muzica «serioasa» (daca imi este ingaduita aceasta bizara alaturare de termeni) am simtit, mai ales la sala Radio, statistic vorbind, urmatoarele nevoi:

in 80% din cazuri - sa arunc cu rosii

in 10% din cazuri - sa huidui

in multe cazuri - sa stau cu mainile in san

in cateva cazuri - sa aplaud complezent

in doua cazuri - sa aplaud calduros

Intr-un singur caz am simtit nevoia sa ma ridic in picioare, electrizat, in timpul inter­pretarii si sa aclam (recitalul de clavecin al lui Pierre Hanta'i). Este o statistica frustranta - sa arunci cu rosii la noi nu s-a pomenit, sa huidui nu se face, sa aclami face lumea din sala nt, nt, nt, sa aplauzi complezent asta e voie - si in urma rezultatelor ei am decis sa ma duc cat mai rar la concerte de muzica «serioasa» pe viu. M-am intrebat adeseori ce s-ar intampla cu perceptia mea muzicala, cu axiologia mea de bucurestean de centru pe care am tot incercat sa o pun in evidenta in acest dezlanat eseu, daca as face compro­misul cu complezenta si as da din palme aidoma sutelor de spectatori de la Opera, de la Ateneu sau de la Sala Dalles, la incheierea unui act muzical mediocru. Primesc raspun­sul la televizor, pe postul national, la o emisiune numita «Colocviul criticilor muzicali». Acolo, opt critici muzicali, intr-o cinstita repartizare pe sexe (cinci asa si trei asa) sunt bagati unul intr-altul, tampla langa tampla, in spatele unei mese cu latura de un metru. Toti privesc spre mine, de aceea cred ca raspunsul pe care il da aceasta emisiune mi se adreseaza personal. Fiind atat de strans uniti, aproape sudati, am bizara senzatie ca cei opt joaca «Tara, tara, vrem ostasi». Pe cine?

De aceea ascult de la o vreme incoace numai muzica pe casete.

Sarpele rosu al invidiei

Si daca, intr-o seara racoroasa, in loc sa pleci din buricul targului si sa ajungi la Dalles (10 min.) te abati pe la Laptarie? Sau in loc sa urci pe langa Luterana (unde se face muzica buna), treci de Sfantu' losif (unde se face muzica infiorator) si te opresti la restaurantul Maramures? Sau daca, in loc sa mergi spre Opera, o iei in directia total opusa, treci de imaginara granita formata de strada Batistei, iesi pe Galati si tinand-o asa pe linia lui 5, ajungi la Sarpele Rosu?

Laptaria este ceea ce se cheama un local sic, un endoitinca fashionable si este de presupus ca o sa aiba publicul ei multa vreme de acum incolo. Tinerii de acum vor merge probabil si peste cincisprezece ani la Laptaria lui Enache in calitate de old-boys si vor asculta, o data pe saptamana, o seara cu hiturile anilor 1992-1997.

La Maramures, unde mesele sunt umbrite de acoperisuri din sindrila si unde susura in mijlocul curtii un havuz cu amoras, se afla o trupa de lautari buni. Fata de ei am gafat odata teribil, stricandu-le complet cheful de a canta; le-am zis cam asa: cantati cantecul ala tiganesc cu Jeni. Nu stiu unde mi-a stat capul de-am pronuntat cuvantul tiganesc.

Surasurile le-au inghetat pe fata, tambalagiul s-a indreptat discret spre alta masa, vio­lonistul a pretins ca n-a auzit in viata lui de a[a cantec (este notoriu, cu toate acestea) [i unul cate unul, sub diferite pretexte, s-au carabanit.

La Sarpele rosu lautarii sunt [i mai buni, sau cel putin erau acum un an, dar, viz­ibil mandri de faima localului, nu-[i dau prea mare osteneala sa cante cum trebuie. Oricum, pentru cei care cred ca muzica nu trebuie neaparat ascultata religios [i cu mainile pe piept (eu unul nu cred a[a ceva nici in ruptul capului), am in[irat mai sus trei locuri respirabile in Bucure[tiul muzical pe care il gasesc atat de sufocant.

Simt brusc cum ma cuprinde o mare invidie (titlul capitolului l-am pus dupa ce am scris aceasta fraza impulsiva, iar paranteza de fata am adaugat-o dupa ce am pus titlul) pentru felul in care spectatorii meseni reu[esc sa se anime la ritmul contrabasului sau al tambalului, sa se entuziasmeze pe loc la un solo de chitara electrica sau sa se pleo[teasca la sunetul melancolic al viorii, in locuri a[ezate dupa o schema care nu ma mai contine in centrul ei. Sunt invidios pe lautarii care [tiu intuitiv sa faca o muzica in absolut mai buna decat orice vedeta a concertelor simfonice bucure[tene. Ma cuprinde o gelozie fara margini cand vad atatia ani de studiu irositi inca in timp ce se desfa[oara [i ingropati apoi definitiv in praful de mausoleu al Ateneului sau in acele lintolii uria[e ce servesc drept cortina Operei Romane. Invidiez din inima convivialitatea muzicienilor de jazz [i deplang constipatia lumii muzicale «serioase» bucure[tene. Sunt ro[u de invidie.

M-am mutat din centru acum un an (s-a implinit in martie), inapoi pe bulevardul 1 Mai, insa in alt bloc decat cel al primilor doi ani de viata. Cum renuntasem de mult la placerile vietii artistice, plecarea din centru nu m-a afectat in nici un fel. Este o schim­bare de pozitie indiferenta. Daca prin absurd se petrec la Ateneu, sa zicem, evenimente care nu sufera amanare, [i daca e musai, nu [i nu, sa ma duc, atunci iau autobuzul 300 [i ma duc. Dar in mod obi[nuit a[a ceva nu se intampla. Oricum, merg destul de des la Conservator, cum ar veni, tot in centru. Ma plimb cateodata prin Ci[migiu [i, ori de cate ori o fac, nu rabd sa nu dau un ocol pe la chio[cul cu porumbei.

MAGDA CARNECI

Bucuresti -

o colectie de mirosuri

Trec pe langa un zid putred de pe Calea Grivitei colt cu piata Matache. Din cladire n­a mai ramas decat scheletul de caramizi vechi si mortar umed, faramitat; e ca o carcasa albita de animal geometric dintre coastele caruia se vede direct cerul innorat si adanc. Inauntru, printre ruine, sunt aruncate gunoaie. Miroase amestecat, sarat, iute si acru, a pubela, igrasie si parasenie. Un otetar s-a inaltat intr-un colt, trunchiul lui intrece deja marginile de sus, rupte, ale peretilor. La vara inflorescenta lui va mirosi rusinos acrisor. Trec pe langa forma goala a unei ferestre inalte, deasupra ei un fronton cu volute si ingerasi sta sa cada. Sunt carti aruncate printre gunoaie, mirosul de hartie mucegaita urca ver­tiginos, si brusc imi amintesc. Aici a fost inainte de '89 o librarie, din care-mi cumparam uneori manuale de limbi straine si rechizite. Si inainte de '45 fusese un magazin de colo­niale. Si mai inainte fusese o casa boiereasca, langa care locuise candva Eminescu. Si mai inainte de asta, nu stiu, poate un han, poate un acaret domnesc, poate o ascunzatoare de hoti. Acum, in mai putin de doi ani, parasita, cladirea a devenit o ruina, din care cei saraci extrag cate ceva utilizabil. O ruina adevarata. Impunatoare. Aproape gingasa. Ca orice ruina. O carie enorma, golasa, nostalgica, in mijlocul orasului modern, vanitos. O opera de land-art spontana, ca o plaga deschisa, despre cresterea si descresterea, aproape organica, a constructiilor. Oamenii locului au un instinct de-a dreptul estetic al istoriei imediate. Nimic nu dureaza aici, doar frumusetea de-o clipa, totul se transforma aici, chiar si caramida, si piatra, ba chiar si betonul, in ceva perisabil, modelabil dupa estetica viului. Dar instinctul asta era bun acum doua secole.

Un oras de mirosuri. O tesatura de arome si izuri, de duhori si parfumuri. Ca si cum constructiile astea amestecate, strazile intortocheate si oamenii s-ar fi evaporat in neant si ar fi ramas pentru catava vreme urma lor volatila in aer, ca niste corpuri astrale odor­ante, pentru narile uriase ale unui oarecare gigant. Sau ca si cum as fi oarba, surda si lipsita de simtul tactil, si ar trebui sa ma descurc doar cu simtul mirosului. Simt umil, cel mai din urma simt, cel mai putin dezvoltat, ori cel mai atrofiat, caci nu pare esential pentru supravietuirea si evolutia unei specii pur rationale. Asemeni respiratiei - a trage

[i a arunca din tine aer incarcat cu miresme pare de la sine inteles, o pulsatie automata, ca ziua [i noaptea, ca anotimpurile, atat de nedureroasa, de insesizabila incat nici nu mai observi, de[i fara aer splendoarea mult mai apasata a celorlalte simturi n-ar folosi la nimic. Iar pe fundul uria[ului acvariu terestru in care inotam turtiti de marea de aer, inghitind prin nari aer, numai adierea vreunei delicate arome divine mai poate aduce la noi, uneori, semne din lumi suprapuse, eterate, subtile.

Sa vedem, ah, nu, sa mirosim Bucure[tiul. Orb, de sus, de departe. Daca ar fi o fier­tura, sa zicem, ar fi o tocana, o amestecatura bine maruntita de multa apa de colonie ieftina [i ceva pamant proaspat arat, de putina tamaie [i mult petrosin, motorina, ben­zina, de balega uscata, ciment incins [i gaze arse de e[apament. Sunt undeva sus, dea­supra, [i inspir cu nesat aburii marii tocane. Dinspre margini urca iz umed [i tare de cam­puri, sperma [i putoare de vite, vine apoi o duhoare le[inatoare, dulceaga de mahala [i sudoare, dar imediat cade greu mirosul plat, pietros de beton, mult beton, beton umplut cu carne umana, beton locuit de lapte, sange, urina, fecale. In sfar[it, spre mijloc simt miros de carti vechi, coapte, [i de Chanel numarul 5 pastrat vreme indelungata. Si peste toata tocana plute[te mirosul atotputernic de mancare gatita [i de praf, mult praf, enorm de mult praf. Dar [i un fir subtire, ciudat, intortocheat de mireasma aleasa, care ba apare ba dispare in tesatura celorlalte arome, ca un fel de ornament vechi [i secret, un parfum discret de aloe [i smirna.

Prima mea descindere in capitala, candva in prima adolescenta. Zapaceala [i extaziere, teama [i gust al necunoscutului, ca intr-o tara straina in care, ciudat, ceilalti vorbesc limba mea. Cocktail ametitor de mirosuri de tramvaie [i troleibuze, de multimi inghesuite in statii, izuri de tarani cu co[uri [i saci de legume in piete, arome de muzee [i monumente invatate la [coala, parfum de vitrine [i magazine cu marfuri pretentioase, mireasma de femei elegante [i barbati importanti. Miros atatator de capitala, eter imbatator de mare metropola, nu e[ti decat o proiectie de imagini, fumegarea unor ingalbenite fotografii, amintirea olfactiva a unui ghiveci de lecturi [i anxietati. O constructie pretioasa [i strict culturala. Ca [i cum fiecare amintire, fiecare holografie mentala ar trebui sa primeasca, sa i se adauge chiar prin efractie un miros, un aer, o atmosfera, ca sa poata sa respire, sa se reinfiripeze in celulele nostalgice ale psihicului, sa devina tridimensionala.

Primavara, mirosul adanc, mieros, de tei infloriti, la Sosea sau in cartierele margina[e. Ca [i cum ora[ul ar fi inecat intr-un ceai concentrat de floare marunta, galbuie, lasand pe degete un polen palid, cu miros farmaceutic prafos, ca o saliva uscata de copil . Sub greutatea ceaiului volatil, oamenii par ca se clatina anesteziati de mireasma, drogati cu parfum. Uneori pana la greata, caci se tarasc pe trotuare ca ni[te musculite cazute intr-un vast borcan cu dulceata. Imi vine sa iau o lingurita [i sa inghit. Trag cu nesat pe nari mirosul asta dulceag, sedativ, care are ceva, cum sa zic, national. Sunt [i eu ambetata. Ma pierd in multimea care forfote[te in piete printre mormanele de urzici, zambile, lalele, flori de liliac, loboda [i spanac. E un dezmat de flori taiate [i seva cruda, de pomi marunti infloriti, cu izuri amestecate de inviere [i moarte, de noroi transmutat in verdeata, ce-[i inalta efluviile barbare si imbalsamate din curti de case marunte si scuaruri elegante de bloc, curgand pe strazile principale ca o invazie suava si victorioasa, in ciuda civilizatiei. Primavara, Bucurestiul miroase campeneste, floricol.

Cum sa descoperi olfactiv Bucurestiul. Ca provincial instalat in capitala cu ambitia nemarturisita de a o cuceri, nu-ti ramane decat sa bati strazile indelung, sa furi cu ochii prin ferestre in interiorul apartamentelor, cu nasul la panda sa te lasi imbibat de miroznele cartierelor si scuarurilor, lasandu-te in voia inspiratiei si expiratiei, cu credinta secreta si deplin irationala ca adulmecatul te va invata mai multe despre locuitorii privilegiati ai aces­tei urbe decat orice harta, carte, album. Dupa prima faza snoaba si ahtiata a plimbatului buimac pe marile bulevarde, uimit ca nu te saluta nimeni in multimea miscatoare de capete, te obisnuiesti destul de repede cu mirosul cosmopolit de lac de automobile prea scumpe si nu prea bine spalate, de tigari Kent, tutun de pipa Borkum Riff si tigarete Snagov, de serviete de piele Salamander si oja de unghii, de parfumuri de dama cu nume pariziene sublime, farduri ieftine si de gaze dense de esapament, intre care, din cand in cand, rabufneste orizontal, damful acidulat si zgomotos al barurilor si restaurantelor. Cum numai intr-o capitala provincialul descopera mirosul unanim de sudoare al multimilor strivite in troleie si autobuze, o sudoare industriala, densa, oraseneasca, paralizanta ca si teroarea descoperirii marelui anonimat, a individului colectiv in care va trebui sa te integrezi, sa te anihilezi.

Abia mai tarziu descoperi stradutele linistite si inguste din cartierele vechi, cu miro­sul lor prafos si igrasios, jilav ca mirosul unui trup de batran, iesind in valuri aproape palpabile din casele marunte, pictate in culori candva pastelate, incarcate de zorzoane de stucatura acum jupuita, ridicole si induiosatoare ca niste foste cuconite decazute. Din curtile lor interioare in paragina si din balcoanele strambe de fier forjat in volute si antrelacuri savante, cu usile larg deschise, se preling spre strada izuri de prajeala si ciorba, de urina de copii mici si de caini pripasiti. Dar alaturi dai, ca din intamplare, de cate o batrana dugheana cu vitrina intunecata si goala, in care daca intri susotesc inspre tine miasmele statute ale unor umbrele pline de dantele putrede, rame de ochelari, ceasuri cu lant, coperte de carti legate in carton aurit, fotografii vechi, pipe, bile de sticla. Dintre ele, se taraste inspre tine incet mirosul de peste uscat sau de moaste in parafina al unui batran sau al unei batrane.

Mirosul de oras incins sub caldura toropitoare de vara. Daca ajungi cu trenul in Gara de Nord si iesi apoi pe strazile dimprejur, te izbeste ca o prezenta fara corp dar de o den­sitate aproape palpabila miasma usor iute de asfalt topit, de tabla fierbinte, de praf incins, copt, a orasului. Totul miroase asa, scarile blocurilor, bulevardele, hainele transpirate ale trecatorilor, berile rasuflate din halbele raspandite pe mesele de bodegi, gradini de vara si birturi. Chiar si frunzele grase ale castanilor enormi, invadatori. Nu stii bine, e miro­sul materiilor asudate de caldura insuportabila, sufocanta, sau e chiar mirosul caldurii grele, animale, care se transmite contagios tuturor lucrurilor, ca si cum totul s-ar afla in proces de coacere, digerare, in interiorul unui vast, aerian pantec matern, greu de o lume somnolenta, aproape lichefiata. O lume aproape facuta, aproape nascuta, insa imprecisa inca, oscilanta, insa neterminata. Peste care plute[te, subreptice dar atoatepatrunzator, un piperat [i pofticios efluviu de mititei la gratar. Vara, Bucure[tiul miroase oriental.

Sa cazi in caldarea de duhori deocheate a Lipscanilor intr-o dimineata de iulie. E un fel de experienta initiatica, ca [i cum trebuind sa respiri in apropierea unui cadavru in putrefactie, ai avea brusc revelatia ca acel cadavru e viu, ca palpita de noi vieti marunte, in emergenta, fiecare plina de minusculul ei parfum biologic vital. Iz de romani, turci, evrei [i tigani, vechi [i noi, amestecat cu miros de ziduri stravechi bizantine, cazute intr-o inimaginabila paragina, exhaland o indolenta uitare. Iz de marfa noua [i proasta, de blugi, gablonturi de plastic [i haine de piele sintetica, amestecat cu miros vechi de inguste [i intunecate magazine fanariote, pline de obiecte inutile [i praf. Si peste toate, ca un liant invizibil, mirosul de negot [i sudoare, mirosul de amestec, incruci[are, corcire, ca [i cum ai asista pe viu, in colcaiala marunta a strazilor, la sinteza in plina desfa[urare din mai vechi semintii a unei noi rase umane, poate deocamdata grosolana, dar viguroasa [i plina de viitor. Mirosul ei iute, pestrit [i puternic are chiar aceasta calitate pentru papilele odorante ale vreunui rafinat creator de parfumuri umane - amestecul picant dintre rafi­nat [i barbar, pitorescul indefinibil, sinteza.

Mirosul ars-dulceag al ardeilor copti, sarat-acri[or al muraturilor prospat puse, par­fumul atatator-salivant al bor[urilor groase [i acre, al mancarurilor grase [i grele rabufnind invadator in orice scara de bloc, in orice curte interioara, in orice birou public, orice sala de expozitii aflate in apropierea vreunui cvartal, a vreunei piete de legume [i zarzavaturi, facandu-te sa visezi, lacom, la revarsari de bel[ug campenesc, la chiolhanuri pantagru­elice, de[i ele nu sunt decat patina saraciei de ob[te, semnul gatitului indelung in bucatarioare inghesuite de bloc, al taranii orb fecunde de tara care urca triumfatoare pana la cele mai inalte etaje, pana in locurile cele mai sofisticate, ca un memento etern, ca o nostalgie sfa[ietoare.

Izul imposibil de uitat al cutremurului din 1977. Precum mirosul persistent de for­mol ce nu-ti mai iese din nari zile intregi dupa prima vizita facuta la morga unui spital ca sa-ti provoci experiente de viata. In timp ce dau o mana de ajutor voluntarilor [i soldatilor, ma invadeaza ca o molima adiind din toate directiile duhoarea cretoasa a peretilor pul­verizati, a caramizilor dislocate, izul cavernos al locuintelor umane sectionate [i revarsate cu plapumi [i veceuri in afara, ca o vomitatura a zidurilor, ca [i cum, minuscula, a[ asista neputincioasa la o demonstratie pe viu, la o sectionare gigantica printr-o anatomie umano-urbana smulsa fara mila din alveolele sale, trebuind sa suport mirosul insidios de carne strivita [i mortaciune a organelor sale de digestie, reproducere [i evacuare, repetate iden­tic pe verticala in zeci [i sute de celule de locuit, devenite brusc impudice pana la greata, scandalos de vizibile.

Toamna, Bucure[tiul miroase a frunze coapte, carbonizate de taria unui soare-n declin, a praf racoros, imbunat, a fum dulce de lemn [i a ceata. Incet, o surdina de aer rarefi­at calmeaza mirosurile, le decanteza coborandu-le spre asfalt ori ridicandu-le u[or dea­supra acoperi[urilor [i, in melancolia dezesperanta care invaluie cu umbre multiple colturile de strada si ferestrele, se intampla o stranie stilizare, o subtilizare prin crepuscular a izurilor tari si parfumurilor prea consistente. Pe trotuare calci pe straturi compacte de frunze, pe un fel de murdarie curata, o mizerie vegetala de o frumusete ravasitoare. Umezita de ploi, amestecata cu un noroi subtire si proaspat cu iz de padure, intrata intr-o repede fer­mentatie, numai copiii de scoala si betivii de dimineata o mai apreciaza. Se produce atun­ci o ciudata egalizare intre periferie si centru, aceleasi amurguri lungi, sfasietoare imbraca intr-o anume noblete, intr-un parfum fantomatic, si varul coscovit al cladirilor vechi si vopseaua lacuita a buticurilor foarte recente. In curtile vilelor ramase printre blocuri ca niste ciuperci intr-o padure de piatra, se ard focuri de vreascuri impotriva brumei si a tantarilor, iar mirosul iute si bun al fumului inecacios te arunca violent intr-o reverie nomada. Il simti pana sus, la terasele pe de noile buildinguri cu peretii de sticla brun-fumurie, de unde marea inegala de acoperisuri de cele mai diverse forme si inaltimi iti aminteste Parisul. Totul pare inconsistent, ireal, subtiat de materie, gata pentru un fel de plecare.

Toamna, Bucurestiul miroase cosmopolit.

Exhalatia in ecou a strazilor serpuitoare defuncte, a caselor daramate, a piatetelor intrate in neant, a bisericutelor rase repede cu buldozerele: Labirint, Seneca, Venerei, Infini­tului, Minotaurului, Simonide. Mireasma umed-vegetala a Dambovitei acoperite candva de tei si salcii umbroase, ingropata acum adanc sub beton si ciment. Mirosul de levantica al unei lumi disparute, miros de carne uscata si maruntita pana la praf, ca si cum o bucata mare de tesut cu vene, artere, celule, desfa[urandu-se arborescent precum capilarele, intr-o aparenta dezordine, ar fi fost brusc extirpata cu un bisturiu gigantic din pieptul u[or inaltat al ora[ului. Miros fanat, ca de floare presata, miros de castane calcate-n picioare, miros de lume marunta de pe alta lume, trecuta, cu bucatarii de vara in fundul curtilor lungi, inecate-n verdeata, cu miros de ciorba de burta [i tuslama invadand la ore fixe tro­tuarele pavate cu bolovani de rau rotunjiti [i incin[i de torpoare de vara, cu fantani [i ci[mele in mijlocul drumului, unele incarcate de ma[ti, scoici [i grifoni de metal, altele doar de vreun nume candva celebru, Lahovary, Bala[a. Printre daramaturile de pe dealul Uranus, unde urmeaza sa se ridice Casa Poporului, impreuna cu Angela [i Sergiu, lao­lalta cu multi tigani [i cativa studenti, cautam printre caramizi sparte, cahle nemte[ti [i grinzi afumate de u[i [i ferestre, cautam vechi obiecte abandonate. Miroase puternic a paragina [i dezolare, a pivnite sparte, a lemn putred [i a cuiburi de [oareci, desfacute, abandonate.

Putoare de maidan incarcat de gunoaie. Miasma de caini morti, aruncati peste

gramezi de cutii de conserve, borcane, coji de cartofi pu[i in pungi vechi de plastic      

Intr-o piateta dintr-un vechi cartier cu nume celebru, Mantuleasa, privesc ru[inata [i neputincioasa piramida de resturi ale vietii noastre domestice, [i incerc sa nu trag pe nas mirosul fetid; e ca [i cum a[ vedea pe cineva facandu-[i nevoile toate in mijlocul unei sali de bal candva somptuoase. Sunt cu o jurnalista americana, incerc de doua ore sa-i deschid ochii asupra modernismului arhitectural interbelic, dar acum nu [tiu cum sa fac ca sa i-i inchid, sa-i abat atentia in alta parte. O aud in cele din urma zicand: Ora[ul asta are totu[i un farmec ciudat, iti dai cumva seama, traie[ti sentimentul ca finalmente murdaria, saracia, mizeria nu au prea multa importanta, ca important pana la urma ramane [i pentru tine, ca [i pentru bucure[teni, altceva, altcumva, altundeva, de alt ordin, de[i ar fi greu sa nume[ti acest vag primitor, ata[ant, care-ti scapa printre degete, printre cuvinte Poate e caldura, familiaritatea surprinzatoare a oamenilor

Iarna, Bucure[tiul miroase a mu[uroi proaspat rascolit acoperit de un uria[ noian de zapada, a clante de argint inghetate, a lunga pace patriarhala. Ca [i cum un sul gros de fetru alb s-ar fi a[ezat peste sunete [i mirosuri, ca [i cum totul s-ar fi mutat brusc in stepa nesfar[ita sau la capatul lumii, ca [i cum timpul n-ar mai conta [i dupa suburbii ar incepe dintr-odata neantul. Urca atunci, sau coboara, prin aerul extrem de pur [i taios, aproape irespirabil ca un cristal, urca un miros preistoric, arhaic. Ca [i cum - date la o parte luxurianta vegetatiei, praful, agitatia sterila a oamenilor - s-ar fi deschis venele stravechi ale ora[ului, din care ar exhala la rastimpuri somn anistoric [i multa torpoare, o nuditate de inceput de lume, [i de aceea esentiala, dar uneori [i o luciditate adanca, necrutatoare. Sub stratul gros de frig cu iz fumegos, chiar [i din cele mai luxoase aparta­mente, ora[ul se simte, miroase ca un camp de seminte ingropate adanc sub zapada, a[teptand indefinit o incoltire apocaliptica. Ca [i cum umanitatea sa pestrita, amestecata, traind in timpuri istorice diferite, incongruente, incapsulata intr-o arhitectura devenita dintr-odata fragila, pitica, ar fi doar un pat germinal pentru o specie noua, inca necunoscuta, a unei viitoare forme de vitalitate ganditoare.

Iarna, Bucurestiul regreseaza spre sat.

Oras adunat parca din aluviuni de istorie, compus din resturi de ambitii marunte ori nemasurate, insa parca prea putin dintr-o vointa nu doar puternica ci si indelungata, dintr-o gandire nu doar clara ci si iluminata de o memorie vie si simpatetica a trecutului pro­priu, ca si cum ar fi fost locuit de valuri succesive si straine de oameni, o singura data am inspirat cu o anume mandrie in tine, ti-am simtit parfumul ametitor de mare citadela, metropola. Era in decembrie, oamenii luasera cu asalt ministerele, palatele puterii, pietele, bulevardele, ardeau carti false si portrete perverse in mijlocul strazilor, se imbratisau frenetic, fratern, fluturau stegulete pe geamurile automobilelor care claxonau, claxonau Mirosea a praf de pusca in aer, a comuniune nemarginita, a o incredibila libertate Si brusc, privind in jur la agitatia cu miros de pericol de moarte, am vazut cu alti ochi orasul, batranul, labartatul oras. Avea o stranie maretie, ca si cum in fata ochilor multimilor care, prin revolta si sacrificiu ar fi meritat in sfarsit acest lucru, Bucurestiul pasiv, coplesit de taranoi parveniti si talhari dialectici, Bucurestiul maruntit si invins de istorie si-ar fi rev­elat adevarata lui fata, ininteligibila ca un cifru pierdut. Desfigurata de prostia agresiva si meschinaria avida, fata lui discreta, ascunsa, de centru al lumii, intre alte centre pereche, avea o noblete de loc fierbinte al marii istorii, de loc unde, poate, se joaca pentru o clipa destinul astrelor si al umanitatii. Dar clipa aceea s-a evaporat totusi repede

Caci Bucurestiul e un oras femela, o femeie destul de frumoasa dar sleampata, cu forme intortocheate si despletite, plin de cercuri strambe, imperfecte volute si labirinturi curbate, in care nici un ochi terestru pare ca nu e capabil sa mai citesca vreo geometrie dreapta, armonica, darmite sa mai simta vreo chintesenta balsamica. Si totusi orice oras e o forma de gandire solidificata, inaintezi prin el ca prin circumvolutiunile unui creier a carui logica simbolica s-ar putea sa-ti scape in eternitate, a carui ordine sa ti se para dezor­dine numai pentru ca tu n-ai acces la o forma mai vasta de libertate. Poate un ochi divin, sau doar un ochi iubitor, cine stie, ar putea deslusi, in jungla de necitete arabescuri stradale, jocul armonic al unor cercuri bisecte, concentrice, ca undele unei pietre cazute in apa, sau curbele involte ca o baroca metafora ale unui urias trandafir cu o suta de mii de petale.

Oras neiubit, oras fara memorie, a ruina si vitalitate salbatica miroase carnea ta destramata, rupta. Esti un fel de relicva vie si de mutant, in tine pot sa ma plimb ca intr-o gradina botanica, zoologica si stilistica, ori ca intr-o rezervatie a unor culturi disparute, ca intr-un muzeu al prostiei si zadarniciei umane. Tu esti deopotriva taranesc si aulic, arhaic si anarhist si mai mult ca modern, precar si emfatic. A glod si tarana miros picioarele tale, iz de mahala meschina, statuta, emana gleznele si toate incheieturile corpului tau. Bizantin parfumeaza aerul bisericile si manastirile nenumarate, fanariot put pietele, pravaliile vechi si bodegile. Precum mari musuroaie umane iti miros coastele de cartiere si blocuri, tiganeste iti put subtiorile. Pieptul, umerii, gatul iti emana insa frumos, a sapun scump de toaleta si a haine bine taiate, a snobism fecund si afaceri frenetice. Ca o neb­unie geometrica si megalomana iti miroase acum cerul gurii, pe la Casa Poporului, dar capul e limpede, din casca lui de otel si reclame iradiaza in jur un miros sanatos si nor­mal, o aroma bonoma, acidulata, prietenoasa, indelung decantata prin filtre temporale aspre [i nemiloase, in sfar[it ajunsa la o oarecare con[tiinta echilibrata, impacata, de sine.

Tu e[ti un ora[ din mai multe ora[e, din bucati urbane nu suprapuse ci imbucate ca un puzzle pestrit [i eclectic, ca o uria[a placinta, o pizza enorma cu blatul patriarhal, inecat de balcanism [i verdeata, cu portiuni hranitoare neo-clasice [i eclectice [i sectoare mod­erniste crocante, cu insulite iuti post-bizantine [i picanterii fanariote, dar [i cu mult aluat nou, crud, fad, insipid, crescut anapoda printre delicatese. Mirosul tau e impletit din mai multe mirosuri [i sinteza lor nu e un parfum stilizat, ci e o gradina candva salbaticita dar pe cale de ordonare. Poate de aceea ba[tina[ii te detesta cu patima, iar strainii te gasesc induio[ator, ata[ant, ca o anomalie normala, ca o imposibilitate vivanta, un bazar de stil­uri [i epoci delabrate [i totu[i vii, simbiotice, in care nimic nu s-ar potrivi cu nimic [i totu[i impreuna dau un organism [ui, fistichiu, care, minune, respira, se hrane[te, viseaza. Ba chiar, pentru cine [tie sa miroasa, sa vada, un organism ce e in stare sa secrete un patrunzator iz mitologic, de[i trunchiat, dar [i o aroma inalt metafizica, de[i foarte dis­creta.

Caci cine ca tine, ora[ lipsit de noroc, [tie sa-[i ascunda subtilitatea sub ve[minte modeste, desperecheate, cine mai are supremul rafinament sa fie deopotriva haotic [i logic, european [i totu[i vag oriental, modest [i totu[i indelung pastrator de mici biju­terii inefabile? Cine [tie sa ascunda mai adanc decat tine sub viermuiala parca incon[tienta de cartiere [i case, de vegetatie, praf [i betoane, genele recesive ale unei ordini mai putin evidente [i totu[i profunde, mo[tenirea imemorabila a unei armonii spontane [i vii, care nu are frumusetea geometrica dar rigida a teoriei, ci doar frumusetea calda [i arbores­centa a naturii u[or corectate? O armonie care integreaza tot in alveolele sale fara sa niveleze, fara sa disciplineze nimic, raportandu-se nu la rigoarea orizontala, lini[titoare [i totu[i factice a intelectului nostru rational [i deci limitat, ci orientandu-se dupa verti­cala de fum a unei ordini devotionale, putin evidente [i totu[i magnetice ?

Bucure[ti, tu e[ti o faptura urbana ce calci in strachini de ciment cu capul la stele. E[ti o colonie de microorganisme umane ce traiesc cu gandul jumatate aici [i jumatate dincolo, insa fara sa [tie - inmultindu-se, extinzandu-se in spatiu [i timp doar ca sa prez­erve probabil o nuanta umana-n extinctie, o calitate spirituala straveche [i devenita astazi non-evidenta. E[ti probabil locul unei specii pe cale de disparitie [i totu[i extrem de tenace, ca sa incerce sa impace in mod instinctiv, in chiar conditia sa marginala, bordeiul de paianta cu grota platonica, pe[tera de beton cu altarul, Babilonul de ieftine prefabricate cu Jerusalimul celest.

Bucure[ti, mirosul tau atavic [i copilaros, acolo sus, cred ca place.

RADU DRAGAN

Occident/Orient

_O

Creste iarba

Acum cativa ani credeam ca stiu despre oras cateva lucruri asupra carora eram toti (unii inca mai sunt, dupa cate imi dau seama) mai mult sau mai putin de acord:

1.Bucurestiul este un oras intre Orient si Occident: oriental prin ceea ce mostenise din trecutul sau fanariot, un mare sat devenit capitala cam la intamplare, pentru ca hatiseri­ful ajungea mai degraba prin poarta dinspre Giurgiu, decat in cuibul rebel de la Targoviste, si care semana destul de bine, se pare, cu un foburg stambuliot (aveam sa-mi dau seama ca Atena trebuie sa fi fost cam acelasi lucru, si m-am minunat sa constat ca si Beirutul trebuie sa fi fost cam la fel, un bazar aruncat intre gradini, cu minarete in loc de turle ortodoxe, ceea ce nu e fara importanta, dar nu din perspectiva in care discut aici); occi­dental prin ceea ce, prin efortul inte/ighentieiautohtone, el a incercat ( si a reusit) pen­tru scurt timp sa devina, de la inceputul Regatului si pana dupa razboi, mai precis pana prin anii '50, cand modelul occidental a fost sufocat de stalinism;

2.Bucurestiul este un oras diferit de altele: are o «atmosfera» provenita din amestecul descris mai sus, care ii da un farmec aparte, in care «candva» se traia bine, ceea ce nu mai e cazul, si care ar trebui prezervat, salvat, reconstituit;

3.In fine, credeam, ca toata lumea, ca o dezbatere precum cea de fata este indis­pensabila, ca evolutia unui oras trebuie sa fie dirijata, stapanita, condusa de acei oameni luminati, bine intentionati si autotstiutori care sunt urbanistii, oamenii de cultura politi­ci, intelighentia pe scurt, pentru ca o dezvoltare anarhica a orasului este cel mai mare rau, si trebuie evitata cu orice pret. Astazi sunt mult mai putin sigur ca e vorba de niste adevaruri evidente, si din ce in ce mai inclinat sa cred ca e vorba numai de cateva clisee foarte comune, foarte inradacinate, fantasme pe care, daca as mai crede si astazi in teo­ria lui Jung (ceea ce nu mai e cazul, dar el pare a face azi ravagii printre intelectualii romani), le-as atribui fara ezitare «inconstientului colectiv».

Anton Dumitriu, marele logician, a scris o carte care pe mine unul m-a marcat pro­fund pe acea vreme (inca ma intreb cum se face ca a fost reeditata sub comuni[ti) unde incerca sa explice, filosofice[te, care e diferenta intre «Orient» [i «Occident». Daca eu continuu sa-i recunosc [i astazi o anumita valoare, sunt mult mai putin sigur in ceea ce prive[te atat resorturile, cat [i explicatiile acestei diferente.

Trebuie mai intai observat ca originea conceptului de «Occident» este foarte dificil de precizat (in orice caz, a-i descrie istoria, de[i ar fi o intreprindere pasionanta, nu-[i are locul in aceste cateva randuri). Ea define[te, intr-un mod foarte general, pozitia pe care [i-a asumat-o civilizatia iudeo-cre[tina pentru a se plasa in spatiu, intr-un moment cand credea (ceea ce, de altfel, n-a incetat sa faca) ca rolul ei natural este de a fi uni­versala. Cum, in acel moment, singura delimitare pertinenta era, din multe motive, nu numai geografice, cea fata de Orient, ea s-a definit pe sine ca «Occident»; lucrurile sunt inca [i mai complicate de faptul ca, plasandu-[i zeii la Orient, aceasta bi-polaritate regleaza structura ritului sau religios, dar provine probabil dintr-o dihotomie esentiala a functionarii spiritului, care nu e proprie doar occidentalului. Totu[i, ar fi important de subliniat ca, probabil, «orientalului» nu i-ar spune nimic faptul de a se defini pe sine ca «oriental», daca «occidentul» nu s-ar fi definit astfel, ceea ce, in momentul cand civilizatia occidentala a devenit un model dezirabil, l-a obligat sa se plaseze de cealalta parte a balantei (dar aceasta problema e delicata, [i ar merita o discutie mai aprofundata).

aceea[i Europa [i Orient (in sensul clasic, de aceasta data). Pe de alta parte, am motive serioase sa ma indoiesc ca, pentru individul obi[nuit din Romania, aceasta distinctie este la fel de pertinenta ca pentru intelighentia romaneasca: ea o prive[te ca pe o nedrep­tate, pentru ca se considera «occidentala» (ceea ce e foarte relativ) in timp ce taranul roman se considera inainte de toate «ortodox»; el are, adica, privirea intoarsa inca spre Bizant [i, daca privim mai atent distinctia pe care o face occidentalul intre Europa [i tarile de est, ne putem da seama ca e vorba de unul [i acela[i lucru: «Estul» nu sunt tarile catolice de dincolo de fosta Cortina de Fier, ci tarile de religie cre[tina ortodoxa, deci cele care fac parte, traditional, din fosta arie de influenta bizantina.

Aceasta distinctie mi se pare importanta, din doua motive: 1) ea ar trebui sa ne ajute sa ne depa[im propriile prejudecati «intelectuale»: nu suntem occidentali (oriunde am fi) a[a cum ne-a invatat o gre[ita educatie, devenita cli[eu cultural, care ne face sa ne simtim dezradacinati oriunde am fi, in «orient» pentru ca ne consideram «europeni«, [i in «occident» pentru ca intelegem ca nu e adevarat; 2) distinctia in sine e arbitrara, [i e valorizata diferit de toti cei pentru care ea pastreaza o oarecare pertinenta, ceea ce nu inseamna ca rolul ei nu e indispensabil. Cu alte cuvinte, importanta nu e valoarea ei axi­ologica, ci simplul fapt ca introduce o structurare dualista care face sa functioneze sis­temul nostru ideologic.

In al doilea rand, cred ca ar trebui sa meditam mai mult la ceea ce inseamna raportarea noastra la Bizant, nu in sensul sau religios (sau nu in primul rand), pentru ca, dupa cate s-au vazut, ea a continuat sa fie determinanta [i cand ortodoxia era doar o religie de supravietuire, noi mo[tenind din trecutul nostru balcanic [i fanariot mult mai mult decat suntem indeob[te dispu[i sa admitem.

Toate acestea par sa nu aiba decat o foarte vaga legatura cu problema ora[ului Bucure[ti, dar de fapt nu e a[a: daca ne gandim mai bine, ele reprezinta chiar problema sa principala.

Sunt din ce in ce mai inclinat sa cred ca, intr-adevar, atat «timpul» cat [i «spatiul» sunt traite in «Orient» in mod diferit; toata problema este sa admitem ca suntem in ori­ent (orientul ortodox bizantin) [i ca n-o sa fim niciodata altundeva, oricati zgarie-nori ar construi vreun promotor curajos sau incon[tient, [i a[ spune chiar ca, pana la urma, nici nu are prea mare importanta daca se vor construi sau nu. O istorie de actualitate mi se pare edificatoare: englezii, pe cale sa paraseasca Hong-Kongul, par foarte mirati sa con­state ca acei chinezi pe care-i crezusera ca[tigati civilizatiei occidentale din colonie incep sa arate, tot mai fati[, vadite sentimente anti-engleze; a pune totul pe seama unui pretins «oportunism asiatic», gata sa se plieze in fata fatalitatii noului stapan, nu explica, cred, lucrurile, in ciuda bunelor intentii [i a orgoliului britanic ranit.

Bucure[tiul va ramane o metropola orientala, [i orice discutie ar trebui sa inceapa de la acest adevar simplu, in ciuda (sau tocmai din cauza) naturii sale perfect arbitrare.

Ar fi poate mai profitabil sa incercam sa reflectam, pe cat posibil, la ceea ce acest adevar implica din punctul de vedere al perceptiei spatiale; [i a[ da aici un singur exem­plu.

Dupa cate stiu, nu exista in acest oras nici un singur spatiu urban care sa merite cal­ificativul de «piata» in sensul pe care il are aceasta notiune in orasele europene: ma refer la un anume raport intre plin si gol, la o anumita valorificare a notiunii de limitasi la un anumit raport intre obiecte, care este specific perceptiei spatiale in occident, si este difer­ita de tot ceea ce poate fi intalnit in alta parte; aceasta nu este o judecata de valoare, ci un adevar evident, pe care il poate constata oricine.

Poate ca piata Senatului ar fi putut sa se apropie de acest model, iar nefericita ei isto­rie nu e departe, poate, de a inchide o fatalitate indescifrabila: sunt multe «piete» in Bucuresti, dar natura lor spatiala (care depinde, e adevarat, de multe elemente) nu e ceea ce, in istoria urbanismului occidental, e definit ca atare. Cred, de fapt, ca ele sunt mult mai aproape de ceea ce taranii romani desemneaza prin «mijlocul satului» (ar fi rau sfatuit acela care ar incerca sa ma acuze, in urma acestei comparatii, de paseism, semanatorism, sau ceva asemanator): o rascruce de drumuri, cu cateva case mai acatarii, eventual hanul si carciuma satului: aceasta structura, care e mult mai complicata decat pare la prima vedere, nu e «urbanistica», si e mai originara decat urbanismul in acceptiunea sa curenta. Modul de a o traduce in spatiu e insa generat de tipuri diferite de a-si reprezenta spatiul si, oricare ar fi explicatiile acestui fapt, ar fi nimerit sa meditam asupra lui.

Al doilea lucru pe care as vrea sa-l semnalez este ca un cliseu (la care va fi probabil foarte dificil de renuntat) vrea ca Bucurestiul sa fi avut intre razboaie o arhitectura «euro­peana». Ideea subinteleasa este ca, natural, el era pe atunci un oras «european» si tre­buie sa-si regaseasca aceasta vocatie. Ideea e cum nu se poate mai falsa, pentru ca inter­ventiile urbanistice din anii '30 nu au fost rezultatul unei schimbari a modului de reprezentare a spatiului; dimpotriva, ele nu au fost decat adaptarea, la modelul spatial «oriental» (folosesc termenul in lipsa de ceva mai bun, pentru ca nu cred ca e vorba de vreo «matrice stilistica», ci de un mod de organizare «logica» a perceptiei spatiale, pe care nu e locul sa o detaliez aici), a unui model care nu era decat calchierea epidermica a unui curent arhitectural la moda, de catre ascendentii in spirit a celor care incearca sa faca azi acelasi lucru, din nefericire cu mult mai putine mijloace, si nu ma indoiesc ca rezultatele vor fi mai nefericite.

N-am nici o simpatie pentru psihanaliza istorica, dar nu ma pot impiedica sa observ ca, probabil, nu e lipsit de semnificatie faptul ca, de la 1848 incoace, revolutia burgheza a fost mereu, din diferite motive, impiedicata sa ia sfarsit: «occidentalizarea» inceputa atunci, probabil semnul ultim al dezagregarii Bizantului, a fost mereu intrerupta si relu­ata, de o intelighentie al carei «arbore genealogic» e uneori uimitor de usor de recon­stituit; da ea seama doar de fantasmele acesteia din urma, sau e un fenomen istoric mai profund? N-am nici o competenta pentru a transa intre cele doua ipoteze, dar cred ca amandoua ar trebui luate in serios si supuse unei discutii lipsite de patima.

Daca aceste consideratii lamuresc, cred, destul de bine si al doilea punct luat in discutie («trebuie sa prezervam orasul si sa-i regasim savoarea de altadata») - in care nostalgia (explicabila) intre ceea ce credem ca am fost (desi nu e prea sigur) se combina cu convin­gerea ca suntem «diferiti» (ceea ce e si mai putin sigur inca) si cu dorinta de a fi ca «toata lumea» (de fapt cu o anume parte a ei, am spus care, si sper ca am explicat de ce), - ar mai ramane de spus cateva cuvinte cu privire la ultimul cli[eu, acela ca putem ([i avem datoria, ca daca nu noi) sa stapanim [i sa dirijam evolutia ora[ului.

Este aceasta posibil, [i mai mult inca: este de dorit sa fie a[a? A[ incepe prin a obser­va ca ideea care a dat na[tere urbanismului este in acela[i timp [i cea mai nefericita din intreaga sa istorie: aceea ca un ora[ trebuie sa fie «planificat» pe termen lung, daca se poate construit din nimic; nu exista orgoliu mai nemasurat, care sa se fi nascut dintr-o incompetenta mai desavar[ita. Faptul ca e explicabil (prin vanitatea [i prin naivitatea ome­neasca) nu-l scuza; toti dictatorii au vrut [i au incercat sa construiasca ora[e, destul de des daramandu-le pe cele existente (Ceau[escu e departe de a fi fost singurul). Dar aici nu este vorba de ambitia nemasurata a stapanilor acestei lumi, ci de validitatea in sine a urbanismului. Se pretinde, cel mai adesea, ca ora[ul contemporan este mult mai com­plex decat ora[ele de pana acum, [i ca e imposibil de lasat ca dezvoltarea sa sa se faca la voia intamplarii; sa-mi fie permis a observa ca acesta idee permite o argumentatie per­fect contrara: fiind atat de complex, el este cu atat mai imprevizibil, [i orice previziune pe termen lung cu atat mai riscanta (un singur exemplu: date fiind problemele actuale legate de poluare, [i posibilitatile tehnologice tot mai nelimitate, ce ne garanteaza ca cir­culatia urbana va mai fi, in 50 de ani, aceea[i ca astazi, nu ca ritm [i volum, ci ca mod in sine de a circula?). Afara de asta, am motive serioase sa ma indoiesc ca [tim, astazi mai mult decat ieri, ce «este» ora[ul, [i locuirea in genere; multi au incercat sa le defineasca, [i un raspuns satisfacator nu a fost gasit, [i cred ca e firesc sa fie a[a. Si a[ mai observa ca, de la o anumita scara incepand, aproape ca nu exista operatie urbanis­tica reu[ita, [i inca aceasta afirmatie nu e decat un eufemism: o operatie urbanistica nu «reu[e[te» decat atunci ([i daca) ora[ul o inghite, o asimileaza, o face de nerecunoscut.

Sunt con[tient ca, venita din partea unui arhitect [i a unui urbanist, afirmatia poate [oca: totu[i, daca ne gandim mai bine, norocul tuturor «planurilor de sistematizare» este ca n-au fost niciodata duse la indeplinire pana la capat; abia schitate [i incepute, au fost parasite [i s-a incercat altceva; ceea ce a facut, de altfel, sa para indispensabile. Daca a proiecta retelele edilitare e inevitabil, a «proiecta» un ora[ ramane intotdeauna o utopie, [i e, cateodata, o utopie periculoasa. Cea mai mare problema urbanistica [i sociala a ora[elor europene este reprezentata astazi de marile ansambluri corbusiste, construite in elanul fara precedent al anilor '60, cu cele mai bune intentii de altfel; ele sunt astazi ora[ele-dormitor ale delincventei [i [omajului de masa, ceea ce urbani[tii [i oamenii politi­ci ar prefera bucuros sa uite.

Un poet american (care nu vorbea despre ora[, dar un poet poate vorbi despre o multime de lucruri) are un poem care se termina a[a: «Sunt iarba. Lasati-ma sa cresc.» Oricat ar putea parea de paradoxal, nu cred ca este, intre ora[ [i iarba crescand pe campul unei batalii pierdute, o prea mare diferenta.

SANDA VOICULESCU

^D

Parohia -

spatiu de agregare religioasa, sociala si urbanistica

«Minunata cetate», «de Dumnezeu pazita cetate», «minunatul oras», «scaunalul oras al Bucurestilor», asa cum apare cu orgoliu in cele mai vechi acte, inca secolul XVI¹, a fost si este un oras neinteles. Un oras perceput ca un mare sat, un oras al dezordinei si contrastelor, un oras in care Pierre Lescalopier in secolul XVI nu a vazut nici o cladire frumoasa, in care calatorii straini remarca obsesiv lipsa fortificatiilor, ulitele podite si numarul mare al bisericilor. Un oras neobisnuit pentru strainul venit din burgurile Europei occidentale si care il face pe clericul englez Edmund Chishull, care viz­itase capitala in secolul XVIII, sa afirme ca «Bucurestii sunt un oras mare cu o infatisare originala», observatie pertinenta care defineste deruta in fata atipicului².

In 1992 Pierre von Meiss, arhitect si profesor la facultatea din Lausanne, subtil cunoscator al orasului nostru, a definit intr-un eseu Bucurestii ca fiind un «Collage City». Cu 150 ani inainte, Aurelie Soubrian-Ghika, cu ochii unui francez, nu reusea sa descifreze o ordine in aparenta dezordine: «Bucurestii sunt un oras aparte care nu seamana cu nici una din capitalele noastre europene, aliniate si de o uniformitate care face disperarea artistului. Ulitele lungi si intortochiate, ca stradutele italiene, refuza orice eege a armoniei. Caseie sunt aruncate aa nimereala, intr-o invalmaseala ca niste cuiburi in paduri; ele isi arata aici opuienia in mijlocul unor vaste curti care le dau un aer senioria/ si iZoaat al unei resedinte de tara.. Ulita continua cu case avand un etaj sau doua, fara ordine sau regula».

O anumita structurare, specifica orasului este perceputa in 1877 de Ulysse de Mar-sillac folosind mijloace surprinzator de moderne de analiza urbanistica: „J'ai sous ies yeux un plan de la ville de Bucarest au XVII siècle, et qui peut nous donner une idée de l'aspect que présentait alors cette grande ville, déja residence des domni de Vaiachie. Au centre s'éiéve le palais princier, plus semblable à une forteresse qu'à une habitation de plaisance; autor se gouppent les maisons de grands boyards, comme des satellites grav­itant autour de eeur astre principal»⁴

Prezentand afectuos Bucurestii - devenit «micul Paris» - Paul Morand nu poate sa nu observe ca «Sil'on regarde un pan de Bucarest, surtout un de ces pans d'avant-guerre ou les boulevards n'ont pas tracé eeurs lignes rigides la capitaee aparait comme un corp mou axé sur sa grand'rue, comme une sort d'amibe dont a Caea Victoriei serait e conduit vita»».⁵ Si pentru Arghezi atipicul apare ca o trasatura esentiala: «Bucurestii nu sunt un oras standardizat si construit in serie, de a un capat a attui In Bucuresti sunt adunate mai mutte orase si targuri cu cate o caracteristica particuiara». Imaginea pe care o are este cea a unui oras care, privit de sus, «arata ca o vasta iivada cladita pentru tihna unei popuiatii de cetateni mijiocii, dominat de ciopotnite si de turie>$.

Bucurestii par sa fi fost si sa continue sa fie un oras greu de descifrat: discontinu­itati ale tesutului urban, varietate stilistica si dimensionala a cladirilor, o juxtapunere aparent necontrolata a mai multor orase, un adevarat «Collage City». Persistenta unei atari viz­iuni asupra orasului impune lectura structurii sale ca punct de pornire al cunoasterii. Orasul remarcat ca «original» trebuie «decodificat» pentru a-l intelege iar intelegerea are drept

suport cunoasterea. Poate aceasta decodificare ar fi suportul unor politici urbane indrep­tate spre regasirea unei identitati pierdute.

Un oras mare, un oras capitala nu este un spatiu propice crearii unei stari de aparte­nenta la comunitate. Or, tocmai spatiul urban poate avea capacitatea de a induce un sen­timent de securitate, de regasire a locuitorilor intr-un mediu familiar, un spatiu al unor posibile contacte interumane. Arhitectul de rafinata cultura care a fost G.M. Cantacuzino observa inca din 1934 faptul ca «Bucurestii, aceasta capitala care pare mereu improvizata, nu are pieti, si un oras fara pieti este un oras fara viata sociala». Destructurat, mai mult decat alte asezari, prin salturi demografice generatoare ale cartierelor de locuinte sociale dezumanizate si dezumanizante, prin interventii urban­istice brutale si lipsite de logica, Bucurestii au nevoie de cautarea unor cai, posibile directii in evolutia sa viitoare. In asemenea situatii recursul la istorie poate oferi daca nu solutii, macar idei utile unor viitoare studii. Titlul dezvaluie - inaintea demonstratiei - o aseme­nea idee: parohia ca spatiu de agregare, religios prin definitie, social si urbanistic prin efectele acestei structurari.

In aceasta arie geografica, a unui ev mediu definit ca un Bizant dupa Bizant, modelul de oras - si Bucurestii il reprezinta intru totul - a fost rezultatul unor conditii similare sau apropiate celor care au determinat configurarea centrului major al Europei medievale rasaritene, Constantinopolul. Nu isi are locul aici evidentierea tuturor motivelor care au condus la aceasta stare de fapt. Retinand numai doua dintre acestea, trebuie semnalata similitudinea de relatie dintre biserica si stat si, poate de mai mare importanta, tipul de proprietate urbana: teritoriul orasului apartine, ca si in Bizant, domnitorului, posibil a fi daruit sau concesionat dupa propria sa voie demnitarilor, manastirilor, locuitorilor. Aici se afla de altfel una dintre cauzele esentiale a evolutiilor distincte ale oraselor rasaritene

in raport cu cele occidentale⁸. Aici isi poate gasi explicatia absenta unui sentiment de apartenenta la comunitate, inexistenta unei agregari sociale la nivelul asezarii si, implic­it, a unor spatii publice propice contactelor interumane. Dar acest sentiment a existat si istoria il confirma. Intr-un oras care nu le apartinea, orasenii se identificau cu un anume loc, cel in care viata lor avea repere comune: biserica, obisnuintele, contactele. Parohie, mahala sau cartier, acest oras in oras a fost nucleul ordonator si unificator al locuito­rilor.

Privind planuri vechi, din secolele XVIII si XIX, apar caile importante care patrund in oras - Podul Targului de Afara, Podul de Pamant, Podul Mogosoaei - si se aduna catre centru, resedinta voievodala si mitropolia. In interiorul acestei retele radiale se reia schema generala, centrele polarizatoare ale strazilor secundare fiind bisericile parohiale. Teritoriile parohiilor s-au constituit astfel ca subzone echivalente, reeditand la alta scara orasul cel mare cu institutiile sale. O observatie semnificativa a unui calator german in 1856 ne per­mite refacerea, printr-o impresie, a unei posibile imagini: «Intre 8 case se gaseste o bisericuta, un cimitir cu morminte proaspete, o carciuma cu rachiu, o tutungerie, un atelier de modista care cuprinde mai multa rusine decat moda si o coliba pentru paznicii de noapte»!⁹ Pe un asemenea teritoriu se alatura casele boieresti cu propriile lor curti, cu atenanse, cu slugile si robii proprii, locuintele orasenilor apartinand starii medii si cele ale saracimii. Modelul centrului orasului este reluat in interiorul parohiilor: aceeasi grupare a mestesugurilor si comertului sau a hanurilor modeste in preajma bisericii, aceeasi dilutie a tesutului urban, rarefiat catre per­iferia parohiei prin numeroase terenuri libere, gradini sau vii.

Aproape intreaga viata sociala a comunitatii parohiale constituita prin apartenenta la structura religioasa fundamentala s-a concentrat astfel in relatie cu biserica si zona ime­

diat limitrofa. Marele [i primul istoric al ora[ului, Ionnescu-Gion, sesiza aceasta situatie sustinand ca «In toate timpuriie Biserica a ajutat pe Bucuresteni si Bucurestenii au ajutat Biserica»¹⁰. Daca [colile importante, cele domne[ti, apartineau manastir­ilor intraurbane, cele modeste functionau pe langa biserici. La o asemenea [coala pen­tru copiii parohiei invatase [i scriitorul Ion Ghica in anii '20 ai secolului trecut: «Dar sa ne intoarcem ia scoaia noastra de ia Udricani, scoala sub aibastrui ceru-iui, pe prispa bisericii unde, cand pioua, copiii se inghesuiau in odaia tarcovniculut sau in ciopotnita Primprejurui bisericii, in mahaia, printre iiveziie de meri, de peri si de duzi, se zareau vreo zece-cincisprezece invaiisuri cu streasina iesita ca o umbrela, sub care locuiau cativa cavari, croitori', isiicari si cojocari; acestia, cand piecau ia pravaiie, isi trimiteau copiii ia dascaiui Chiosea, ca sa nu strengareasca pe strada».¹¹ Pe langa multe dintre bisericile parohiale functionau spitale, ca in cazul bisericii Icoanei; in apropierea bisericii se aflau uneori hanuri [i carciumi. Un spatiu neconstruit, maidanul bisericii cu fantana proprie era un alt loc posibil de intalnire a locuitorilor. Biserica insa[i era un spatiu care, in anumite situatii, garanta securitatea locuitorilor [i a averii acesto­ra: «In biserici se pastrau sipete, lazi, bocceie, toate avutiiie mahaiagiiior. La foc, in biserica ingroziti, carau tot ce aveau bucurestenii» afirma acela[i Ionnescu-Gion¹².

Autoritatea judecatoreasca pentru cauze de importanta locala a preotilor de mir este atestata inca din sec. XVII, ca [i calitatea lor de redactori de acte juridice sau de martori audiati obligatoriu. Dreptul de judecata a fost intarit prin Regulamentul Organic din 1831, limitat la «judecatori/ie de impaciuire organizate duminica pentru jaiuiriie de prea putin pret»¹³. Legea pamantului [i regulile bisericii confereau parohiilor o anu­mita autoritate administrativa: inregistrarea [i pastrarea actelor de stare civila, devenita ulterior obligatie legala prin Regulamentul Organic in 1831¹⁴. Pomelnicele pastrate in arhivele parohiale sunt o intreaga istorie a enoria[ilor care inregistreaza nume, meserii, evenimente.¹⁵

Forta structuranta a parohiilor a fost validata prin asimilarea lor ca unitati adminis­trative teritoriale. Daca pana in secolul XVI termenul de enorie sau parohie este utilizat curent pentru localizarea unor persoane, terenuri sau cladiri, incepand din sec. XVII apare «mahalaua», cu semnificatie de cartier ca element de structura a ora[ului. Impartirea administrativa a ora[ului in cinci districte - «boiele», «vapsele», «culori», «plasi» - a grupat aceste nuclee, comunitati constituite in jurul bisericii, detinatoarea registrelor de botezuri [i decese, de informatii privind structura [i viata microcolectivitatii. Este indu­bitabil faptul ca mahalaua ca grupare administrativa [i unitate de recensamant s-a supra­pus teritorial parohiilor, entitati religioase. Dovada o constituie denumirile acestor maha­lale, a[a cum apar inca din primele catagrafii ale ora[ului. Cea mai veche dintre acestea, datand din 1789, consemneaza 80 de mahalale, dintre care peste 60 poarta denumirea unei biserici, a unui preot sau a unui ctitor (restul denumirilor fiind date de curtea boiereasca - Balaceanu, Dudescu -, de grupari pe meserii - Caramidari, Tabaci -, sau pe etnii - Sarbi, Armeneasca).¹⁶

Relatia parohie - mahala (ca unitate administrativa) nu a fost univoca. Daca majori­tatea parohiilor existente in momentul in care a aparut acest sistem de administrare a ora[ului au devenit mahalale, exista [i situatia inversa: o mahala odata constituita printr-o aglomerare de locuitori s-a constituit in parohie, enoria[ii construindu-[i propria bis­erica. Incepand din secolul XVII este frecvent cazul in care anumite bresle, primind drep­tul de a se instala pe o mo[ie domneasca, boiereasca sau monastica, [i-au construit bis­erici [i au devenit o parohie asimilata administrativ cu o mahala (mahalaua Scaune, Batiste, a Tabacilor [i Caramidarilor, mentionate mai sus). Intr-un mod similar au devenit paro­hii [i mahalale constituite pe criterii etnice. In egala masura, satele inglobate in «hotarul» ora[ului, alcatuind de la origine o unica parohie, au devenit mahalale in acceptiunea admin­istrativa a termenului. Existenta acestor entitati - parohia [i echivalenta sa administra­tiva, mahalaua, define[te insa[i esenta structurala a ora[ului.

Procesul incipient de modernizare a capitalei marcat de elaborarea [i aplicarea «reg­ulamentului de infrumusetarea ora[ului», parte componenta a Regulamentului Organic din 1831¹⁷ a adus anumite modificari in sistemul de administrare a ora[ului. Aparitia den­umirii strazilor [i a numerotarii cladirilor a constituit noua forma de localizare, inlocuind reperele anterioare - apartenenta la o mahala sau vecinatatea cu o constructie notorie. Catagrafia din 1838 pastreaza inca mahalalele ca unitati de recensamant dar consemneaza [i o numerotare a cladirilor apartinand fiecareia dintre «culori».

Cartierul modern este rezultatul unor destructurari, al unor schimbari sociale [i fiz­ice ale organismului urban. La o analiza atenta, semnele spatiale [i cele de receptare de catre locuitori a vechilor parohii persista. Con[tiinta apartenentei la o mahala - deci la o anumita parohie - s-a mentinut mult peste limita secolului XIX: in numeroase scrieri memorialistice sau de alta factura mahalaua in care s-au nascut sau unde au locuit autorii reprezinta un reper important. Paul Emil Miclescu i[i aminte[te de curtea bunicului sau -Tata Mo[u - din mahalaua Mandritu¹⁸.

Cartierul ora[ului modern a distrus mahalaua, termen care a capatat treptat cono-tatiile peiorative actuale. Derivat din mahalaua Evului Mediu, cartierul modern a devenit noul element structurant al orasului. Cresterea rapida a capitalei incepand de la sfarsitul secolului XIX a condus la aparitia unor noi cartiere: Grammont, Cotroceni, Parcul Filipescu, Bazilescu, Domenii, Cotroceni. Cartierul nu a fost asimilat unei unitati administrative dar a fost si este receptat ca un reper important pentru locuitorii orasului, echivalent, din acest punct de vedere, parohiei sau mahalalei. Intr-o masura mai mica sau mai mare, in functie de omogenitatea sociala, de o anumita coerenta arhitecturala, de dimensiuni, cartierul a conferit locuitorilor sai o identitate inducand in mentalitatea acestora o stare de aparte­nenta la o comunitate a locului. Dupa 1950, insasi ideea de cartier a fost compromisa. Drumul Taberei, Balta Alba sau Militari definesc numai un «loc» in marele oras in inte­riorul caruia nu exista si nu poate exista o relatie interumana fireasca, in care o popu­latie neomogena si majoritar alogena nu-si recunoaste identitatea.

Parohia este singura entitate care s-a mentinut din Evul Mediu pana in zilele noas­tre dar cresterea populatiei a condus la supradimensionarea multora dintre acestea si, implicit, la slabirea legaturilor dintre enoriasi. Noile cartiere, fara biserici proprii, reprezinta limita extrema a acestei destructurari. Acceptand ideea ca parohia a constituit micronu­cleul religios, social si urbanistic traditional al orasului, asimilat - nu intamplator - formelor laice de organizare (mahalaua) si receptat ca atare de locuitori (cartierul), o analiza a evolutiei teritoriului parohial in relatie cu dinamica dezvoltarii urbane poate deveni o sursa a intelegerii acestui «model» atat de greu de descifrat.

Comparand orasul actual cu imaginea sa consemnata in planuri vechi, este inca per­ceptibila o anumita continuitate a structurii traditionale, a acelor subzone al caror centru polarizator este biserica parohiala. Multe asemenea subzone au fost distruse integral sau partial intr-un proces de modernizare inceput inca de la sfarsitul secolului XIX. O prima «urbanizare» pe principii de inspiratie haussmanniana prin marile bulevarde, implantul unor edificii publice necesare statului roman modern, alte interventii urbanistice impor­tante au dezechilibrat partial vechea structura policentrica. Au disparut parohii odata cu biserica: Stelea Spataru arsa la marele incendiu din 1847, Caimata si biserica Magurea-nului prin ample interventii urbanistice necesare. In unele cazuri teritoriul parohial a fost fracturat sau modificat ca in cazul bisericii Armenesti sau a Doamnei fie prin trasaturi de strazi noi, fie prin aparitia unor cladiri publice, banci, birouri care au dislocat populatia si au micsorat numarul enoriasilor.

Procesul s-a accelerat dupa razboi afectand grav arii din vechiul oras. Biserici demo­late absurd in anii '70-'80, biserica Enei, Sfanta Vineri, Sf. Spiridon si altele, mult prea numeroase, biserici mutate, ascunse in spatele unor blocuri, ca Sf. Ioan «din gura pietii», Olari, Schitul Maicilor dau imaginea unei politici urmarite cu obstinatie, al carei rezultat nemijlocit a fost alterarea sau anihilarea unui sistem comunitar traditional. Poate cel mai grav fenomen a fost cel al frustrarii a sute de mii de locuitori de relatia fireasca polar­izata de o parohie. Marile cartiere sunt lipsite de biserici, populatia este «arondata» in parohii al caror nucleu vital, biserica, este undeva departe, la zona de contact cu orasul real, cel care a continuat sa traiasca. Monotonia imaginilor, spatiul urban amorf care se strecoara aleator printre blocuri si strazi depersonalizeaza si instraineaza locuitorii. Un «oras» anonim pentru o populatie anonima, izolata si indiferenta, frustrata de posibili­tatea unei firesti comunicari.

Parohia insasi si-a pierdut forta coagulanta prin supradimensionare. Daca in secolul trecut, asa cum apare in catagrafia din 1838, o parohie/mahala avea, in medie, 600 de enoriasi, in prezent numarul minim de familii necesar conform regulilor este de 500 (1500­2000 de enoriasi), fiind frecvente parohii cu peste 25.000 de membri. Este greu de imag­inat constanta si necesara legatura spirituala intre preot si enoriasi, posibilitatea unei comu­nicari intre membrii parohiei. Disparitia starii de siguranta pe care o confera apartenenta asumata la un grup social devine explicabila.

Parohiile si-au diminuat autoritatea spirituala, rolul lor social aproape a disparut iar orasul modern, in multe cazuri, le-a desfigurat sau distrus teritoriul. Acolo insa unde isto­ria a fost mai blanda, aceasta veche structura inca se vede si traieste. In anumite cartiere/mahalale/parohii, mai mult sau mai putin indepartate de centru, biserica se mentine in punctul de convergenta al catorva strazi. O piata de mici dimensiuni ocupa uneori locul cimitirului dezafectat inca din secolul trecut; scoala se afla in imediata apropiere ca si o grupare de magazine, mici ateliere, carciumi. Locuitorii se aduna nu numai la slujbe; ei se intalnesc folosind asemenea locuri destinate vietii de zi cu zi. Asa se intampla in paro­hia Icoanei - mahalaua popei Cosma, la Silvestru sau Popa Rusu. Teritoriul parohiei nu este omogen dar tendinta de captare in apropierea bisericii a unor spatii sau cladiri legate de preocupari si nevoi comune este inca perceptibila.

Gandindu-ne la un alt Bucuresti care sa-si recreeze nu imaginea, oricum depasita de vremuri, ci «modelul» urban care l-a definit, apar intrebari al caror raspuns poate fi cautat intr-o istorie recuperata. Se poate lua in considerare o viitoare dezvoltare a orasului prin revenirea, intr-o conceptie contemporana, la acest sistem policentric avand drept reper parohia? Un raspuns nu poate rezulta dintr-o simpla idee, chiar daca aceasta este sustinuta de o abordare istorica. Poate fi ignorata nevoia aproape axiomatica a bucurestenilor de a-si regasi identitatea intr-un spatiu urban care sa le apartina? Pertinenta unei aseme­nea cai nu se poate afirma in absenta studiilor urbanistice, a unor analize sociologice si a unei consultari a populatiei. Nu trebuie insa ignorat faptul ca o asemenea politica, pe langa inscrierea in cursul firesc al evolutiei si dezvoltarii orasului, poate contribui la recreerea sentimentului de apartenenta la o comunitate si a comportamentului care decurge, substituindu-se starii de izolare resimtita in marile orase.

Bucurestii pot si trebuie sa fie redati bucurestenilor, acei locuitori care, dupa stare, se intalneau uneori la Targul Mosilor, la Gradina cu Cai, la «apele» de la Vacaresti, in Cismigiu, sau se plimbau la Kiseleff ori pe Calea Victoriei dar care se intorceau in spatiul familiar al parohiei pentru ca acolo, in preajma bisericii lor, se simteau acasa.

COSASU

Rolul strazii Popa Nan intr-un punct nodal al globului

Exact - Dumnezeu le aranjeaza pe toate; eu n-as fi indraznit.

Acum 50 de ani - tot primavara - ma desparteam, intr-o dupa-amiaza,

definitiv, de primul meu amor care durase de la 9 la 16 ani.

Ea ma chemase din alee pe strada, din aleea Popa Nan unde

locuiam amandoi, pe strada propriu-zisa, ca sa-mi spuna ca

mama ei n-o mai lasa sa mearga cu mine la Milano,

fiindca eu intrasem in UAER care era «o organizatie

ce tinea cu Stalin, iar Stalin omorase toti atatia oameni

cat Hitler». (Mi se paruse o absurditate si-mi interzic

a ma disculpa.) Ea nu-mi cerea sa-mi schimb optiunea.

Ea ma anunta ca nu vom mai merge la Milano, asa

cum nu vom mai merge la Nisa, sau, saptamana viitoare,

ascunzandu-ne de parinti, la Barcelona, departe, ca sa

vedem «Ora 6, dupa razboi». Mama ei n-o mai lasa sa vada

nici un film rusesc, nici cu mine, nici fara mine, nici macar

pana la «Pache» - Pache, prima noastra aventura, dincolo de

alee, dincolo de biserica, traversand Ronda, luand-o pe Mecet,

taind Matei Voevod, pana la Elena Doamna, colt cu Mata-

sari - locul divortului nostru era in fata bisericii Sfantii

Constantin si Elena, pe partea Popa Nanului, peste drum de

o biata cizmarie si o vulcanizare in jurul carora se adunasera

cateva odaite mizere, intr-una din ele locuind Milica,

17 ani, recordmanul strazii in proba de fond: de 12 ori turul

aleii Popa Nan. La sprint, aleea din cap in cap, campioana

era ea, alergand fara sa-si tina sanii, maricei, draguti,

cu un inceput de inteligenta in sfarcuri. O pierduse -

daca admitem ca inteligenta se poate vadi, atotputernica

in orice om, pana si intr-un deget al piciorului. Eu nu indrazneam, aici, acum si in urmatoarele 5 minute, miskiniene, 5 ore si 5 secole, decat sa spun ca o pierduse, era clar si far' de tristete, nu era nevoie sa ma obosesc dezbracand-o cu privirea, desi mai eram capabil de aceasta mediocritate virila, sub soarele si cerul Ierusalimului, cu Zidul Plangerii in fata, cu Via Dolorosa la picioare, unde Cel care le aranjeaza pe toate imi ingaduia sa-i vad, prin bluza subtire, contururile complicate ale unui sistem de copci ale sutienului abundent, caci pierzand intr-o directie, pieptul castigase (cu un fiu la Londra, altul la Chicago si unul mort in Liban) in generozitate si intr-o omenie calma si monotona. Sirotand un suc de portocale, dupa copii si rude, am ajuns la cinema.

Mai exista Nisa in Bucuresti? (Nu mai exista)

Se intra pe langa Cismigiu. (Exact - prin intrarea Zalomit.) Mai exista Milano? Mai exista Barcelona? Dar Volga? Dar Paris? (Ai ceva din dictia japonezului in «Hiroshima, mom amour».) Era Select, vis-à-vis de Palatul Telefoanelor (E un teatru de papusi) Langa Select era un cinema unde cantau in pauza Steve Bernard si Kiki Marcov (Odeon) Am vazut acolo, «Luana» (Nu cu mine, nu mai eram impreuna, de mult, de la «Ora 6, dupa razboi».) L-am vazut la noi, la Cinemateca, acum cativa ani e inca extraordinar! Am auzit ca ai devenit crit­ic de cinema, ne povesteai foarte bine filmele in alee, - niciodata nu am inteles de ce n-ai plecat de acolo

Am avut un prieten, acum 25 de ani, eram la prima terapie (De ce ti-a trebuit psihi­atru?) Din cauza lui Stalin, din cauza lui Ceausescu, din cauza ta, din cauza mea - Freud n­a cunoscut cazul meu, n-a intins pe divan niciodata un comunist anticomunist, nu stiam nimic de freudism (prefer Montgomery Clift) Nu mi-a dat niciodata un antidepresiv, mi-a spus ca n-am nevoie, ca sunt bucurestean, ma lasa sa-i povestesc oricat despre strazile Bucurestiului, simteam cateva clipe ca ma fac bine, el insista, avea o metoda a lui, am con­sacrat doua sedinte Popa Nanului, Bisericii (N-au daramat-o?) Ne-am luat ramas bun - el pleca legal in Elvetia, prin '77, dupa cutremur - la o benzinarie, pe langa Statuia Aviatorilor. Mai stii unde-i? Noi n-am ajuns niciodata pana acolo (Cum e un ramas bun la o benzinarie?) Mi-a spus-o clar: «Numai nebunii mai pot iubi Bucurestii, nu-i meseria mea, eu incerc sa­i vindec». (Poate ca avea dreptate) Avea dreptate, dar adevarul este ca, dupa ce-a plecat, 10 ani n-am mai putut sa ies singur pe strada, scriam, publicam, nu eram nebun, critica zicea sa descriu foarte bine Bucurestii, strazile, cinematografele, parcurile, soferii. Cred ca­i tot ce stiu sa fac. M-am facut bine imediat dupa ce-a cazut Ceausescu, intr-o luna, ca din senin, ca prin minune, daca e voie sa vorbesti de minuni, aici: 20 de ani am crezut ca-s bol­nav de inima si nu eram decat bolnav la cap. Mi-a trecut si abia acum, de 7 ani incoace, se poate spune ca sunt normal si nebun si n-am nevoie de psihiatru, fiindca nici unul, daca-i bun, nu poate defini normalitatea. (Mai traieste Milica, mai exista.?) Milica, nu mai stiu, cred ca a murit, dar abia acum sunt nevindecabil. Sunt liber si scrantit din cauza ca toti sunt apucati de gandul normalitatii. Un oras intreg vrea sa fie normal, e obsedat si innebuneste din asta. Se poate innebuni din dorinta de a fi normal. Saptamana trecuta am luat-o de la statuia Pache pana sus la Mihai Bravu, sa caut o adresa, am trecut de Scoala Iancului [i de Notre Dame, mai erai in Bucure[ti cand Notre Dame devenise Jdanov? (Nu) Toate numerele caselor erau schimbate, se sarea de la 114 la 210, acum Bulevardul Pache s-ar putea numi Labirint (Mai exista Labirint?Tramvaiul 7 mergea pe Labirint, avea statie la Mecet) Iarna e prea frig, vara e prea cald, parcurile au devenit maidan, au ramas neterminate blocuri enorme, fara ferestre, schelete de beton, ceva de Dresda in Piata Senatului unde era «Gio­conda» (La «Gioconda», am vazut «Drumul spre stele») Nu cu mine, eu nu mai pot sa cobor pe strada, la noi, pe Boteanu, pana la coltul cu Franklin se tin scai oameni care ma intreaba daca n-am de schimbat dolari, marci, ma cred strain, incep sa ma intreb, ca nebunii, logic, ce am pe fata; ca sa ma inteleg cu [oferii le spun ca sunt din New York, «cat imi ceri pen­tru un drum pana in Popa Nan, am o mama care sa a[teapta cu masa» Ma cred, imi iau mai putin daca le spun ce-o sa fie, ce se zice in America, ne normalizam sau nu? Cobor la noi, la Biserica, nu pot sa le spun ca nu [tiu, ca traiesc cu «nu [tiu» ca un agnostic. E sin­gura solutie; daca vrei sa fii sincer, liber, normal, scrantit. (De unde ai bani ca sa fii a[a?) Merg mult cu taxiul, n-am ma[ina, mi se spune ca sunt taxicoman. Luna trecuta, m-am dus sa-mi cumpar casa de la Stat, am luat-o pe Academiei, in jos, pe langa fostul «Excelsior» («Modelul» cu Rita Hayworth) Exact ca sa ajung la ICRAL - asta nu-i un cinema, la noi toate revolutiile trec pe la ICRAL - tineam la piept o saco[a mare, de nylon, cu 15 milioane de lei. Mi se uscase gatul, ziceam c-o sa mi se faca rau ziua in amiaza mare [i, pana o sa vina Salvarea, o sa-mi fure banii. Care-i nebunia totala? Imi place, e interesant, nu mai prinzi nicaieri

Nu inteleg absolut nimic din ce-mi poveste[ti. Ar trebui sa pui un bilet, acolo, in zid [i sa-L rogi sa fii sanatos.

Si fiindca Dumnezeu le vede pe toate, eu n-a[ fi indraznit, ea a platit cele doua pahare cu suc [i am coborat de pe esplanada Zidului spre Cinemateca, unde lucra de 15 ani, la Arhiva, departe de Zid, de Via Dolorosa [i de El Aqsa, e a[ezata divin Cinemateca la Ierusalim, turi[tii nu alearga s-o vada, oaza de inocenta intr-o vale inverzita, e mult de mers, mie imi tremurau picioarele mai rau decat pe Academiei cu milioanele acelea stranse la piept, nenorocirea eterna a Ierusalimului e ca [i a ulitei infantile, nu o voi dezvalui, nu indraznesc, doar in imbrati[area scurta, la poarta Cinematecii, sub ochii unui cinefil care intra, am cutezat sa-i pipai, pe spate, catarama dura de sub bluza subtire, vazand, peste umarul ei, un afi[ al «Pamantului» lui Dovjenko, in limba rusa.

N-am vrut sa-ti spun decat ca la Bucure[ti am descheiat primul nasture la bluza unei

fete.

Gre[e[ti, ca de obicei. Era la Poiana Tapului.

FLORIN DUMITRESCU

Un oras in reclame

Publicitatea este la origini orala sl in esenta citadina: cea a telalilor, a negustorilor ambulanti ori statornici, a strigatorilor de balci ori de obor. Figura crainicului ce-si bate toba-ntre anunturi, prea batoasa, prea oficiala, prea impilatoare, s-ar potrivi mai degraba propagandei

Orasul nostru, nascut si crescut ca un targ la rascrucea drumurilor comerciale, iar nu ca un burg inchis si temator de straini, pare sa spuna chiar prin denumire: bucurosi de oaspeti! Targul Bucurestilor, asadar, cel care a stiut sa se bucure de toti si de toate, a fost insotit de reclama ca de o fireasca si permanenta larma de fond, dar n-avea sa scape nici de tobele monotone ale discursului totalitar.

Telalii vechi si noi

Ajuns aici cu etalarea, de negustoreasca inspiratie, a unor evidente unanim admisi­bile, recunosc ca am simtit, in fata sarcinii de a schita o panorama a publicitatii bucurestene contemporane, tentatia de care unii distinsi intelectuali damboviteni poate ca n-ar fi scapat: aceea de a actualiza parafrastic glosarul din celebra schita Mosii (tabla de materii), intr-o lista care ar fi aratat azi mult mai haotic, mai pitoresc si mai caragialesc ca insusi originalul de acum un veac. Dar anii '80 au trecut de multisor si, o data cu ei, si moda de a rade neincetat de ce-ti aduci aminte

Un sinopsis mai cu schepsis al publicitatii bucurestene de azi isi va retine, pe cat posi­bil, pornirea de a cataloga un material de altfel prea vast, prea inform si prea eterogen. Va incerca mai degraba o selectie de stiluri si tendinte semnificative atat pentru para­digma de oras-talcioc a Bucurestiului, cat si pentru anii acestia tranzitorii, cand telalii vechi cedeaza locul celor noi, mai galagiosi, mai tehnologizati, mai putin naivi, dar nu neaparat mai persuasivi.

Ultima generatie, cea a copiilor revolutiei, e cea dintai de la noi care se va educa, in stil cu adevarat postindustrial, sub coplesitoarea influenta a reclamei audiovizuale. Pana la ei, noi cestilalti gaseam pricini de mirare si amuzament in primitivele si obsesivele strigaturi, azi tot mai rare, ale vanzatorilor de Pamant de flori! Branza-smantanal Maturica-matura/,ori ale cumparatorilor de Sticlegoafe!Haine vechilCat despre acel fistic-cacao-vanifal vanzatorilor de inghetata - deja e doar literatura

Tarabagiii aseptici

Tarabagiii sunt azi si ei mai tacuti, mai seriosi, mai ingrijorati, mai ales de cand petic­ul de galantar le este taxat ca ditai spatiul comercial si impins, prin reglementari edil­itare, spre periferii pierdute, subsoluri dezolante si rezervatii insalubre de beton, numite piete agroalimentare. Dar o piata e, peste tot in lume, o Piata a Libertatii: buricul targu­lui, locul unde se face politica si negot, unde pornesc sarbatorile si revoltele. O piata nu poate fi ghetou sau lagar.

E de notat ca George Padure, primarul cel mai impotrivit micilor negustori din strada, este proprietar de super-magazin (deci coleg de breasla cu tarabagiii sau, mai stii?, omul nostru o vedea in ei tocmai acerba concurenta) si ca s-ar fi cerut sa respecte in ei o faza de dezvoltare tehnica cronologic anterioara, mai umila dar nu mai putin onorabila, a pro­priei indeletniciri.

Daca prezenta lor nu cadreaza cu fasoanele de centru al capitalei, nu e in principal vina lor, ci a ceausistei sistematizari tip tarc Dar la noi, in orasul unde camionagiii ii dispretuiesc pe carutasi, unde parvenitul e mai respectabil decat muncitorul cinstit si unde civilizatia se confunda de fapt cu ticnelile cele mai la moda, atari atitudini nu-s de mirare.

Ghioceii de sub zapada

Mai exista azi in Bucuresti strigaturi comerciale de tip folcloric: ele se pot auzi mai ales in talcioc si mai rar in pietele unde vin taranii. Pentru multe produse ale marcilor cunoscute exista sloganuri populare care dubleaza, de multe ori ironic, pe cele originale, chiar cu mai mult spor decat acestea: e cazul sapunului turcesc Duru, cel mai bine van­dut sapun, in ciuda numelui ingrat si a nesfarsitelor glume pe care acesta le genereaza in fiinta poetica si «miticiana» a bucuresteanului.

Dar cei mai temerari, cei mai superbi, cei mai «bucuresteneste creativi» supravietuitori ai tuturor planurilor de ghetoizare ale micului comert urban sunt, fara doar si poate, mestesugarii-vanzatori de martisoare. Nemaivorbind de inventivitatea artizanala si ono-maturgica aratata fata de maruntele fapturi ale fanteziei lor (deopotriva tati si nasi, ei le sunt acestora creatori in sensul cel mai propriu al cuvantului), e imposibil sa nu te sur­prinda strigaturile cu care-si lauda marfa, totodata ponegrind-o; cu care te imbie s-o cumperi, totodata ridiculizandu-te ca musteriu; cu care ti-o destineaza presupusei tale fiinte iubite, totodata zeflemisind-o chiar si pe aceasta! E o ironie generoasa, e o batjocura prietenoasa, e o biciuire rodnica, de traditie saturnalica, pe care o traim cu bucuria prim­itiva a primenirii de primavara.

Toata indrazneala sl tot rafinamentul ironic din campaniile Diesel, Levi's, Benetton si Swatch la un loc le poti gasi in ajun de 1 Martie, intr-o raita prin pietele Bucurestilor (si cand spun piete, spun Piete, nu tarcuri post-comuniste, se-ntelege: atunci, in acele zile, pana si bonjuristii carora le pute balcanismul local raman neputinciosi, vrajiti poate si ei de exuberanta orasului renascut; de vigoarea irezistibila a culturii populare revigorate).

Cei care spun ca romanul nu are educatia publicitatii se inseala amarnic. De obicei, acestia sunt persoane care detesta cumparaturile de la piata si care nu iau martisoare decat de la Fondul Plastic

Departamentul «Suflet Comert»

Cealalta latura a publicitatii, pe langa cea folclorica, mai sus pomenita, este compo­nenta moderna, mediatica, caracterizata prin asa-zisa estetica industriala. Ea isi propune (caci i se impune) sa recupereze secolele de prelucrare colectiva care au dus la puritatea de cristal a creatiei populare - prin eficacitatea retoricii si a design-ului, prin studiul sta­tistic economic si psihologic al pietei si, mai ales, prin difuzarea mesajului pe canalele cele mai modernizate si mai eficiente.

Aici ii voi gasi si un merit domnului Padure care, in calitatea sa de proprietar al mag­azinului Gepa, devenit, in contextul inceputului de deceniu, un telal modern, chiar un pio­nier al publicitatii de tip industrial, a lansat dintr-o data trei sloganuri fondatoare ale genu­lui la noi: orgoliosul «Calitate inainte de toate»; euforicul «Comparati si cumparati»; si persuasivul «Un pic mai bine pentru dumneavoastra»

Si acum, o speciala pentru baietii de pe 335

O modernizare a traditiei orale a vanzatorilor ambulanti, tipica mahalalelor de altadata, ar fi posibila, nu insa si rentabila. Singurele doua ocazii cand am pomenit la mine in carti­er anunturi venind de la masini cu megafon au fost hat, pe vremea scolii generale si erau amandoua legate de ceea ce se numeste de obicei la noi «evenimente culturale»: era vorba o data de spectacolele itinerante ale unui circ italienesc cu cort; si alta data de cele ale trupei Tandarica, cu Sanziana si Pepelea, de vazut in curtea scolii pe cauciucuri uzate (de fiecare data m-am lasat convins).

Azi, cand consumatorul este mai putin sedentar ca-n epoca «stagnarii», nu renteaza sa-l pandesti la el pe strada, ci, dimpotriva, sa-l ataci din miscare. Si pentru o astfel de vanatoare, autobuzele DAF, dotate cu foarte bune radiouri si difuzoare, sunt o capcana redutabila. De voie, dar mai ales de nevoie, toti calatorii din ele asculta acele posturi de radio care-si incep din zori programul de discoteca si care, printre «piesele» si comen­tariile englezite, plaseaza generoase calupuri de publicitate. Stratagema e simpla; nu-i nevoie de contracte, nici de bugetari, nici de planuri de marketing: de ajuns ca tinerii ani­matori ai acestor posturi comerciale sa faca dedicatii muzicale soferilor de pe liniile cu pricina [i se obtine o relatie de afaceri mai stabila decat multe altele bazate pe tone de hartogaraie.

Si astfel afli despre «Paco-de-[oferi-[coala» (o [coala de [oferi cu predilectie catre anastrofe), despre canapelele din piele, bune daca «vrei sa te invidieze prietenii», ori despre vodca «pentru oameni puternici».

Urmareste masina aceea!

Dar, se [tie, autobuzele [i tramvaiele au alt mod, mult mai specific [i mai spectacu­los de a face reclama, prin inscriptionarea flancurilor [i a spatelui cu logotipul marcii de publicizat, bineinteles pe fundalul culorii heraldice a acesteia (in jargon publicitar, bus­sticksau chiar, spre deliciul lingvi[tilor, sticku/'re). Astfel, ma[inile care erau deunazi galbui Camel pot deveni pana maine verzui Tuborg.

Uneori numele marcii este insotit de sloganul «de semnatura», cel care trebuie sa fie pe cat posibil scurt, pentru a putea fi citit in goana circulatiei: Tu si Tuborgi Dae­woo/ Forta tehno/og/'e/i Coumbia God/Greu fara ea Mai greu, dar nu imposi­bil, e cu serialele saptamanii de la Pro TV, programate de asemenea pe caroseria auto­buzelor, cu tot cu ziua [i ora difuzarii

A[tepti in statie? Autobuzul intarzie, ce-i drept, ca [i altadata, dar tu nu te mai plic-tise[ti la fel de rau, caci acum iti tin companie afi[ele [i panourile din refugiu. Iar, vara mai ales, e foarte putin probabil sa scapi de radio, [i implicit de reclamele radiofonice, in statii, caci negustorii din chio[curile refugiului sunt mari melomani (daca nu cumva a[teapta [i ei dedicatii).

Dar sub pamant, in imperiul dezolarii

. [i al regiei Metrorex, panourile cu reclame se-ntrec parca sa compenseze senzatia deprimanta a vagaunii metropolitane - cu imagini ale naturii in toata splendoarea ei; imag­ini ale evadarii, ale aspiratiei spre vacanta in permanenta amanata; ale scurtului vis citadin bouiot[i dodo.

A[a, de pilda, timonierul barbos ca un semizeu de la Assos ne-ndeamna la «trait legenda» cu, pe fundal, o panorama mediteraneeana intrecuta ca frumusete poate doar de peisajele cu subiect ecvestru propuse de Mariboro. Un petic de cer ii invaluie [i pe tinerii motorizati de la L&M, care ne propun altceva ce trebuie trait: «momentul». In sfar[it, azurul cerului apare ca-ntr-un Magritte (cu nori[orii conformi), tocmai in cea[ca unde iti ghice[te «ziua buna» cafeaua Nova Brasiiia.

Batalii de uzura sau actiuni de comando

Una din cele mai ingenioase cai de a se publiciza a fost gasita de Camel, care si-a plasat cunoscutul simbol heraldic al camilei taman pe lampa galbena a semaforului. Imposibil sa scape atentiei - a soferilor, cel putin!

Dar intreg orasul pare un front in care se-nfrunta cohorte de flamuri, culori si bla­zoane, o lupta pe metri patrati de panou, de zid orb, de bandiera transversala (pentru initiati, banner), de tabla de chiosc, de toneta, de taraba

Galbenul, am spus, e al Came/ului, care contraataca mai nou si pe campul de bleu (unde se infrunta indeobste marcile de inghetata), dupa un sezon plin de hartuielile galbui ale Kodak-uluui. Pe gama de verde, padurosul Tuborgsuporta cu tarie atacurile unor prazulii 7 Upori Fuji. Rosu-Imparat este «intotdeauna» Coca-Cola, pe langa care Lucky Strike sau L&Msunt doar niste valeti de rosu. Portocaliul a fost capturat, pare-se, de Mirinda, iar turcoazul ii revine prin forfet lui Philips. Albastrul e disputat de Rodaesi Samsung pe de o parte; de Assos si Rothmans pe de alta Cafeniul a fost cedat, fara mari opozitii, de Giobo («café do Brasii») in favoarea lui Amigo (fost «si esti ca nou», actualmente «natura braziliana»), in timp ce negrul e al «adevaratei cafele sol­ubile», Nescafé. Albul sinceritatii si simplitatii e al firmelor care pretind (cel putin) ca n-au nimic de ascuns: aici nu cosmeticele au suprematia, asa cum ne-am putea inchipui, nici detergentii (cu barocele lor discursuri despre curatenia imaculat de pura a claritatii limpezi), ci unii printisori ai tehnologiei, ca alde NEI, Xeroxori Macintosh(ultimul cu o sucursala excelent definita de un slogan-semnatura ca la carte: Arexim/Atat de sim-

piu).

In aceasta nemiloasa gherila urbana, McDonaid's e un general ambitios si inven­tiv. Nu-i ajung panourile, indicatoarele si firmele luminoase - desi pe toate astea le poseda din belsug. A trebuit sa-si puna firma, asemeni vedetelor de la Hollywood, pe trotuarul si treptele pe care calca zilnic mii de calatori (in statia de metrou Dristor), apoi pe cosurile de gunoi (langa Primarie); si chiar sa cucereasca o ultima, intangibila reduta a propri­etatii publice, M-ul din numele statiei Piata Romana, convertit o vreme in clasicul sim­bol al McDonaids-ului, «arcadele aurii» (doi cartofiori prajiti stilizati).

Pe fronturi secundare, firma de calculatoare £pimusinscriptioneaza (sau, daca vreti, branduieste) manerele din autobuze, iar firma de telecomunicatii Ericsson, cartelele de telefon.

Afiseaza-te cu mine

Oamenii-afis, numiti printr-un soi de inclinatie canibalica si oameni-sandvici, n-au prea avut succes la noi in oras. Atari afise umane, si ele semne ale unor timpuri trecute, cand publicitatea aducea mai mult a exhibitie si mai putin a viol, au fost proiectate, mai mult asa, de dragul experimentului, ori cel mult ca simple stileme nostalgice, ba de vreun ziar ce urma sa apara, ba de vreun magazin ce urma sa se deschida publicului, insa exper­imentele respective se poate spune c-au dat gres. Tocmeste un tanar bucurestean sa se plimbe cu un anunt agatat de gat si spate si fii sigur ca ori iti va trage chiulul exemplar, ascuns in vreun barulet, ori iti va sta cu amicii la taclale si tigari la colt de strada, daca nu cumva - si asta in cel mai bun caz - va lua o atitudine atat de zeflemitoare fata de el insusi, ca-ti va face mai multa anti-reclama decat un dusman dovedit.

Dar de ce sa arunci banii asa prosteste pe o reclama ce risca sa-ti fie negativa, cand e de ajuns sa-ti imprimi pe niste tricouri mai acatarii, ori pe foarte practicele sepcute -si ai pe tot sezonul de vara oameni-afis voluntari, dispusi uneori chiar sa plateasca ei insisi pentru a se arata in lume astfel branduiti. Pro TV-ul a facut acelasi lucru mai din timp, impartind caciulitele care au ajuns de mare moda nu numai printre tineri, iar Pro FM-ul - martisoarele cu sigla proprie. Dar pentru vreme urata exista de asemenea umbrele si fulare, iar sacosele, se stie, sunt bune oricand (bune de inscriptionat, vreau sa zic).

Un carnaval de tipla

Putem, largind discursul la extrem, sa admitem ca materiale publicitare de un gen aparte chiar si gunoaiele aruncate pe strada, fie ele pungi, cutii, sticle (de plastic sau chiar de sticla), ori alte ambalaje ale diverselor produse si deci ale diverselor marci, pe care in definitiv le reprezinta, intr-un soi de pars pro toto injosit, turmentat si repetitiv a la Andy Warhol.

Marea parte a bucurestenilor, despre care obisnuim sa spunem eufemistic ca sunt o patura sociala in plin dinamism, au in ei nervul si intuitia unui artist gestual: ei arunca gunoiul cu gratie, cu voluptate si cu un oarecare simt estetic innascut, la fel cum scuipa, cu sau fara emisie de coji de seminte, umpland goluri, stabilind proportii si armonizand spatii (as spune chiar spatialitati, cu o dedicatie pentru Gabriela Bidu & Co.) Pentru ca ei, atunci cand arunca ambalajul de Snickerssi cutia de Coca-Cola Light, inceteaza sa mai fie niste bieti rumani amarasteni, cu dureri, nevoi si inhibitii, sugrumati de «ce sa-i faci» si consolati de «asta e»; si se preschimba in niste occidentali nonsalanti si liberi, toti made in Beverly HMss'i fiecare «a piece of America». Macar atunci, in timp ce despacheteaza si lanseaza, cu gesturi de rebel cinematografic, ambalajul-fetis care ii desemneaza (nu e o aruncare, ci o auto-exprimare; nu o debarasare, ci o asumare), macar atunci sa se poata despacheta ei insisi de umilinta acumulata in restul timpului si sa-si vadeasca splendoarea, asemeni Cenusaresei, la marele bal citadin: e momentul dezghiocarii lor ritualice, e micul mare beneficiu pe care li-l ofera tanara noastra economie de piata.

Astfel, orice gard viu se cereimpodobit cu pahare de plastic sau carton, de la Coca sau Mac, infipte printre ramurele cu o preocupare mascata in nepasare; iar orice grilaj obliga la completarea interstitiilor sale cu ghemotoace varii de la pachete de tigari la croissant-e.

Reluandu-mi discursul aplicat, voi deduce ca un ambalaj colorat functioneaza la noi in urbe nu doar cu scopul lui initial de a atrage, ca o nada artificiala, cumparatorul, ci isi prelungeste viata mult timp dupa consum, cu concursul acelorasi bravi cetateni, indaratnici in colaborarea cu «Primaria Capitalei si REBU», dar activi in promovarea pe toate caile a valorilor occidentale (ma rog, asa cum le inteleg ei, in entuziasmul lor de patura sociala purtatoare de progres).

Un popor de telali: acestia sunt bucurestenii. Ingenuitatea si naturaletea cu care abor­deaza ei aceasta indeletnicire prin excelenta citadina - care este publicitatea - ii definesc si ii disting de minune. O anumita tensiune emotionala - intre marele bazar oriental care este Bucurestiul in mod funciar si micul Paris spre care tinde incontinuu, asimptotic si agonic - nu face decat sa-i creasca, in definitiv, farmecul.

PAVEL CAMPEANU

Spatiul social

Textul pe care vi-l infatisez astazi aici seamana destul de putin cu proiectul lui initial. Intre cele doua momente a survenit un eveniment perturbator: alegerile parlamentare si prezidentiale care au avut loc in tara noastra in 3 si 17 noiembrie. Singurul punct pier­dut cu acest prilej de opozitie este noul primar general al Capitalei, ales in iunie si pro­movat cinci luni mai tarziu in functia de prim-ministru. Purtat de aceste circumstante, elanul meu de a descrie Bucurestiul ca un spatiu social sfarseste prin descrierea lui ca un spatiu electoral. Dar procesele electorale nu sunt procese extra-sociale, marturie stand existenta unui Comitet de Sociologie Electorala pe langa Asociatia Internationala a Soci­ologilor.

Urmand exemplul dat de principalul nostru amfitrion, Raoul Granquist, in nota sa intro­ductiva, as incepe cu o zicala romaneasca, dar nu cu cea aleasa de el. A mea zice: «Schim­barea domnilor, bucuria nebunilor». Ceea ce s-a petrecut la noi nu a fost o schimbare de domni, ci de presedinti si, urmare a acestei schimbari, o imensa revarsare de bucurie populara care a durat intreaga noapte dintre 17 si 18 noiembrie in centrul Bucurestiului si mai cu seama in faimoasa Piata a Universitatii. Negand zicala, acesta nu a fost un acces de nebunie colectiva, ci expresia in stil latin a unui legitim entuziasm de masa.

Temeiurile acestei legitimitati sunt de ordin in acelasi timp psiho-social si electoral: fata de principalul sau competitor - fostul presedinte - presedintele proaspat ales a obtinut un surplus de voturi care a atins 9% la scala nationala si 25% la scala Capitalei, o difer­enta de 3 la 1. Din aceasta inegalitate statistica s-a nutrit si sentimentul bucurestenilor

Acesta este textul comunicarii prezentate In cadrul colocviului dedicat mult incercatei noastre capttaee, organizat aa sfarsttui anului trecut Intr-o atta capi­tala: Stockholm, sub eg/da dnsi'luM Suedez pentru Paaniffcarea si Coordonarea Cercetarii si a Universitatii din Umea. Initiatorul reuniunii a iost Raoul Granquist, profesor la acea universitate, un nordic angajat cu o pasiune tot mai sudica In investigarea antropologlCa a me/eagunlor dfmbovitene, bucurfndu-se de asis­tenta unui alt autentic prieten al Romaniei, Ambasadorul Suediei la Bucuresti, domnul Ragnar Angeby.

ca au avut un cuvant greu de spus in peripetiile acestor alegeri. Femeile si barbatii si mai cu seama tinerii care cantau, dansau si strigau in acea noapte inundand strazile nu erau fericiti pentru ca pur si simplu un nou presedinte lua locul celui vechi, ci pentru ca ei savarsisera aceasta schimbare pe care nu o impusesera prin sange si flacari ca in decem­brie 1989, ci prin forta votului lor, care se dovedise superioara celei a puterii de stat. Ovatiile lor se adresau deopotriva noului presedinte pe care tocmai il alesesera si probei palpa­bile ca mecanismul electoral opereaza, si deci ca democratia opereaza. Tranzitia doban­dea in sfarsit un sens, ducand de la luptele de strada la fiesta de strada, un pas hotarator dinspre haosul pre-democratic spre dezordinea democratica.

Asa cum mentionam, preferinta pentru aceasta schimbare a fost de 3 ori mai puter­nica in Bucuresti decat pe ansamblul tarii. Cum poate fi interpretata o asemenea difer­enta? Sa admitem ca in genere o capitala evolueaza mai repede decat tara - dar cu cat mai repede? Exista oare riscul ca aceasta distanta admisibila sa degenereze in alienare a Capitalei fata de restul natiunii si sa inlocuiasca supracentralizarea specifica dictaturii printr-un soi nou de centralizare democratica? Si pentru a imprima discutiei o nota mai concreta: de unde provine, in cazul nostru, aceasta considerabila distanta?

Evident, alegerile din noiembrie '96 nu reprezinta prima imprejurare care a scos la iveala o astfel de diferenta - mai ales in ultimii 7 ani. Omenirea pastreaza inca in mem­orie imaginea Bucurestiului incendiat, locul geografic al singurei revolutii sangeroase din estul Europei la acel sfarsit de deceniu. Inceputa la Timisoara, Revolutia romana avea sa izbandeasca la Bucuresti, ceea ce nu constituie nicidecum o premiera in istoria vechiu­lui continent: Revolutia franceza a fost o revolutie pariziana; Revolutia rusa a fost rev­olutia Sankt Petersburgului; Revolutia ungara din 1956 a fost revolutia Budapestei. La fel ca Varsovia ori Praga in circumstante comparabile, Bucurestiul se conforma acelei regularitati istorice potrivit careia in momente de criza nationala sau de seism social cap­italele o iau inaintea tarilor carora le apartin.

Bucurestiul nu s-a distantat de Romania sub aspect politic numai in 1989 si 1996, ci si intre cele doua date. Astfel, in chiar inima orasului s-a infiripat, in aprilie 1990, repli­ca europeana la Piata Tien-An-Men - demonstratia de sase saptamani din Piata Univer­sitatii.

Asincronismul Capitalei cu tara avea sa degenereze in antagonism de la o zi la alta. Simtindu-se amenintat de o miscare care parea sa se transforme in razmerita, presedin­tele Iliescu, beneficiarul unui veritabil triumf electoral - 85% din voturi - lansa in acele tulburi ore apeluri repetate solicitand o protectie pe care nici populatia, nici armata - si cu atat mai putin «majoritatea tacuta» a bucurestenilor - nu se precipitau sa i-o ofere. Refuzata de institutiile statului al carui sef formal abia fusese validat, protectia solicitata avea sa fie obtinuta de dl Iliescu din alta parte - si anume din partea minerilor.

Veniti de la o distanta de sute de kilometri, agresiunea lor non-selectiva, imperson­ala, impotriva locuitorilor Capitalei, era un semnal de alarma: in decursul zilelor si noptilor de 14-15 iunie 1990 ace[ti mineri - ori fal[i mineri - reprezentau tara iar victimele lor intruchipau o capitala rebela. Urmarind sa puna capat violentelor anti-guvernamentale, violentele anti-populare ale minerilor vesteau transformarea dezarticularii dintre tara [i Capitala in conflict. Opunand violentei civile o alta violenta civila, acest conflict doban­dea primele caracteristici ale unui razboi civil. Incapabil sa i[i exercite monopolul fun­damental al violentei legale, statul il transfera minerilor sub forma unui monopol al violentei, ilegal, dar legalmente tolerat in virtutea imunitatii asigurate purtatorilor sai.

Din fericire, aceste amenintatoare premise nu au ajuns sa se implineasca [i razboiul civil, inceput in fapt pe strazile Bucure[tiului, a fost evitat. Acum, dupa 6 ani, tara [i Cap­itala continua sa aiba comportamente politice distincte, dar pe o cu totul alta baza. La izvorul acestei distinctii nu se mai afla conflictul, ci disimilaritatea; ea nu se mai exprima prin gestica violentei, ci prin gestul optiunii electorale; iar esenta ei nu mai consta in incom­patibilitate, ci in inegalitatea preferintelor pentru democratie. Deosebirea dintre Capitala [i restul tarii pare sa fi atins un stadiu in care eventuala lor alienare poate avea, in cel mai rau caz, o semnificatie exclusiv politica.

Substanta acestei deosebiri a constituit-o atitudinea fata de putere, cu o inclinatie mai accentuata spre acomodare din partea tarii [i spre impotrivire din partea Capitalei. Pro­gresul in convergenta, semnalat de recentele alegeri, nu indica o evolutie a bucure[tenilor spre acomodare, ci o oboseala a acomodarii din partea tarii. Astfel, aceste alegeri nu au prilejuit numai victoria fostei opozitii asupra fostei puteri, ci [i o victorie politica a Bucure[tiului asupra Romaniei. Un simbol al acestei din urma victorii este promovarea primarului general al Capitalei in functia de prim-ministru al guvernului.

Aproape jumatate din populatia Romaniei continua sa traiasca la tara, ca atare deose­birea dintre optiunile politice poate fi privita [i ca o expresie particulara a deosebirii din­tre cultura urbana [i cea rurala. Victoria electorala a opozitiei a fost cea mai categorica in aproape totalitatea marilor ora[e. De aceea, mentionatul progres in convergenta are [i valentele unui progres in urbanizare. Dar de o jumatate de secol strazile marilor ora[e, inclusiv cele ale Capitalei, sunt literalmente inundate de torentul unei neintrerupte urban­izari incomplete, care ii absoarbe fara a-i asimila pe nou-venitii de provenienta rurala. Asim­ilarea acestei imigratii reclama succesiunea catorva generatii. Ne aflam deci in lunga etapa echivoca in care urbanizarea populatiei rurale se manifesta ca ruralizare a a[ezarilor urbane - o stare de fapt cu profunde repercusiuni pentru viata cotidiana a Capitalei, mai mult decat vizibile pe strazile ei.

Urbanizarea nu aduce cu sine in primul rand un anumit comportament electoral, ci un anume tip de convivialitate numit in genere urbanitate. In mod normal, in Romania, comportamentul electoral este activat o data la 4 ani, pe cata vreme urbanitatea este a[tep-tata sa modeleze viata de fiecare zi in detaliile ei aparent cele mai insignifiante. Dupa Erv­ing Goffman (La mise en scene de ia vie quotidienne, Ed. De Minuit, 1973) urbanitatea ar consta cu precadere in reglarea informala a contactelor fugitive care se infiripa in aria ora[elor intre persoane necunoscute unele altora, ale caror trasee se intal­nesc intamplator. Acest mod de reglare spontana are la baza politetea. A[a cum poate remarca orice observator, contactele de acest fel care au loc pe strazile Bucure[tiului nu par excesiv incarcate de politete, respectiv de urbanitate. Comparand felul cum se poarta locuitorii Capitalei in fata urnelor de vot [i felul cum se poarta unii cu altii, suntem nevoiti sa constatam ca urbanizarea a influentat mai profund primul dintre aceste comportamente decat pe cel de al doilea.

Politetea strazii este o strategie orientata spre ordonarea unor contacte care, din pric­ina efemeritatii lor, au mai vagi caracteristici de relatii umane decat de simple intersectari fizice. Spre deosebire de familiaritatea rurala, alimentata de vechi traditii, ori de curtoazia aristocratica medievala, cod al ierarhizarii rangurilor nobiliare [i al diferentierii intre sexe, urbanitatea, ca politete a strazii, inseparabila de civilizatia moderna, reprezinta o creatie culturala colectiva care nu da inca tonul dominant al peisajului oferit de strazile bucure[tene.

Traficul auto reprezinta unul dintre aspectele cele mai relevante ale scenariului care se desfa[oara zi de zi pe strazile acestui ora[. Tranzitia a produs o cre[tere enorma a numarului de ma[ini, dar nu [i a suprafetei adecvate unei circulatii auto normale. Strazilor grav denivelate [i supra-aglomerate li se adauga un straniu daltonism contractat de majori­tatea bucure[tenilor: atat conducatorii auto cat [i pietonii disting cu greutate intre culoarea verde [i culoarea ro[ie a semafoarelor. Consecintele sunt tragice: proportional cu numarul ma[inilor, rata accidentelor auto este incredibil de ridicata.

La aceasta regretabila stare de lucruri, o nedorita contributie revine metamorfozei functionale a trotuarelor. Ele nu mai asigura un parcurs ferit de amenintari pentru mer­sul trecatorilor - ci ofera un spatiu ilegal [i gratuit de parcare a mii de ma[ini [i totodata un adapost pentru puzderia de tarabe deschizatoare ale drumului catre visata economie de piata.

Pe langa aportul consistent la atmosfera haotica a Capitalei, traficul auto mi se pare in acela[i timp incarcat cu sugestive conotatii simbolice - dintre care notez:

1.Supradimensionarea circulatiei auto este un simbol ostentativ al rupturii efective cu dictatura stalinista. Sub vechiul regim densitatea automobilelor private era printre cele mai scazute din Europa; benzina era practic rationalizata [i de o calitate foarte indoiel­nica; folosirea ma[inilor «proprietate personala» era interzisa doua duminici pe luna [i intreaga iarna dupa caderea primei zapezi. Un vizitator strain care ar reveni la Bucure[ti dupa 7 ani, purtand in memorie strazile pustii [i inecate in bezna, ar descoperi cu uimire fluxul neintrerupt al ma[inilor care se scurge anevoie pe acelea[i strazi.

2.Mai toate aceste ma[ini nu se gaseau acolo inainte de 1989 - ceea ce inseamna ca, pana una-alta, cei mai multi dintre proprietarii lor sunt conducatori auto de data recenta. Acest fapt este simbolul propagarii unui nou mod de viata - [i in acela[i timp o alta expli­catie pentru frecventa exorbitanta a accidentelor de automobil.

3.Cresterea exploziva a circulatiei auto are diferite surse, dintre care una catusi de putin neglijabila este contrabanda cu masini vechi furate din tari vestice. Intalnirea noilor conducatori auto, nerodati, cu batranele masini supra-uzate nu are sanse sa diminueze amenintarile generate de traficul bucurestean. Dar hranit din belsug cu vechi masini furate, acest trafic este totodata un simbol al economiei subterane si al ponderii ei in Romania acestui sfarsit de veac.

4.Starea haotica a strazilor reprezinta un simptom, un mecanism si un simbol al starii haotice care stapaneste societatea romaneasca in aceasta perioada a istoriei sale. In cal­itatea lor de inainte-mergatori ai societatii, locuitorii Bucurestiului transfera lipsa lor de simpatie fata de legi, de norme si de reguli din domeniul circulatiei stradale in multe alte domenii, incepand cu cel al activitatii productive.

5.Caracterizat prin astfel de trasaturi, traficul auto se prezinta, sub o incidenta mai larga, ca un simbol al transplantarii disfunctionale a unor modele occidentale. Adoptarea neproductiva a unor asemenea modele se extinde de la mecanica auto la mecanismele economiei de piata.

6.Alianta malefica dintre starea strazilor, starea masinilor si proasta calitate a car­burantilor transforma circulatia auto intr-una din principalele surse de poluare a Capi­talei si intr-un simbol al indiferentei oficiale fata de morbiditatea alarmanta care bantuie Bucurestii. Oricine poate obiecta: asemenea noxe nu bantuie numai in Bucuresti, ori numai in Romania, ori numai in estul Europei - ceea ce ne conduce la o problema-cheie a asa-numitei tranzitii: de ce ne-am stradui noi, est-europenii, sa asimilam modelul occidental incepand cu noxele de care el insusi nu izbuteste sa se vindece, dar pe care noi izbutim sa le agravam?

7.Si, in sfarsit, dar nu in cele din urma, apasatoare pentru marea majoritate, diviz­iunea crescanda dintre pietoni si conducatorii auto este un simbol al principalului obsta­col cu care are de furca tranzitia: obstacolul unei noi forme de injustitie sociala. Din acest unghi, tranzitia apare ca incercarea de a inlocui formula stalinista a unei injustitii sociale conspirative printr-o formula noua care transforma injustitia sociala intr-un ostentativ spec­tacol zilnic. Nivelul la care ar urma sa se petreaca aceasta mutatie este cel al valorilor: condamnat formal ca un delict sub stalinism, accesul privat la o viata imbelsugata tre­buie acum sa fie nu numai tolerat, dar si apreciat ca o virtute.

Traficul auto in crestere nu este stanjenitor numai pentru mersul pietonilor pe strazi, ci si pentru iluziile lor despre mersul pe potecile istorice necunoscute ale tranzitiei.

ALEXANDRU BACIU

Bucurestiul tragic

7 martie 1977

Cum as putea cuprinde in cuvinte ce mi-a fost dat sa traiesc in aceste ultime zile de groaza?

Cand s-a produs cataclismul n-am priceput prea mult. S-a stins brusc lumina, s-a intre­rupt televizorul, am cautat si am gasit niste lumanari si am continuat «sa facem ordine» in odaie. Peste putin timp a venit la noi criticul de arta Radu lonescu, a carui mama locuieste deasupra noastra. Ne-a spus ca in oras este dezastru. Dar tot nu am inteles. N-a trecut mult - sa fi fost orele 23 - si prin intunericul de afara, cu o lanterna, au venit la noi bunii prieteni Mircea Alexandrescu si sotia sa. Ne-au spus si ei ca in oras este prapad, dar nici atunci nu am priceput prea bine. Catre miezul noptii, i-am condus spre casa lor, din blocul Eva, in bezna aceea strabatuta doar de palpairile timide ale lanternelor si lumanarilor. Mi s-a parut ca in Piata Rosetti, foarte aproape de noi, se prabusisera mai multe blocuri, insa asta nu mi s-a parut semnificativ pentru proportiile dezastrului. l-am condus mai departe pana la statia de autobuze din fata spitalului Coltea.

De acolo, - Doamne, nu voi uita niciodata clipa aceea - m-am uitat spre cladirea Muzeu­lui orasenesc, spre blocul unde locuia Nardi (Shifer), spre etajul unde se afla apartamen­tul lui; aici - ani si ani - am depanat atatea ganduri si acum cateva ore ii auzisem vocea impovarata de disperare. N-am vazut decat cerul, cu sclipirile sticloase ale stelelor. Atun­ci am inteles adevarul, cumplitul adevar, inspaimantatorul adevar! Si m-a tintuit spaima.

10 martie 1977

In noaptea aceea blestemata de 4 martie, ne-am intors acasa prin intunericul strabatut de luminile isterizante ale masinilor. Cu multa greutate se mai putea inca circula si in scur­tul drum de la spitalul Coltea pana la noi acasa am observat ca se prabusisera mai multe blocuri mari din apropierea locuintei noastre. Nu m-am gandit ca s-ar mai putea repeta cutremurul si, la lumina obosita a catorva lumanari pe care le aveam in casa, am inceput

Din volumul Amintirile unui secretar de redactie, in curs de aparitie la Ed. Cartea Romaneasca.

sa dam telefoane la rudele [i prietenii no[tri: n-au raspuns nici Nardi, nici sora sotiei mele, de care eram foarte ata[ati. Tarziu, in noaptea de co[mar, ne-am dus spre blocul unde statea, in strada Brezoianu nr.7: am gasit un munte de ruine

Spre dimineata, am pornit din nou spre centrul ora[ului. Incredibil ce ne-a fost dat sa vedem, noua, celor care trecusem de mii de ori pe strazile acelea ale Bucure[tiului! Ele se identifica indisolubil cu fiinta noastra. Aici am crescut, aici de fiecare loc ne leaga o amintire, o durere sau o bucurie, facand parte din mine insumi. Toate obligatiile profe­sionale ne-au purtat zilnic, ani [i ani, prin aceasta zona. Si acum nu mai existau blocurile Scala, Wilson, Nestor, Dunarea, Casandra [i atatea altele. Doar munti de ruine sub care mai palpaia poate o farama de viata marcata de spaima mortii.

14 martie 1977

De la amarata mea locuinta din strada Caimatei pana la redactia revistei Secoiui 20 (pe Calea Victoriei) unde lucrez de zeci de ani, - a trebuit sa strabat zona centrala a ora[ului de mii [i mii de ori, peisajul devenindu-mi de o familiaritate pe care o ignoram. Variam putin drumul ca sa inlatur o falsa impresie de monotonie. Cuno[team strazile pe care le strabateam sub aura tuturor anotimpurilor: a gerului sticlos de iarna, a mangaierii proaspete a primaverii, a soarelui torid de vara [i a toamnei pline de reverberatii melancolice. Perimetrul acesta central al Capitalei, pentru un bucure[tean, pentru cel care s-a nascut aici, insemna mult mai mult decat un reflex conditionat.

Destinele noastre se confunda cu ora[ul in care traim. Dar cine le poate explica pe deplin? Ce Pythie moderna ne-ar fi putut sfatui in naprasnica noapte de 4 martie? Ce gand din zona tenebrelor l-a indemnat pe scriitorul Ivasiuc sa dea un telefon atunci de la intrarea blocului Scala, acolo unde [i-a gasit moartea? Sau pe marele actor Toma Caragiu sa alerge pe scara unde s-a prapadit, in loc sa stea in camera lui, unde putea scapa? Sau pe famil­ia Caraion sa nu se duca la familia Petroveanu, in blocul din strada Bibliotecii, care s-a prabu[it? Sau pe sotii Gafita sa mai intarzie cateva minute sa ajunga aici, unde de aseme­nea fusesera invitati?

Ca niciodata, ispita de a urca pe firul necunoscut al destinului nu este mai acuta ca pentru seara de 4 martie.

8 aprilie 1977

Centrul Bucure[tiului este jalnic. In drum spre redactie sunt obligat me/eu sa trec prin zonele cele mai afectate de cataclism. Peisajul cotidian a devenit lugubru. «Inainte», stazile erau slab luminate din motive economice. Acum ard mai multe becuri, dar o multime de blocuri avariate privesc cu uitaturile goale, negre [i hade ale ferestrelor, parca inca inspaimantate. Rar, in cladirile evacuate sclipe[te temator cate o luminita. Cu toate riscurile, unii au ramas pentru ca nu au avut unde sa se duca

10 aprilie 1977

Un mare dramaturg polonez, Witckiewicz, - socotit [i el unul din pionierii teatrului absurd - are o piesa intitulata Mica noastra stabii/tate. Dupa cutremur, multi au socotit «util» sa se retraga, sa se claustreze in «mica lor stabilitate». Daca e posibil sa nu mai auda nimic despre urmarile tragice ale cataclismului, sa nu mai [tie nimic despre el, evitand chiar pe acei care puteau fi «propagatori» - voluntari sau involuntari - a tot ce avea «iz de seism». Si asta, in numele vietii, «care trebuie sa continuie»! Fire[te, fire[te, dar nu putem trece totdeauna «pe trotuarul celalalt»?

La redactie, totul parca e centrifug. Personalul Uniunii Scriitorilor s-a mutat din cladirea de pe [oseaua Kiseleff - care a fost avariata - in localul din calea Victoriei, evacuandu-ne pe noi din odaile spatioase [i elegante unde lucram. Stam acum in birourile revistei Viata Romaneasca, in «contra-tura» cu personalul acesteia.

15 aprilie 1977

Ceea ce-i cumplit de greu este sa ucidem in noi imaginile celor ce ne-au fost dragi, acelora care intrasera oarecum in reflexele noastre cotidiene, in rutina zilnica. Ele fac parte din noi [i amintirea lor obsesiva ne provoaca o cumplita angoasa, vecina cu disperarea. Cum observa foarte bine zilele trecute Ana Blandiana intr-un articol: unii din noi am devenit din spectatori actori ai seismului. Fara sa vrem, sub semnul barbar al absurdului - am devenit dintr-odata actori

21 aprilie 1977

Asta-noapte a fost un nou cutremur, ce a durat numai cateva secunde in Bucure[ti. Suficient ca sa intensifice spaima care colcaie in noi. Totul contribuie sa-ti lase un gust amar de viata, un soi de lehamite ca sa lupti pentru ea. Ca ni[te straturi de bezna - mereu [i mereu altele - care se a[tern, unul peste altul, in sufletul nostru.

Viata continua in capitala tarii, intr-un ritm sincopat, intortocheat, sinuos, impovarat de tot ce ne-a vaduvit cutremurul din 4 martie, care a pus un fel de zagaz, de bariera la tot ce voim sa infaptuim. Ca un pustiu crescand mereu in jurul nostru. Caut totu[i sa dau notiunii de «normal» un continut, care sa ma scape de alunecarea pe panta disperarii, intr-un cotidian [i a[a populat de prea multe umbre din cauza regimului in care traim.

4 mai 1977

E ceva de provizorat care plute[te permanent in viata noastra, - a celor mai multi, in Bucure[tiul atat de indragit. O atmosfera de nesiguranta acuta ca in timpul razboiului. Cautam certitudini, pe care nu reu[im sa le gasim. Traim de azi pe maine, improvizam, ca sa ne amagim, atunci cand pur [i simplu nu suntem obsedati de teama. Cea mai mica clatinare a pardoselei preludeaza parca un nou seism. Lupt impotriva acestor obsesii [i nu reu[esc

ADRIAN-SILVAN lONESCU

Un cronicar al timpului Ulysse de Marsillac

sau:

Facand parte din aceeasi familie de intelectuali straini cu multiple cunostinte, pasiu­ni si abilitati ca si Carol Wahlstein, Henri Trenk, Enric Winterhalder sau Frédéric Damé, Ulysse de Marsillac (1821-1877) paraseste pentru totdeauna Franta natala si se stabileste in Romania la 1852. Angajat, la inceput, ca profesor la Colegiul National si la Scoala Mil­itara din Bucuresti, apoi la Facultatea de Litere, tanarul Ulysse de Marsillac nu se multumeste doar cu o cariera pedagogica, sigura si recompensata dar obscura si nespec-taculoasa - el simtea chemare pentru o activitate mult mai importanta: aceea de a face cunoscuta noua sa patrie restului Europei. Era exact epoca deschiderii acestor «porti ale Orientului» spre lumea larga: revistele ilustrate se interesau tot mai mult de aceste zone aparent periferice ale continentului, presa, in general, era avida de stiri. Iar Ulysse de Mar­sillac si-a dat seama de necesitatea furnizarii de informatii direct de la sursa printr-un periodic redactat intr-o limba de circulatie, menit sa aiba audienta atat la editorii din tara cat si la calatorii aflati in tranzit ori la comunitatile straine din Capitala. In 1861 fondeaza gazeta bisaptamanala La Voix de la Roumaniece va aparea pana in 1866; intre 1868 si 1870 este redactor-sef pentru Le Moniteur Roumain iar din 1870 pana in 1876 editeaza Le Journal de Bucarest

Dar prodigiosul editor nu s-a limitat doar la gazetarie ci a avut si ambitii stiintifice. In volumul Leçon de Littérature, publicat la Bucuresti in 1859, da masura vastelor sale cunostinte literare si a extinselor sale lecturi.

S-a avantat si in cercetari de mai mare anvergura precum Histoire de l'Armée Roumaine (Bucarest 1871) care este prima sinteza de acest fel dupa savanta scriere a lui Nicolae Balcescu Puterea militara a romani. Ulysse de Marsillac acorda o mare atentie armatei moderne, contemporana lui, la a carei reorganizare si dezvoltare era el insusi martor.

Impatimit calator, dornic sa cunoasca toate aspectele vietii din tara de adoptiune, el s-a dedicat, cu precadere, memorialisticii de voiaj. Informatiile sale deveneau un util mate­rial pentru orice turist strain ajuns pe taramurile noastre. Majoritatea articolelor cu acest subiect au fost adunate in volumele De Pesth a Bucarest. Notes de Voyage (Bucarest 1869) [i Guide de Voyageur a Bucarest (Bucarest 1877). Vaporul pe Dunare, caruta de po[ta [i statiile ei, hanurile, hotelurile [i restaurantele, sistemul admin­istrativ, comercial [i educational, locurile de distractii, societatile [tiintifice [i artistice, expozitiile, plasticienii, actorii [i cantaretii i[i gasesc locul in paginile scrise, cu har [i dragoste, de Ulysse de Marsillac.

Traseul strabatut in precara caruta a Serviciului Telegrafelor [i Po[tei direct peste campurile desfundate - caci un drum anumit nu exista inca - prilejuie[te autorului pasaje memoriabile, pline de umor: «Imaginati-va o cutie trapezoidala de lemn, fara un cui, fara o ferecatura; cateva cepuri de lemn le tin locul. Aceasta cutie era a[ezata pe patru mici roti poligonale. Era umpluta cu fan. Marele lux era de a avea mult fan. Pacientul se chirce[te in fan [i se prinde bine de loitre iar patru cai urati, piperniciti, dar neobositi, mi[ca din loc [ubredul vehicul care salta peste pietrele strazilor, peste asperitatile drumurilor, peste radacinile de pe parloaga, peste faga[e, peste podurile de lemn facute de tarani [i care consista dintr-un brat de pomi putin ciopliti aruncat de-a curmezi[ul unui rau. In primul moment e[ti naucit, capul ti se invarte[te, intregul corp cauta un echilibru pe care nu il gase[te. La capatul unei ore o durere puternica iti cuprinde [alele, maruntaiele ti se rasucesc. Daca lucrul dureaza doua ore incepi sa iti aminte[ti, vag, de torturile din Evul Mediu [i, ca un divertisment alinator, ai cere sa fii intins pe [evalet sau sa inghiti plumb topit. Nu se moare totdeauna dupa acest supliciu. Atunci, tortionarul, vreau sa zic, po[tal-ionul () vine la dumneavoastra, cu un dulce suras, [i anuntandu-va ca ati ajuns, va cere un bac[i[. Ar fi bine sa ii dati. Nu ne poveste[te, oare, istoria ca hainele supliciatului apartineau calaului?»

In multiplele sale calatorii, Ulysse de Marsillac a avut posibilitatea sa admire pe bravii surugii [i costumul lor specific, plin de culoare, care ii deta[a dintre ceilalti locuitori ai satelor sau ai periferiei ora[elor ca pe ni[te fanti locali, mandri [i indrazneti: «Sunt curio[i de observat ace[ti po[talioni romani [i era o stranie idee a unui pretins reorganizator care dorea sa le indeparteze aspectul national pentru a-i transforma in po[talioni francezi. Cos­tumul lor se compune dintr-o vesta, un pantalon [i jambiere de lana alba sau bruna, abun­dent gaitanate cu ro[u [i cu albastru. O cingatoare ingusta, cusuta cu margele albe, le inconjoara mijlocul de douazeci sau treizeci de ori. Ni[te jartiere decorate cu margele [i ciucuri de lana, ni[te pantofi de piele fara tocuri, o boneta scunda din blana de miel sau un mare sombrero de fetru negru garnisit cu lungi panglici in culori vii completeaza acest costum mai mult ciudat decat gratios. Pentru a-[i insufleti caii surugiii folosesc rar bici­ul. Ei se multumesc a scoate strigate cu totul salbatice. Este mai intai o nota foarte ascutita pe care el apasa cu putere, apoi un fel de tremolo care se termina cu un fel de lung sus­pin. Noaptea, cand auzi aceste strigate in singuratatea campiei sau repetate de ecourile muntilor, [i cand te simti purtat intr-o cursa vijelioasa, in galop intins, de cai innebuniti, este un lucru impresionant [i straniu, mai asemanator visului decat realitatii. In timpul iernii, urletele lupilor acompaniaza cateodata strigatele surugiilor; ochii lor stralucesc in zapada [i boturile surescitate sufla turbate in urma carutei.»

Constient de valoarea traditiei prin care este atestata originalitatea unui popor in con­textul international al unui secol aflat in plin proces de modificare, autorul pledeaza pen­tru pastrarea tuturor formelor, inca nealterate de moda europeana: «De amorul artei, pastrati strigatele surugiilor. Pastrati-le, de asemenea, costumul. Nu ii impopotonati cu fracul stramt si ridicol al greoilor nostri postalioni. Lasati-le caciula, acest acoperamant de cap pitoresc si comod, de sub care ies, ca niste grele stalactite, valuri de par pe care nici pieptenul nici foarfecile nu-l ating vreodata; lasati-le pantalonii a la zuavde lana cafenie sau alba, cu gaitane negre; in sfarsit, lasati-le aceste aluri care nu sunt lipsite de gratie si de mandrie si pe care un pictor sau un poet le admira cu pasiune.»

De la memorialul de voiaj la arta documentaristica a pictorilor calatori nu este decat un pas. Iar Ulysse de Marsillac a stiut sa o aprecieze si sa-i releve calitatile in articolele sale, impartasind cititorilor bucuriile si trairile estetice pe care i le produsesera operele unor plasticieni de marca. Unul dintre acestia a fost Carol Szathmari. Numele sau apare adesea in paginile ziarelor franceze ingrijite de Ulysse de Marsillac in articole ample sau in notite fugare ce anunta fie sosirea sau plecarea pictorului intr-un lung voiaj prin tara sau peste hotare, fie o noua distinctie primita din partea vreunui rege sau imparat ca semn al pretuirii creatiei sale, fie aparitia unui fascicol de planse cu peisaje, tipuri umane si cos­tume:

«Dl. Szathmari se ocupa in acest moment cu strangerea tuturor elementelor pentru un album destinat sa pastreze amintirea unor clipe care dispar, unor obiceiuri care se transforma si unor pitoresti costume care fac loc fracului uniform al civilizatiei moderne. Dl. Szathmari vrea sa adune in primul rand un mare numar de fotografii care ii vor servi de modele pentru acuarele iar aceste acuarele vor fi cromolitografiate la Paris sau Lon­dra in asa fel incat sa formeze o serie de mici tablouri incantatoare care vor putea fi van­dute la preturi foarte moderate. Avem sub ochi primele pagini din aceasta curioasa galerie si credem ca nu vom fi falsi profeti prezicandu-i un mare succes. Moravurile autohtone si costumele nationale au disparut din clasele inalte ale societatii. Un salon din Bucuresti seamana foarte mult cu un salon din Paris. De aceea nu acolo s-a dus dl. Szathmari sa-si caute modelele. El le-a gasit in mahalale si la tara, printre tarani si oameni din popor iar arta n-a pierdut nimic coborand astfel in aceste zone, ultim refugiu al pitorescului. Am vazut tinere fete, minunate in camasile lor cusute cu aur si cu flori in par; am vazut tigani care pareau scosi dintr-o acvaforte de Callot si scene rustice amintind chermezele scolii flamande. () Pictorii poeti, precum dl. Szathmari, declama posteritatii chipurile si obiceiurile secolelor ce se duc.»

Constient de valoarea de mesaj a imaginii, de elocventa ei atunci cand insoteste stiri despre evenimente de mare importanta si-l ajuta pe cititorul pasionat sa cunoasca lumea calatorind, cu mintea si cu ochiul, prin tinuturi indepartate fara a-si parasi comodul fotoliu de acasa, Ulysse de Marsillac nu uita sa salute aparitia (sau reaparitia) unor reviste ilus­trate sau sa deplanga disparitia altora, asa cum au fost Icoana Lumeide la Iasi, ori lllustratiunea, Jurnal Universalde la Bucuresti.

Difuzarea, in iarna lui 1874, a Aibumuiui Armatei Romane - opera de referinta a fotografului [i litografului M.B. Baer, realizata la sugestia [i sub coordonarea ofiterilor de artilerie Anton Costiescu [i Alexandru Falcoianu, dupa bro[ura de uniformitate ce intrase de curand in vigoare - ii produce lui Ulysse de Marsillac un mare entuziasm, concretizat intr-o recenzie laudativa.

In paginile ziarelor sale, Ulysse de Marsillac a facut educatie estetica intr-o vreme cand mi[carea artistica era abia la inceputurile ei in tara noastra. Prin cronicile sale plas­tice, prin prezentarea muzeelor [i a atelierelor unora dintre cei mai renumiti arti[ti romani, ca [i prin anunturile laconice ale succeselor nationale sau internationale ale acestora, el indeplinea o activitate de pionierat in modelarea gustului publicului. Micile prezentari mono­grafice dedicate operei lui Theodor Aman, C.I. Stancescu, Gheorghe Tattarescu [i Nico-lae Grigorescu demonstreaza competenta cronicarului [i capacitatea sa de a starni curi­ozitatea cititorilor. Autorul i[i indeamna lectorii: «Amatorii de pictura ar face bine ca, dupa o vizita la muzeu, sa mearga sa vada atelierele catorva distin[i pictori pe care ii poseda Bucure[tiul. Ii sfatuim, in special, sa mearga sa bata la u[a D-nilor Aman, Grigorescu, Stancescu, Tattarescu, Lecca; vor fi excelent primiti [i se vor putea bucura de vederea unor lucruri foarte frumoase.»

Descriind lucrarile lui Gheorghe Tattarescu este subliniata influenta artei mae[trilor Rena[terii [i manierismului cu specificele absorbtii in umbra [i cu tonalitatile pretioase care innobileaza compozitia: «Ceea ce frapeaza in primul rand atunci cand se intra in ate­lierul d-lui Tattarescu este cantitatea de picturi reproduse dupa Scoala italiana. Daca nu [titi se ghice[te foarte repede ca Dl. Tattarescu [i-a primit educatia artistica in Italia. Ate­lierul sau este luminat de acele culori vesele [i acea limpezime de azur [i aur pe care paleta Bunului Dumnezeu a raspandit-o cu generozitate peste patria lui Rafael [i Tizian. () Opriti-va sa vedeti o copie redusa a principalei opere a D-lui Tattarescu „De[teptarea Romaniei'. Ne place mai mult prima schita, aceea pe care o poseda de atata timp muzeul din Bucure[ti. Ideea este poetica, Romania sub figura unei femei tinere [i frumoase este pe jumatate ingenunchiata [i se treze[te; la picioarele ei se vad ni[te lanturi [i o sabie franta; un inger sta in picioare langa ea; cu o mana ii ridica valul care ii acoperea frun­tea, cu cealalta ii arata, spre cer, [tiinta [i religia. In ultimul plan se vede Dunarea mi[candu-[i incet apele pe marginea campurilor romane[ti. (.)»

Pentru Theodor Aman gazetarul avea o deosebita simpatie, vorbind adesea despre personalitatea sa marcanta. In casa maestrului era, de altfel, adesea oaspete, astfel ca o cuno[tea foarte bine [i-i putea face reclama cuvenita: «() Dl. Aman [i-a construit o casa delicioasa in stil pompeian; este o bijuterie pe care o simpla privire o revela ca pe un cuib de artist. Fericit om care, tanar inca, a gasit ceea ce atatia altii cauta in van intreaga viata: norocul, mediocritas aurea, pacea, siguranta caminului [i renumele.» Prezent atat la actul creatiei cat [i in momentele de destindere ale gazdei, la concerte, serate [i baluri, Ulysse de Marsillac gasea subiecte [i pentru cronica mondena in casa pictorului: «Ser­ata ma in[el matineul dat duminica nu, luni de Dl. [i D-na Aman, a fost minunat. Invi­tatiile erau pentru duminica dar, cum se obi[nuie[te azi, s-a venit la miezul noptii [i s-a dansat pana la 5 dimineata. A fost multa lume, poate putin prea multa dar, in general, fiecare a reusit sa-si gaseasca locul; doamnele au aflat secretul de a-si etala pe parchet lungile lor trene fara a si le mototoli prea mult, iar domnii pe cel de a naviga in acest ocean de valuri de matase, de tul, de satin si dantela fara a lua prea multe epave pe tocurile ghetelor. O veselie fireasca anima petrecerea. Se dansa intr-un atelier de artist care este in acelasi timp un salon. Eleganta si poezie, vis si realitate, totul s-a reunit pentru a incan­ta. si a lasa regrete.»

De la atelierul de pictura transformat, ocazional, in sala de bal, Ulysse de Marsillac - transformat in fin cronicar monden - pornea sa faca turul marilor case boieresti si al salilor publice unde, in toata perioada carnavalului, se dadeau baluri mascate ce faceau savoarea epocii prinzandu-i in vartejul dansului si al placerilor de-o noapte pe toti bucurestenii, de la elegantii din protipendada la mahalagiii ce faceau tot anul economii pentru a le risipi in acest sezon. Unul dintre locurile preferate ale inaltei societati era Palat­ul Sutu cu spatioasele sale saloane la a caror splendida ornamentare contribuiau, in egala masura, primitorii proprietari, Irina si Grigore Sutu, ambii mari amatori de distractii rafi­nate si admirabile gazde. Ei dadeau, practic, nota sezonului, deschizandu-l si inchizandu-l cu baluri somptuoase. In 1862, cronicarul nota: «() Contrar prevederilor noastre, barbatii travestiti erau foarte putin numerosi. Dl. Adolf Cantacuzino purta cu dezinvoltura aristo­cratica a unui viconte de Letoriere gratiosul costum de curte al secolului trecut. Dl. locote­nent Ion Vacarescu avea un foarte bogat vesmant de muschetar. Dl. Ulise Cretianu era don Alonzo si dl. Serge Putowski era Pierrot; d-nii Alexandrescu adoptasera eleganta uni­forma a garzilor franceze. Numarul doamnelor travestite era mult mai mare. Am remar­cat-o pe doamna Obrenovici (nascuta Catargi) care, cu gratia sa, infrumuseta costumul cavaleresc si rebel al domnisoarei de Longueville; doamna Alexandrina Catargi (nascuta Baracnescu) era minunata in originalul ei costum reprezentand „Veselia'; doamna Maria Savescu era o micuta spaniola iar sora ei, Elena Rallet, o elvetianca; domnisoara Lucia Racovita a imbracat foarte bogatul si foarte pitorescul costum al tarancilor, la fel ca si doamna Maria Cantacuzino, purtandu-le cu o fermecatoare eleganta; cele doua surori, domnisoarele Cretzulescu, au avut fericita idee de a se costuma in anotimpuri, una fiind vara, cealalta iarna. Stapana casei, Irina Sutu, iti lua vederea prin costumul istoric al Mar-guerittei de Bourgogne. Domnisoara Eufrosina Falcoianu era taranca bretona iar domnisoara Eliza Olanescu pastorita din vremea lui Ludovic XV. Sa citam de asemenea o cocheta Esmeralda, doamna Eufrosina Manu. Nu le pot numi pe toate si regret caci aici era o profuzie de bogatie si frumusete care transforma splendidele saloane ale palatului Sutu intr-una din acele scene unde par sa aiba privilegiu exclusiv povestile din „O mie si una de nopti'.»

Cu o pronuntata nota ironica, Ulysse de Marsillac se incumeta sa realizeze chiar o statistica a unuia dintre aceste sezoane vesele si pline - acel al anului 1872: «Carnaval­ul a durat anul acesta in Romania opt saptamani si doua zile. Au fost, in medie, patru baluri pe saptamana, ceea ce da placutul total de treizeci si doua de serate dansante. Nu exista tanara care sa nu danseze cel putin cinci cadriluri pe seara si cinci sau sase hore, ceea ce da un minim de trei sute treizeci de dansuri pe sezon. Fiecare serata costa o femeie eleganta, in medie, cinci sute de franci. Ajungem astfel la un total variind intre 16 [i 17 mii de franci pentru aceste cateva saptamani de placere. Si aceasta fara a renunta la spec­tacole, concerte, loterii caritabile, subscriptii etc. Este drept ca exista resursele postului Pa[telui, cand nu se danseaza decat o data pe saptamana [i apoi venirea verii de care se va profita pentru a se face economii mergandu-se la baile din Franta [i Germania, trecand prin Italia, pentru a se tine regimul vietii ieftine.»

Interpretul preferat al bucure[tenilor era violonistul, compozitorul [i [eful de orchestra Ludovic Wiest. Numele sau pe afi[ele de concert ori de bal era o certificare a succesu­lui serii. Asigurand [i cronica muzicala, Ulysse de Marsillac nu uita niciodata sa mentioneze piesele audiate [i calitatile interpretative ale solistului, virtuozul Wiest.

Facand o legatura intre realitatile cotidiene ale epocii pe care o traia [i un viitor ideal, Ulysse de Marsillac a facut [i literatura de anticipatie prevazand multe schimbari urban­istice [i edilitare ale ora[ului capitala. Lectorul actual al acelor randuri, intitulate Bucarest en 1873, citite in paginile ingalbenite din Le Journai de Bucarestdin 1873, se infioara descoperind similitudini cu realitatile «epocii de aur» pe care le-a simtit pe propria-i piele (demolari masive, disparitia unor cartiere, modificarea destinatiei unor edificii etc.). Lit­eratul francez i[i imagina ca, in locul manastirii Vacare[ti se afla Universitatea [i cam­pusul studentesc aferent; ca Dambovita este canalizata; ca pe Dealul Spirii se afla impozan­tul Palat Guvernamental inconjurat de toate ministerele; ca in locul Hanului Serban Voda sunt amplasate Banca [i Bursa; ca in Ci[migiu s-a facut o gradina botanica iar la intrare sunt ridicate doua edificii grandioase ce adapostesc Muzeul National [i Biblioteca; ca in fiecare piata publica ori scuar este cate o fantana bogat ornamentata [i purtand numele unui erou national. Ulysse de Marsillac visa ora[ul [i guvernul utopic, pe linia lui Tom­maso Campanella [i a Cetatii Soareiui'conceputa de acesta.

Prin articolele de exegeza literara, prin cronicile de arta plastica, teatrala [i muzicala, el a fost un luminator [i un deschizator de drum intr-ale esteticii. Rar s-au reunit intr-un singur om preocupari atat de variate pe care sa le trateze cu talent [i daruire, [i cu egala competenta, intr-un stil fluent, agreabil [i accesibil unor largi categorii de cititori de limba franceza. Pentru toate acestea trebuie sa-i aducem lui Ulysse de Marsillac tributul nos­tru de gratitudine.

MARTHA BIBESCU

Sugestiuni pentru infrumusetarea orasului Bucuresti

Podurile de pini

Orasul Bucuresti ar trebui inconjurat cu o cingatoare de paduri de pini, cum e Berlinul si Bordeaux. Aleg intra'dins aceste doua orase dintre care unul e rodnic [nordic] si celalalt meridional, ca sa arat ca acest copac poate trai si in nordul si in sudul Europei.

Motive pentru alegerea acestui fel de copac:

1/. Bucuresti fiind mai cu seama o Capitala de iarna, e bine sa se aleaga un copac, care sa fie vesnic verde.

2/. Proprietatile ozonizante ale pinului sunt cunoscute si aceste paduri existand, atmos­fera in jurul orasului va fi improspatata.

3/. Padurile de pini sunt prielnice trasarii potecilor si circulatiei pietonilor, chiar daca nu se traseaza poteci. Pamantul acoperit cu ace de brad este de o curatenie si de o elasticitate foarte placuta. Nu e niciodata noroi intr-o padure de pini si spinii si tufisurile sunt foarte rare si chiar inexistente.

Curatenia padurii este o conditie foarte favorabila unei paduri destinate sa serveasca de plimbare populatiei orasenesti.

4/. Generatiile viitoare vor putea sa exploateze padurile acestea in mod rational cu folos.

5/. Cresterea Pinului Sylvestris, care ar trebui ales cu excluderea celorlalte spete a caror ramuri se rup usor si nu rezista zapezilor mari, este foarte rapida si da un copac de o inaltime frumoasa dupa treizeci de ani. Chiar tanara fiind, o padure de pini are un aspect placut.

S-ar potrivi bine in toate regiunile din Bucuresti, unde sunt balti si oglindirea intunecata a pinilor in apa ar produce efecte foarte frumoase, cari se gasesc in lacurile de pe langa Bordeaux, Bayonne, Berlin si in Japonia.

Intretinerea unei paduri de pini este foarte usoara din pricina lipsei de tufisuri si de spini de care am vorbit mai sus.

Daca acest plan ar fi adoptat, ar trebui sa se creeze numaidecat in pepinierele Primariei sectiuni intregi consacrate plantarii de pini, in asa fel ca dupa cativa ani sa se poata plan­ta un mare numar de terenuri.

6/. Napoleon III, care planuise sa impadureasca in felul acesta o mare parte din Gas-conia, obtinu rezultate minunate, care au fost imitate de municipalitatea din Berlin cu cel mai mare succes.

Propunerea de a inconjura Bucurestii, cu o regiune impadurita, a fost discutata acum cativa ani. Dar propunerea de a alege pinul a fost respinsa pe motivul ca acest copac nu e specific romanesc. Argumentul e special de absurd si merita sa fie subliniat, in cazul cand aceleasi persoane sau adeptii lor eventuali ar avea sa-si dea parerea mai curand ori mai tarziu. Daca parerea lor ar predomina, ar trebui, dintr-un spirit de nationalism rau inteles, sa smulgem din Romania toti castanii care sunt, cum se stie fiecare, copaci orig­inari din India, fara a uita ciresii, cari vin din Persia.

Servitutile

Chestiunea arcadelore legata de chestiunea servitutilor. Niciodata nu se va putea obtine un oras frumos fara a stabili servitutile absolut necesare intocmirii sale. Va trebui inceputa o lupta pe fata impotriva individualismului exagerat, care face din multe din strazile actuale ale Bucurestiului si mai cu seama din Bulevardul Colea [Coltea]¹, un fel de expozitie retrospectiva a prostului gust. Fiecare isi cladeste casa dupa planul lui, fara respect pen­tru loc, clima. Anacronismul, arhaismul, exotismul, toate bolile imaginatiei, n'au nici o stavila. Cineva a citit pe Walter Scott si construieste in Bucuresti, pe la 1905 sau 1906, un donjon gotic, impodobit cu steme inchipuite si aceasta pe bul. Coltei². Alaturi de el, rivalul sau fiindca a citit pe Pierre Loti, cladeste o moschee mai mult sau mai putin buna de locuit, cu un dom ovoid si ornamente hispano-moresti. La numarul urmator, intalnesti stilul Louis XV, cu mai multe stanci si scoici decat a vazut vreodata Mme de Pompadour³. Pana si stiinta arhitectilor romani de la sfarsitul veacului trecut, a contribuit puternic aa uratenia orasului. Cei mai bine intentionati si cei mai invatati au cladit pe la Capul Podului⁴ o imitatie a castelului din Blois⁵, sau o casa flamanda, cu totul straina sub cerul Romaniei⁶.

Lupta impotriva originalitatii desordinei in idei, pretentiilor si ridiculului, care decurge din ele, ar trebui sa fie la baza oricarei intreprinderi, pentru a schimba infatisarea orasului. Ca sa inveti pe oameni sa se gandeasca cinstit cand isi cladesc casele, e abso­lut necesar sa se stabileasca unele servituti, cari sa-l constranga sa tie seama de loc, de clima, de trecutul si de viitorul tarii lor. Un burghez din Bucuresti ar trebui sa fie man­dru de a se considera ca atare, si sa nu-si inchipuie ca e un baron din Evul Mediu, un rege al Frantei, sau un padisah.

Nu e vorba sa dea orasului un caracter de uniformitate absoluta, sau de monotonie, dau [dar] numai sa obtina oranduieli armonioase printr'o simetrie, care poate sa nu fie desavarsita in anumite cazuri, dar care, in altele, ar trebui sa fie absoluta, de ex.: pen­tru strazile pe arcade, ar trebui sa se inspire dela sistemul intrebuintat in orasele italiene sau la Paris, pentru Rue de Rivoli, adica sa se fixezeo inaltime pentru case, care sa nu poata fi depasita, nici de acoperisuri, nici de liniile generale ale cladirii, fara a dauna ornamentatia balcoanelor si ferestrelor, care va putea fi hotarata de gustul fiecaruia.

Tot astfel va fi sipentru materialul intrebuintat o strada unde arcadele ar fi facute din caramizi aparente, ar trebui sa aiba case cladite numai din caramizi aparente. Pe o strada, unde arcadele ar fi din piatra cioplita, fatadele caselor ar trebui sa fie facute din piatra cioplita. Tot astfel ar trebui sa fie si pentru o intocmire de arcade date cu var, fie el alb sau colorat. Vechea traditie romana hotara cartierelor culori anumite, cu cari casele trebuiau sa fie zugravite. Ar trebui sa se reia tema aceasta, intrebuintata cu mult succes la Petersburg, altadata.

S-ar putea obtine efecte frumoase, chiar in cartierele cele mai sarace, aplicand ordo­nanta in privinta culorilor. Culoarea ocre pentru o strada, culoarea amidonului pentru alta, sau rose, etc.

Pentru infrumusetarea orasului, tot ce poate aduce pe cetateni la ideea ca sunt o nota intr'o simfonie si ca trebuie sa conlucreze la un ansamblu, ar trebui rapandit prin presa sau prin conferinte la radio si prin toate mijloacele pe cari o propaganda inteligenta le poate intrebuinta.

Arcadele

Ca sa se dea o fizionomie Bucurestilor, care sa corespunda in acelas timp trecutului tarii, a carui sinteza trebuie sa fie orice capitala si sa raspunda totdeauna nevoilor vietii si conditiunilor climei, ar fi de dorit, ca atunci cand se vor creia strazi noi sau piete pub­lice noi, sa se ia ca tema a constructiilor, arcadele. Aceasta ar intruni numeroase avan-tagii:

1/ Strazile acoperite sunt la Bucuresti in logica lucrurilor, deoarece apara pe trecatori de intemperii iarna (caderea sloiurilor de ghiata, desghetul, etc) si impotri­va caldurii prea puternice a soarelui, vara.

2/ Boltile au fost totdeauna intrebuintate in constructiile din tara, manastiri, case bogate sau sarace, proportiile fiind modificate dupa nevoi. Boltile ar putea fi joase in unele strazi inguste si dimpotriva, inalte si monumentale in strazile noi destul de largi si marginite de case inalte.

Arcadele ar contribui mult la caracterul omogen al orasului.

Tema ar putea fi variata, mergand de la plin-centru [plin-cintru] la arcul roman sau la arcada trilobata preferata de secolele XVII si XVIII romanesti. Orasul ar trage de aici un mare folos estetic.

Curatenia trotoarelor ar fi obtinuta mai ieftin, caderile de zapada fiind in mare parte evitate.

Incepand cu primul etaj, casele cu arcade ar avea avantajul de a inainta fara nici un neajuns pe terenul strazii.

Tinand seama de Place des Visges [Vosges] la Paris si de atatea piete vesitite [ves­tite] din Italia si din orasele din Orient, Bucurestii ar putea avea la randul sau o estetica a pietei publice, care astazi in [astazi ii] lipseste cu desavarsire. Arhitectii ar putea sa se inspire dela multe manastiri cari mai exista si astazi, ca sa dea boltilor lor un caracter specific romanesc. Chiar case a caror arhitectura nu e frumoasa, ar putea conlucra la frumosul ansamblu al unei strazi, daca se iau arcadele ca baza de constructie si multe imobile vor putea astfel fi intrebuintate fara a fi daramate, construind numai o fatada noua, luand asupra strazii spatiul necesar pentru cladirea arcadelor.

Folosirea dealurilor

Dealurile Bucurestilor, care ar putea sa devie una din marile teme estetice ale orasului, sunt astazi cu totul neluate in seama, sau se fac cimitire pe ele, cum e cu unul din cele mai frumoase (cimitirul Bellu), sau inchisori (Vacaresti) sau, in cel mai bun caz, nu se face nimic. Altadata vederea lor e impiedicata cu totul, cum s'a intamplat cu Dealul Mitropoliei desfigurat de hale pe care au gasit nimerit sa le aseze la poalele Dealului sacru, Capitolului [Capitoliului], sau Acropolei Bucurestilor⁷. Lipsa de respect si de simt a convenientelor care a caracterizat cucerirea Bucurestilor de

⁷ Atunci cand a fost scris memoriul, la baza Dealului Mitropoliei se gasea ansamblul comercial principal al orasului, compus din Halele Centrale (Hala Ghica), Hala de Peste si din Piata Bibescu

Voda.

catre vulgaritatea invingatoare dela sfarsitul secolului trecut si inceputul secolului nos­tru, a facut pe Romani sa piarda simtul istoriei lor. Palatul domnilor romani se afla pe locul ocupat astazi de aceste hale urate si nehigienice⁰⁸. Din pricina lor, Col­ina Sfanta nu se vede, trebuie s-o urci ca sa vezi ca e acolo. Crearea unei piete la poalele Dealului Mitropoliei, cu vedere pana la Dambovita, ar fi un mijloc de a pune in valoarea [valoare] colina cea mai de seama a orasului prin sensul istoric pe care-l are.

Pe unul din dealurile din fata cimitirului Bellu, s'ar putea ridica monumentul dela /4d?m-CiSsi'[Adamclisi], adus la Bucuresti de catre profesorul Tocilescu. Numai prin reconstituirea monumentului asezat cu perspectiva necesara, s'ar putea reda interes acelor basoreliefuri lipsite astazi de orice interes asa cum le vedem ingramadite intr'o sala stramta fara perspectiva si fara efectele de lumina si de umbra pe care le avea un [aveau in] aer liber.

Aceste sculpturi n'aveau valoare estetica decat in locui unde se aflau,
insemnand intr'un desert marginile Imperiului si spunand calatorului ratacit intr'aceasta
campie secetoasa ca pana acolo se intindea pacea romana. Deoarece marea greseala de
a smulge acest monument, cu basoreliefurile si trofeul sau, a fost comisa de generatia
care ne-a precedat si deoarece e greu sa ie punem ia ioc acum, ar fi mai bine
sa se foloseasca aceste pietre, creind in jurul lor decorul de aer liber de altadata,
decat sa fie lasat [lasate] neintrebuintate si neinsufletite in locul unde se afla astazi. Dealul
pe care monumentul de la

Adam-Clissi [Adamclisi] l'ar domina ar putea sa slujeasca drept punct de reper ia orizontui orasuiui si ar trebui sa se aleaga in asa fei ca monumentui sa se vada de pe dealul Mitropoliei, unde este Parlamentul.

Arcul de triumf de pe soseaua Kiseleff

⁸ Este vorba despre Palatul Domnesc, supranumit «Curtea Veche».

Greselile celor cari au conceput si au executat Arcul de Triumf dela sosea sunt de mai multe feluri. Sa incepem cu asezarea sa. Este evident ca unul din defectele de cari sufera mai ales orasul nostru, este lipsa de perspective vaste. Spatiul este luxul cel mai mare al oraselor, luxul regal. Ideea de a izola ceea ce vrei constesti [sa constru­iesti] este la inceputul tuturor ceremoniilor omenesti. Aceasta este atat de adevarat incat trena hainelor regilor si cardinalilor n'are alta origina. Arcuf de Triumf de i'Etoile este frumos, nu numai prin proportiile lui, ci poate si prin spatiul liber care se intinde de la Louvre, prin Jardin des Tuileries, pana in culmea aleii Champs Elysees, printr'o panta aproape neobservata cu ociul [ochiul], dar care slujeste de minune scop­urilor lui de onoare si inaltare. Edilii nostri aveau de-aface, cu o perspectiva mult mai modesta, pe Soseaua Kiseleff. Totusi, era dela sine inteles ca trebuie cel putin sa se serveasca de ea in intregime. Ce au facut ei?⁹

Au asezat arcul lor, nu la Hipodrom¹⁰, ci in mijlocul soselei. Prin aceasta au comis o greseala de estetica de neiertat si daca orasul reuseste sa scape de acest mon­ument de meschineriesi de indrazneala si simbol totodata de pretentie si de neputinta, arcul va trebui sa fie asezat la Hipodrom sau in piata Victoriei. Aceasta piata e vasta si are o perspectiva suficienta in sensul invers. Daca arcul ar fi asezat la Hipodrom, ar trebui sa se obtina o nivelare a soselei, care sa ridice usor ultima parte a ei, in asa fel incat arcul sa fie vizibil din calea Victoriei. Tot astfel, ar trebui curatati copacii de unele craci, ca sa se vada mai bine cerul. Nu e nimic mai important pentru fru­musetea unui oras decat spatiul liber in jurul monumentelor sale. Este secre­tul cel mare al Parisului si a fost si cel al Petrogradului, de pe vremea imparatilor. Cat despre Arcul de Triumf, daca formula e pastrata din motive patriotice, trebuie inainte de toate sa se ia model dupa arcul de triumf din antichitate, cari mai exista si acum la Roma. Prostia arhitectului care a construit arcul de triumf dela sosea e aratata prin acest singur fapt: a vrut sa inoveze in materie de arc de triumf! Napoleon el insusi a pus sa se copieze arcul de triumf al lui Constantin care este la Roma, multumindu-se sa faca sa apara statuetele grandierilor francezi in locul centurionilor si lictorilor romani. Aceas­ta e destul ca sa faca din Arc du Carrousel un arc francez. Casa taraneasca, de asa zis stil romanesc, cocotata de domnul Antonescu in culmea unui arc umflat de amandoua partile, ca o corabie pe varful muntelui Ararat, nu e una din urateniile mai neinsemnate ale Arcului National dela sosea. Ea tradeaza o stare de spirit agotista [?], care a predominat in epoca celei mai grave decaderi artistice pe cari tara noastra a cunoscut-o. Milioanele cheltuie pentru cladirea si ruina imediata a acestui monument al mediocritatii, sunt pedeapsa prostului gust si al necinstei intelectuale.

Cinstea in intrebuintarea materialelor

Una din principalele cauze de uratenie a Bucurestiului modern este lipsa de cin­ste in intrebuintarea materialelor de constructie.

Ca o bucatareasa, care ar ascunde o bucata de carne de calitate proasta, acoperind-o cu sos, arhitectii au cautat sa pacaleasca, ascunzandu-si caramizile, pe cari le-au con­siderat pe nedrept, printr'un fel de snobism, ca un material inferior care trebuia ascuns cu orice pret. S'a pretins chiar ca in Romania caramizile aparente nu rezis­tau climei. Bisericuta Biserica de Argint [?], din Iasi, Bisericuta din Balteni, in judetul Ilfov, Turnul din Brebu, langa Campina, ramas de pe vremea lui Matei Basarab, sunt probe evidente de neadevarul acestei asertiuni. Necinstea intelectuala, dorinta de a parea altceva decat ceea ce esti, au invadat Bucurestii si Romania intreaga, intr'o epoca de decadere. Atunci arhitectii celor bogati au inceput sa acopere cu o spoiala groasa si urata toate cladirile lor de caramida cu speranta de a face sa se creada ca sunt de piatra sau chiar de marmora. Prea numeroasele muluri si ornamente de calitate proasta, cari impodobesc casele mai insemnate din Bucuresti, tradeaza uratenia sentimentelor cari au facut ca acest gen sa fie adoptat de aproape tot orasul, fiindca saracii au imitat pe cei bogati, cum au putut, si nimeni n'a avut curajul sa marturiseasca ca intr'o tara lipsita de cariere de piatra, toata lumea avea case de caramida. Orase foarte frumoase, ca Vicence [Vicenza], Toulouse, Stockholm si Venetia in parte, se falesc cu cladiri admirabile in cari caramida este intrebuintata cinstit si pe fata.

Trebuie sa vindecam pe Bucuresteni de prejudecata ridicula care-i face sa considere caramida drept un material inferior si care-i duce la acest mare pacat impotriva esteti­cei: parodia unui material prin altul, caramida deghizata in piatra. Trebuie sa invatam pe cetateni sa cugete cinstit arhitectura lor si modelul unei strazi, sau al unei piete compuse

in intregime din constructii de caramida, (intrebuintand caramida putin rosiatica, care e in traditia Romaniei, cum e la Balteni, Brebu, Mogosoaia)¹¹ ar fi de mare folos pentru educatia estetica a populatiei bucurestene.

Lipsa de cariere de piatra in imprejurimile orasului, il sileste sa nu intrebuinteze pia­tra cioplita decat intr-o vreme de prosperitate publica care n'a sosit inca. Cand orasul va fi bogat, vor trebui sa afle cetatenii ca pot avea din carierele de marmora din Tran­silvania marmora mai frumoasa decat cea din Italia, fiindca e tot atat de frumoasa ca cea din Grecia. O minunata inovatie ar fi atunci, pentru palate sau edi­ficii publice, sa fie imbracate cu marmora. Pana acum romanul, chiar bogat, nu se gandeste la marmora decat cand e vorba sa-si comande mormantul. El nu stie ca marmora e un material, care poate fi intrebuintat pentru scopuri mai putin triste.

In rezumat, trei feluri de materiale ar trebui intrebuintate in viitoarele constructii ale Bucurestilor: caramida, piatra (sunt cariere de piatra in Dobrogea si la Cumpulung) [Cam­pulung] si marmora, dar toate trei, pe fata. Caramida poate fi considerata ca un materi­al tot atat nobil ca celelalte doua, dar cu o singura conditie: sa fie intrebuintata fara ipocrizie.

Tot astfel trebuie sa se intrebuinteze caramida din tara sa nu se imite caramida tarilor nordice, care e de un rosu viu, si care nu se potriveste nici cu cerul, nici cu peisagiie noastre. Caramida rosie e preferata de arhitectii germani. Caramida rosiatica este caramida noastra nationala. Cladirile din caramida rosie sunt totdeauna urate si par streine in Romania. Un sentiment care a provenit dintr'o estetica de parveniti, a facut sa fie dispretuita caramida ingusta si de culoare deschisa, care e in traditia noastra. Acei cari ar consimti s-o intrebuinteze ar realiza o economie, fiindca e modul de cladit cel mai putin costisitor si ar contribui in mare masura sa dea orasului un caracter de autenticitate care-i lipseste cu totul. Un palat de marmora [caramida] poate fi tot atat de frumos ca unul de marmora, totul e o chestiune de inteligenta, si mai ales de cinste spirituala. Asi vrea sa vad aparand pe ecran, pentru educatia estetica a masselor, castelul din Ferrare [Ferrara], un monument lasat Italiei de catre printi foarte bogati cari n'au dis­pretuit caramida aparenta intr'o cladire monumentala. Reabiiitatea caramideiaparente ar trebui sa fee pe primul paan al preocuparilor acelor cari se ocupa de viitoarele infrumusetari ale orasului Bucuresti. Daca arcul de Triumf ar fi fost facut din caramizi si dupa date clasice, largi si simple, ar fi putut astepta vreme de o jumatate de secol sau mai mult, o imbracaminte de marmora, fara a deveni bataia de joc a trecatorilor, ceeace e astazi in atatea privinte.

Pietele publice

Creatiunea de piete publice se impune la Bucuresti, unde ele sunt inexistente. Nimic nu serveste mai mult la infrumusetarea unui oras si definirea caracterului sau decat pietele publice bine intelese. Paris, Londra si Roma ofera exemple stralucitoare: Place de la Concorde, Place Vandome [Vendome], Place des Pyramides, Place de la République, Place de l'Etoile, toate acestea dau Parisului aerul sau de maretie. Tot astfel la Roma, unde pietele sunt nenumarate, la Florenta, la Venetia.

Bucurestii n'au inca piete publice. Ceeace ar putea sa-i tie loc de piata publica, e deo­camdata o raspantie. Si totusi, traditia pietei publice, care este in acelas timp un targ, s'ar putea regasi chiar in origina orasului Bucuresti.

Deocamdata vad trei piete mari, cari ar putea fi creiate. Intal, paata Victor/e| care deocamdata nu exista fiindca e inconjurata de monumente urate si nepotrivite carora li s-a adaogat de curand un grup de statui concepute si executate fara nici o grij'e de armonia generaaa a pietii².

Nu se poate organiza piata Victoriei decat daca un plan de ansamblu ar supune acest spatiu unei ordonante hotarate din'nainte.

O serie de co/onade in hemiciciu, foarte simpla [simple] de piatra [,] de caramida sau marmora, dar dupa un desen simplu si indraznet, ar trebui sa serveasca drept patru paravane pentru a ascunde uratele cladiri ale palatului functionarilor¹³ si palat­ului Sturza¹⁴, si strazile invecinate, care se sfarsesc prin coltul Muzeului Antippa [Antipa]. Aceste colonade ar putea sa fie departate printr'o distanta destul de mare de mon­umentele de care e vorba, in asa fel incat sa nu le ia nici aerul si nici lumina. Daca s'ar stabili aceasta intocmire bine conceputa si executata, aceasta piata ar oferi un aspect placut ochilor.

A doua, din pietele publice de pe calea Victoriei de care ar trebui sa ne ocupam, este P/ata PalatuiuiRegal. Limitata cum este de Palatul Regal si Fundatia Carol nu se poate face mare lucru, pentru estetica ei, dar s-ar putea rid/'ca acolo un monument Regele CarolI Prin aceasta s-ar pune capat acestei particularitatt ridicule a orasuiu/', care de vre-o 60 anl inatta statul ministrilor sl oamenllor poftccl ch/'ar medloc-ri, care au slujit in timpul domniei lui Carol I si n'are nici o statue a fondatoruiui Dinastiei si comandantului Suprem al Armatei romane, care a castigat tarei neatarnarea sa pierduta de patru veacuri si jumatate. Aceasta statue a Regelui Carol ar putea fi o mare infrumusetare a pietei daca ar fi bine conceputa si incredintata unui sculp­tor care sa cunoasca dinainte proportiile pietei careia ii este destinata. Ar fi bine sa fie o statue echestra si cu acest prilej sa se revie la o veche traditie care adauga un gand de binefacere si de frumusete monumentelor de felul acesta ridicate in orasele de odinioara¹⁵. Niste fantani', ca a Roma in pata Quirinaiuiui, ar putea infrumuseta aceasta piata adaugandu-i racoare vara si calitatea ornamentala, pe care numai apa poate s'o dea pietelor pe cari le invioreaza si le infrumuseteaza mai mult decat orice. Pentru aceasta statue a Regelui Carol, care ar trebui sa fie totodata decorativa, monumentala si pro-portionata cu cadrul ei, ar trebui sa fie luate de model statuile si fantanile din Roma, cari ocupa si maretie si cu gratii foarte restranse. Nu trebuie sa ne ferim de inspiratii streine din motive de nationalism stramb si rau inteles, nationalism, care a fost pricina atator erori arhitecturale, cari s'au comis in Bucuresti in ultimii 40 ani. Influenta italiana la Luvru si in castelele de pe Loire, influenta greaca si egipteana la Roma, influenta romana si franceza la Petersburg si la Odessa, au creiat decoruri urbane minunate. Lumina tarel sl clima sa sunt destul de puternice ca sa nationalizez monumente, cari apartin ci­vilizatiei in general. Dar se cade ca fiecare sa-si aleaga inspiratia in mod rational si sa nu introduca in Bucuresti un fals gotic sau Louis XV, sau un fals stil moresc. Bunul simt si gustul dau putinta sa te inspiri fara slugarnicie si stiind sa alegi cu socoteala isvoarele de inspiratie. Tot ce tine de arta clasica se potriveste intotdeauna in mod desavarsit cu nece­sitatile monumentale ale unui oras.

A treia din pietele publice care ar trebui create si infrumusetate este piata Bibes-cu-Voda⁶, care e acum ocupata de Halele Centrale. Ea ar trebui sa serveasca de drum de intrare la MitropoHe. Inconjurata cu arcade si impodobita cu patru fantani, ea ar putea primi in mijlocul ei statuea Regelui Ferdinand. Figuri de piatra infatisand provinciile Romaniei unite ar trebui sa [se] ridice pe un vast basso-relief la poatele statuei regelui, care [a] infaptuit unirea nationala. Trebuie sa fie evitata greseala de estetica comisa de sculptorii mediocri, cari au ridicat pe piedestalul diferitelor statui ale ministrilor regelui Carol I atatea figuri alegorice ridicule, cari contribuiesc la uratenia lor prin poza lor teatrala si formele lor exagerate si importanta pe care o iau in dauna figurii centrale. Statuia Regelui Ferdinand, purtand mantila de la incoronare, coroana pe cap si sceptrul in mana, ar trebui sa fie asezata pe un soclu vast pe care n'ar apare nimic in haut-relief, dar unde figurile Munteniei, Moldovei, Transilvaniei, Bucovinei, Basara­biei, Banatului si Dobrogei ar aparea in basso-relief, ca femeile sculptate pe tronul Venerei Aldobrandini, la Roma. Aceasta ar da statuei Regelui Ferdinand I toata maretia voita.

Pentru ca aceasta piata sa fie frumoasa, ar trebui sa fie ingaduit numai la doua feluri de negustori sa ocupe locuintele din spatele arcadelor, care ar face din ea un fel de piata San-Marco. O ordonanta ar inchiria aceste locuinte numai' ibrar-ilor si florarilor.Regele prieten al cartilor s-ar gasi astfel printre lucrurile, cari i'au fost dragi: cartile si florile¹⁷.

Dambovita

Dambovita si cheiurile ei sunt una din partile cele mai urate ale Bucurestilor.Acest rau cu apa putina, cuprinsa intre cheiuri, cari te impiedica s'o vezi si ale carei [carui] maluri sunt acoperite cu o iarba saraca, merita sa di'spara. Ar putea fi acoperita cum s'a facut la Paris pentru rausorul La Bievre si pentru alti afluenti neinsem­nati ai Senei. In cazul acesta, s'ar putea amenaja un bulevard, care sa serveasca de loc de plimbare in mijlocul sau, avand la dreapta si la stanga copaci plantati in linii drepte si doua sosele paralele pentru circulatia trasurilor. Daca s'ar infaptui proectul de a aduce la Bucuresti apa lalomitei sau a Argesului' sau a amandorura, Dambovtta ar putea fi crutata, deoarece ar fi crutata [se repeta in manuscris], deoarece ar fi trans­formata in fluviu. Dar matca sa actuala ar trebui sa dispara.

Sa nadajduim ca va fi executat in curand canalul de saptezeci de kilometri legand Bucurestii cu Dunarea si in cazul acesta va trebui sa se amenajeze un port care sa se armonizeze cu ansamblul decorativ al unei parti a orasului¹⁸.Fluviile si canalurile contribuiesc totdeauna la infrumusetarea unui oras si pana acum orasul nos­tru e putin inzestrat in directia aceasta.

Lacurile

Una din frumusetile naturale ale imprejurimilor orasului nostru si care pana acum n'a fost deloc luata in seama este alcatuita de sirul de lacuri care, margineste orasul in mai multe locuri. Ar trebui curatate de trestiile, care le acopera si prin aceasta s­ar descoperi adevarata lor massa de apa. Aceste lacuri ar trebui puse in legatura unele cu altele ca sa ingaduie canotajuluisa se desvolte. Tarmurile acestor lacuri ar trebui plantate cu pini, cum s'a spus mai sus. Ele ar trebui sa fie cuprinse, in parte, in Par­cul National, care va fi creiat inspre Baneasa si pentru care cred ca s'au facut planurile.

Fundenii Doamnei

Ar fi bine sa ne ocupam si de cele cateva manastiri si biserici, care se afla in apropierea Bucurestilor si sa facem in asa fel incat sa se poata ajunge usor pana la ele. Voi lua ca pilda fermecatoarea bisericuta Fundenii Doamneial carei exterior e acoperit cu struc­turi remarcabile in genul persan. Aceasta bisericuta care este foarte frumoasa se gaseste la o departare de trei km. de Bucuresti, dar nici un strain nu stie de ea si putini romani banuiesc existenta ei, drumul care duce la ea este un sir de gropi. Acest drum ar tre­bui reparat cu scopul de a face cunoscuta acesta comoara arhitecturala crutata pana acum de sinistra opera de restaurare a carei victime sunt cele mai multe din bisericile noastre ca biserica Stavropoleos, desfigurata acum vre-o douazeci de ani¹⁹. Pentru Fundenii Doamnei nu este altceva de facut decat sa se scoata geamlacul cel urat care nu face deloc cinste tindei bisericii si pictura in ulei, care mazgaleste pia­tra sculptata a frumosului cadru al usii.

Niste tablite pentru semnalizare ar trebui puse pe drumul care duce la Fundenii Doam­nei, care ar trebui sa fie plantat cu plopi din Italia.

Tei

Proprietatea teilor [Teilor], care apartine familiei Gjika [Ghica], ar putea fi amenajata in asa fel ca sa serveasca de scop de plimbare calatorului doritor de a cunoaste trecutul tarii.

Tot astfel si Balteni.

Crearea unui Muzeu unic

Cand se vorbeste de Paris, se spune «Luvru»; despre Londra «British Museum»; despre Madrid «Muzeul Prado».

Unul din marile goluri, in caracterul orasului Bucuresti, este lipsa unui Muzeu National cuprinzand totalitatea comorilor artistice ale Romaniei, care nu e prea bogata compara­tiv cu marimea tarii si cu importanta sa politica actuala. Consider ca o adevarata rusine nationala aceasta neputinta in care ne aflam de a arata turistului strain un loc, unul singur in care sa-si faca o idee despre ansamblul civilizatieii romanesti. Sunt desig­ur presarate prin Bucuresti, o puzderie de muzee, institutii particulare sau publice, cari se intituleaza toate cu fala «muzee». E greu de patruns in aceste localuri, imprastiate prin oras si a caror adrese numai cativa initiati le cunosc: Muzeul Kalindoru [Kalinderu], Muzeul Casei Bisericii, Muzeul Simu, Muzeul Thoma [Toma] Stelian, Muzeul Teodor [Theodor] Aman, Muzeul Anti'ppa [Antipa], Muzeul Tigara-Samurcas [Tzigara-Samurcas], Muzeul Academiei etc. Nimeni nu poate sa iasa din incurcatura, nici calatorul strein, nici provincialul si nici cetateanul din Bucuresti. Aceasta multime nu e justificata de prea mul­tele bogatii artistice si din nefericire numai de vanitatea copilareasca si rau inteleasa a amatorilor sau a directorilor institutiilor publice. O campanie de presa ar trebui inceputa fara intarziere in aceasta privinta. Ar trebui numaidecat creat un singur muzeu, care sa ia numele, rangul si locul unui muzeu national, vast si in stare sa contina toate colectiile imprastiate prin oras si chiar in tara. Acest muzeu ar cuprinde[,] afara de colectiile de pictura straina[,] manuscrise ca la «British Museum», sali consacrate arheologiei[,] altele consacrate etnografiei, preistoriei, artei religioase, etc. Ar fi de dorit pentru gloria dinas­tiei si pentru stralucirea orasului, ca acest muzeu sa cuprinda in mijlocul sau si la locul de cinste coroana regala. Imparatii Austriei si regi [regii] Spaniei au inteles aceasta nece­sitate morala, de a incuraja gustul pentru arte si au daruit muzeului din Capitala tablourile marilor maestri, chiar cand infatisau pe stramosii familiei suverane. La Madrid, la muzeul National se gasesc tablouri apartinand coroanei infatisand pe stramosii M.S.Catolice pictati de Tzitzian [Tizian] si Velasquez sau de Goya. Tot astfel e si la Viena sala numita Velasquez. Tablourile din colectia regala actualmente imprastiate parte in palatul din Calea Victoriei, parte la Peles, parte la Cotroceni si chiar la Bran, nu prezinta nici un folos pentru educatia estetica a Romaniei si pentru prestigiul artistic al tarii fata de strainatate. Daca pilda ar veni de sus prin creierea acestei sali regale, care ar trebui sa poarte numele fondatorului ei Regele Carol I, fara indoiala colectiile particulare ar lua curand calea muzeului national. Donatorii ar putea fi indemnati cu indemanare sa imite darnicia regala. Amorul-propriu al fiecaruia ar putea fi satisfacut prin numele dat salii cuprinzand operele lasate muzeului prin testament, cum sunt, la Louvre, donatia Rothchild, sau donatia Visconti, etc.

In Romania si chiar in Bucuresti, sunt destule bogatii artistice pentru un muzeu cen­tral, dar desigur nu sunt destule pentru atatea muzee mici, rau intelese, rau concepute si nestiute de public. Statul ar trebui sa centralizeze cu indrazneala, sub impulsia unei singure directii. O adevarata economie ar putea fi realizata prin creierea unui muzeu unic, prin vanzarea imobilelor sl terenurilor muzeelor individuale ca muzeul Tigara [Tzigara] (neterminat inca), muzeul Aman (casa particulara), muzeul Kalinderu, etc. Pentru creiarea acestui muzeu national, unic si complet, in care toata viata artistica, veche si moderna ar putea fi centralizata, locul cel mai potrivit mi se pare vechea manastire Vacaresti, astazi prefacuta in inchisoare de Stat -Marimea cladirilor, interesul lor arhitec­tural, frumusetea locului care domina Bucurestii cam in felul cum Escurialul domina muntii Castiliei, se potriveste de minune acestui proiect. Pentru Stat, restaurarea acestei cladiri ar fi usurata prin economia realizata asupra muzeelor de astazi, cu incalzirea si intretinerea lor si prin beneficiile realizate prin vanzarea lor sau intrebuintarea lor drept case de raport. O iinie de tramvaysi un bulevard ar fi suficiente pentru ca sa se poata ajunge in zece minute din centrul orasului la Vacaresti. Vatea Plangerii, care se intinde la poaleee manastirii, ar putea fi prefacuta cu putina cheltuiala intr'un parc minunat care sa poata contine sarcofagiile si fragmentele de monumente romane, cari incurca astazi salile inguste ale muzeului Academiei. Curtea interioara a manastirii, atat de vasta, si descurcata[,] desbarata de baracele cari o desfigureaza astazi, ar putea sa adaposteasca cateva din sarcofagiile romane imprastiate prin tara. Sali vaste ar putea fi amenajate in cladirile cari astazi servesc drept inchisori si s'ar putea degaja elegantele arcade cari sunt zidite si reda astfel manastirii Vacaresti vechea ei splendoare.

Paraclisul si biserica cari se afla in mijlocul curtii si turnul de intrare sunt monumente admirabile din secolul XVII-lea [XVIII-lea] romanesc. Ar fi putin lucru de facut ca sa fie puse in valoare si aceste trei frumoase exemple de arhitectura ar mari interesul muzeului care s'ar gasi intr-un cadru armonios, dovedind prin el insusi ca in aceasta tara a existat o veche traditie respectabila si respectata.

Expozitiile anuale cari ar aduce la Bucuresti comorile si moastele de pe la manastir-ile departate, ar putea atrage pe multi straini si daca muzeul ar fi definitiv instalat la Bucuresti, colectia regala din muzeu ar atrage desigur pe toti amatorii de Greco de pe lume. Valoarea universala a acelor tablouri atragand atentia amatorilor de arta din toate tarile, ar face cunoscute comorile artistice propriu zis romanesti.

Lipsa unui muzeu national in capitala unei tari astazi tot atat de mare ca si Italia, este o adevarata rusine si bataia de joc a vecinilor rauvoitori, ca Ungurii, de pilda, cari nu uita sa atraga atentia strainilor asupra acestei lacune fatale pentru bunul renume al Bucurestilor si in consecinta al intregei tari.

Ideea de a strange toate bogatiile artistice, estetice si arheologice ale tarii intr'un sin­gur loc este inca atat de departe de conceptia si de preocuparile concetatenilor nostri si ale guvernantilor lor, incat ar fi fost nevoe de o adevarata campanie de presa care sa interese [intereseze] opinia publica si sa obtina adesiunea publicului la proectul acesta care ar trebui realizat cat de curand daca voim sa castigam de partea noastra opinia lumei civilizate.

Printre numeroasele idei de la cari s'ar putea inspira pentru alinierea gradinilor din Valea Plangerii, o alee amintind Aliscany din Provence [Les Alyscamps din Arles] ar fi foarte frumoasa si usor realizabila. Sarcofagii si fragmente de pietre funerare romane sunt asezate la dreapta si stanga unei atei formate dn copaci dn uudeeaale caror flori trandafirii astern primavara un covor parfumat sub pasii trecatorilor si, cazand pe piatra sarcofagiilor, amintesc vechile ofrande de flori aduse Proserpinei si zeilor din Infern.

Rezumat

1)    Bucuresti. Imprejurimile lui. Impadurirea judetului Ilfov - padurile de pini.

2)    Orasul pe arcade. Solidaritatea impotriva individualismului; randuielile; servitutile
necesare.

3)Punerea in valoare a dealurilor din Bucuresti.

4)Arcul de Triumf dela sosea luat ca tip de monument anti-estetic.

5)Cinste in intrebuintarea materialelor. Caramida si marmora - materiale romanesti.

6)Pietele publice.

7)Regimul Apelor: Dambovita, lacurile.

8)Imprejurimile pitoresti. Fundenii. Tei

9)Creiarea unui muzeu unic.

ALEXANDRU BELDIMAN

Filaretul

Ceea ce imi propun in cele ce urmeaza este sa schitez o posibila tema pentru revi-talizarea unui cartier bucurestean, Fllaret. Asa cum rezulta din insiruirea seaca a datelor prezentate mai jos, desprinse din Istorii ale Bucurestiului - Ionescu-Gion, Iorga, Giures-cu, Potra, Berindei etc. - Filaretul a avut momentele lui de maretie, dar si de decadere, asa cum este si cel de astazi cand cartierul pare cazut in uitarea de sine. Parcurgandu-l in mai multe randuri am avut, in ciuda starii in care se afla, sentimentul a ceea ce numesc un important potential de revitalizare. Acest sentiment mi-a fost indus de prezenta inca majestuoasa a Parcului Carol; de existenta unor constructii frumoase si interesante cu ridicate posibilitati de refunctionalizare - Gara Filaret si Arenele Romane -, de prezenta constructiilor industriale care nu mai au viitor in aceste locuri si care pot fi reinvestite cu functiuni noi; precum si de existenta unor terenuri libere sau eliberabile si nu in ultimul rand de apropierea de perimetrul operatiei Bucuresti 2000, care, in urma concursului international de urbanism a devenit o prioritate pentru Municipalitatea Bucurestiului.

Operatiuni similare se fac in marile orase ale Europei¹, la Berlin de exemplu, dar mod­elul la care am sa ma refer este Parisul. Ma gandesc la o realizare relativ recenta, inceputa in anii '70 si terminata - daca se poate vorbi de un oras terminat - foarte de curand, in anii '90; este vorba de cartierul La Villette situat in nord-estul orasului de pe Sena, langa Porte de Pantin. Aici se aflau abatoarele Parisului si alte industrii conexe, decazute ca urmare a schimbarii modului de productie a carnii.

Gasim astazi in aceste locuri un splendid parc, presarat cu foarte mediatizatele foiles - ambele desenate de celebrul arhitect elveto-franco-american Bernard Tschumi - Cen­trul Muzicii si al Dansului, concepute de superstarul Christian de Portzamparc, Premi­uf Pritzker² in 1995, Muzeul Tehnicii si celebra Geoda, al caror arhitect este Adrien Feinsilber. Nu mai vorbesc de frumoasa restaurare a Pavilionului Vamii³ datorata lui Bernard Huet, situat pe Canal de l'Ourq, la extremitatea de vest a ansamblului si de restau­rarea si reconvertirea uneia dintre halele industriale pastrata ca martor, ce a fost trans­formata intr-un centru cultural. Aici au avut loc spectacole cu Trilogia lui Andrei Serban, in anul 1990 sau 1991.

Aceasta transformare a unei zone decazute a Parisului a fost posibila gratie existentei unei vointe politice conjugate, aceea a Presedintiei Frantei, a Guvernului si a Primariei Parisului, care avea ca tel refacerea (imaginii) orasului lumina, dupa o lunga perioada gri, in care calitatea arhitecturala si urbanistica nu a interesat societatea franceza.

Instrumentele alese pentru buna ducere la sfarsit a operatiei au fost calitatea pro­gramului (alegerea functiunilor) si valoarea proiectelor de arhitectura. Mentionez ca aces­tea au fost selectionate de cele mai multe ori in urma unor Concursuri.

Pentru stabilirea programului, cred ca trebuie inceput cu o informare asupra istoriei locului. Rezultatul, chiar daca nu are un impact direct in stabilirea acestuia, se insinueaza in program, generand o continuitate necesara la nivelul structurii urbane si locuirii.

Iata deci o posibila fisa a locului:

Urme de locuire in epoca fierului.

In perioada Evului Mediu zona viticola, pe care Gh. Baritiu o mai gaseste la 1832.

La inceputul secolului al XVII-lea, domnitorul Radu Serban construieste aici un iaz, cunoscut ca Iazul lui Serban Voda, mentionat in acte la 1632, 1668 si 1672.

1792-1793 Mitropolitul Filaret al II-lea construieste o fantana celebra in epoca. Ea avea forma unui chiosc cu parter si etaj; la parter, dintr-un perete de marmura ieseau 8, dupa altii 12 tevi ce captau 4 izvoare din dealul vecin. Tavanul era tot din marmura; la etaj se accedea pe o scara, din marmura si ea, la un loc de priveaaa, marginit de 7 coloane din piatra sculptata si acoperit cu olane. De streasina erau agatati clopotei de sticla ce scoteau sunete cristaline, cum erau pana nu de mult la Vila Minovici.

In secolul al XVIII-lea aici era hc de petrecere unde lautarii cantau: Frunza verde de cicoare/ La Fllaret la izvoare/ Muit e umbra si racoare/ Si apa racoritoare. Domnii fanarioti isi aduceau apa pentru baut fie de la Pantelimon, fie de la Filaret.

In timpul Domnitorului Mavrogheni (1786-1790), aici se afla un important cimp de instructie.

La 1825 Kloskul cu fantana este transformat in Fabrica de testemele (basmale). Probabil la aceasta epoca face referire Ion Ghica cand spune «apa din cismeaua Filare-tului era totodata un izvor de sanatate si de bogatie. Vara campia era acoperita de lucratoare, fete si neveste, mestere, calfe si ucenice, care limpezeau testemelurile la fan­tana, dupa ce mai intai fixau culorile cele vii, muindu-le in piatra acra, le intindeau la soare pe iarba cantand doinele noastre      ».

O parte din canalizarea orasului este deviata catre lacul Filaretului.

1843 - Societatea politica secreta Frata este intemeiata de catre Balcescu, Ion Ghica, A.G.Golescu si Cristian Tell prin juramant pe Campia Filaretului.

1848 - pe Campia Filaretului se tin marile intruniri ale Revolutiei. Aici, pe o tri­buna ridicata, marcata la fiecare colt de un steag tricolor, vorbesc oratorii, aici au loc marile manifestatii de la 15 iunie si 25 august, aici depun steagurile si juramantul de credinta delegatii din toata tara, si tot aici este primit trimisul Inaltei Porti, Suleiman Pasa.

Pe parcursul secolului al XIX-lea Campia Filaretului a fost locul de petrecere al poporului in zilele de sarbatoare. Arnautii din curtile boieresti faceau aici exercitiile de calarie dar o parte din teren nu era decat o mocirla unde se scaldau bivolii si pasteau boii. In mijlocul campului se afla o fantana, in jurul careia se adunau sacagii care vin­deau apa prin oras, in mahalalele unde nu se gaseau cismele.

1859 - la Filaret si in Piata Unirii se strang partizanii unionisti pregatiti pentru a interveni in eventualitatea nealegerii lui Cuza de catre boierii munteni.

1869 - se construieste pe dealul Filaretului prima gara bucuresteana.

1871 - se inaugureaza Uzina de gaz pentru iluminatul orasului.

1879 - se infiinteaza Fabrica de chibrituri.

1883 - se infiinteaza Uzinele metalurgice Wolff.

1906 - are loc celebrarea a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Se organizeaza marea expozitie internationala in Parcul Carol, care este creat pentru sarbatorirea aces­tui eveniment. Lucreaza la realizarea parcului si a pavilioanelor expozitiei, printre altii, arhi­tectul peisagist francez E. Redont, arhitectii romani Stefan Burcus, Victor Stefanescu, I.D. Berindei, sculptorii Dimitrie Paciurea, Frederik Storck, Filip Marin, inginerii Elie Radu si Grant, comisar general al manifestarii fiind Dr. Constantin Istrati. La inaugurarea aces­tui eveniment primarul Romei, contele de San Martino, aduce in dar Bucurestiului sta­tuia reprezentand Lupoaica Capitolina.

Cu aceasta ocazie se fac o serie de cercetari geologice, aici realizandu-se cel mai adanc sondaj - 1009 m; din care rezulta ca pe acest teritoriu se afla cel mai gros strat de argila - 12 m - de pe teritoriul Bucurestiului.

Se construieste, in dreapta Garii Filaret, cartierul Inter.

1913 - se construieste Fabrica textila Filaret.

1921 - expozitie internationala de mari proportii.

1935 - cu ocazia 'Lunii Bucurestiului' se organizeaza ultima mare manifestare in zona Filaret, Expozitia Urbanistica. Cu aceasta ocazie se construieste la intrarea in parc, dupa proiectul arhitectului Octav Doicescu si al sculptorului Mac Constantinescu, fanta­na Zodiacului.

1958 - se construieste mausoleul eroilor comunisti de catre un colectiv condus de arhitectul Horia Maicu.

Ce concluzii se pot desprinde din aceasta insiruire de date:

1)   Filaretul a fost tot timpul prezent in istoria Bucurestilor.

2)Ca si istoria urbei si a tarii, are, asa cum aminteam la inceputul acestui text, momente de grandeur et decadence. Superba fantana a lui Filaret devine, la relativ scurt timp de la darea ei in folosinta, fabrica de testemele, Iazul lui Serban Voda devine egout, Campia Filaretului este loc de instructie militara si de plaisance, dar mlastina numai buna pentru bivoli era parte integranta a locului. Pe Campia Filaretului se depune juramantul de credinta Revolutiei, dar tot aici este primit si emisarul Portii sosit sa juguleze revolutia. In fine, frumosul parc Carol, mandrie a Capitalei la inceputul secolului, intra intr-un con de umbra dupa 1935, iar sub comunism este obligat sa suporte mausoleul mai sus mentionat.

3)Acest teritoriu a avut functiuni diverse: politice, economice, de agrement, cultur­ale.

4)   Locul are forta.

Incarcate de istorie, Dealul sl Campia Filaretului sunt astazi, la sfarsitul mileniului al II-lea, ca atatea alte parti ale orasului, intr-o stare de cvasi-abandonare. Gara Filaret, remar­cabil monument de inginerie, opera a lui Anghel Saligny, este mai mult sau mai putin un loc parasit! Importanta zona industriala nu pare a fi foarte activa, si, oricum, restructurarile ce incearca sa puna astazi economia romaneasca in miscare vor atinge intr-un fel sau altul aceasta veche asezare industriala a Bucurestiului, determinand dezafectarea multo­ra dintre fabrici si mutarea celor poluante.

Parcul Carol si-a pierdut caracterul initial o data cu aparitia in anii '50 a monumentului eroilor comunisti prin demolarea celebrei grote si pare iesit din circuitul major de loisir al bucurestenilor. Arenele Romane sunt folosite de una-doua ori pe an. Numai Institutul Meteorologic este activ in aceasta zona, fiind singurul care mai face sa se pomeneasca numele Filaret in mass-media.

Frumoasa lotizare Inter sau interesantele locuinte de pe str. Fabrica de Chibrituri sunt, ca mai toate constructiile orasului, intr-o stare in care numai ochiul avizat mai poate vedea calitatea arhitectural-urbanistica initiala.

Partea de sud a Bucurestiului are tendinta sa decada. Dezvoltarea orasului in secolul al XX-lea, mai ales catre nord, a facut ca centrul sa migreze din zona Pietei Unirii-Sf. Ghe-orghe catre miazanoapte. Perimetrul care defineste centrul de astazi fiind cel cuprins intre Calea Victoriei cu zona adiacenta catre vest, Piata Victoriei - poarta de intrare in centrul orasului, la nord, sirul de bulevarde Lascar Catargiu, Magheru, Balcescu, Bratianu si zona adiacenta la est si Bulevardul Unirii ca punct terminus la sud. Si pentru a fi rigurosi, tre­buie sa includem axul est-vest (bulevardele Carol si Elisabeta, intre piata cu fantana lui Pache Protopopescu si Facultatea de Drept) care genereaza, intersectindu-se cu axul nord­sud, la grande croisée⁴ a Bucurestiului in Piata Universitatii.

Este un fapt indeobste cunoscut ca, pentru ca arhitectura sa mearga, trebuie ca economia sa mearga.

Admitand ca acest lucru se va intampla, ce ar trebui facut pentru a lumina harta Bucurestiului in aceasta zona?

In primul rand ar trebui pus in opera proiectul castigator al Concursului Bucuresti 2000 datorat echipei hamburgheze condusa de arhitectii Meinhard VON GERKAN si Volk-win MARG, declarat fara echivoc de catre juriul international castigator al premiului intai.

Guvernul Romaniei si Primaria Bucurestiului au la indemana un exceptional instru­ment si au datoria morala fata de bucuresteni sa treaca cat se poate de urgent la fazele urmatoare, prima avand ca scop elaborarea si aprobarea unei legi care sa acorde un statut terenului supus concursului⁵.

Revitalizarea Filaretului situat in proximitatea zonei «Bucuresti 2000» ar prelun­gi spre sud refacerea orasului, consolidandu-l. Ea ar trebui sa inceapa cu Parcul Carol insusi. Fata de acest subiect se pot adopta, grosso-modo, doua pozitii; prima ar cons­ta in aducerea parcului la forma sa initiala, varianta scumpa, caci necesita demolarea mon­umentului din granit rosu de Carelia, mai sus citat. A doua presupune regandirea par­cului plecand de la starea sa actuala, si ea scumpa caci necesita reconversia monu­mentului eroilor comunisti, intr-o functiune care sa aduca public in parc - de exem­plu un observator astronomic popular - care sa transforme parcul intr-un loc atractiv si viu, ceea ce nu este astazi.

O a doua categorie de interventii ar trebui facute asupra zonei industriale, care isi va pierde, din motivele aratate mai sus, vocatia. Halele industriilor ce se vor dezafecta vor trebui reconvertite. Vor putea aparea astfel programe precum:

spatii de invatamint universitar - un prim pas este deja facut prin implantarea Uni­versitatii Romano-Americane in zona;

ateliere pentru artisti plastici, arhitecti, studiouri pentru muzicieni, scriitori, oameni de teatru si cinema, - cum la Paris este la Cité des Arts, - ateliere pentru artizani, dar si studiouri de televiziune, spatii specializate pentru producatorii free-iance de imagini video, cum exista la Bruxelles si Amsterdam, sali de expozitie, studiouri de teatru, sali

de cinematograf, centre de fitness, birouri si chiar hoteluri.

Terenurile ramase libere sau foarte prost utilizate - si ele sunt numeroase la sud de Gara Filaret - vor trebui investite cu functiuni diverse a caror mixitate sa faca cartierul activ o perioada a zilei, dar si a saptamanii, cat mai indelungata.

O lotizare care sa presupuna in egala masura locuinte sociale si apartamente avind un standard ridicat, cum traditia locu-

⁵ Vezi articolul despre Concursul International de Urbanism Bucuresti 2000.

lui o arata prin exemplele deja mentionate, cluburi, discoteci pentru tineri, restaurante, bistrouri, cafenele etc.

Un alt capitol ar consta in refunctionalizarea unor spatii arhitecturale valoroase care astazi sunt impropriu utilizate. In aceasta situatie se afla Gara Filaret ale carei peroane sunt acoperite cu o frumoasa structura metalica, si Arenele Romane. Prima ar putea deveni o sala de teatru, un muzeu sau un centru cultural. Cea de a doua, primind un acoperis demontabil si dotari anexe, amplasate subteran pentru a nu impieta asupra frumoasei arhitecturi datorate lui Victor Stefanescu, nu ar mai fi supusa aieas-urilor vremii. Aici se vor putea organiza tot timpul anului concerte, spectacole de teatru si cinema, anumite competitii sportive, expozitii etc.

Realizarea operatiilor mai sus mentionate ar avea si rostul de a activa, economic vorbind, deci implicit edilitar si arhitectural, intregul areal. La Paris, operatia din zona La Villette a generat o revitalizare in profunzime a cartierului. Pe langa functiunile deja prezen­tate aici s-au construit imobile elegante de locuinte si dotarile aferente, concepute si ele de nume mari ale arhitecturii, precum Aldo Rossi, Carlo Aymonino, Bernard Huet, Chris­tian de Portzamparc s.a. Astazi, gratie unei serii de operatii precum cea descrisa mai sus, dublate de investitii de mare prestigiu precum Mareee Luvru Arche de aa Défense, La grande bibliothèque, Parisul a devenit capitala mondiala a arhitecturii, la concurenta cu mandra Barcelona.

Bucurestiul trebuie reconstruit temeinic, pentru ca situatiile contrastante pe care le-am pus in evidenta mai devreme sa fie pe cat posibil eliminate. Programe atent studiate la scara intregului oras care sa aiba in sprijin un Regulament, eege pentru edilii sai, tre­buie sa apara in cel mai scurt timp.

Nu cred in valabilitatea tezei conform careia orasul trebuie lasat sa se dezvolte la voia intamplarii, exclusiv conform legilor pietei. Realizarile pariziene din ultima vreme imi con­firma acest punct de vedere; ele s-au facut ca urmare a unei politici prestabilite, urmarita pas cu pas. Propunerea pe care o fac nu presupune insa numai implicarea statului. Stiu foarte bine ca toate democratiile occidentale isi regleaza viata publica functie de cuplul motor: Stat - Economie de Piata. Istoria, traditia fac diferita ponderea unuia sau a celuilalt dintre termeni. (Din acest punct de vedere traditia Frantei este foarte diferita de cea a Marii Britanii de exemplu).

Cat timp insa regulile democratiei participative sunt respectate, adica locuitorii si uti­lizatorii sunt implicati in luarea deciziilor, sansele reusitei raman intacte, indiferent caruia dintre cei doi factori societatea ii acorda mai mare greutate.

Felul in care s-a facut schimbarea in Noiembrie '96, este semnul cel mai sigur al dorintei romanilor de a trai in democratie, dar exercitiul acesteia trebuie facut pana in cele mai mici detalii.

Realizarea unei operatii ca aceea propusa mai sus, poate fi o excelenta scoala a democratiei daca transparenta si interesul public vor fi puse inaintea interesului de grup si a celui personal.

In Europa mileniului trei, in care aproape ne aflam, Bucurestiul trebuie sa-si gaseasca locul; Comunitatea Europeana care va cuprinde mai devreme sau mai tarziu si Romania va fi un organism destul de diferit de cel pe care il cunoastem astazi. Rolul marilor metro­pole polarizatoare de energii si generatoare de civilizatie si cultura va creste in proportii geometrice. Inaintam catre o Europa a pofs-urilor. Bucurestiul este bine plasat in aceasta parte a continentului si personal cred cu tarie ca are forta interioara sa devina marea metropola a Europei de sud-est. Istoria lui, atat de bine surprinsa si cu caldura redata in studiul lui Serban Cantacuzino de la inceputul acestui volum, precum si indicibile semne de astazi, ma fac sa cred in destinul sau.

Schita de tema propusa mai sus, care este mai degraba - pentru a folosi jargonul arhitectilor - , o schita de schita de tema, se vrea un semnal catre societatea romaneasca in sensul celor mai sus enuntate.

Este necesar insa ca puterea politica si societatea romaneasca de astazi sa constien­tizeze acest fapt si sa-si propuna acum sa faca din Bucuresti marea metropola de miine.

MIHAI ZAMFIR

Un colt de Bucuresti

_LI

E adevarat sau vis? E primavara sau doar un vis cu primavara, cu ceata albastra plutind peste pomii abia inverziti, un vis cu strazi bucurestene marginite de case vechi, boieresti, usor darapanate si atat de frumoase cum nu pot fi decat in amintire? Probabil ca e totusi adevarat: nu visezi, ci chiar calci pe strazile familiare din centrul Bucurestilor, treci cu adevarat prin fata caselor inchise si tacute, aceleasi de ani de zile si totusi altele. E poate o visare cu mult mai mare, in care sunt acum cuprinsi toti cei din jur, nu doar tu, ci si prietenii, cunoscutii si necunoscutii, viii si mortii, intr-o lume mai adanca si mai clara decat lumea noastra. Totusi viata a inceput sa mearga altfel, de cateva luni de zile si-a schimbat cursul. Toti visam, toti viseaza - ce bine ar fi sa nu ne mai trezim niciodata!

Ameteala, de oboseala si de fericire; ceata verde-albastra a lumii din jur s-a invartit pentru cateva clipe intr-o miscare lenta. Ti-ai pierdut echilibrul. Zidul de care tesprijini e din piatra gri, solida, inaltat acolo poate cu mai bine de o suta de ani in urma. Iti revii, ai ametit doar de prea-plinul care urcase in tine sufocandu-te, de entuziasm tacut, asa cum ti s-a intamplat de mii de ori, din iarna pana acum. Timpul a trecut incet si galgai-tor, dar a trecut, copacii din jurul Pietei Rosetti s-au acoperit iar de verde crud ca in prima primavara a lumii.

Cat sa fie ceasul? E dimineata in zori, cu lumina abia sosita dinspre rasarit, sau e seara? Fara sa te uiti la ceas, facandu-ti doar putina ordine in minte, iti dai seama ca e inceputul dupa-amiezii, cam cinci si jumatate; si ca ai ametit, fara sa stii prea bine de ce, in cunoscuta piata din Bucuresti, la inceputul primaverii. Se sfarseste aprilie, luna flo­rilor. Nu vezi nici o floare, doar varfuri de iarba frageda in gradinita din jurul statuii. Asezat pe acelasi piedestal unde l-ai gasit de cand te-ai nascut, batranul Rosetti pare multumit, fixeaza cu capul intors usor spre stanga, dar cu privirea agera, bulevardul din fata: «Vezi ca am avut dreptate? Nu ti-am spus eu de atatea ori sa nu-ti pierzi speranta? Uite, lib­ertatea a invins, greu dar a invins. Toata viata am crezut in libertate, mi-am inchinat-o ei, nu regret; aici, pe strazile acestea desfundate, la Paris, la Londra, pretutindeni, am

Fragment din romanul Educatie tarzie.

spus-o si am repetat-o: libertatea invinge intotdeauna, e sadita in fiinta umana de insusi Dumnezeu».

C.A. Rosetti isi termina discursul, redevine tacut. Trage iar cu coada ochiului la bule­vard, priveste pana dincolo de Universitate, pana dincolo de Cismigiu, departe, peste sta­tuia prietenului sau Kogalniceanu si peste Cotroceni, acolo unde se sfarseste orasul si incepe campia. Gata, la drum! Ocolesti statuia prin stanga, doar n-ai sa ramai la nesfarsit sprijinit de coltul de granit intunecat, solid ca o stanca in mijlocul valurilor. Ti-ai revenit complet, e dimineata cand suna, departat, ceasul desteptator, iar imaginile somnului plutesc inca pe apa verzuie inainte de a intra definitiv in perna calda, computer fara mem­orie. Pace lor! Lasi in urma Piata Rosetti, de aici pana acasa nu mai e mult, un sfert de ora daca mergi incet - dar ce sfert de ora Strabati cartierul cel mai frumos al orasului, ai descoperit ca e cel mai frumos cand erai copil si te jucai pe strada; acum o stii cu adevarat din inaltimea anilor asezati pe nesimtite unul peste altul, formand o piramida destul de inalta. Din inaltimea ei nu te contempla patruzeci de secole, ca pe Napoleon si pe soldatii sai ajunsi in Egipt, te contempla doar patruzeci si ceva de ani, sedimentati acolo nu se stie cum, pe nesimtite, pe durata unui vis ceva mai lung cu multe scene de suferinta, dar cu si mai multe de bucurie. Pe strazile vechi si familiare, nu pasii te duc inainte, ci casele cunoscute pe dinafara - nici una la fel cu cea de alaturi, panopticum, decor pentru o piesa cu Anton Pann erou principal, un decor intins pe sute de metri. Imediat ce ai cotit la stanga din bulevard, intri in Cartierul Frumos (asa i-ai spus dintot-deauna in gand): este de fapt Cartierul Vechi, cu strazi sucite si nume ciudate, care au avut candva legatura cu oamenii ce locuiau acolo, dar care acum au ramas ca niste perga­mente in culori stinse, piese de muzeu. Strada Armeneasca, Spatarului, Arcului, Inocentei, Sperantei, Pasului De ce «Strada Arcului»? Ce arc medieval s-o fi aflat aici candva? Unde­i sunt ruinele? In fundul unei curti vaste, napadita de balarii, construita in urma cu o suta si ceva de ani, dar acum cu fatada crapata, de nerecunoscut, mai bantuie umbra Spataru­lui.

Oricat de mult ai ocoli, pierzandu-te pe stradutele in semicerc, incarligate unele cu altele, pana la urma tot ajungi pe Strada Silvestru si apoi in piata din fata bisericii; pe straduta din stanga, la doi pasi, se afla casa ta. Te apropii acum de ea fara strangere de inima. Din gheara care iti rasucea pe dinauntru pieptul a ramas doar o amintire dureroasa, repede inabusita de fericirea recenta, in care abia iti vine sa crezi. Pana la Craciunul tre­cut, erai convins ca stradutele din jurul bisericii Silvestru urmau sa fie daramate; o data cu ele, si casa ta, inghitita de gura lacoma venita dinspre Calea Mosilor. Acum, inainte de a intra pe portita din fata, te uiti curios la propria ta casa, te freci la ochi, nu-ti vine sa crezi ca mai e in picioare, la locul ei, ca nu va mai fi demolata, ci se va scofalci si va putrezi lent, ca toate lucrurile de pe lumea asta; si ca, intr-un tarziu,va fi daramata cu mila. Dar asta se va intampla peste multi ani. Asa cum arata - modesta, putin afundata in pamant, dar cu colturile zidurilor de piatra rotunjita inca intregi, asemeni unor turnuri de aparare, casa ta are toate sansele sa-ti supravietuiasca. A avut noroc si gata! Ati avut noroc amandoi, pentru ca, daca ti-ar fi daramat-o, cea mai mare parte din viata ta s-ar fi prabusit. Tot mai rar, in noptile rele, te bantuie cosmarul ultimilor ani, mereu acelasi: locuiesti intr-un bloc imens si sordid, cu multe intrari, la marginea noroioasa a Bucurestilor, si de fiecare data cand te intorci acasa te ratacesti. Nu mai gasesti blocul, nu mai gasesti scara.

Din iarna, pacea s-a lasat peste cartier. Vantul nebuniei a cazut brusc. In seara asta, te intampina o liniste calduta, cu ceata de primavara, muguri pe crengi si primul uguit de porumbei. Albastrul inserarii s-a inchis la culoare si a coborat la inaltimea acoperisurilor. Treci prin fata portii tale, ca sa mai intarzii un minut, si impingi plimbarea pana la colt, unde casa aurie a arhitectului Avramescu inchide strada. Casa impozanta: e mai in varsta decat proprietarul ei, dar nu cu mult. Somptuoasa si scrijelita de timp, cu ferestre simet­rice si luminoase, palat nezugravit de cand s-a construit; lanternele mansardei sunt la inaltimea etajului trei al unui bloc de astazi. E neverosimil de aurie - din ce material o fi construita? Pare mandra, surda si de neclintit, ca si domnul Avramescu. Poate s-au molip­sit unul de la altul. Vezi de departe chelia lucitoare, incadrata de smocuri albe, rebele; in dreptul portii, arhitectul pandeste strada cu ochi verzi-scaparatori:

Buna ziua ori buna seara, maestre! Sunt fericit sa va vad, n-am mai avut de mult bucuria

Salut, Sandi! «N-am mai avut bucuria» - lasa salamalecurile! Eu te-am vazut de mai multe ori. Ma uit la televizor - ce poate sa faca un batran singur toata ziua! Te-am vazut si te felicit, mi-ai placut.

Chiar v-am placut?

Sigur, altfel nici n-as fi adus vorba. Ai idei, ba chiar prestanta si talent. Esti facut pentru televiziune, asculta-ma pe mine. Nu ti-a mai spus-o nimeni?

Ultima data - ultima data inainte de Revolutie, vreau sa zic - am aparut la televi­zor doua minute la o masa rotunda, sunt de atunci vreo zece ani. N-am avut cum sa-mi observ talentul. Si nici altii.

Sigur ca n-aveai cum sa apari, esti baiat subtire, doar nu era sa te bagi in troaca lor.  Bine c-a trecut! De-acum, drumul ti-e liber.

Chiar credeti?

Cred. Asculta-ma pe mine, e pacat sa nu te arati mai des si sa nu vorbesti despre ce stii tu, despre arta. Esti cel mai destept dintre toti. Dintre toti cei de varsta ta, adauga prudent batranul arhitect, gandindu-se probabil ca el e inca in viata si ca nimeni nu-l va depasi vreodata.

Va multumesc. Venite din partea dumneavoastra, asemenea elogii

Sandi, fara fasoane! Nici prea multa modestie nu-i buna. Succes! Avramescu se intoarce pe calcaie cu o sprinteneala neasteptata si se retrage in casa,

dupa ce a cules ceva de pe jos. Audienta s-a terminat. Il vezi cum deschide incet usa, parca trist, cu tristetea batranetii. Il pare rau ca pe el nu-l mai cheama nimeni la Tele­viziune, ca lumea a si uitat de Avramescu, aflat inca in viata, pe o straduta ascunsa din Bucuresti.

«Si, totusi, e unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a dat Romania in secolul asta, arhitect si mai mult decat atat, artist adevarat. Cati am avut ca el? Poate pe G.M. Can-tacuzino, dar acela era prea sofisticat. Uite, Avramescu imbatraneste singur si parasit.

Asta va fi viata noastra, a tuturor? Probabil, cand treci de optzeci, e ca si cum ai fi murit pentru ceilalti. Traiesti prin accident. Cati ani sa aiba Avramescu? Optzeci si trei sau optze­ci si patru?»

Cuvintele batranului te-au facut fericit o clipa. Stii precis ce inseamna fericirea: o fur­nicatura in intreg corpul, ca un mic soc electric, placut si atatator, din crestet pana-n talpi. L-ai incercat in studentie, cand luai zece si profesorii iti spuneau ca «esti cel mai bun»; l-ai mai avut cand ti-a aparut primul studiu, erai abia in anul cinci, si toata lumea credea ca e vorba de un specialist in varsta, de un profesor universitar necunoscut. In ultimii zece ani l-ai simtit tot mai rar. De un timp disparuse cu totul. A reaparut brusc, de la Craciun incoace, cand viata ti s-a schimbat pe neasteptate. In acea zi de 8 ianuarie, era o luni, la inceputul saptamanii si al noii tale vieti, tot personalul Muzeului unde lucrezi s-a repezit pe scari vociferand, peste cincizeci de oameni furiosi, ajunsi la capatul rabdarii; au trantit de perete usa cabinetului de la primul etaj si au aruncat pe fereastra, in curte, hartiile de pe biroul intangibil al directorului. Doi cercetatori, cam betivi si cam scandalagii, i-au tras directorului naucit scaunul de sub el si l-au impins la perete din cateva ghion-turi, injurandu-l; te-ai grabit sa-l aperi, i-ai rugat sa se potoleasca - si oamenii, naivi, s­au linistit in cateva secunde, ca niste copii la aparitia profesorului. Seful se lipise de perete, era alb la fata, ai fi zis ca in clipa urmatoare o sa lesine. Acolo, pe loc, intr-o harmalaie de nedescris, ai fost saltat pe brate, aclamat prin urale si proclamat nou director. Te-ai intors sa vezi ce se intampla cu puternicul tovaras Siminie, patronul in fata caruia tremuras­erati cu totii zece ani, zi de zi: disparuse, intrase in pamant.

Cabinetul elegant, cu masa florentina de stejar si draperii de plus rosu, a stat gol trei zile; n-ai vrut sa crezi in acea mica revolutie ca in Caragiale si ai ramas incapatanat in camaruta ta de la mansarda, aparat contra intrusilor de cele cateva rafturi de enciclope­dii si dictionare de arta, ingramadite pe masuta si pe podea. Dar, peste trei zile, cand secretara ti-a adus triumfatoare hartia de numire, iscalita «Dan Petrescu, adjunct al Min­istrului Culturii», n-ai mai avut incotro: te-ai mutat, oftand, in biroul de la etajul intai unde intrasesi pana atunci doar de cateva ori, cand erai chemat; si ai inceput sa semnezi, ca in transa, mai intai increzator, apoi febril, primele zeci de hartii care faceau dreptate in Muzeu, o dreptate dupa care tanjeau toti de ani de zile. Iluzionism? Scamatorie? Sem­nai o hartie, ceva important se schimba, un om sau mai multi ieseau din biroul tau feri­citi. Si asta in fiecare zi. Unu, doi, trei oameni ieseau mereu din biroul tau fericiti, unii intrasera la tine cu lacrimi in ochi si, inainte de a pleca, te imbratisau. Parca pluteai. Ai aflat ca iti poti numi colaboratorii directi, sefii de sectii si de sectoare, si i-ai numit rapid, in cateva zile, pe cei mai buni. Atunci a reaparut furnicatura voluptuoasa, uitata din tinerete, acum din nou prezenta in clipele de agitatie fericita.

Pana la sfarsitul lui ianuarie, fetele colegilor tai din Muzeu inflorisera: pareau man­dri ca facusera in sfarsit dreptate, ca aveau acum director pe savantul cu nume de dom­nitor valah. Lucrurile reintrau intr-o ordine de mult uitata.

(Esti prea lucid ca sa nu-ti dai seama de ce te-au ales, acum cateva luni, tocmai pe tine: volumele tale despre barocul transilvanean au avut importanta lor, dar carti bune publicasera si altii; treceai drept un opozitionist tacut si discret, care nu scrisese nicio­data vreun rand despre expozitiile omagiale, dar exista totusi un mic grup de asemenea oameni. De ce tocmai pe tine? Hotarator a fost probabil faptul ca locuiesti de trei gen­eratii in aceeasi casa din centrul vechi al Bucurestilor, ca tatal tau a fost profesor de isto­ria artelor, ca ai un nume frumos, Alexandru Serban, nume ce-i face pe toti sa viseze la un trecut nobil care n-a existat, probabil, niciodata. Cercetatorii de la Muzeul Municipal sunt, ca pretutindeni in lume, snobi; doar snobismul lor, mai puternic decat judecata ori iubirea, te-a facut director - ai fi gata s-o recunosti cu voce tare in fata intregii lumi, dar asta nu intereseaza pe nimeni. Acum esti pentru toata lumea directorul Muzeului si nimeni nu-si mai pune intrebarea cum ai ajuns acolo.)

Tot «Bucurestiul bine», pentru ca exista si asa ceva, ti-a spus dintotdeauna pe numele mic, Sandi. Niciodata Alexandru, Alexandru e bun doar pentru semnat studiile din reviste savante sau pentru copertele cartilor tale, mereu cu o biserica ruinata in fundal. Pentru ca asa iti zicea tata, pentru ca asa te-a strigat intreaga familie, apoi colegii de Facultate, Sandi a fost primit cu cinste si la Muzeu. Lumea nu e un haos, e o gramada cu aparente informe, dar compusa de fapt din mici nuclee, interesate, solidare pe principiul simpati­ilor secrete. Numele Sandi a coagulat in jurul lui o mica lume de cercetatori si profesori, de muzeografi si de artisti, bucurosi sa fie primiti in casa straveche din Silvestru, sa viziteze acolo umbra lui George Serban, fosta glorie a Academiei de Belearte. La inceput n-ai fost decat fiul tatalui tau, dar apoi, mult mai mult decat asta: i-ai luat locul in mintea ultimelor generatii, pentru care Sandi Serban l-a sters discret pe batranul Serban. Fiu al profesorului mort in conditii obscure, dupa ce suferise cativa ani de domiciliu fortat, toata lumea s-a simtit datoare sa te protejeze ca un fel de rascumparare pentru suferintele parintelui tau. Lumea muzeelor si a expozitiilor, lumea publicului de la Cinemateca, lumea studentilor de la Arte Plastice (in urma cu zece ani, te lasasera sa tii un curs facultativ de Istoria artei romanesti, te plateau cu ora, dar ti l-au luat repede, speriati de numarul mare de audi­tori si de limbajul neobisnuit pentru un curs universitar) a continuat sa-ti spuna Sandi, mimand o intimitate iluzorie («Ai citit articolul lui Sandi?», «Se pare ca vor fi dati afara mai multi de la Muzeu, e o lista lunga cu Sandi in frunte», «Pentru baroc, citeste mai intai cartile lui Sandi, ale lui Sandi Serban, desigur»): aceste fraze au fost rostite de sute de ori in ultimii ani, de persoane necunoscute sau vag cunoscute, figuri pe care n-ai putea pune nici un nume. Dar cu totii sunt mandri ca il cunosc ori cred ca il cunosc pe Sandi Serban si ca fac parte deci din lumea culturala, din biata elita bucuresteana aproape muri­toare de foame.

Statuia din fata bisericii. O fi existand in tot orasul vreo statuie mai nefericita decat asta? La poalele unei Romanii corpolente imbracata in catrinta si tinand in mana, falnic, un drapel de legiune romana, soldatul ranit expira teatral, ca intr-o opera italiana. Roma­nia nici nu se uita la el, putin ii pasa de nenorocirea individuala, ea priveste semet spre viitor. Spre noi? Ce imaginatie sau, mai bine zis, cata lipsa de imaginatie! Ridicolul iti da lacrimile, noroc ca nimeni nu mai examineaza grupul insolit din gradinita de la Silvestru, oamenii trec pe langa el de ani si ani fara sa-l mai bage in seama. Un singur lucru te-a induiosat mereu la statuia din fata bisericii, echipamentul soldatului: ranitul are o pusca straveche si cartusiere, a trecut prin razboiul de la '77, a slujit si in Marele Razboi, in toate razboaiele la care armata romana a participat, serveste si acum la infatisarea sol­datului vesnic. Salve, biet ostean! Ai cazut in toate razboaiele noastre, la fel de prost inarmat, dar ai aparat de distrugere biserica Silvestru si, o data cu ea, toate stradutele din jur. Ce s-ar fi intamplat cu tine daca si strada Silvestru ar fi fost daramata? Dispareai la fiare vechi sau in fundul unei pivnite. Pentru arta n-ai fi fost o pierdere ireparabila, dar ce bine ca ai scapat! Un soldat ca tine iese intotdeauna victorios, in curand se va face seara, noapte, ramai sa infrunti intunericul pana maine in zori.

Te opresti o clipa in dreptul portii si te uiti inca o data la casa scapata de la dezas­tru. E batrana, parca din zi in zi mai mica, se afunda in pamant cu cativa milimetri in fiecare an; ai observat ca asta se intampla cu toate casele bucurestene fara etaj, construite acum un veac: se trag inapoi, cufundate in malul invizibil al orasului; doar cine le urmareste cu privire atenta si iubitoare observa dezastrul. Mai rau ca la Venetia! Cine stie ce fluviu nevazut circula pe dedesubt, rauri astupate in graba cand s-a construit vechiul oras, cine stie ce balti primejdioase si statute, cu apa neagra? Blocurile rezista, dar casele mici imbatranesc pe an ce trece, scrijelindu-se si cocosandu-se. Uite, la casa ta nimic nu mai e nou - ferestrele de la strada, doua, cu chenarele mancate, te privesc ingrijorate, jumatatea chenarului din stanga a cazut complet; marchiza dinspre curte are aproape toate gea­murile harbuite; burlanul de la colt, infundat cu frunze din anii trecuti, ar trebui inlocuit, pentru ca, de la jumatatea lui, pornesc rauri si raulete verzui ce vor cuprinde toata fatada. Zugravita din nou, in frumosul ei gri-argintiu, casa ta ar arata altfel. O stii prea bine, dar de ani de zile tot amani, n-ai avut niciodata bani pentru zugraveala, si apoi la ce bun sa repari o casa oricum sortita daramarii! Da, dar lucrurile s-au schimbat, acum.

Impingi poarta ta de lemn cu un gest automat, lemnul scartaie prietenos, plin de bucurie retinuta, fericit si el ca nu va mai fi aruncat, transformat in lemn de foc. Intri prin vechea marchiza, pastrata numai pentru ca protejeaza camera mare, sufrageria, de frigul iernii. La stanga marchizei, singurul lucru nou din toata casa, cutia postala din metal argin­tiu, mare, stralucitoare, inchisa cu lacat. Aici ar fi trebuit sa soseasca - si cateodata chiar soseau - mesajele din lumea intreaga; o deschizi de doua ori pe zi, cu aceeasi emotie de acum douazeci si cinci de ani, cand gaseai acolo prima scrisoare trimisa din strainatate. Incrustat in metal, cu frumoase litere ronde, numele tau, cadou al sculptorului Tomoioaga, dupa o vizita facuta in Silvestru, unde ramasese incantat de vechimea casei. Alexandru Serban, nume de domnitor, de fapt numele unor mocani de langa Sibiu adus aici din intam­plare.

Intri in sufrageria intunecoasa, luminata doar de fereastra ce da spre marchiza. Imbracata intr-o rochie neagra de lana, calda, mulata pe corp, Silvia pune masa; cand scartaie usa, femeia tresare brusc si isi duce mana la inima; ochii mari, negri, au in jurul lor cearcane de intuneric si privesc lumea cu o neincredere uimita.

Doamne, ce m-ai speriat! Sa nu mai faci asta! N-am auzit usa de la intrare

Altadata am sa sun.

Nu, fara gluma, am tot timpul inima-n gat, nu stiu ce-i cu mine.

Te rog sa ma ierti.

Silvia e in doliu, de fapt amandoi sunteti in doliu, dar la ea se vede. Pantofi negri cu toc mic, colant negru cu desen discret, rochie neagra, bentita neagra in parul tuns scurt care incepe sa incarunteasca. Ochii imensi cuprind o buna parte din fata palida. Ce bine ca si-a pus un sortulet de bucatarie alb-roz, cu volanase! O pata de veselie pe uniforma intunecata.

Vad ca esti obosita, lasa-ma sa te sarut.

Sunt doar enervata, spune Silvia ferindu-si buzele. A fost adineaori la televizor o porcarie de emisiune, n-am mai suportat, am inchis, imi venea sa-l sparg.

Despre ce?

Despre alegeri, despre ce altceva! Intr-o jumatate de ora l-au aratat si pe Ratiu vreo zece secunde, iti dai seama? Doar zece secunde! Si asta se cheama televiziune inde­pendenta. Ma intreb de ce se mai obosesc sa faca niste alegeri aranjate dinainte.

Mai da-l incolo pe Ratiu al tau, incepe sa ma enerveze cu papionul si cu pronuntia lui caraghioasa. Da tot timpul o lectie de engleza, vrea sa ne arate ce inseamna accentul britanic: invatati limba engleza mormaind. Parca e propria lui caricatura.

Silvia te priveste alarmata:

Sper ca glumesti.

Pe jumatate.

Vorbesti ca un

Director. Pai asta si sunt! Inca nu m-am obisnuit cu gandul, dar poate ca vine si obisnuinta.

Vorbesti ca un tovaras director, ca un director dinainte

Toti directorii din lume seamana, indiferent de timp si de loc. Observ pe propria mea piele. Da' hai sa lasam subiectul. Mancam ceva? Sau ti-ai si ciugulit mica ta portie de canar?

Te-am asteptat. Nu-mi place sa mananc singura.

Poate ca ar trebui sa te obisnuiesti, un director mai are si sedinte.

Mananc cu tine dupa ce vii de la sedinta. Cat conteaza pentru mine mancarea Acum gata, spala-te pe maini, in cinci minute aduc friptura.

Arunci o privire in jur, ceva nu-i in regula, parca astepti pe cineva care n-a venit inca si trece catva timp pana iti dai seama ca nu mai vine. Oftezi, ridici din umeri, te indrepti spre baie.

La ce te gandeai?

Cand e nelinistita, vocea Silviei suna metalic.

N-are importanta.

Totusi

Nimic, la masa asta, unde mancam acum numai noi doi.

Silvia intelege si fuge spre bucatarie; fara s-o vezi, stii ca are lacrimi in ochi. In baie, iti sapunesti indelung mainile prinvindu-te in oglinda, dar nu mai e nimic de facut, veti manca amandoi in tacere.

In urma doar cu cateva luni, toamna trecuta, erati patru sau cinci in jurul mesei. Cand soseai de la Muzeu, pranzul intarziat te astepta, Silvia iti striga vesela sa te speli pe maini, iar din bucatarie se auzea vocea cantatoare a lui Mami. Batrana se bucura melodios de venirea ta. Gatea atat de bine, ca ti se facea foame doar la auzul glasului ei. Mami a tinut in maini toata casa, conducand corabia tot mai subrezita pe marea furtunoasa a saraciei; datorita chibzuintei lui Mami, casa voastra nu s-a scufundat, n-ati suferit de foame, ca majoritatea colegilor de la Muzeu. Silvia o iubea ca pe propria ei mama, o mama adop­tiva mult mai adevarata decat cea adevarata, pierduta si uitata de multa vreme. Mami v­a crescut copilul, v-a crescut si pe voi; scutindu-te de toate grijile casnice, ea ti-a lasat timp sa lucrezi; e de fapt coautoarea tuturor studiilor si cartilor pe care le-ai publicat, desi n-ati stiut asta decat voi doi. Toamna trecuta, cand Mami s-a stins in cateva zile, nimeni nu-si inchipuia ca peste trei luni cosmarul se va sfarsi. Dar pe Silvia nici macar Revolutia n-a mai reusit s-o scoata din tristetea neagra, pentru ca ceva in sufletul ei s-a frant atunci definitiv.

Peste cateva minute, stati alaturi tacuti. Fata de masa e asternuta doar pe jumatate din suprafata de stejar, intinsa si intunecata; nu ti-e deloc foame. De undeva, de sus, la acest moment sfant al pranzului, Mami va priveste probabil cu tristete.

Sorin nu mananca cu noi?

Nu.

Ai intrebat inutil, doar ca sa intrebi si sa-ti auzi vocea; stii prea bine ca Sorin nu mai da pe acasa cu zilele, ca acum mancati impreuna cel mult o data pe saptamana, de obi­cei duminica.

Ai vorbit cu el?

Da, m-a sunat acum vreo ora.

Si ce spunea?

Nimic special.

Trebuie sa te apuci de mancat, nu mai e nimic de spus; melodia domestica a lingurilor afundandu-se in farfuria de supa. Silvia mananca indiferenta, cu ochii in farfurie. Dar frip­tura e calda si moale, bine patrunsa, fragezita de sosul in care a zacut cateva ore; pulpa de purcel, rumenita deasupra cu o coaja aurie, subtire si crocanta, poarta semnatura inviz­ibila a lui Mami, care si-a transmis stiinta intacta, de data asta. Inainte de Craciunul tre­cut, ceea ce ai in farfurie reprezenta, pentru majoritatea cunoscutilor tai, un vis - ca si painea proaspata, aproape calda, greu de taiat pentru ca e prea pufoasa.

Sorin nu stie ce pierde.

Ba da, dar nu-i pasa, raspunde Silvia.

Totusi ii placea sa manance

Pentru el, altceva e acum important.

Dupa moartea lui Mami, baiatul vostru s-a retras discret de la masa comuna: stu­dent la Medicina in ultimul an, prins intre zeci de obligatii reale sau inventate, a plecat de acasa. Principalul motiv se cheama Anca, iubita si colega lui, cu care-si petrece, prob­abil, cea mai mare parte a timpului. Unchiul Petrisor, varul lui Mami (si, poate, iubitul ei din tinerete - cine mai stie?), falnic colonel pensionar, drept ca un brad, nelipsit de la masa voastra in anii de lipsuri, a disparut si el. Venea pesemne doar pentru Mami. Un timp, pana pe la Craciun, a mai aparut din cand in cand, dar acum sta retras in camaruta lui din Balta Alba si nu mai iese aproape deloc din casa. Devenita, brusc, prea mare, masa de nuc din sufragerie va adaposteste acum doar pe voi, parasiti unul langa altul, ca doi orfani. Ar trebui sa va tineti de mana. Dar gandul la Sorin nu-ti da pace:

Afara de Anca, mai exista pe lumea asta ceva important pentru el?

Da, destule: incepe ultima sesiune, are examenul de licenta, il repartizeaza la sta-giatura cine stie unde, toate mult mai importante decat Anca. Dar vad ca-i inutil sa deschi­dem a suta oara acelasi subiect.

Durerea ei de acum cateva clipe s-a transformat brusc in iritare, asa cum se intam­pla de obicei.

Dar gandeste-te si tu, pentru Dumnezeu! E ditamai omul, maine-poimaine e doc­tor: are si el dreptul, la varsta lui, sa stea cu logodnica lui, sa invete, fara sa dea socoteala nimanui, nu crezi?

Adopti tonul cel mai conciliant din lume:

Ai dreptate, o sa aiba in curand douazeci si patru de ani, e om mare. Il cunosc de ajuns ca sa stiu ca acolo, acasa la Anca, in primul rand invata, nu face altceva; dar ma supara stilul asta - disparitie fara urma si fara sa lase o vorba.

Mai bine adu-ti aminte cum erai tu la varsta lui, cum eram noi. Iti pasa chiar asa de tare de parintii tai?

Mai mult decat lui, in orice caz. Dar nu ne comparam. E un copil facut la studentie, de-aia e atat de studios si de razbatator. Nu prea seamana cu noi. Tu ce crezi?

Cred ca nu l-ai iubit niciodata prea tare si ca, in ultimul timp il iubesti si mai putin. Rivalitate masculina, ai auzit de asta? Il invidiezi fara sa-ti dai seama.

Eu? Sa-l invidiez? Si mai ales in ultimul timp, cum spui tu? N-am de ce, e viitorul medic de tip nou.

Ce-ti spuneam eu! Doar ironie si dispret. M-am saturat.

Vesnicul subiect de cearta: acum a ramas singurul, asa ca il exploatati amandoi cat puteti de tare. O fi crezand sincer ca nu-l iubesti pe Sorin? Ori spune asa, doar ca sa te enerveze? Bineinteles ca nu-i adevarat, Sorin o stie foarte bine, exista intre tine si el o intelegere care scapa celorlalti, dar cum sa-i explici asta Silviei cand e pornita?

Parca n-ar fi copilul tau, parca ar fi al altuia!

Silvia si-a recastigat energia, vorbeste clar si puternic, mama care-si apara puiul. Macar i-au trecut gandurile negre! Lasandu-si friptura pe jumatate in farfurie, suparata iti mai arunca o privire iute si se scoala de la masa, cu o miscare neasteptat de tinereasca.

Ma duc sa pun de cafea.

«Copilul meu, copilul nostru Suna frumos, dar e mai degraba copilul intamplarii. Ai uitat ce nenorociti am fost cand ai ramas insarcinata la doar cateva luni dupa casatorie? Am fi facut orice ca sa scapam de napasta, dar nu se putea, faimosul decret de interz­icere a avorturilor abia aparuse, medicii erau ingroziti, asa ca Sorin a trebuit sa vina pe lume. Ce bine ca s-a intamplat asa si ce bine c-ai uitat!»

Te duci dupa ea in bucatarie; aici isi consuma enervarea in gesturile din jurul ibricu­lui de cafea. Ca si tine, Silvia pare pierduta aici: e prea mica pentru bucataria mare si veche, plina cu dulapuri scrijelite, cu masa scobita de vreme si infundata in podea. Cuprinzi dupa umeri trupul zgribulit:

Iarta-ma, spun prostii. Pentru ca am ramas numai noi doi. Stiu ca lui Sorin ii e mai bine acolo, in viitoarea lui casa. Il admir, stie ce vrea, desi eu n-am nici un merit. Nu de la mine a invatat sa se descurce.

Nici de la mine.

Vorbe, vorbe. Ai tot interesul sa n-o lasi pe Silvia suparata, pentru ca ce-i mai greu abia incepe.

Fa-mi cafeaua tare si fara zahar, te rog, plec imediat.

Da' de abia ai venit!

Trebuie sa ma intorc la Muzeu, am putina treaba, cel mult o ora.

Nu poti sa dai un telefon si sa te scuzi ca?

Nu pot. Fara mine, vin toti degeaba.

Cum vrei. Dar ai sa pierzi dezbaterea cu Campeanu, incepe peste o jumatate de

ora.

Nu-i nimic, mi-o povestesti tu.

Inghiti cafeaua fierbinte, iti frigi limba, te trezesti din nou in strada, unde respiri adanc. Statuia e invaluita in ceata si fum de gunoaie arse. Seara a inaintat pe nesimtite, strazile sunt pustii; e clipa cand oamenii de zi s-au retras obositi in case, iar cei de noapte inca n-au iesit. Intre doua lumi, intre doua nopti, o iei pe drumul obisnuit spre Piata Rosetti. Traseul strazilor incantatoare, unde nici o casa nu seamana cu celelalte si toate seamana intre ele prin aerul lor misterios, incepe sa defileze calm in sensul invers celui de acum o ora. Pe masura ce te departezi de casa, grabesti pasul; ti-e frica sa nu fi intarziat la o intalnire pe care n-ai fixat-o, dar pe care o porti in suflet inca de dimineata, din clipa in care ai deschis ochii la sunetul desteptatorului. Gandul nemarturisit te trezise cu cateva secunde inaintea soneriei.

Totusi, te grabesti prea tare. Acolo, in Piata Universitatii, timpul e anulat, oamenii vor sta ore in sir cantand si strigand. Acolo nu exista ore fixe. In curtile din dreapta si din stanga, atat de cunoscute, vor izbucni curand primii trandafiri, chiar maine sau poimaine, poate.

De ce nu te uiti, domnule, pe unde umblii?

Scuzati-ma, nu v-am vazut.

A, dumneata erai, domnule Sandi, imi pare rau, sunt si eu obosita.

Eu sunt de vina, nu mai vad bine, mii de scuze Ce mai face domnul Alexandres-

cu?

Cum il stiti are zile mai bune, zile mai rele, azi a avut o zi rea.

Transmiteti, va rog, urari de sanatate din partea mea.

Biata batrana se departeaza schiopatand, iti continui drumul: nu mai e mult, in cinci minute ajungi la Rosetti, centrul orasului si centrul lumii tale. Ani de zile, Piata Rosetti a reprezentat tinta expeditiei de seara; iarna, ieseai din casa o data cu intunericul. Scopul expeditiei - sa gasesti ceva de mancare, un pachet de unt, niscavai mezeluri, o bucata de branza in zilele norocoase, cand intamplarea oarba intra in joc si de partea ta. Cronome­trai cu atentie iesirea: trebuia sa fii cu o jumatate de ora inaintea inchiderii, cand maha­lagiii obisnuiti ai cozilor isi pierdeau rabdarea dupa o zi intreaga de asteptare, iar camione­ta salvatoare mai putea sosi pe neasteptate. Atunci se forma o coada grabita, fericita, oamenilor nu le venea sa creada si in cel mult o ora totul se termina. O data din zece, o data din cincisprezece - victoria! Te intorceai acasa voios, cu pas de invingator, pe strazile redevenite pustii. Vizita la cele sapte-opt magazine din jurul Pietei Rosetti ti-a ritmat ani intregi existenta. Orice ai fi adus, Mami, imbujorata si fericita, te saruta pe amandoi obra­jii; un pachet de unt ori de mezeluri dobandit de un doctor in istoria artei! Un pachet cu atat mai pretios.

La apropierea de piata, aceeasi emotie pe care n-o poti controla. Vuietul ei se aude de departe; faci ultimii pasi pe stradutele cufundate in linistea de provincie (Armeneasca, Italiana, Sperantei) pentru a intra in valtoarea marelui oras. Marele oras incepe peste cativa pasi, la colt, multimea nevazuta fosneste deja, ca apa la dig. Tragi aer in piept si te lasi purtat de val.

Sa traiasca domnul director!

Individul a aparut pe neasteptate, iesit ca din pamant, si ranjeste cu palaria neagra in mana.

Salut! Ce mai faceti?

Nu asa de bine ca dumneavoastra, continua lipicios semi-necunoscutul. Va vad tanar si plin de succese.

Vi se pare din cauza intunericului.

Eu vad bine si pe-ntuneric, domnule director, si ma bucur de ce vad.

Esti dumneata prea amabil.

Da' de unde! Va urez in continuare noi realizari. Sa ne traiti!

O noua falfaire amicala a palariei, palaria ramane in urma. Cine o fi fost? Ti-l amintesti prin birourile comitetelor de partid, in prezidiile sedintelor de analiza; si atunci zambea, dar triumfator si amenintator. Acum zambetul i s-a latit, e masca pe care n-o mai scoate. Totusi, ce repede si cat de firesc a invatat sa ti se adreseze cu «domnule»!

«O fi banuind unde ma duc? Absurd! Sunt inca prea departe de Universitate. Sau, cine stie, m-o fi vazut acolo zilele trecute.»

Din fund, se aude vuietul Pietei Universitatii, ca o cascada al carei urlet ajunge la tine cu mult inainte de a o zari. Piata Universitatii s-a revarsat dincolo de matca, suvoaiele ajung pana pe Italiana, Vasile Lascar, pe strazile de obicei intunecate si desarte; fluviul uman departat se rasfira aici sub forma unor rauri si paraie, in care intri fara sa vrei. Te ciocnesti cu tineri care poarta stegulete tricolore gaurite la mijloc; au prinse in piept mici fotografii ale Regelui, sunt in tricouri si camasi ca in plina vara. Nimeni nu se grabeste, toti par pregatiti pentru o chermeza ce va dura noaptea intreaga. Instalat pe neasteptate in Piata acum vreo zece zile, spectacolul a continuat tot; acum, atinge paroxismul spre miezul noptii, cand publicul va canta la unison acelasi refren despre golani, sclavie, lib­ertate si moarte.

In fund, cladirea cenusie a Universitatii, patata de steaguri si de lozinci, ornata cu portretul lui Eminescu, e decorul unic al piesei jucate in Piata. Centrul cazanului fierbe.

Gandul pe care l-ai tinut ascuns de dimineata devine acut, ca o durere de inima aparuta brusc; nu mai are in el nimic placut.

De data asta unde-o fi? In care grup s-o fi ascuns? Piata e de-acum plina de lume, desi momentul delirului e inca departe. Pe pajistea din fata Teatrului National, acolo unde s-au ridicat corturile pentru grevistii foamei, tiganusii vand ciocolata si coca-cola. S-au strans aici mai ales barbati intre doua varste, ca tine; mai bine ar fi s-o pornesti incet, la pas, fara sa cobori prea adanc in Piata, si sa te uiti atent la valurile umane care se despart si se unesc la nesfarsit.

In balconul din coltul Universitatii vorbeste acum un barbos indesat; lasa intre cuvinte pauze lungi, ca si cum ar vrea ca mesajul lui sa strabata cat mai departe, dincolo de mar­ginile Pietei, in tot orasul. Se opreste brusc, se inclina in fata multimii si paraseste bal­conul; lumea aplauda, nu prea tare, dar cu convingere, poate chiar cu bucuria de a auzi adevaruri la care se gandise multa vreme, dar pe care nimeni nu indraznea sa le rosteasca in public. E o mica pauza; ajungi, la pas, pana dincolo de strada Batistei, dar nu gasesti ce cauti.

Sandi, iubitule, ce faci tocmai tu aici?

Din stanga, o voce groasa, vesela, mirosind a vin; te intorci si te ciocnesti de Nicu (Nicu si mai cum?), un fost coleg de liceu, gras si transpirat.

Exact ce faci si tu.

Bravo tie, bravo noua, bravo la toti. Cine ar fi zis acum un an c-o sa ne vedem toc­mai aici in Piata, ca doi revolutionari de profesie? Da-mi voie sa te pup!

Toc-toc, damf mai tare de vin, dar nu neplacut, un vin alb-tamaios.

Ce-am auzit? Esti directorul Muzeului?

Ai auzit bine.

Ia te uite, si director, si de-ai nostri. Nici nu-ti inchipui cat ma bucur. Doamne, nici nu-mi vine sa cred, mereu am impresia sa visez. Uite, si intalnirea cu tine e un vis.

Nici mie nu-mi sa cred, cateodata ma ciupesc, sa vad daca n-am halucinatii.

La ultima intalnire cu colegii de liceu, acum cativa ani, inghesuiti intr-un restaurant din centru, sufocat de fumul de tigara, fusese vorba, in soapta, si despre Nicu, absent; aflasesi atunci ca incercase sa fuga in strainatate, sa treaca frontiera sarbeasca; il prins­esera, era arestat. Acum, in blugi si camasa in carouri, a intinerit, a dat jos cel putin zece kilograme.

Cine stie, continua Nicu, daca cercetezi bine, mai gasesti pe-aici cativa directori. Apropo, stii ca m-am lasat de inginerie? M-am apucat de ziaristica.

Felicitari. Si merge?

N-ai sa crezi - mai bine decat speram. Nu vrei sa treci pe la revista intr-o zi? Stam de vorba, ca avem despre ce, poate ma ajuti si cu o colaborare, ca esti om de condei. Sa stii ca platim bine, vorbesc serios! Toata dimineata sunt acolo, cateodata si dupa-masa.

Nicu iti strecoara in mana un cartonas de vizita si dispare in multime cu gesturi largi de bucurie. A scos cartonasul dintr-un teanc; are probabil pregatite cateva zeci, pentru orice eventualitate, si le distribuie zilnic in cele patru vanturi.

Traversezi incet bulevardul. «Iar o zona de batranei, ca mine, iar femei trecute de patruzeci, cu lacrimi in ochi. Trebuie sa caut mai departe, prin dreptul restaurantului Dunarea, dar acolo e puhoi.»

In balcon, o fata cu bluza alba vorbeste rastit, ingrosandu-si vocea; nu intelegi prea bine ce spune, megafoanele isi amesteca vuietul. Pe neasteptate, ca la un semnal, Piata incepe sa cante «imnul golanilor», toti stiu cuvintele pe dinafara si le canta hotarat, ca si cum ar intona un imn religios. Piata a devenit o singura fiinta. Nimeni nu seamana mai mult cu un om care canta decat alt om care canta. Trebuie sa astepti cateva minute pen­tru ca melodia sa inceteze si sa-ti continui cautarea. Refrenul e reluat o data, si inca o data.

De cand masinile si autobuzele nu mai circula pe aici, bulevardul pare de doua ori mai lung. Spatiu imens, doar pe jumatate ocupat. Tinerii sunt asezati pe caldaram. Te plimbi incet pe marginea trotuarului, te ridici pe varfuri, maturi cu privirea marea de trupuri - incet, incet, fara graba; nu trebuie sa te amesteci cu ei, daca ai intrat in multime esti pierdut, te ratacesti, nu mai vezi decat la doi pasi si poti trece pe langa cineva fara sa-l observi.

«Poate ca in seara asta nici n-a venit. Poate a renuntat, pur si simplu, iar eu caut acul in carul cu fan.» Ceva iti spune insa ca e aici, la doar cativa metri departare, ca a venit si in seara asta, asa cum a venit in fiecare zi de o saptamana incoace. O fi sub bal­con, ca sa auda mai bine ce se spune, o fi printre sutele de tineri care stau gramada langa tribuna improvizata. Te departezi de restaurantul Dunarea, mergi pana la colt: numai fig­uri necunoscute se profileaza pe peretii de sticla ai blocului. O data, de doua ori, pe aici sigur nu e! Langa zidul de piatra al Universitatii, simti un nod in gat; apare cu precizie matematica ori de cate ori treci pe aici, de la Craciun incoace. L-ai simtit prima oara in noaptea de 21 decembrie si de atunci n-a mai disparut; te-ai obisnuit cu el, e ca o boala usoara.

(In noaptea de la Inter, cand piata era deja cuprinsa de multimea infuriata, ai stat aici cateva ore, lipit de zidurile de la Dunarea si de la Pescarul. «Mai stau cinci minute si plec», ti-ai spus la un moment dat, cand te-a prins frica. Iti fusese frica tot timpul, de cand ai plecat de acasa fara sa-i spui nimic Silviei, pe furis, si dupa ce te-ai asigurat ca Sorin sta in camera lui si asculta radioul. Ai venit pana aici pe drumul cunoscut, pe drumul cumparaturilor din Piata Rosetti la caderea noptii, si ai trecut usor de cordonul de militieni care opreau masinile. Cand primele trasoare au inceput sa brazdeze cerul dinspre hotelul Intercontinental, te-ai tras inapoi, cu un grup de oameni intre doua varste, in ochii carora se aprinsese groaza. I-ai intovarasit pana la colt, ti-a fost rusine, te-ai intors inapoi, piata vuia, tinerii incepusera sa urle; n-ai ajuns chiar pana in fata, la Sala Dalles, acolo unde camjoanele si blindatele barau drumul, iar multimea si scutierii stateau fata-n fata.

Intr-un tarziu au rapait si focuri adevarate de arma; pe sus, zburau inca trasoare, dar jos, in intuneric, soldatii incepusera sa traga. La intrarea in restaurantul Pescarul, inchis si cufundat in intuneric, ai vazut un vlajgan injurand, stropit de sange: glontul il lovise in umar, din cate ti-ai dat seama, dar poate ca era ranit mult mai grav, pentru ca s-a clatinat si a cazut. Ti s-au impaienjenit ochii. Intr-o fractiune de secunda ai priceput ca toata piata e inconjurata, ca ai scapat adineauri ultimul moment in care mai puteai fugi; urma sa fiti ucisi acolo, fiindca de acum soldatii vor trage din plin.

Te-ai strecurat innebunit pe langa zidul restaurantului pana la Arhitectura. O clipa, ai avut senzatia ca esti chiar pus la zid, ca nu mai ai scapare, dar cei doi militieni care te fixasera amenintatori s-au intors cu spatele, pentru ca la Dalles se tragea din nou. Dintr-un salt, ai ajuns la mijlocul strazii Edgar Quinet, nu te mai uitai inapoi, te asteptai doar sa auzi, din clipa-n clipa, paraitura de acum familiara indreptata spre tine. Dar n-ai auzit nimic. Aproape de Academiei, strada era blocata de alt cordon militar; te-ai strecurat intr-un grup mic de oameni ceva mai calmi, erau cinci sau sase (ce-or fi fost? securisti in civil?) si ai pornit-o cu ei, in pas lent, spre Cercul Militar. Inima iti spargea pieptul, iti spuneai ca doar mersul fara graba, ca la plimbare, te mai poate salva. Cum de-ai trecut si de cordonul de langa Capsa? Nici azi nu stii, micul grup a luat-o spre Palat, tu te-ai facut una cu zidul, in intuneric. Pe Calea Victoriei, un alt cordon, din nou incoltit; noroc ca acum erau ceva mai multi oameni, asa ca te-ai prelins pe langa Telefoane, in jos, fara sa te opreasca cineva. Iti varasesi capul intre umeri, cu aer preocupat, doar-doar sa nu iesi in evidenta, sa fii la fel ca ceilalti, un biet om nimerit din greseala pe frontul de lupta. Ai luat-o la fuga abia cand multimea s-a rarit si cand ai inceput sa cobori strazile in panta. Mars fortat, nu te mai vedea nimeni; pe masura ce te apropiai de Cismigiu, inteteai pasul. In urechi iti ramasese sunetul impuscaturilor, il auzeai clar, cine stie, poate ca incepuse sa se traga din nou. In tot corpul, din crestet pana-n talpi, o unica dorinta, dureroasa: sa ajungi cat mai departe de Universitate, la cinci ori la zece kilometri, oriunde, dar in afara cursei de soareci in care intrasesi de buna voie si din care nu mai puteai iesi.

Te-ai intors acasa tarziu, pe cel mai ocolit drum. Nici nu mai stiai cat era ceasul (cad­ran intunecat si mut), iti statuse probabil de emotie. Ai taiat scurt, cu mana, primul val de intrebari al Silviei si te-ai prabusit imbracat in pat. Din camera lui Sorin se auzea radioul transmitand stiri neclare, rostite cu voce alarmata: era Europa Libera ori BBC, dar sfasierea din pieptul tau se transmisese crainicilor, ale caror voci - devenite familiare de-a lungul anilor - erau acum alterate de groaza. Ai adormit un somn de plumb vreo zece minute, sau poate ai lesinat. Te-a trezit acelasi aparat cu tranzistori din camera alaturata, care transmitea continuu si pe care Sorin l-a pus deodata mai tare, ca si cum nu i-ar fi venit sa creada ce auzea. Nu mai tii minte ce-ai facut pana dimineata.)

Aici, sub balconul din Piata, vocile tanguitoare ce intoneaza imnul se aud mai putin stridente: ecoul megafoanelor razbate pana departe. Ca sa dai un ocol complet, ar trebui s-o iei incet spre Palatul Sutu, sa traversezi intretaierea celor doua bulevarde, sa treci pe la Coltea si sa ajungi din nou pe pajistea din fata Teatrului. Ti-ai revenit complet, gata, in Piata nu mai trage nimeni, in Piata e acum chermeza. La drum!

Vocile taraganate, dupa ce au reluat a treia oara refrenul, tac, pe rand, mare ce se linisteste pe neasteptate. Ramane vuietul de fond al Pietii, rumoarea indistincta a miilor de glasuri din care se ridica pe neasteptate cate un hohot de ras sau cate un strigat. Vocile tiganusilor vanzatori ambulanti se aud, si ele cantatoare, in ton minor fata de corul put­ernic, de slavi, care se jeluise pana acum. In dreptul Spitalului Coltea si in fata Teatrului - tot mai multi gura-casca, oameni care au venit sa asiste la spectacol.

Seara a trecut in noapte. Te cuprinde o descurajare adanca, oboseala picioarelor se transmite sufletului. Nu-ti mai ramane decat sa iei piata in piept, traversand-o pe la mijloc, si sa vezi daca nu cumva langa troita din centru vei avea mai mult noroc.

Cobori cu grija spre mijlocul cazanului care clocoteste. Te izbeste mai intai caldura sufocanta a multimii: brusc, mirosul de tutun ieftin si un alt miros, pe care nu vrei sa-l recunosti - duhoare de corpuri incalzite si nespalate - te invaluie din toate partile. Ce sa faci, acum e aproape vara In jur, masa compacta de tineri, polipi ale aceleiasi fiinte imense: grupuri de adolescenti discutand cu voce tare, fete inlantuite de baieti care le strang mijlocul cu mana indiferenta, in timp ce trag cu sete din tigara Carpati, barbati de treize­ci de ani cu priviri intunecate, gospodine intre doua varste cu sclipiri de nebunie in ochi. Langa troita, departe de felinarele trotuarelor, intunericul e compact; te strecori printre umbre, printre siluete ce capata forma doar atunci cand tigara aprinsa le lumineaza fata, o fractiune de secunda. Umbrele stranse unele intr-altele vorbesc intre ele fara sa ridice vocea. Esti in centrul Pietei, care este acum si al Bucurestilor, al tarii si al universului tau. Te misti greu, parca dansand; n-ai sabie ca sa dai in laturi trupurile ce se agata de tine, le indepartezi cu miscarea blanda a bratului, cu «ma iertati» sau «permiteti». Panica. Cate­va secunde crezi ca te vei sufoca pana sa iesi de aici, inotand printre trupuri, strabatand multimea indesata pana la mal. Aproape ai ajuns; un hohot cristalin de ras in spate -intoarcere rapida, ti s-a parut ca.  Nu, e altcineva.

In balcon s-a instalat silueta vag cunoscuta a unui poet inalt. Nu-i vezi bine fata dar parca l-ai mai zarit undeva, poate la televizor - s-au perindat pe acolo, in ultimele luni, atatea fete necunoscute, figuri ce se amesteca intre ele. Poetul recita. E cineva de-acum celebru, pentru ca ultimele versuri sunt reluate in cor de un grup aflat in preajma ta.

Ar fi fost mai bine sa fi stat intr-un singur loc si sa astepti: multimea se misca incet, dar se misca, grupurile isi schimba locul, se ciocnesc si se despart; cu putin noroc, ar fi trecut prin fata ta. La gradul de oboseala si de lehamite de-acuma, nici nu-ti mai ramane alta solutie; te asezi pe marginea fantanii arteziene secate, exact in clipa cand corul Pietei intoneaza din nou «imnul golanilor». Pauza.

(Cand ai vazut-o, de fapt, prima oara? Acum o saptamana. A venit aici in fiecare zi, afara de vineri, cand a trebuit sa-si duca baietelul cine stie unde. Pentru ca are un baietel. Acum o saptamana, ai vorbit pentru prima oara cuiva in Piata, desi aici toata lumea vorbeste cu toata lumea, ca si cum s-ar cunoaste dintotdeauna. Statea langa tine, tinea de mana un copil si privirile vi s-au intalnit. Formulele de ceremonie au disparut de mult in jurul Pietei Universitatii. Ati inceput sa vorbiti ca si cum va cunosteati deja, doar cu totii erati «golani», nu-i asa? Te-ai adresat mai putin fetei din fata ta, cat ochilor ei ciudati, albastru-inchis, safire scaparand sub casca de par castaniu, in dezordine. Si de atunci v-ati vazut in fiecare zi. Din intamplare? Asa s-ar parea, desi niciodata doar din intamplare.)

In balcon vorbeste acum un necunoscut cu barba blonda, inalt si solid, corp de glad­iator roman. Se cam balbaie, dar il sprijina aplauze si urale; in spatele oratorului, stu­dentul desirat, organizator al spectacolului, da tonul aplauzelor, apoi se adreseaza multimii cu voce inalta, criticand-o, parca, pentru lipsa de entuziasm. Toate astea ti se par cunos­cute. Iti vine in minte cenaclul Flacara, cu uralele lui si cu tot tacamul: saracii, daca nu stiu altceva, fac si ei ce-au invatat! La drept vorbind, cate feluri de a-ti exprima entuzi­asmul exista? Foarte putine, chiar daca entuziasmul este trucat.

Cenaclul Flacara Fapte petrecute parca in urma cu un secol, in alta existenta. Cand apareau toate astea la televizor? De mult, foarte de mult, cand traiai o alta viata, cu multi ani in urma.

Alt discurs, o noua strofa cantata, refrenul reluat in cor. Pe masura ce intunericul se face mai adanc, multimea din Piata creste. Sansele de a intalni pe cineva scad cu fiecare minut, cu fiecare nou venit pe aceasta uriasa scena. Deja distingi cu greu fetele de baieti, figurile tinere de alte figuri tinere, siluetele imbracate in aceiasi blugi decolorati, cu ace­leasi sandale si aceleasi tricouri. De ce te-ai asezat tocmai aici? Pentru ca aici v-ati intal­nit prima oara, iti dai seama abia acum. Timpul consacrat Pietei din seara asta s-a scurs de mult, dar tot nu-ti vine sa te ridici si s-o pornesti spre casa; e oboseala, e greutatea de a te ridica, e si gustul infrangerii care-ti ramane in suflet. Te va insoti pana maine dimineata.

Ati venit de mult?

Ochii de culoarea safirului te privesc de sus, cu un fel de curiozitate miloasa. De unde-o fi rasarit? A venit prin spate, dinspre Arhitectura - si tu care te uitai doar in fata, la multimea de sub balcon.

Nu prea de mult. Adica totusi de aproape o ora. Imi pierdusem speranta.

Ce speranta?

Ca o sa te intalnesc.

De asta ati venit? Nu pentru miting?

Te ridici cam anevoie in picioare; fata zambeste. A avut, probabil, o zi obositoare, dar zambetul sterge tot, intr-o clipa.

Sigur ca si pentru miting, ma intereseaza ce se petrece aici, dar, de la un timp -cum sa-ti spun? - povestea asta a inceput sa ma cam plictiseasca: mereu aceleasi can­tece, mereu aceleasi discursuri Nu vi se pare? Daca nu m-as fi gandit ca, poate, apareti din nou aici, in seara asta as fi renuntat.

Da? Inteleg

Dumneavoastra de ce veniti?

Azi am avut un motiv special: sa-l vad pe Mihai, stiam c-o sa vorbeasca.

Mihai? Care Mihai?

Mihai Stangaciu, actorul de la National. Nu l-ati auzit? Adineaori a terminat.

De ce tocmai pe el?

Pentru ca e sotul meu.

Deci asta era! Te uiti in jur, piata e plina de gunoaie, de hartii si de cartoane arun­cate aiurea. O mizerie dezgustatoare.

Nu stiam nu stiam ca sunteti casatorita.

Sunt am fost. E fostul meu sot, bineinteles. A vorbit cam prea teatral, cu cuvinte mari, a tinut un discurs, cel putin asa mi s-a parut mie. Ca toti cei care se perinda pe aici, pe la tribuna, parca vorbesc pe scena, nu intr-o piata. Mihai a vorbit la fel, dar el cel putin e actor.

Piata asta seamana pana la urma cu o scena.

Daca vreti in fine, m-a cam deziluzionat. Dar de cand s-a deschis Piata Univer­sitatii, Mihai parca a renascut: isi petrece aici tot timpul, azi a vorbit a treia oara din bal­con, cred ca-i face o placere nebuna. Saracul, vizavi, la National, nu prea are parte de roluri.

Mihai Stangaciu? Eu nu prea cunosc actorii, de Mihai Stangaciu cred ca n-am auzit. Sigur, asta nu-i un argument, daca-i un actor foarte tanar nici n-aveam cum

Fiti linistit, nu-l puteati cunoaste! N-a jucat pana acum in ceva mai ca lumea, desi e de cinci ani la National. Ii pare rau ca nu s-a dus la Botosani, unde-l repartizasera dupa absolvire. Peste cateva luni, face treizeci si cinci, cam prea mult pentru o tanara sper­anta. Asta a fost si asta a ramas.

Cunoasteti asa de bine viata de actor?

Mai bine decat as fi vrut. Daca nu ma maritam cu un actor, daca dupa aia n-ar fi trebuit sa lucrez, probabil ca ajungeam si eu actrita. Mai buna decat multe, va asigur!

De unde stiti?

Fac tot timpul comparatii - cu Mihai si cu prietenii lui. Si imi dau seama. Credeti ca ma laud? Nici gand! Acum i-am vazut din nou pe acesti actorasi, de cand cu Piata Universitatii. Si mi-am dat seama ce-i cu ei. Pe Mihai il stiam, desi nu-l mai vazusem de luni de zile.

Nu vorbiti la telefon?

N-are telefon acasa, asa ca vorbim doar cand ma suna el. I se intampla destul de rar, sa stiti, trece si cate o jumatate de an fara nici un semn.  Dar m-am obisnuit.

Ciudat.

Lumea e mai ciudata decat va inchipuiti. Acum, ca Mihai si-a facut numarul, eu

plec.

Merg cu dumneavoastra.

Nu cred ca merita sa mai stam, discursurile s-au terminat, or sa mai fie doar corurile si gata. Sa mai stam putin, pana se termina cantecul asta. Va rog.

Ochii fetei si-au schimbat culoarea in lumina becului de neon: sunt albastru-straluci-tor. Fata canta si ea plina de convingere, intoneaza just, cu voce vibranta, ca si cum ar fi facut in tinerete canto. («In tinerete Ce inseamna asta pentru ea? Cand canta, seamana cu un copil; trebuie sa aiba vreo 25 ori 26 de ani, cel mult, desi baietelul ei e marisor. Oare cati ani avea cand s-a maritat? Destul de misterioasa fiinta, mi-e cam frica, n-as vrea sa-i descopar secretele; sa nu fie prea sordide. Ar fi mai bine s-o pornesc chiar acum spre casa, s-o las aici cu Mihai al ei, sub un pretext oarecare - un telefon pe care-l astept, un telefon pe care trebuie sa-l dau. Acum ar fi momentul, cat inca se canta, cat inca e prinsa in joc.»)

Corul inceteaza taraganat, ramane doar rumoarea de fond care nu se potoleste aici niciodata. Intrebatori, ochii albastri se uita acum spre tine.

Mai aveti ceva de facut?

Eu? Nu. Presupun ca-l asteptati acum pe Mihai, asa ca eu am sa plec.

De ce sa-l astept?

Nu stiu Ca sa stati de vorba. N-ati venit impreuna?

Da de unde? N-are el nevoie de compania mea, il asteapta gasca lui de baieti veseli, merg sigur la o bere.

Chiar asa?

Bineinteles, haideti sa facem cativa pasi. Am amortit in locul asta. Duceti-ma macar pana la troleibuz, sa zicem ca spectacolul s-a terminat.

Mai degraba liturghia. tte missa est

Ce-ati spus?

Nimic, o gluma proasta. Sa mergem.

Strada Edgar Quinet, Universitatea, zidurile ei pline de amintiri recente, intunericul, ca un culoar pana la capatul strazii. Pe langa voi trec zeci de tineri care se indreapta spre Piata, altii pleaca, balet urias de fete si baieti degajati in gesturi si in voci. Toate fetele seamana cu cea de langa tine: svelte, in blugi vechi, stransi pe corp, cu formele bine sub­liniate in aceasta uniforma a libertatii.

Cum va cheama?

Cornelia Cora. Cora Stangaciu, mi-am pastrat numele de acum cativa ani, ar fi sunat frumos intr-un program de sala, la teatru.

Cora? E un nume curios. Imi dai voie sa-ti spun pe nume? In seara asta, abia acum incep sa respir in voie. Eram destul de necajit, credeam ca nu mai vii, imi pierdusem orice spranta.

Vedeti? Nu trebuie sa-ti pierzi niciodata speranta.

Alexandru

Sa coboram totusi cu picioarele pe pamant: mai precis, intre Teatrul National si Piata Cosmonautilor, in cartierul de secol nouasprezece asfixiat de blocurile lui Nicolae Ceausescu. Pe vremuri, traversand zona intr-o coloana de masini blindate, Parintele Tutur­or ar fi fost marait de unul din cei doi labradori ai sai si silit astfel sa admita ca, daca oamenii si casele i se ploconeau de mai bine de-un deceniu in cale, asupra animalelor nu avea nici cea mai mica autoritate. In fata unei revelatii de o asemenea importanta, a oprit coloana si, scotand din buzunar pistolul (acelasi cu care avea sa fie arestat noua ani mai tarziu), a impuscat cainele pe loc. Apoi, dand cu ochii de aleile la capatul carora se arcuiau marchize trandafirii, a facut gestul acela omnipotent (pe care unii il asociaza astazi cu trasul apei) si le-a racnit insotitorilor: «Aicea sa vad o linie dreapta!» Din pre­cautie, celui de-al doilea caine i s-ar fi injectat acasa o doza corespunzatoare de morfina, sub supravegherea directa a medicului prezidential.

Pe stradutele acestui cartier timid, adapostind verdeata, pisici si chioscuri spalate cu petrosin, se dezmorteste astazi Alexandru Robe impreuna cu noul sau prieten, Vlad Donca. Daca ar fi sa ne luam dupa ei, s-ar fi cunoscut la ultimul bal al Universitatii, in timpul unei discutii despre bautura si colege; dar cine poate explica pana la urma cum de pri­etenii lui Alexandru apar mereu din senin, cate unul pe rand, ca niste gemeni imperfecti ai unei perechi denaturate?! Si, in fond, de cand taciturnul nostru pictor s-a hotarat sa-si inece mizantropia in vanzoleala petrecerilor universitare? Oricum, atunci ar fi aflat ca lui Vlad nu-i plac femeile reci, cafelele incinse si sampania trezita si ca locuieste intr-o casa mostenita de la un unchi pe strada Toamnei, langa un fost bordel. Mai tarziu, cu ocazia vizitelor stropite cu tuica de pere si capsunica, Alexandru avea sa descopere pofta aproape bolnavicioasa a lui Vlad de a-si da pasiente si a pomeni despre destinul te miri cui, dar mai ales al sau. Era inalt, blond si cu ochii vioi, desi cam spalaciti. Terminase Literele imediat dupa caderea lui Ceausescu si se considera de aceeasi parte a baricadei

Fragment din romanul omonim, in curs de aparitee la Editura Univers.

cu Alexandru: «Ei, ce mi-e scrisul, ce-mi sunt desenele; tot intr-o sapa de lemn ajungem!» Inaintea unor asemenea marturisiri despre viitorul fiecaruia, Vlad imbraca treningul unchi­ului si, cu ajutorul unei scari, isi poftea prietenul pe acoperis, de unde Alexandru putea zari prin oceanul de castani turla Bisericii Armenesti si balcoanele «Intercontinentalului». Dincolo de copaci, in groapa Cosmonautilor, il banuia pe generalul Lahovary agitandu-si sabia pe soclu, dezbracat de uniforma de bronz si varat cu tot cu cal intr-un echipa­ment etans, care sa-i asigure supravietuirea in spatiu

Inapoi pe strada, Vlad il opreste pe Alexandru si ii arata un batranel: «Il vezi? Asta-i unul din nebunii cartierului. Spune ca-l cheama Mircea Eliade si, cu toate ca n-are un ban si nici vreun loc de dormit (se-adaposteste sub stresini sau te trezesti cu el in gradina, motaind la umbra tufisurilor), semneaza de dimineata pana seara autografe pe ziare si ambalaje, zicand ca face milioane cu ele. Daca-l rogi frumos, in schimbul unei tigari iti arata o carte de vizita cu chenar aurit, in mijlocul careia si-a imprimat numele: Mircea Eliade Radulescu.» Batranelul dispare intr-o curte, unde cei doi mai apuca sa-l vada cotrobaind prin gunoaie si impaturind cu grija jurnalele.

Despre cartierul inghesuit si prost luminat (care ii aminteste atat de bine de cel al copilariei), Alexandru stie tot felul de povesti, care mai de care mai ghiduse. Intr-o noapte, un necunoscut ar fi deschis o usita intr-un zid, sub privirile catorva tigani aburiti; de acolo, a iesit un cufar. De cate ori tiganii incercau sa-l traga afara, cufarul sarea inapoi in perete, sub rasetele necunoscutului. Altadata, un copil s-a impiedicat de-o punga cu bani; a luat-o acasa, unde a ascuns-o sub pat. A doua zi, a gasit in punga numai cotoare si laturi. In sfarsit, o a treia relatare pomeneste de ispravile neasteptate ale cersetorilor locali: dupa ce-au baut la «Sarpele Rosu» (una din acele bodegi soioase, cu tabureturi subrede si muzica lautareasca), au pus mana pe sifoane si-au incins in strada o bataie pe cinste. Racnetele lor s-au auzit de la mai toate carciumile vecine, dar cand clientii si ospatarii s­au apropiat, n-au mai descoperit pe nimeni; doar o javra cu limba scoasa si ochii sticlosi, in jurul careia se vaicarea un puradel: «M-a crescut orfelinatu'/ Nu parintii mei ci Statu';/ Lacrimi am in ochisori:/ Parca sunt facut din flori»

«Hai inauntru», zice Vlad, rupand fara voia lui vraja amintirilor. Se apleaca sa intre in sufragerie, unde-i asteapta binecunoscuta priveliste a cartilor risipite pe covor si a tablourilor cu naturi moarte de pe fiecare perete. Sa omori natura nu-i o afacere, se gandeste Alexandru, cu atat mai putin cand o inchizi intr-un castron de fructe sau ii sucesti gatul ca unui fazan! Cine se mai intereseaza astazi de tusele grele si depresive ale peisaju­lui infirm, cand reproducerea lui pe calculator e chiar mai vie decat originalul?

«Stai sa pun de-un sprit si-ti zic una noua, pe care am auzit-o prin targ zilele astea.» Uneori Alexandru Robe se intreaba de unde stie prietenul sau atatea povesti, presarate cu asa de multe amanunte; dincolo de placerea de-a le asculta, presupune ca ele nici macar n-au existat vreodata altfel decat seara, la un pahar. In timp ce Vlad umple carafa cu vin, privirea lui Alexandru se opreste pe o fotografie: un barbat inalt, intre doua varste, caruia nu i se vede chipul din cauza unei miscari nefiresti a capului (pe trei sferturi intors spre spate, ca al unui lup). Poza sta pe scrin, intre samovar si vasul Gallé cu flori uscate: intrus grobian in desenul Jugendstílde inceput de secol. Alexandru isi apropie narile de pis­tiluri, pentru a simti ca imprastie miros de fosfor si mucegai.

«Lucrurile s-au petrecut de curand la Agapia. Un tip care fusese numit de cateva saptamani invatator in sat s-a indragostit de-o calugarita; l-a placut si fata, asa ca au inceput sa se intalneasca pe-ascuns. Intr-o noapte, traversand biserica (obtinuse cu usurinta cheia de la maicuta), tipul a vazut o multime de lumanari aprinse si cativa preoti pe care nu-i cunostea tinand o slujba in fata unui sicriu. Intrigat, s-a apropiat de unul din ei, intrebandu-l pentru cine se face slujba. „Pentru dumneata!', i-ar fi raspuns preotul; la fel si ceilalti. Pierindu-i cheful sa-si mai viziteze iubita, tipul a intins-o spre casa; la poarta, l-au luat in primire trei dulai si, pana sa apuce sa se dumireasca, au terminat cu el. Asta-i isprava!» Aici Vlad a gustat din capsunica lui fermecata, dupa care i-a zambit oaspetelui: «Numai ca, vin eu si te intreb acum, frate Alexandre, cui a reusit individul sa povesteasca intamplarea, din moment ce a murit inainte sa intre in casa?»

Intr-o alta seara, hoinarind prin cartierul de buzunar, Alexandru descopera o straduta. Fara indoiala ca intamplarea n-ar fi ramas decat banala, iar straduta o simpla si eficienta cale de acces intre doua carciumi, daca ea n-ar fi fost pietruita in prima jumatate si asfal­tata in cealalta; mai mult, fiecare locuinta era despartita de urmatoarea printr-un teren viran, ca si cum peste noapte oamenii s-ar fi gandit sa scape de niste vecini incomozi.

«Ce mai inseamna si asta?»

«Nimic misterios, batrane.», ii raspunde Vlad. «Doar putin absurd, in varianta bal­canica. E cea mai veche strada din oras; daca sapi, o sa gasesti probabil fesuri si izmene fanariote Dupa razboi, se mai vedea pavajul cu butuci de lemn; Dej i-a tras un strat de piatra cubica pe deasupra, iar nea Nicu si-a zis ca n-ar fi rau sa puna si el umarul la mod­ernizarea zonei - asa ca a incercat sa lipeasca vreo jumatate de metru de asfalt peste opera predecesorului. Noroc ca n-a mai apucat; doua zile daca mai intarzia lovitura lui Iliescu si te dadeai acum cu rotilele pe-aici.»

«Bine, dar ce-i cu gaurile dintre case?»

«A, asta-i alta poveste. Tot de nea Nicu se leaga, dar mai demult. Stii ca dupa cutremur, tipul a inceput sa se plimbe in halat si cizme prin oras, cica sa observe personal amploarea catastrofei. Praf in ochi pentru straini: il aratau toata ziua la televizor printre salvari si masini de pompieri, dand din mana in fata unor mormane de moloz. Ai fi jurat ca-i sin­gur, daca n-ai fi stiut ca dupa camioane se bulucesc securistii, iar pe blocuri pandesc indivizi in salopete negre; aceiasi lunetisti de elita care le-au zburat creierii manifestantilor in decembrie. Ma rog, altceva vroiam sa spun: departe de-a purta de grija ranitilor si celor evacuati, nea Nicu a profitat sa vada ce cartiere putea sa mai bubuie: consolidarea orasului incepea cu distrugerea caselor boieresti! Dupa aia, cine stie cum, i-a traznit prin minte ca n-ar strica sa rada si niste biserici si cimitire, sa mai inveseleasca atmosfera: a interzis cuvintele astea la televizor (ca si pe cele ale cantecului «Nicusor avea o toba»), a mutat Antimul pe role si a dat cu bila in Vacaresti, pana i-a facut lui Nicolaescu teren pentru filmarile lui cu legionari. Intai am crezut ca demoleaza la intamplare, ii veneau nervii, bataia de cateva ori din manuta, si gata cu locuinta de vizavi Apoi, cand au pus la pamant casa lui Giurescu de pe Stirbei-Voda si, a doua zi, pe-a arhitectului-sef al capitalei, lumea a intrat la idei: cum? de ce tocmai pe astia? Si-au aparut imediat si raspunsurile: pai, nu Giurescu a protestat in scris impotriva demolarii Hanului Rosu? Nu Lazareanu s-a opus sistematizarii? De altfel, cand s-a vazut cu buldozerul la poarta si actul de evacuare pe birou, arhitectul a facut infarct. In drum spre spital, a murit. Totul i s-ar fi tras de la fap­tul ca fusese ascultat in casa cum critica planurile de modernizare ale lui nea Nicu: ba ca Victoria Socialismului e supradimensionata, ba ca Sfanta Vineri trebuie pastrata, ba orna­mentele lui Brancusi nu se potrivesc cu blocurile muncitoresti, ca stau ca dracu' La noi, a avut alta idee: sa nu turteasca totul dintr-odata si in orice caz nu fara consimtamantul proprietarilor (ar fi iesit scandalul prea gros si nu-i convenea sa se-auda afara); asa ca o casa a ramas, o casa a terciuit-o, pana a trecut strada prin ciur! Unora le zicea ca-i darama in cateva zile, sa fie cuminti si sa semneze hartiile, dupa care sa-si ia catrafuse­le si valea; oamenii impachetau si plecau blestemand. O vreme, casa ramanea pustie, apoi muncitorii se-apucau sa crape planseul si sa smulga tocurile de la usi si ferestre. Dupa doua-trei saptamani, proprietarilor le venea instiintarea ca s-au sistat demolarile. Se mutau cu mic cu mare indarat si incepeau reparatiile la ultimele stricaciuni. Cand sa-si aduca si mobila, se trezeau din nou cu echipele de interventie la usa si cladirea era daramata de­a binelea. In alte vile, faramau numai parterul, in timp ce la etaj inca se mai aflau locatari! Iti imaginezi ce placere sa traiesti in fiecare clipa cu teroarea ca ori tie, ori vecinului poate sa-i vina randul Nici astazi nu stim de ce dementul n-a ispravit treaba: n-a vrut, n-a mai avut ragazul sau pur si simplu a uitat?!»

«De-aia or fi aparut si povestile alea cu locul, ca-i gol pe dedesubt, ca s-ar afla pe nu stiu ce placa tectonica in miniatura si-asa mai departe.»

«Povesti? Sa zicem. Cica am sta totusi pe-un svaiter: un fel de punga imensa, care preia orice miscare si-o arunca la suprafata cu forta inzecita. Prin carciumi se spune ca jos misuna omuleti negriciosi, pazind comori pe care le transporta dintr-un cotlon intr-altul. Desi nimeni nu i-a vazut, se pare ca ei zguduie temeliile caselor, starnesc furtunile si se-amuza iarna sa traga clopotele la Armeneasca» Aici Vlad face un gest de lehamite, ca si cum, plictisit de propriul discurs, refuza sa-l mai ia in serios. «Poate reusim vreo­data sa prindem cativa.»

Noaptea tarziu, Alexandru pleaca acasa cu inima impacata; nu de spiridusii paman­tului ii depinde viata, nu ei sunt in masura sa-i explice esecurile pe care s-a obisnuit sa le contemple aproape cu voluptate: tablouri de duzina, vandute clandestin; prieteni putini si circumstantiali; iubiri nefericite, ascunse in carapacea amintirilor. O existenta inscrisa in arhivele Cosmosului si la spitalul «Filantropia»; o biografie fluida, scaldata in gelatina pantecului matern si-n marmitele de cristal ale memoriei, la capatul careia ramane doar o carcasa moale de cuvinte si imagini pe care securistii o vor rechizitiona, fara a-i descifra mesajul. Traieste intre umilinta si aroganta, print cibernetic si cersetor al lumii a treia, purtand in spate povara unor generatii sleite de egoism: un drum frustrant, in opinci si costum national, care se-opreste la portile Mtttel-Europei.

Pe bulevard, incetineste pasii pana cand pierde contactul cu asfaltul. De acolo, din punctul acela dezlipit de pamant si totusi stabil, priveste cum din corpul sau se desprind trei Alexandri ce iau in stapanire orasul. Primul se intoarce spre locuinta lui Vlad, al doilea strabate cartierele in cautarea Dianei, iar al treilea sare un gard si se ridica pe terasa «Inter­continentalului» la fel de usor cum calaretii lui Magritte isi iau zborul, iar ingerii lui Mar­quez se prabusesc. Alexandru observa in acelasi timp (dar din unghiuri diferite) capul lui Vlad aplecat deasupra unei fotografii, pe Diana dormind sub plapuma si luminile Bucurestilor desenand conturul unui aeroport: siruri de becuri cu halogen, reclame palpaind, farurile masinilor, petele de fosfor ale mansardelor - totul rasucit spre bratele reci ale lui Orion. Il vede pe Vlad hasurand poza si-i aude injuratura. Diana viseaza ca s­a trezit intr-o camera straina, cu perne si asternuturi amenintatoare. Inoata intr-un intuner­ic vascos si, pe neasteptate, nu mai reuseste sa-si dea seama daca traieste sau a murit; bratele pipaie bezna, sangele azvarlit prin vene face ca inima sa bata din ce in ce mai repede, creierul intra in alerta. Alexandru o simte cum trece dintr-o fasie de intuneric intr-alta, cautand cu disperare un reper; ii misca veioza de pe noptiera si atunci Diana deschide ochii si tipa.

De pe terasa, ultimul Alexandru coboara in spirale spre marile bulevarde ale orasului; celalalt iese pe nevazute din bloc, iar intaiul se retrage din sufrageria lui Vlad, lasandu-l sa-si picteze fotografiile. Se intalnesc toti trei in dreptul cofetariei «Capsa», unde talpile ating in acelasi timp asfaltul.

PAUL MORAND

Bucuresti,oras vesel

Mai mult decat o capitala, Bucurestiul este un loc de intalnire. Este o piata publica unde vii sa-ti pui la punct afacerile, sa protestezi sau sa ceri, sa bati la usi, ieri, la cele ale lui Voda, astazi, la cele ale statului. Iti golesti punga dar te umpli de idei si de apucaturi occidentale. Multa vreme, cele mai frumoase resedinte nu au fost decat casele celor de la tara. In zadar vei cauta mozaicurile de la Muntele Athos, boltile Sfintei Sofia, aurul Kie­vului, cupolele Vienei. Nu vei gasi nici urbanismul francez, bulevardele noastre drepte, pietele ca niste saloane de conversatie unde monumentele stau ca mobilele de familie, in aceeasi ordine, neschimbata de trecerea timpului. Vezi in schimb zgarie-nori alaturi de dezolantele ruine ale Orientului. Acesti fii ai Romei nu au mostenit rigiditatea romana; la ei nimic nu e drept, totul e anapoda, si politica si strazile, si imbracamintea si masinile; trotuarele sunt valurite, soselele se ridica asemeni dalelor din Judecata de Apoi; se con­struieste si se demoleaza in apropierea unor cartiere inerte sau vioaie.

Bucurestiul nu a avut niciodata spirit de cetate, cu libertatile si traditiile corporative bine aparate in interior si in exterior a trebuit sa vina un print german ca sa-i constru­iasca primele fortificatii, inutile de altfel. Lipsesc din Bucuresti trepidatia occidentala si figurile crispate ale speculantilor: pe cei care conduc piata financiara la Bucuresti ii cunoaste toata lumea, sunt numai doi, si sunt straini. Ritmul de bursa care ne-a intrat tuturor in sange nu s-a transmis pana aici, iar daca bucuresteanul parcurge dintr-o privire pagina financiara a ziarelor, e ca sa se vaite nitel de amorteala schimbului valutar si de agonia valorilor petroliere. Nu e un loc unde oamenii sa traiasca in incordare nervoasa. Bulevardul scanteiaza din toate firmele-i luminoase si seamana o clipa cu strada 42, dar nu e decat o gluma: pe o distanta de o suta de metri a vrut sa se joace de-a New Yorkul. La Bucuresti, ziua de ieri e repede data uitarii, cea de astazi nu face doi bani si singurul cuvant primit ca raspuns, pe care pana la urma il si invata cu manie in suflet, dupa lungi asteptari prin ministere, americanul sau suedezul rataciti pe acolo in speranta vreunei concesionari sau a vreunei adjudecari, este mane [in romana, in text].

Lectia pe care ne-o ofera Bucurestiul nu este una de arta, ci una de viata; te invata cum sa te adaptezi la totul, chiar si la imposibil. In aceasta privinta, intruchipeaza sufle­tul unui popor a carui rabdare e nesfarsita, sublima precum cea a animalelor si din a carui optimista indulgenta s-a nascut zicala: «Mare e gradina lui Dumnezeu». Capitala a unui pamant tragic unde totul se sfarseste adeseori comic, Bucurestiul s-a lasat in voia eveni­mentelor fara incapatanata impotrivire, fara fragilitatea pe care o pricinuieste mania. Iata de ce, pe parcursul sinuos al unui destin picaresc, Bucurestiul a ramas vesel.

Bucuresti, decembrie 1934. Versailles, iunie 1935.

La Capsa

Bucuresti, capitala administrativa Capsa. Capsa e inima orasului, atat din punct de vedere topografic cat si moral. Capsa inseamna patru lucruri deodata: un hotel, o cofetarie, un restaurant si o cafenea. Inchipuiti-va, adapostite intr-o singura casa cu aspect mod­est, patru dintre stravechile glorii europene: restaurantul Fayot, cofetaria Rumpelmeyer, cafeneaua Florian de la Venetia si hotelul Sacher de la Viena. Capsa e un stil, o traditie, un obicei, un organ, un decor, o sala a Pasilor-Pierduti, un monument, o cocarda. Capsa este timpanul acestei uriase urechi - Bucurestiul, oras al barfei.

Mai intai cofetaria. Cofetariile bucurestene au ramas ceea ce trebuie sa fi fost ale noas­tre acum o suta de ani: saloane unde se crontane praline si reputatii. Pariziene prin fur­securi si limba care se vorbeste, vieneze pentru ca ofera indianer krapfensi strudel cu mere, rusesti prin placintele calde cu carne servite dimineata, si care cad greu la stom­ac, grecesti prin dulceturi, turcesti prin baclavale si serbeturi, cofetariile Bucurestiului te desfata intr-o recreatie de dulciuri, cu un popas de zahar. Inca de la pranz isi fac aparitia acele batrane doamne, pe care in provincia franceza le vezi iesind de la liturghie; doamne nitel mai ingalbenite, nitel mai innegrite, mult mai sarace, dar facute din aceeasi esenta (abanos cu incrustatii de baga si alama) in care au fost sculptate si bunicile noastre; ai zice ca esti la Chiboust sau la Gloppe, duminica dimineata; numai soba de faianta, prin exotismul ei, te face sa te simti strain. Domnisoarele care servesc, imbracate in negru, cu gulerase albe, dupa cea mai autentica traditie Boissier, stau la post, langa prajiturile lucind de ciocolata, langa drajeurile viu colorate, langa fondantele cu nuante pastel. Infasurate in blanuri, care nu sunt doar de frumusete ca in Occident ci indispensabile ca in Rusia, superioarele lor transmit comenzile in franceza. Pe la douasprezece si jumatate isi fac aparitia si burlacii, prietenii din copilarie ai doamnelor; e ora micului-dejun (Bucurestiul a ramas, dupa Madrid si Buenos-Aires, ultimul oras unde mai poti intalni trantori tip 1900, baieti de familie buna, care nu stiu sa se rada singuri si se scoala la pranz). Nu se serveste alta bautura in afara de tuica de prune fiarta si foarte indulcita, aromata cu cuisoare, bautura nationala care te incalzeste iarna; doamnele rontaie tot felul de delicatese, foitaje turcesti cu miere, taiate bucati sau rasucite in cornete. Mai sunt si alte cofetarii celebre la Bucuresti: Nestor, pentru frisca si pateurile sale, Zamfirescu, pen­tru fructele confiate, La Palat, pentru uriasele sale cornuri cu migdale, dar cea mai rafi­nata dintre toate, detinatoarea adevaratelor secrete, este Capsa. Mancand un sandvis cu caviar, la geam, langa tejghea, trebuie neaparat sa privesti defilarea tinerilor militari cu grade superioare, a atasatilor de la Externe, a politicienilor, a avocatilor celebri, a ministrilor si a altora precum nobilele literate, batranele doamne celebre, actritele, spioanele («toata lumea stie ca e de la politie» se spune adeseori la Bucuresti), frumusetile intretinute de magnati ai petrolului; dupa ce ai vazut cum toti acesti oameni si-au primit ploaia de com­plimente, dupa ce ai vazut cum toate aceste planete cu satelitii lor au fost observate, cat­alogate, luate la bani marunti de cum au intrat in unghiul vizual al celor de la Capsa, intelegi ca Bucurestiul nu e decat o singura si mare familie. «S-a schimbat mult Bucurestiul Pe vremuri toata lumea se saluta Acum esti inconjurat de necunoscuti.» Nici n-a apucat bine sa spuna aceste cuvinte, ca interlocutorul meu si-a si scos de sase ori palaria.

Capsa a fost un bucurestean, ucenic cofetar la Boissier de la care a invatat cofetarie si tot ce se lega de aceasta arta pe atunci: retetele de dulceturi, lichioruri, siropuri si fructe conservate in alcool. Intors in tara, a deschis o fabrica de ciocolata si o cofetarie, care functiona dupa nobilele traditii pariziene ale torturilor uriase, ale conduitei la tejghea, ale fundelor de zahar pentru decorarea meselor, ale hartiei dantelate pentru ambalarea fur­securilor, lucruri pe care nu le poti vedea fara emotie perpetuandu-se pana astazi asa departe de noi; in timpul razboiului ruso-turc din 1855, discipolul lui Boissier a devenit cofetarul atasat al statului-major moscovit, de unde a imprumutat si alura martiala a gene­ralului Durakin, pe care a pastrat-o toata viata; cand era pe punctul sa faca avere, cazacii i-au jefuit intr-o zi toate proviziile de caramel, praline, bomboane, dropsuri, jeleuri si dra-jeuri. Tanarul Capsa se intorcea asadar abatut si ruinat peste campurile de trandafiri din Bulgaria de unde Istanbulul isi aducea esenta de parfum, cand i-a venit o idee salvatoare: sa-i invete pe bulgari sa faca dulceata de trandafiri. Asa ca s-a intors bogat in orasul natal.

Restaurantul nu este cu nimic mai putin distins decat cofetaria: tavan de culoarea ciocolatei, covoare purpurii, dulapuri stralucind de argintarie marcata, carafe gravate, canapele de culoarea supei de raci, coloane de stuc cu frunze de acant, bufet rece, batrani maitres dhôtel(plecareafrancezului Aimé, mobilizat in 1914, a prilejuit la Capsa o mare manifestare de francofonie), ierarhie impusa in Europa de marii restauratori francezi, adica, chelnerii la zece pasi dupa maitres d'hôte, maitres d'hôtel la zece pasi in spatele patronului, si in fund de tot, baiatul de la garderoba incovoiat sub greutatea blanurilor si aiurit de dezordinea galosilor, toti asemanatori, pe care incearca sa-i numeroteze cu creta Separeurile de la Capsa sunt intr-un sublim stil clasic: totul e capitonat, catifea verde, sobe rusesti, canapele de abanos, oglinzi cu rama aurita, unde mai multe generatii si-au reflectat destinele. toate pariurile, toate duelurile, toate adulterurile, toate combinatiile politice, toate paraliziile princiare, toate intrigile diplomatice ale secolului al XIX-lea au avut drept leagan aceste separeuri.

Camerele hotelului Capsa dau spre strazi zgomotoase; mai exista inca plapumi, lumanari si oale de noapte, tot confortul 1978, pe care nu-l mai intalnesti decat peste drum, la hotel Bulevard unde pana mai ieri clientela diplomatica era poftita sa se aseze in fotolii de plus galben, cu ciucuri si bumbi. Cat despre cafeneaua Capsa, vizavi de Cer­cul militar, acolo aproape ca nimeni nu consuma nimic; singurele bauturi sunt Timpul si Journal des Débats, se citesc stirile externe din Universul, articolul social din Dimineata, editorialul din Adevarul, cronica din Lupta, informatiile din Epoca, Argus, l'Indépendance, Viitorul, deputatii, cu barba taiata la Bratianu, urzesc acolo com­ploturi politice, tot acolo isi primesc agentii electorali si le distribuie sarcini. Ziaristii isi ascut creioanele pe marmura, iar bucurestenii batrani, din inima clubului lor preferat, privesc inspaimantati si dezaprobator, prin geamul vitrinei cum se inalta primii zgarie-nori americani. Si auzi mereu aceleasi replici:

Si pana la urma ministrul a semnat!

Ordinul de plata, ce pacaleala! Visteria e goala!

Comisia de verificare a averilor? Povesti de adormit copiii

Oare statul va plati?

Daca va spun ca statul va plati.

Si statul n-a platit!

De la iarna la vara

Doua anotimpuri si nu patru.

O toamna tarzie in care boncaluiesc cerbii. Dupa cursele de cai din Moldova si o data cu primele focuri din vetrele caselor pierdute in fundul Bucovinei, vine iarna. Flori nu mai sunt decat in tesatura de lana a covoarelor si pe cuferele pictate. Cerul se va face galben inainte de a redeveni albastru. Bucuresteanul, care mananca prea multa carne si nu poate merge la Vittel, sufera din toate madularele. Zapada coboara pana la jumatatea Carpatilor, ratele triunghiulare pleaca in Delta iar lupii ies din padure. Peste o campie fara nici un obstacol, vantul de iarna vine din Rusia, de unde Romania nu asteapta niciodata decat vesti proaste: e crivatul, iar in popor se spune ca e cu dinti. Termometrul coboara dintr-o data cu treizeci de grade. Frigul lustruieste asfaltul la fel de bine ca ceara, iar pe tro­tuare talpile rasuna cu zgomot de saboti. Cei bogati isi scot blanurile, oamenii de rand scurteicile cu buzunare verticale, cusute pe burta, iar tiganii se imbraca in ziare. Toti isi infunda peste urechile vinete caciulile de oaie sau de astrahan din Basarabia. La inter­sectii, barbatii de stat romani, imortalizati de sculptori francezi, stau guturaiti in redin­gotele lor de bronz. Caii tremura, acoperiti cu cate un sac vechi de cartofi, si scot aburi pe nari. Aburi ies si din gurile oamenilor, si din case. Peste tot se simte mirosul urat al pacurii la moda sau parfumul vechi si placut al lemnelor arse. Prin antreuri, ca la usile moscheelor, se ingradamesc cizmele de cauciuc si galosii.

Zapada.

Din galben, cerul s-a facut negru. Dimineata toate zgomotele orasului au disparut de-ai zice ca esti pe fundul apei. Un clinchet nou: clopoteii saniilor. In curte, zgomotul infun­dat pe care-l face servitoarea despicand surcele cu toporisca. Iata albul absolut care vatuieste toate suprafetele, lumineaza toate chipurile ca un reflector care nu iarta nici un rid. Cu exceptia bulevardelor, zapada e peste tot neatinsa, aici, zapada e un fenomen nobil si prietenos: nu e mizerie ca pentru parizienii care o dau la o parte cu lopata. Numai tram­vaiele o brutalizeaza impingand-o cu ridicolele lor pluguri de lemn. Trasurilor li se rup osiile. Copacii, din care nu se mai vad decat linii firave, urmeaza un traseu sinuos. Prin parcuri, fotografii ambulanti isi sufla in maini ca sa developeze pozele la minut, deasupra sobei cu carbuni. Automobilele, construite pentru o clima mai blanda, stranuta bizar. () Tigancusele vand sorcovele pentru Anul Nou, cu trandafirasi si margarete de hartie, iti arunca grau si iti ureaza «Sa traiesti, sa-mbatranesti/ Ca un mar, ca un par». Pustii mascati trag dupa ei cate un carucior cu un brad, suna din clopotei si colinda din casa in casa, cu zapada pana la genunchi. Trenurile ajung in oras dupa cum da Dumnezeu. Cazanele s-au spart, iar lanturile atelajelor s-au rupt din cauza gerului; uneori plesnesc sinele, iar calatorii ramasi in plin camp nu au alta solutie decat sa se ingramadeasca toti intr-un singur vagon, ca sa nu moara de frig.

Dupa trei zile, viscolul se potoleste si, in lumina soarelui renascut, orasul va fi mai vesel ca oricand. Nu, nici spuma marii, nici florile de prun nu aduc o asemenea bucurie orbitoare, atata aer in piept si lacrimile de fericire pe care le aduce zapada. Paralel cu marile artere, pe stradutele cu pensiuni, trecatorul singuratic isi aude zgomotul propri­ilor pasi si se uita in urma nelinistit. In apusul prelungit de atata albeata, Bucurestiul nu va fi niciodata mai induiosator prin aspectul lui batranicios, prost pavat, niciodata nu va intruchipa mai bine atmosfera provinciala dintr-un prim capitol de Gogol. Iar noaptea, cand farurile masinilor se aprind, surprinzand in lumina lor silueta disperata a vreunei biete cersetoare imbrobodite, urmata de un caine scurt in picioare, niciodata placerea de a fi departe si dorinta de a duce o viata misterioasa nu sunt asa de vii. Te prinde o pofta nebuna sa valsezi pe ligheanul argintat al Cismigiului unde apa s-a facut bloc de gheata pana la fund si unde zapada de pe crengile copacilor se scutura la cea mai mica adiere in gulerele patinatorilor. Frig sanatos care trezeste nevoia de singuratate la gura sobei, sobe prea incinse a caror faianta miroase a lut, frig care atata pofta de ospete imbelsugate in feluri grase, cu peste greu, cu dulceturi care conserva in zahar binefac­erile verii, cu bauturi tari incalzite cu clestele de taciuni, si aromate cu cuisoare. Si daca in toate astea se amesteca si luna.

Cuvintele nu pot fi traduse pentru ca nu trezesc aceleasi Imagini. Primavara noastra franceza este cel mai firav anotimp, se naste din zapada si se sfarseste in apa; inceata ca si tineretea noastra, ii trebuie patru luni ca sa se implineasca. Fruhing este trezirea vesela si melodioasa a Europei germanice. Primavara romaneasca e trezirea brutala din amorteala de peste iarna; explodeaza ca un obuz. La Bucuresti, pleci de acasa in prima zi insorita, copacii sunt inmuguriti, iar pana seara, cand te intorci, le-au si dat frunzele.

Toate animalele sunt pline: catelele vagaboande se duc sa fete prin casele parasite si nisetrii ingreunati abia urca in susul Dunarii. Bacanii ieftinesc icrele negre cu o treime. Ursul iese din barlog pe bajbaite, si sub florile prunilor de tuica povarnisul muntilor se face roz. Dezghet.

Cartierele marginase ale Bucurestiului se intorc in mlastina primordiala pe care ade­seori o ultima rabufnire a frigului o impietreste din nou pe negandite, atunci, sub stelele scanteietoare, poleiul e asa de strasnic incat trecatorul nocturn nici nu se poate tine pe picioare. In sfarsit, fortificatiile de zapada se prabusesc definitiv si noroiul, omagiat de toti calatorii de odinioara, ineaca mahalalele parand a dizolva chiar si pavajul, improscat de autobuze, matura trotuarele si plesneste casele pana la acoperis. Trecatorii se feresc de trasurile care starnesc adevarate explozii inghetate. La prima raza de soare, masinile se transforma in snitele de noroi. Totul se topeste, totul curge si canalele umflate revarsa un miros caldut si infect.

Primavara nu e decat vestitoarea, scurta ca un cantat de cocos, a verii, a graului secer­at inca din iunie, a florilor din Cismigiu si din parcul Carol, florile acestea romanesti de neinfrant, care se catara peste tot si rezista la orice, la praful inecacios si la soarele dogori­tor. Se deschid larg ferestrele. Dupa targul de Mosi, dupa parada militara de 10 mai, Bucurestiul devine irezistibil. Placerea si verdeata sunt frumusetile lui indracite. Nimeni nu mai doarme pe asemenea nopti senine. Esti beat de praf, de zgomot, de miresme. Abia daca ti-ai revenit din tulburarea pricinuita de liliac ca mirosul salcamului - acest copac romanesc prin excelenta - te si ia de nas. Lalele, stanjenei, bujori si trandafiri se succed

in parcuri asemeni dinastiilor. Gentlemanl congestionati, veniti la cate un consiliu de administratie, telegrafiaza la Londra ca mai raman, si zabovesc la barul Athénée Palace. Gainile ciugulesc pe sub rotile trasurilor, iar tramvaiele ridica stoluri de porumbei. Functionarii solicita un avans pe luna urmatoare, studentii isi amaneteaza cojoacele, copiii isi dau toti banii pe sirop­uri cu sifon de la gheata, fetele imprumuta bani de la guvernante, avocatii se ineaca in dosare pentru ca divorturile se inmultesc, cunoscand o ametitoare curba ascendenta. Nu poti sti daca te impiedici din cauza ten-siunli provocate de primenirea sangelui sau daca se valureste trotuarul sub presiunea radacinilor plesnind de seva. Ce placute sunt serile la cinematografele in aer liber. La tot pasul se deschide cate o crasma, iar perechile se asaza la mesele de sub boltile de verdeata ca in separeuri. De la marile restaurante vieneze de pe soseaua Kiseleff, cu tarafuri de tigani cu tambale, pana la carciumile mod­este cu farfurii de lemn, fete de masa de hartie si cate doua viori, totul a devenit feeric. Lumea crontane seminte de floarea-soarelui si bea sprituri.

Cand caldura e in toi, casele isi trag jaluzelele de lemn si dorm parca ucise de somn. Dar dupa siesta grea, lumea da navala pe strada mare, pe Calea Victoriei. Multi barbati singuri, ale caror neveste au plecat la Sinaia, si pe care parfumul iasomiei ii innebuneste, se tin scai dupa femeile mai mult dezbracate in rochitele lor imprimate. Tinerii de la Lido sau de la Strand se cantaresc si se masoara din priviri sub lumina necrutatoare, adevarat magneziu solar. E un du-te-vino de masini pana la campul de aviatie si pana la padurea din apropiere, pana la apele grele ale lacului Baneasa, unde se ineaca primele lumini. Miro­sul gratarelor sub cerul liber da ghes stomacului obosit, desteapta ficatul somnoros. Cate zece pui se invart pe o singura frigare, galbeni de unt si de praf. Din racitoarele mari cat niste dulapuri iti alegi carnea, pestele, de la crapul roz-auriu, pana la cega uriasa, sangeranda, in vreme ce se lasa umbra propice. Tiganii cu fete verzui, cu ochii bulbu­cati, vin sa-ti cante cu vioara la ureche. Toata lumea trage de ei, fiecare le cere melodia preferata, si asa incep scandalurile; banale certuri, pentru ca romanul e pacifist; lumea rade, face cunostinta, clasele se amesteca; unii dau fuga la telefon sa-si trezeasca pri­etenii adormiti si sa le comande cafea cu lapte pentru douazeci de persoane.

Vara este vremea chefului, scufundare imobila in muzica, lene si ore tarzii, chef, fer­mecator cuvant turcesc pe care la noi incearca sa-l aclimatizeze fumatorii de opium. Dar la Bucuresti iti «faci» cheful cu mijloacele cele mai cinstite, singurul drog e vara, e noaptea alba, e floarea dulce de tei, e sufletul dionisiac al invecinatei Tracii. Cheful este voluptatea de a te simti inconjurat de oameni foarte naturali, sanatosi, cu o sexualitate rudimentara, care se impreuneaza naiv, dar nu salbatic, este bucuria de a trai intr-un anotimp care-si intinde toate capcanele, cand rasa cea mai prolifica din Europa zamisleste cei mai multi copii.

Apoi te intorci acasa, treci prin gradina care fusese asa de urata sub cerul de iarna, dar pe care o infrumuseteaza acum parfumul florilor si umbra copacilor; plopul ca o san­tinela iti ureaza bun-venit; servitoarea, care-si face in sfarsit aparitia, parca vine de la sabat, iar soferul a adormit cu capul pe volan. Abia atunci iti dai seama ca esti in smoking si ca se apropie de amiaza.

Iata Bucurestiul pe timp de vara, cand insusi marele Pan, deghizat in tigan, canta din

na..

In romaneste de Marina VAZACA

Après Morand

1. Sa incepem cu Irina. Prima imagine a ei o am dintr-o vara. Statea pe o banca, in Cismigiu poate, sau mai degraba in Herastrau.

E asezata cu fata la soare, are ochii inchisi si isi intinde chipul catre cer. E o femeie mica, de douazeci si cinci de ani, putin cam grasa. E profesoara de filosofie. De aceea fata ei e atat de tensionata. Se stramba un pic, gura ii e crispata, pleoapele inchise cu indarjire. O actrita, un manechin sau o vanzatoare dintr-un magazin ar profita cu totul de acest soare, expunandu-si cat mai eficace posibil intreaga suprafata a pielii, dar ea, pro­fesoara de filosofie, isi forteaza putin propria natura. Gambele stau incrucisate sub banca, calcaiele sunt ridicate, iar picioarele intoarse spre interior. Rochia e usoara, ceva cam stramta pentru ea, probabil ca s-a ingrasat si tesatura sta sa-i plesneasca pe piept. Putin mai inainte, mi-a spus ca ar vrea sa purtam o discutie filosofica, dar ca, fara indoiala, acest lucru nu este posibil. Asa ca s-a asezat pe banca, ca sa terminam si cu chestia asta.

Cand vorbeste despre filosofie, are o voce foarte patrunzatoare, exact acea voce despre care spunem ca vine din cap, si nu vocea ei naturala, aceea cu care ar comanda o inghetata de cafea. Vorbeste repede, stiind ca asta ma irita, si se exalta de una singura evocandu-i pe Hegel, Kirkegaard si Kant. Are mereu in geanta doua sau trei carti imprumutate de la biblioteca Institutului francez, pe care mi le arata, plina de incantare, ca si cum ar fi vorba de oua sau de carne cumparate intr-o perioada de penurie. Considera ca in orasul acesta nu gasesti nimic si sa trebuie sa te lupti ca sa nu devii idiot.

Orasul, tara asta o exaspereaza. Gaseste ca oamenii sunt vulgari, strazile mizerabile si trotuarele desfundate. Isi scoate un pantof si-mi arata tocul rupt. Isi flutura pantoful in aer cu gesturi de tragediana precum Salomea capul insangerat al Sfantului Ioan Botezatorul: stii cat costa sa-ti repari asta la cizmar?

Atunci, orasul intreg, coplesit in acea zi de caldura teribila din miezul verii, invaluit in praf si bantuit de muste, parea sa se prabuseasca sub acuzatiile Irinei. Aveam impre­sia ca aud in departare, pe strazile din apropierea parcului, ecoul unei lamentatii, un clax­on tanguitor.

Si apoi, uite, imi spune ea, ambalandu-se singura, purtata de elanul propriilor sale vaicareli, uita-te la mainile mele!

Bratul ii cade pe langa corp si pantoful e acum la nivelul bancii. Imi arata pielea ei alba, mai alba pe partea interioara a bratului, si eu privesc cu atentie, nestiind ce sa spun, ce sa gandesc si neindraznind sa formulez un compliment, data fiind solemnitatea momen­tului. Ai vazut, da, ai vazut?! Da, am vazut, ii raspund eu, absolut la intamplare.

Tantarii! izbucneste ea. Preaplinul urii sale fata de acest oras vine de aici, din faptul ca exista tantari, tantari care te devoreaza, te impiedica sa dormi si mai ales sa lucrezi. Inteleg ca pentru ea senzatia odioasa a intepaturilor lor, zgomotul insuportabil al bazai-tului lor, ideea ca iti sug sangele si iti transmit tot felul de boli, toate acestea fac din tantari inamicii filosofiei, incarnarea insasi a urii fata de filosofie. Or, tantari nu exista decat in Bucuresti. In toate orasele civilizate, spune ea, din lumea intreaga, chiar in capitalele Africii, unde nici nu se face filosofie, sunt trimise elicoptere care zboara pe deasupra acoperisurilor si imprastie, in fiecare saptamana insecticide eficiente, care elibereaza toate orasele lumii, exceptand desigur Bucurestiul, de aceste oribile insecte.

O intreb de unde are toate informatiile acestea intrucat eu nu am avut niciodata prile­jul sa vad asemenea elicoptere. E adevarat ca n-am calatorit prea mult. Cu un gest larg si cu o figura dispretuitoare, imi subliniaza ignoranta: bine, dar toata lumea stie asta!

Nu o mai vazusem pe Irina de mult timp, cand, intr-o zi, mi-a dat un telefon ca sa ma invite sa-i vad noul apartament. Gratie unor binevenite legi sociale, ea si-a putut cumpara, pentru o suma derizorie, o mica locuinta in apropierea Lipscanilor. A trebuit sa completeze tone de formulare, sa mearga in zeci de birouri, sa stea sute de ore pe la cozi si sa suporte tot felul de toane, dar a sfarsit prin a avea castig de cauza, iar tenaci­tatea sa a fost recompensata.

Era un imobil mare, care cunoscuse desigur vremurile lui de glorie, dupa cum o dovedeau holul spatios si existenta celor doua lifturi, ceea ce e practic, imi spunea ea, pentru ca se intampla adesea ca doar unul dintre ele sa functioneze. Am urcat pana la ultimul etaj si m-a poftit sa intru in palatul sau. Era vara. Fereastra larg deschisa dadea spre niste acoperisuri. Jos, imi vedeam masina parcata intre doua pubele. Cu toate ca era inca devreme, domnea o liniste maiestuoasa. Cerul era luminat de luminile de pe bule­vardul Victoriei si, in dreapta, se zareau acoperisurile invaluite in umbra ale Palatului Par­lamentului.

Mai erau cateva zile pana la plecarea mea si aveam inima stransa. Cativa ani din viata se petrecusera in acest oras si se spulberasera deja in linistea acestei nopti indiferente. Irina imi propuse sa bem ceva, un suc, ramas pe fundul unei cutii de carton, sau un Nescafe. O auzeam bombanind in bucatarie pentru ca nu curgea apa; ma asigura totusi ca, in aceasta cladire, se intampla rar ca apa sa lipseasca.

Un vant usor si caldut misca perdeaua si l-am simtit cum mi se strecura pe sub camasa descheiata. Ma gandeam la unul din acele jocuri de societate in care spiritul de competitie se bazeaza pe cunostintele enciclopedice ale jucatorilor. La drept vorbind, acum nu mai stiu daca nu va fi fost vorba de un vis pe care mi-l voi fi reamintit, un vis in care planul orasului Bucuresti era desfasurat pe un carton lucios. Diverse figurine stateau prizoniere aici in patratele inguste, iar acestea erau chiar amintirile mele. Strazile, monumentele, parcurile frematau de vorbe si de gesturi, de priviri, de sentimente, de reprosuri, de cuvinte amare, de incercari lipsite de vlaga, de eschivari si staruinte, si toate aceste fantome ma agasau cu atata impertinenta, iar eu nu stiam cum sa reactionez.

2. A fost o vreme cand nu cunosteam nimic despre Bucuresti si cand, venita sa ma ia de la aeroport cu o masina a ambasadei, o studenta franceza foarte instruita mi-a prezen­tat Arcul de Triumf drept o opera a lui Ceausescu, care, spunea ea, construise aceasta oroare pentru a concura Champs-Elysées. Aceasta studenta, care isi petrecea jumatate de timp pentru a prelua de la aeroport diversi vizitatori, a contribuit, fara indoiala, la exager­area nelimitata a operei Conducatorului, care nu a avut totusi pretentii chiar atat de mari. Presupun ca studenta ii atribuia acestuia si Palatul Guvernului, si desigur Palatul Tele­foanelor. Nu sunt favorizati decat cei instariti, se spunea, si aceasta zdrobire a Istoriei dupa traumatismul Revolutiei avea si ea circumstantele sale atenuante. In ochii strainilor, nu exista nimic in Romania care sa nu poarte amprenta, mai mult sau mai putin recenta, mai mult sau mai putin adanca, a tiranului. Vizitatorii veneau in autocare pline ca sa se indigneze in fata Palatului sau imens ca in fata unei excrescente ireparabile a nebuniei unui comunism abia izgonit.

Am putut vizita, impreuna cu cativa privilegiati, invitati ai ambasadorului, faimosul monument aflat in plina reconstructie. Parterul era ocupat deja de birourile Parlamentu­lui. Am luat un lift, insotiti de un ghid care lauda maiestuozitatea edificiului, cu un pro­fesionalism ce smulgea strigate, fie de admiratie (toate aceste scari sunt de marmura si lemnaria e numai din esente pretioase!), fie de indignare (cum a fost posibil ca atatia muncitori, noii sclavi muritori de foame, sa munceasca zi si noapte pentru acest faraon modern). Am ajuns pe acoperis unde ne-au fost aratate pista destinata elicopterului prezi­dential si antenele care spionau pe toata lumea. Am coborat apoi la etajele neterminate, unde ne-am plimbat printre gramezile de moloz, uimiti de marimea si de cantitatea mate­rialelor pe care Ceausescu le utiliza infometand poporul. In acest timp, ghidul nostru deve­nea tot mai nelinistit: in lipsa unui buton de apel, dadusem intalnire liftului la o anumita ora, la etajul sase, si il asteptam degeaba de un sfert de ora. Am vazut aparand in sfarsit trei muncitori foindu-se de colo-colo: erau pe acoperisul ascensorului, care se ridica incet, si manevrau cablurile. Unul dintre vizitatori, un tip solid, infofolit intr-un palton, cu gatul infasurat intr-un fular rosu si care se vaicarise deja din cauza riscurilor neluate in seama care ne pandeau, umbland prin aceste locuri, a palit la vederea muncitorilor, constiin­ciosi totusi, si nu a vrut cu nici un chip sa ia din nou liftul. A trebuit deci sa coboram pe scarile periculoase care se terminau dintr-o data la marginea unui gol si ne obligau sa facem cale intoarsa. Dupa ce am ratacit o ora intreaga, istoviti de aceasta coborare in infernuri inedite, ne-am oprit gafaind. Ghidul era insa sigur ca am coborat cu adevarat: si-a lipit urechea de un perete si a auzit voci. A daramat cu fermitate acest zid, ajutan-du-se de niste pietre, si ne-am trezit din nou pe culoarele administratiei parlamentare.

Garzile care-si faceau atunci serviciul ne-au insotit politicoase pana la iesire, fara sa puna vreo intrebare. In acea epoca, nu mai aveai de ce sa te miri.

La extremitatea opusa Palatului se intindea un santier fantastic, impanzit cu macar­ale imobile si cu cladiri aflate in intuneric. Sute de hectare de constructii, la care nu se mai lucrase de la Revolutie, asteptau in ploaie, in vant si chiciura pe cineva sa vina sa le repare burlanele sparte, sa le inlocuiasca in sfarsit grupurile sanitare si sa le puna usi, toate fiind furate la inceputul lui ianuarie 1990. Aceste cartiere lugubre si pustii erau totusi mai putin periculoase decat periferiile noastre franceze: pe aici puteai circula fara sa te temi ca e posibil sa intalnesti pe cineva, in afara de cei care cotrobaiau dupa veceuri inve­chite si care se intorceau, la capatul unei nopti de cautare in van, cu coada-ntre picioare. Cu siguranta ca o bucata de burlan putea oricand sa te raneasca la picior, cazand de la etajul opt, iar scarile de sprijin se puteau prabusi chiar sub pasii tai. Dar cum sa rezisti atractiei pe care o exercitau aceste plimbari nebunesti si aventuroase printre umbrele de ciment ale implacabilului Ceausescu?

Astazi, aceste cladiri au fost vandute, pe portiuni, si au fost terminate, intr-o masura mai mica sau mai mare, in urma vanzarii lor. Mai circula inca povestiri de-ale cumparatorilor jecmaniti: cand l-am cumparat, apartamentul meu nu avea nici usi, nici ferestre! - Al meu nu avea o bucata de zid. - Pai, de asta va plangeti voi! Eu, cand am intrat pentru prima data in apartamentul meu de trei camere, am fost pe punctul de a­mi pierde viata: nu avea nici pic de podea!

3. Nu stiu cine-mi spunea ca Bucurestiul nu este un oras. Cred ca era un prieten care isi petrecuse aici ceva timp si imi vorbea, in termeni de coerenta arhitecturala, despre spatiu si despre structura; potrivit conceptiei sale estetice asupra unei asezari urbane, Bucurestiul, intr-o anumita masura, nu-l satisfacea. Insista pe lipsa de suflet a acestui oras, aratandu-mi un plan care, de fapt, nu spunea nimic. Dar ce inseamna un oras real, unul in care ai trait cativa ani de zile, un oras din care, mai ales, ai plecat, asa cum ai pleca dintr-un apartament. Exista strazi, piete, parcuri pe care le-ai privit de-atatea ori, prin care ai trecut de-atatea ori, cu tot felul de ganduri si de proiecte in cap, de nemultumiri care te tulburau si care astazi iti par atat de neinsemnate. Aceste strazi pe care nu le vei mai regasi decat in propriile amintiri si care au disparut, ca sa spunem asa, pentru ca pe ele nu mai merg aceiasi oameni cu gandurile lor trecatoare - aceste strazi s-au golit de persoana ta si de cei care mergeau o data cu tine, intrucat strazile sunt drumurile regale ale timpului.

Si tocmai in jurul acestui drum ingust al povestii tale se ordoneaza strazile si pietele si parcurile Bucurestiului. Ele capata stralucire datorita unor momente din viata ta si sunt inscrise astfel in succesiunea anotimpurilor, prin caldura apasatoare din miezul verii, prin lumina cruda raspandita de zapada, intr-o dimineata de iarna. Intr-o zi, pe lacul Snagov, inghetat pana-n strafunduri, am vazut indepartandu-se niste tarani care tarau dupa ei cate­va manunchiuri imense de stuf. Frecand gheata, stuful scotea un fel de suierat lugubru, prelung si nuantat, un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodata si care semana proba­bil cu cel produs de arcusul unui violonist beat care ar plange astfel moartea celei pe care a iubit-o prea mult. Cea care statea alaturi de mine, si pe care nu stiam s-o iubesc, privea lacul, taranii si imi spuse dintr-odata ca trebuia sa plecam de acolo pentru ca, lasandu-te prada reveriei in fata unui asemenea spectacol, puteai sa te indragostesti, fara sa vrei.

La Bucuresti lucram si mergeam in fiecare dimineata la ambasada si in tot felul de locuri unde se dadeau receptii, unde eram chemat pentru diverse intalniri, mergeam la teatre, la concerte. Eram un strain, un fel de aparat care lua pulsul acestor mondenitati febrile, un individ care bantuia uneori noaptea prin periferii imposibile conducand acasa vreo prietena. La intoarcere, rataceam cu voluptate prin cartierele cele mai sumbre, infundandu-mi rotile masinii pe drumuri noroioase. In sfarsit, in apropierea unei gherete unde se vindea Marlboro, un sofer amabil de taxi imi arata care era drumul cel bun. Bucurestiul imi aparea ca un oras imens: puteai vagabonda prin el la nesfarsit, luand-o pe strazi carora nu le stiai capatul: unele se terminau dand spre un teren viran, altele intr-o balta sau in fata unui zid pe jumatate daramat. Trebuia sa faci din nou cale-ntoarsa si parea ca niciodata noaptea nu va lua sfarsit.

Printre vizitatorii pe care meseria mea de atunci ma obliga sa-i primesc nu erau decat pisalogi. Un director de galerie, mic si chel, cu nasul ca un pumnal de apas, ma purta dupa el in noptile reci de noiembrie. Odata bauseram impreuna prin discoteci pustii pana aproape de venirea zorilor: in fundul salii goale pe unde mai pluteau inca valuri din fumul alb care inundase pista de dans, o chelnerita cu fusta scurta incerca sa faca cativa pasi de vals, in jurul tavii sale. Dupa ce am iesit, am mers pana la poarta curtii de la Vechiul Palat, care era in curs de restaurare. Tipand, insotitorul meu a reusit sa-l faca pe gardian sa se arate la fata, gardian pe care, in mod straniu, il cunostea pentru ca il intalnise in ajun sau poate in timpul calatoriei sale precedente. Prin urmare, am vizitat ruinele, ametiti de somn si de bere, ascultand, fara sa credem o iota, comentariile gardianului constiin­cios. In sfarsit, am ajuns la capatul acestei vizite initiatice: intr-un sant pe jumatate inun­dat, orbita de lumina cruda a lanternei noastre, statea o catea cu tatele pline de lapte, culcata in mijlocul catorva catei abia fatati. O cheama Baba, imi spuse prietenul meu.

Da, spuse si gardianul, o cheama Baba.

In romaneste de Svetlana CARSTEAN

AXEL BARNER

Imaginea Bucure[tiului

in literatura german contemporan

Lucrarea de fata este si o contributie la o directie de cercetare care se numeste imagologie. Obiectul imagologiei este dat de imagini «care pot fi explicate ca fiind acele mesaje care se refera la natiuni, popoare si performantele lor culturale si spirituale, pe care doresc sa le tipizeze in totalitatea lor cu pretentia valabilitatii generale a mesajelor.»¹ [] Intervalul de timp cercetat cuprinde ultimii zece ani (1986-1996).

Revazand textele despre Bucuresti care au aparut in ultimii zece ani, de la bun inceput sare in ochi neomogenitatea atat a coordonatelor biografice ale autorilor, cat si a tex­telor. Pe langa autori cunoscuti, ca Hans Magnus Enzensberger si Herta Müller, apar alti necunoscuti ca Rüdiger Wischenbart ori Max Blaeulich; pe langa acesti doi autori aus­trieci numiti la urma se situeaza unul crescut in Germania (Enzensberger), altii care au emigrat din Romania in Germania (Müller, Schlesak, Söllner, Frauendorfer), precum si Wittstock, care traieste in Romania. La fel de diferite ca si biografiile autorilor sunt cat­egoriile de text la care acestia recurg; ele merg de la grotescul fantastic-absurd (Blaeulich) si reportajul de tip science-fiction (Enzensberger) pana la forma subiectiva a jurnalului (Schlesak) si la texte scrise in stilul marilor reportaje (Müller). Dincolo de tema lor, Bucurestiul, toate acestea au in comun anumite elemente ale unei «imagini» a acestui oras, pe care o alcatuiesc.

«Bucurestiul» lui Enzensberger este un loc fictiv, - dar interesant la acest text e fap­tul ca viziunea pe care o propune, asternuta pe hartie in 1984, devenise macar in parte realitate cand autorul a vizitat pentru prima oara orasul in martie 1990.² Enzensberger descrisese deja orasul inainte de momentul de cotitura in stilul unui reportaj de tip sci­ence-fiction: in anul 2006, reporterul american Taylor se confrunta cu realitatea de dupa caderea comunismului. Ceausescu a fost ucis de propriii oameni, iar investitorii straini duc, pe baza marilor lor profituri, la instaurarea in oras a unei atmosfere de cautatori de aur.

Textul «Bucuresti» face parte din epilogul volumului Ah, Europa, aparut in 1987, si care reuneste reportaje ale autorului despre sapte tari, reportaje ce aparusera inainte intre anii 1982-1985 ocazional in revista Die Zett Doar epilogul «Boemia la mare», cuprinzand articole fictive de ziar, nu mai fusese pana atunci publicat. Reportajele imag­inare il poarta pe cititor prin Ramstein, Haga, Helsinki, Berlin, Bucuresti si mai departe catre Praga.

In fragmentul sau, Mauer tos (Caderea zidului), Dieter Schlesak relateaza despre vizita lui Enzensberger la Bucuresti in martie 1990: «18 martie. Seara, Enzensberger a citit din operele sale la Institutul Goethe. Enzensberger are un simt special pentru lucrurile in curs de formare; la Institutul Goethe a citit un text din Ah, Europa/Scris in anul Orwell 1984, acest text fusese pina atunci science-fiction pur: executarea lui Ceausescu si amer­icanizarea Romaniei. Literatura a subconstientului vremii, senzor pentru ceea ce era posi­bil ()»³

Dieter Schlesak a fost in ultimii ani de mai multe ori in Romania. Prima sa calatorie dupa momentul de cotitura, efectuata in martie 1990, l-a purtat prin Transilvania, tinutul in care se nascuse si crescuse, precum si in Bucuresti, unde fusese redactor la Neue Ltteraturm anii saizeci. Textele sale despre Bucuresti au prins viata ca rezultat al aces­tor calatorii. Textul «Vina totalitara»⁴ se regaseste in voluminosul eseu intitulat Cind tocurile cad afara dnn nume, aparut in 1991. ()

El analizeaza temeiurile surmontarii fricii in momentul rasturnarii si functia si rolul televiziunii in timpul zilelor din decembrie: «Dar revolutia de la sfarsitul epocii contine si propria ei negare ca telerevolutie si inselaciune prin mijloacele de informare in masa. Nu s-a intimplat oare ca televiziunea nu s-a aflat doar in slujba revolutionarilor, devenind pe ascuns unealta acelei clici, formate din nomenklaturisti, securisti si militari, care pregatise lovitura de stat?»⁵

Un alt text despre Bucuresti al aceluiasi autor se regaseste in opera sa conceputa sub forma de jurnal «Eul stand intr-un timp alergand»⁶, in care autorul comenteaza si reflecteaza in legatura cu evenimentele de dupa «momentul de cotitura a timpului». Prin aceasta cronica personala a anilor 1989-1993, Schlesak urmareste evenimentele dintr-o perspectiva mai putin distantata decat in eseul sau. Aici cititorul il insoteste pe autor prin oras catre locuri si piete pe care le stie din vremuri trecute, si in vizite la vechi pri­eteni si cunoscuti.()

Schlesak, Söllner, Müller si Frauendorfer nu sunt legati numai de faptul ca provin cu totii din rindurile minoritatii germane din Romania, ci si prin biografiile lor asemanatoare, care mai exercita inca o mare influenta asupra scrisului lor. Toti acesti patru autori au parasit Romania din cauza constrangerii politice, devenita insuportabila. Schlesak a ple­cat inca din 1969, Söllner in 1982, Müller si Frauendorfer in 1987. Desi traiesc asadar de ani de zile in Germania, tara pe care au parasit-o continua sa ramana pentru ei o tema centrala. Ca mai toti autorii care au emigrat din Romania in Germania, ei sunt atasati de originea lor cu o distantare plina de angajament, pastrand legatura cu locurile de care s­au desprins si a caror evolutie politica o urmaresc cu un ochi critic binevoitor.()

Werner Söllner face parte din generatia acelor tineri scriitori a caror creatie este con­siderata de catre multi fiind ultimul, ori poate chiar singurul varf al literaturii de expresie germana din Romania: la inceputul anilor saptezeci, s-au strans laolalta cativa studenti ai sectiei de germanistica de la Universitatea din Timisoara, ale caror texte au fost apoi receptate si in spatiul german de un public cititor mai numeros. Richard Wagner, William Totok, Ernest Wichner, Johann Lippet, Rolf Bossert si altii au alcatuit un cerc literar foarte productiv pe care l-au numit «Aktionsgruppe Banat». Orientarea lor era literara si politica. «Alaturi de cei intr-un gand cu mine», scrie Richard Wagner. «Am infiintat in 1972 „Aktion­sgruppe Banat'. Idei ale Primaverii de la Praga si ale Scolii din Frankfurt au cazut de-a valma peste formele labirintice ale grupului de la Viena, Bertold Brecht s-a intalnit cu Rolf Dieter Brinkmann, Volker Braun cu Helmut Heissenbüttel. Asa cum era in firea lucrurilor, am fost inteles gresit. Nu numai de catre stat, ci si de catre compatrioti. Ceea ce faceam era nemaiauzit si ne placea() Traiam provocarea.»⁷ «Estetica era placere si provocare si placere. Multe dintre lucrurile pe care „Aktionsgruppe' le facea pe la inceputul anilor saptezeci nu au fost documentate si nici nu pot fi descrise. Pur si simplu nu era nimic precis conturat. Iar acest fapt reprezenta noutatea in cadrul acestei minoritati.»⁸

Desi nu era implicat in «Aktionsgruppe Banat», Werner Söllner facea parte din cer­cul de prieteni stransi in jurul lui Richard Wagner si al lui Bossert: studiase la Cluj, lucrand apoi ca profesor, iar mai tarziu ca lector de editura la Bucuresti. A parasit Romania, sta-bilindu-se in Germania la inceputul anilor optzeci. ()

Impresiile lui Söllner despre Bucuresti⁹ au aparut in 1993 in suplimentul ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung si se bazeaza pe o vizita efectuata in anul l992. Cu o simpatie si intelegere, nu insa fara semitonuri critice, el descrie atmosfera orasului dupa alegerile din toamna lui 1992. Reportajul este un instantaneu al unei situatii dificile: inflatie, penurie de bunuri de consum, primele concedieri in masa si decaderea unor institutii sociale si culturale care fusesera inainte subventionate de stat au creat un climat de nesig­uranta si suspiciune: «Romantismul revolutionar din decembrie 1989 a disparut ()»¹⁰ - dar si tacerea paralizanta pe care o observase Schlesak in cursul vizitei sala din mar­tie 1990.

Volumul de proza al Hertei Müller, Niederungen (Depresiuni), aparut in 1982 in Romania si in 1984 in Germania, a fost cel care intai de toate a adus in constiinta unui public cititor mai larg din spatiul de limba germana literatura de expresie germana din Romania. Textele Hertei Müller, care au revoltat minoritatea germana care oscila intre a ramane si a pleca, au fost primite cu entuziasm de sistemul editorial german. Astazi Herta Müller, detinatoarea premiului Kleist pe anul 1994, se numara printre cei mai plini de suc­ces scriitori contemporani. Si opera ei se afla in legatura cu autorii de la «Aktionsgruppe Banat». Herta Müller s-a intalnit cu membrii grupului la Timisoara unde a studiat ger­manistica si romana Textul «El si Ea. Saracia ii mana pe oameni la mormantul lui Ceausescu» face parte din volumul de eseuri Foame si matase^, dar a fost publicat pe 28 decembrie 1993 in Frankfurter Allgemeine Zeitung. Cu o exactitate poetica a imaginilor, care a facut-o celebra, autoarea descrie o vizita la Bucuresti, intreprinsa la inceputul anilor '90: «Scurtul moment de respiro ce a urmat caderii dictatorului a tre­cut»¹². Tara si capitala se afunda din nou in vechile incremeniri, iar revenirea fricii si a vechilor amintiri ale unui timp crezut disparut ies la iveala in cadrul unei vizite la cimi­tirul unde «este absolut sigur, probabil, ori total imposibil sa zaca Nicolae si Elena Ceausescu». E 6 decembrie, Sfantul Nicolae, zi libera pentru copii si totodata ziua ono­mastica a dictatorului. Si in vreme ce oamenii se aduna la mormantul sau, vechile mituri despre bunul parinte si inteleptul conducator al poporului par a fi reinviat.

Helmuth Frauendorfer a parasit Romania in 1987. Teroarea regimului Ceausescu ii devenise si lui insuportabila. In mai 1996 a vizitat Bucurestiul din insarcinarea revistei de arhitectura Bauwelt In articolul sau¹³ el relateaza impresii despre un oras in care oamenii n-au reusit nici dupa sase ani sa depaseasca trauma dictaturii si in care libertatile de curand castigate prin lupta ameninta deja sa se restranga dupa o scurta perioada de respiro si uitare.

Si textul Henriettei Schroeder a fost conceput in 1996 pentru editia speciala despre Bucuresti a revistei Bauwelt. Aproape ca la cafeneaua lui Rick, (din filmul «Casablan­ca», n.red.) astazi la restaurantul «La Premiera» se intalnesc actori, artisti, intelectuali, noi imbogatiti si politicieni. Oaspetii restaurantului situat in spatele Teatrului National reprezinta o imagine oglindita a dezacordurilor din sanul elitei romanesti de dupa momen­tul de doctrina.

Daca ceilalti autori de expresie germana din Romania (Schlesak, Söllner, Müller, Frauendorfer) traiesc acum in Germania, Joachim Wittstock, nascut in 1939 la Sibiu, con­tinua sa locuiasca in Romania, in orasul sau natal, unde lucreaza ca istoric literar la Insti­tutul de Cercetari al Academiei Romane. Incepand din 1972, mai multe culegeri de texte cuprinzand lirica, schite de proza si povestiri i-au aparut la Frankfurt si la edituri romanesti. Ultima sa opera este volumul de proza Sala oglinzilor, aparut in 1994 la Editura Krite-rion din Romania. Volumul reuneste douazeci si cinci de schite si povestiri, care au aparut deja in parte in presa de limba germana din Romania. Unul dintre ele este textul intitu­lat «Blocul puterii», care insa, la fel ca alte doua texte scurte, care se grupeaza la randul lor in jurul temei Schimbarii, este tiparit aici pentru prima oara. Wittstock scrie in prefata ca acest text ar schita centrala, aflata pe atunci in constructie, a despotismului dictator­ial, redand prin cateva trasaturi perioada maximei si ultimei concentrari a vointei comu­niste de conducere.¹⁴ Teama si frigul ingrozitor care emana de la Blocul Puterii ii face pe cei care privesc cladirea sa se dea inapoi speriati, pornind buimaciti mai departe. Toate sperantele intr-un viitor mai bun sunt inabusite. Plimbarea prin apropierea «Casei Poporu­lui» este datata cu precizie: 9 decembrie 1989. In primele randuri ale textului autorul face aluzie la revolta populara care avea sa izbucneasca dupa cateva zile la Timisoara, pentru a duce in cele din urma pe 22 decembrie la caderea dictaturii.