Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice



Acasa » didactica » carti
Legenda valaha al. mitru - dracii alearga prin valahia

Legenda valaha al. mitru - dracii alearga prin valahia





LEGENDA VALAHA AL. MITRU - DRACII ALEARGA PRIN VALAHIA

De pe dealul unde se gaseau, campia Ialomitei se vedea parca ninsa, sub luna. Incepuse intaia straja de noapte – trei ceasuri dupa asfintitul soarelui – si Vlad, de pe o muche rapoasa, impadurita, privea neclintit spre tabara turceasca, avand in jurul sau cetele.

In primul rand, alaturi de el – intre alti boieri si capitani de oaste – se puteau vedea logofatul Lazar, comandantul Xalom, capitanul Neagoe si, putin mai incolo, in costume ostasesti, prietenii nostri.

Dupa ce o pusesera la adapost pe micuta Oltea, in Cetatea Bucurestilor, la o femeie de nadejde, binecunoscuta de Tit, tuspatru alergasera sa‑si plece genunchii in fata domnitorului. Luasera parte la o multime din acele mici lupte de hartuiala, pe care ostenii lui Vlad le dadeau de cateva ori pe zi cu trupele otomane in mars, arzandu‑le carele si luand o multime de prizonieri.

Baiatul isi castigase repede, in aceste lupte, o faima binemeritata, pentru curajul sau cu totul deosebit, asemanator numai cu acela al lui Vlad. Impreuna cu Bucur si Mihailo – dar intrecandu‑i pe amandoi in vitejie – patrundea in mijlocul urdiilor turcesti. Uneori, luau cu ei ursul, raspandind groaza intre otomani.


Turcii incepura sa‑i numeasca pe baieti «Dracii din Valahia», poate pentru ca in vreo doua randuri luptasera cu un fel de furci, cu care mesterii domnitorului ii inzestrasera in ultima vreme pe osteni, din lipsa de alte arme, sau pentru ca atacurile lor erau fulgeratoare, insotite de tipete si chiuituri, ce aveau darul sa‑i bage in sperieti pe ostenii lui Mahomed.

Uneori baietii se intorceau cu cate doi sau trei otomani tinuti in furci. Ursul avea si el in brate cate un turc.

Asa alergau de‑a lungul coloanelor turcesti. Atunci osmanlaii, cuprinsi de frica, incepeau sa strige:

— Dracii alearga prin Valahia… Dracii alearga prin Valahia…

De la aceasta porecla, in mai putin de o saptamana se raspandi in randul osmanlailor superstitiosi zvonul ca domnitorul valah ar avea in slujba lui cativa diavoli adevarati, si de aceea nu poate fi nici prins, nici invins.

Baietii – auzind ce se vorbeste in tabara otomana – faceau un haz nemaipomenit. Si Tit, priceput cum era, se gandi sa le faca un fel de vesminte de diavoli, ca sa‑i infricoseze si mai mult pe musulmani.

— Oastea mariei sale fiind mica, nici unu la zece fata de turci – le spuse Tit baietilor – vitejia nu ajunge. Este nevoie si de cate un siretlic…

Si le facu vesminte care sa le dea, atat lor, cat si ursului, o infatisare de draci.

Nu apuca insa papusarul sa‑si infaptuiasca gandul, pentru ca, in dimineata urmatoare, Baiatul il zari – din spatele unor copaci, pana unde se furisase, urmarind toata vremea coloanele otomane in mars – pe Radu cel Frumos.

Sultanul pornise razboiul sfant cu atata cheltuiala si taraboi, inarmand – cum spune poetul otoman Enveri, in vestita sa opera «Cartea vizirului»[1] – «o oaste pe care abia o ducea pamantul», cu telul de a preface Valahia in pasalac. Avand in stapanire deplina Valahia, cetatea Chilia si Belgradul, ar fi putut cuceri intai Ungaria si teritoriile locuite de germani, pe urma intreaga lume.

Totusi, fiind inteligent si prevazator, stiind si ce patisera inaintasii sai din partea valahilor, il luase cu sine si pe Radu cel Frumos.

«Daca nu voi izbuti, prin cine stie ce intamplare, sa‑mi fac Valahia pasalac, va trebui sa ma multumesc sa‑l pot inlocui, cu ajutorul marilor boieri, pe Vlad cu Radu cel Frumos, se gandea Mahomed, si tot va fi mai bine decat acum!…»

La sunetul din corn al lui Vlad – cand aflase de inceputul razboiului «sfant» pus la cale de Mahomed – se adunasera toti taranii barbati in stare de a purta arma, unii aducandu‑si, dupa cum se povesteste, si baietii mai marisori, ba chiar si unele fete, imbracate in vesminte ostasesti. Vlad nu vrusese la inceput sa‑i primeasca, insa staruisera si se rugasera sa ramana – si de ei, deprinzandu‑i sa poarte armele, se ingrijisera capitanul Neagoe si Tit. Adevarul este ca acesti copilandri, primiti la inceput cu neincredere, faceau destula paguba ostilor incercate si bine instruite ale sultanului.

Ceilalti oameni de rand, batranii, bolnavii, femeile si copiii mai mici, care nu puteau manui armele, se zbateau sa hraneasca si sa dea alte ajutoare ostirii de tara domnesti.

Prinzand mai multi barbati, femei si copii, care adusesera merinde cetelor lui Vlad, turcii ii judecasera si‑i casapisera cu iataganele. La judecata se auzise ca luase parte si Radu cel Frumos.

— Vanzatorul! strigase Baiatul infuriat, afland despre aceasta intamplare. Ca sa le faca pe plac stapanilor lui osmanlai si sa le castige increderea, e in stare sa‑i taie el insusi pe tarani. Sa cautam sa‑i venim de petrecanie.

Baietii isi fagaduira intre ei sa‑l caute pe Radu cel Frumos in lupta, oricum or sti, si sa incerce sa‑l rapuna.

Si, intr‑o dimineata, dupa ce Baiatul pandise ore intregi, ascuns dupa un copac, in padurea prin care treceau otomanii, iata, il zari pe Radu cel Frumos.

Radu, imbracat intr‑un costum oriental, cu un brau lat, de care ii spanzura hangerul intr‑o teaca invelita in catifea, trecea incet, calare – impreuna cu marele vizir Mahmut si o garda bine inarmata de spahii – de‑a lungul sirurilor de achingii, care poposisera pentru pranz.

«I‑a sunat, in sfarsit, ceasul ucigasului de valahi!» isi spuse Baiatul, ridicandu‑si arcul si ochind cu grija.

Deoarece era unul din cei mai buni tintasi din mica oaste a lui Vlad, Baiatul l‑ar fi nimerit, fara indoiala, si l‑ar fi doborat. Insa deodata se gandi:

«Nu, unui vanzator ca el, care a venit cu achingiii si ienicerii impotriva pamantului, poporului si fratelui sau, nu i se cuvine o moarte atat de usoara. Trebuie sa‑l iau neaparat prins si sa‑l aduc la judecata mariei sale Vlad.»

Ca sa smulga din randurile achingiilor, de langa marele vizir si de sub ochii garzii de spahii, pe omul atat de pretios sultanului Mahomed, se cerea o indrazneala si un dispret de moarte impinse dincolo de margini. Daca Baiatul ar fi fost un ostean mai in varsta, poate ar fi cantarit lucrurile mai bine si s‑ar fi multumit numai sa‑l rapuna pe Radu cu o sageata. Dar tineretea, curajul si dragostea fata de Vlad – care se aratase atat de bun, iertandu‑l la Targoviste pentru fapta lui nechibzuita, dandu‑i drumul din turn si ajutandu‑l sa plece la Stambul, in cautarea Roxanei – il imboldea sa nu se multumeasca doar cu atat, ci sa aiba o izbanda mai mare.

Trebuia sa se avante repede, pentru ca altfel Radu, Mahmut si garda de spahii se departau prea mult si nu i‑ar fi putut ajunge. Pe deasupra, nu avea cal… Pe Negru il lasase intr‑un desis, si el se strecurase pe jos, printre copaci, pana langa sirurile de achingii.

Chibzui repede. Isi pregati in stanga latul, in dreapta sabia si, in timp ce osmanlaii se hraneau linistiti, asezati pe iarba, o lua la fuga spre locul unde isi tineau caii. Se repezi la paznicul lor, il lovi, prinse de frau armasarul lui Ali‑beg, comandantul achingiilor – cel mai bun cal din herghelie – incaleca dintr‑un salt, cum avea obiceiul, si porni in galop, rotindu‑si in mana latul cu care avea de gand sa‑l prinda de grumaz pe Radu cel Frumos.

Paznicul de la cai, desi ranit, incepu sa tipe.



— Valahii!… Valahii!…

Radu cel Frumos tresari. Isi intoarse capul si il vazu pe Baiat cu latul in mana. Ochii lor se intalnira pentru o clipa – ai lui Radu infricosati, ai Baiatului arzand de dorinta de a‑l lua prins. Dandu‑si seama de soarta care il astepta si banuind ca, in urma Baiatului, ar mai fi si alti valahi, cu constiinta incarcata pe care o avea, Radu isi uita de demnitate si prevedere. Se ridica in scari, isi lovi calul cu picioarele in pantec, trase de frau si, lasandu‑i unde erau pe marele vizir si garda de spahii, porni in galop, chemandu‑i pe cei care ii intalnea in drum, cu strigate desperate, in ajutor.

— Nu‑mi vei scapa, vanzatorule! il ameninta Baiatul, cu glas tare, din urma, imboldindu‑si si el calul…

Asa, ca o furtuna, trecura amandoi pe langa intreaga coloana de osteni, pasi, pasale, care, uitandu‑se zapaciti, nu pricepeau ce se intampla. Era numai un singur valah, sau erau mai multi?

Avand un cal mai iute decat Radu, Baiatul, urcat in scari, il ajunse. Latul suiera prin vazduh si il cuprinse pe cel urmarit peste brate.

— La judecata acum! zise Baiatul, si il smuci de pe ca!…

Cu inima zbatandu‑i‑se in piept de fericirea de a fi izbandit, il trase, sa‑l aduca pe saua lui.

Totul se petrecuse cu o iuteala de necrezut. Marele vizir privise intamplarea holbat si prostit, nemiscat si nescotand nici un sunet.

Sfarsitul ar fi fost bun, daca Ali‑beg, comandantul achingiilor, nu s‑ar fi dezmeticit.

— E un singur valah. Dupa mine, achingii! tipa, sarind pe calul unui ostean.

Cu un ropot ca de ploaie cu grindina, achingiii incalecara si pornira in urma lui Ali.

— Prindeti‑l viu! porunci si marele vizir, trezindu‑se din amorteala.

Gonind spre stanga, dupa Radu, Baiatul nu isi daduse seama ca isi taiase singur drumul de intoarcere, varandu‑se prea adanc in mijlocul trupelor otomane.

Daca i‑ar fi dat drumul lui Radu din streang, poate ca ar fi putut inca scapa. Dar nu vru sa‑si deschida pumnul in care tinea capatul franghiei. Jucandu‑si calul si ridicandu‑l in doua picioare, tarandu‑l dupa el pe Radu, isi roti sabia, trimitand in raiul profetului o multime de suflete de gazii – luptatori in razboiul «sfant» impotriva libertatii tarisoarei valahe.

Erau insa prea multi impotriva unui singur om. O sulita il lovi in umarul stang. O sageata i se opri in piept. Cateva laturi ii vajaira pe deasupra capului.

— Luati‑l viu! porunci inca o data marele vizir.

Cazu de pe cal si, in mai putin de o jumatate de ora, legat de sus pana jos in streanguri, fu dus in fata lui Mahomed.

Stiind ce urmeaza, Baiatul se hotari sa primeasca senin moartea.

Ramase in picioare, uitandu‑se drept in fata la calaul Roxanei. Vru chiar sa‑i spuna ce gandeste despre faptele sale; dar Mahomed, cu calmul sau stapanit, care baga insa groaza in sufletul oricui statea cu el de vorba, il intreba, atintindu‑l, printre pleoapele pe jumatate inchise, cu o privire vie si otravitoare:

— Cum te numesti, valahule?

— Numele meu este Baiatul, ii raspunse el… Prin grija luminatiei tale, parintii mi‑au fost ucisi inainte de a‑i cunoaste.

Un murmur amenintator se starni intre musulmani, fata de raspunsul indraznet al Baiatului.

Mahomed se intoarse insa spre Radu cel Frumos, ca si cum ar fi vrut sa‑i spuna o vorba de duh. Si toti cei din jur stiura ca surasul viclean care inflorise pe buzele subtiri ale sultanului ascundea in dosul sau moartea. Baiatul nu mai avea decat putine clipe de trait.

Lui Radu nu‑i pierise groaza prin care trecuse si se simtea istovit. Inca rasufla greu si fruntea lui palida, semanand in parte cu a lui Vlad – dar neavand nobletea si lumina, pe care Baiatul le vedea numai pe fruntea domnitorului – ii era plina de sudoare. Broboane mari i se prelingeau pe obraji si ii picurau mai departe pe vesmantul turcesc. Totusi, vazandu‑l pe Mahomed ca‑i surade, se simti dator sa‑i raspunda, lingusitor, in acelasi fel, desi numai de asta nu‑i ardea.

Padisahul se intoarse insa catre Baiat si ii puse cea de‑a doua intrebare:

— Spune‑mi, unde se afla ghiaurul Vlad? glasui el domol, inca surizand, pentru ca isi cunostea puterea si teama pe care o putea baga in oameni, si era sigur ca tanarul rob valah pana la urma va fi silit sa marturiseasca.

— Pretutindeni si nicaieri, ii raspunse Baiatul numaidecat, si parca in gluma – de fapt infruntandu‑l pe padisah cu un curaj pe care cei din jur il socotira de‑a dreptul nebunesc. Si, deoarece Mahomed mai avea inca pe buze un suras sleit, Baiatul ii zambi. Iar daca inaltimea ta doreste sa‑l gaseasca, ii mai spuse, aratandu‑i cu capul in afara cortului unde fusese adus, n‑are decat sa se duca sa‑l caute…

Toti cei de fata isi deschisera ochii cat cepele, siguri fiind ca, la asemenea cuvinte, sultanul va chema de indata calaul… In ce‑l priveste pe marele vizir, ii pieri rasuflarea, buza de jos ii cazu si, printre dinti, i se vazu limba. Atat de fara teama nu ii mai vorbise inca nimeni maretului tekur – imparatului.

— Inaltimea ta… ofta Mahmut speriat, si tacu, nestiind ce sa faca si ce sa mai spuna.

— La moarte… la moarte… in chinuri… indraznira totusi sa‑si dea cu parerea cativa.

Mahomed le surase din nou, mai bine‑zis se sili sa surada, fiindca nu facu lucrul acesta decat dintr‑o parte a gurii, ceea ce ii stramba obrazul…

Trecea drept un om deosebit de iscusit in discutiile cu trimisii straini sau cu invatatii, pe care‑i placea sa‑i primeasca in palatul sau din Stambul… Si voia sa le arate dregatorilor ca poate ramane biruitor si asupra acestui tanar valah, rob, nu numai indraznet, ci si deosebit de inteligent, fara sa fie nevoie sa foloseasca forta.

Desi nu trecusera nici sase ani de cand l‑am intalnit intaia oara, sultanul nu mai arata asa de tanar. Nasul i se mai lungise. In barba ii rasareau fire albe, pe care in zadar incerca sa le smulga sau sa le caneasca barbierul sau Giovanni, fiindca necontenit i se iveau altele.



Firea ii ramasese insa aceeasi. Nimeni nu stia niciodata daca sultanul era vesel sau necajit, si nici nu putea ghici ce fel de ganduri macina sub turbanul sau rosu, in diferitele ore ale zilei. Pe neasteptate, in toiul celei mai mari petreceri, cand parea foarte bine dispus, poruncea, de pilda, sa i se taie capul cuiva fiindca rasese, sa zicem, prea tare, sau dimpotriva, pentru ca i se paruse mohorat. Alteori, cand socoteai ca ar fi suparat si gata sa faca un masacru, in chip surprinzator cerea sa‑i vina asacii‑cantaretii si sa‑l desfete cu versuri din «Cartea lautei»[2], versuri deosebit de gustate de el…

Asa si de data aceasta, unii nadajduiau ca va porunci schingiuirea Baiatului, in vreme ce altii banuiau ca are alte ganduri.

Numai Baiatul se uita la el fara teama si, daca nu i‑ar fi siroit sangele din ranile de la piept si umar, s‑ar fi zis ca sta cu sultanul de vorba, ca intre prieteni.

— Bine, dadu din cap padisahul… Nu vrei sa ne spui unde este stapanul tau. Marturiseste‑ne macar cati osteni are, pentru ca asta nu inseamna tradare. Tradare este numai cand arati si unde se gasesc…

Baiatul ridica putin capul si isi musca buzele, ca si cum ar fi stat sa faca o socoteala, si pe urma ii raspunse:

— Mai putin cu unul decat ar fi trebuit sa aiba, fiindca acela sunt eu. Iar daca luminatia ta nu ma crede, il rog sa se duca sa‑i numere…

Pentru aceasta noua indrazneala, Mahomed, oricat se stradui, nu mai putu surade, ci se incrunta si spuse printre dinti:

— Esti foarte istet; dar istetimea pe care ai fi putut s‑o folosesti altfel va pieri odata cu tine. Vei fi jupuit de piele. Pe urma te vom aseza pe carbuni. Si, daca totusi vei mai avea viata pana intr‑un ceas, te vom taia in doua, pe indelete, cu ferastraul…

Imaginandu‑si numai aceste chinuri, Baiatului i se incrancena carnea, dar fiindca se hotarase sa le arate dusmanilor cum stie sa moara un valah, avu taria sa mai raspunda:

— Asa mi se cuvine, de vreme ce m‑am lasat prins. Ba cred ca ar trebui, pentru greseala mea, sa fiu pedepsit si mai crud…

— Cu toate astea – urma sultanul, folosind alta cale, pentru ca vazuse ca nu reusise sa‑l infricoseze pe Baiat, si trecand de la cea mai cumplita amenintare la cea mai dulce ispita – te‑as putea ierta, ti‑as da un rang mare in ostirea musulmana, ai primi aur din belsug si cele mai frumoase cadane, daca te invoiesti sa lupti alaturi de noi…

Baiatul dadu din cap.

— Luminatia ta, nu te mai osteni, zise el… Pe un ostean al mariei sale Vlad nu l‑ar putea face nici Dumnezeu, fagaduindu‑i raiul, sa‑si vanda ce are mai scump pe lume: domnitorul si tara. Porunceste deci sa mi se jupoaie pielea, sa fiu asezat pe carbuni, sau ce mai doreste inaltimea ta, in nesfarsita sa bunatate si intelepciune…

— Spune‑mi, intreba pentru ultima oara Mahomed, toti ostenii lui Vlad sunt la fel de viteji ca tine?

— Nu, inaltimea ta, ii raspunse fara sa sovaie Baiatul… Ei sunt mult mai viteji. Eu nu sunt decat cel din urma, cel mai netrebnic dintre toti. Altminteri, trebuia sa fiu ori mort, ori liber, in nici un caz un rob al inaltimii tale…

— Asa? se mira Mahomed, incruntandu‑si din nou sprancenele, ceea ce il facu pe Radu cel Frumos sa traga nadejdea ca, in sfarsit, padisahul va rosti cumplita osanda la moarte, prin jupuirea pielii, a aceluia care il facuse de ras in fata otomanilor.

Sultanul facu insa semn unui sclav sa il dezlege pe prizonier.

— Esti un adevarat viteaz, recunoscu el, rostindu‑si rar cuvintele. Daca n‑ai fi ghiaur, ai fi putut ajunge mare vizir, iar daca mi‑ai fi fost prieten, te‑as fi facut domn in Valahia! Tu stiu ca nu m‑ai fi tradat. Si, fiindca nu pretuiesc nimic, pe pamant, mai mult ca vitejia si credinta, iti redau libertatea.

Baiatul fusese dezlegat. Isi simtea mainile libere. Sangele ii curgea grabit prin vine, dandu‑i furnicaturi.

«Sunt liber cu adevarat?» se intreba, nevenindu‑i sa creada, temandu‑se de vreo cursa a padisahului, cercetand chipurile celor din jur, incercand sa citeasca pe ele adevarul…

Insa inselaciune nu era. Sultanul fusese, intr‑adevar, uimit de indrazneala nemaiintalnita a Baiatului. Si, vrand sa le arate prin aceasta supusilor sai ca asa ar trebui sa se poarte si ei intr‑o imprejurare asemanatoare, savarsea un lucru pe care nu‑l mai facuse si nici nu avea sa‑l mai faca vreodata in viata. Ii da drumul, scapand in felul acesta din maini, fara sa stie, tocmai pe acela pe care il cauta, cu inversunare, de atatia ani, si pentru a carui prindere ar fi fost in stare sa dea un munte de aur.

— Esti liber… Poti pleca! ii repeta Baiatului. Dar baga de seama, isi incheie cuvintele, ingrosandu‑si glasul si aratandu‑i pe cei din jur, in frunte cu Radu cel Frumos, care se uita la el cu o ura fara margini, nu te sfatuiesc sa mai incerci vreodata sa intri in tabara mea…

— Eu nadajduiesc dimpotriva, luminatia ta, ca voi reusi sa ma inapoiez cat de curand, isi rosti Baiatul ultimul cuvant, cu acea cutezanta pe care numai un tanar ca el o putea avea.

Sultanul isi musca buzele, isi inclesta pumnul pe hanger si fu gata sa‑si intoarca vorba si sa dea condamnarea la moarte. Dar gandindu‑se ca prin aceasta ar fi stricat tot rostul pilduitor al hotararii de mai inainte, dete iarasi drumul hangerului dintre degete si, dezvelindu‑si usor dintii, intr‑un fel de suras, care de data asta semana a ranjet, ii spuse:

— Atunci tot jupuit si pe carbuni vei pieri!…

Baiatul se inclina, fara sa se incovoaie prea mult, in fata padisahului, se intoarse si pleca, iesind din cortul unde fusese judecat, taind de‑a dreptul printre cetele de achingii si ieniceri, care ii faceau loc, urmarindu‑l din priviri, dand nedumeriti din cap si stapanindu‑se cu greu sa nu‑l taie cu sabiile sau sa‑l impunga cu lancile.



Merse catre padure. Intra in ea. Ajunse in locul unde il lasase pe Negru. Incaleca cu greutate. Abia atunci isi aduse aminte ca e ranit. Se pipai. Se vazu plin de sange. Simti ca i se clatina capul… Aplecandu‑se, incolaci cu amandoua bratele grumazul credinciosului animal si ii sopti:

— Repede, Negrule… repede…

Gandurile i se invalmasira, si nu se mai trezi decat in culcusul de paie in care il ingrijea Tit.

Din fericire, ranile nu ii fusesera prea grave si, bine ingrijit de Tit, in doua zile Baiatul se ridica.

Despre intalnirea sa cu Mahomed se vorbise mult si pe larg in intreaga tabara otomana, care de altfel isi incetase inaintarea si se statornicise in lunca Ialomitei, in apropiere de locul unde Baiatul fusese judecat de sultan.

De aici se pregatea apropiata intrare in Targoviste, fagaduindu‑li‑se, mai ales ienicerilor si achingiilor, prazi bogate, atat cat sa traiasca in belsug tot restul vietii, si fecioare mandre, valahe, pentru haremuri.

A doua zi, domnitorul, imbracat in haine ieniceresti si cunoscand bine limba si deprinderile otomane, patrunse el insusi in tabara lui Mahomed, cercetand‑o, cautand sa‑i afle intrarile, iesirile si felul de asezare a corturilor. Statu de vorba cu o multime de ieniceri, care habar nu aveau ca in fata lor se afla insusi domnitorul Tarii Romanesti. Cu prilejul acesta, afla despre purtarea indrazneata si demna a Baiatului, care il pusese in uimire pe padisah si il facuse sa‑l elibereze, spre uimirea tuturor.

Chemandu‑l la sine, dupa ce se intoarse si el cu bine din tabara otomana, Vlad il lauda.

Baiatul ingenunche si ii saruta mana:

— Maria ta, as vrea sa ma trimiti in lupta unde va fi mai greu!

Vlad il apuca de brat, il ridica si intinzandu‑i o sabie sclipitoare, de argint, zise:

— Te voi trimite, capitane Ion!…

— Eu… capitanul Ion?… Maria ta… e prea mult… Si pentru ca Vlad isi inaltase mana sa‑i potoleasca strigatele de bucurie si mirare, lua de indata pozitie de salut, si cu toate ca simtea un nod urcandu‑i‑se pana sus, in gat, ii spuse domnitorului: Capitanul Ion, la porunca, maria ta!

Acum sunt cu totii pe deal, catand, impreuna cu domnul, spre tabara otomana.

Ienicerii si achingiii si‑au sorbit ciorba. Trambitele au sunat prelung, tanguitor si inabusit, asa cum se obisnuieste in vreme de razboi. Focurile au mai palpait, ici‑colo, cate unul, pe urma s‑au stins. O singura faclie, ca un suflet nelinistit, a mai alergat dinspre cortul lui Mahmut, marele vizir, catre locurile de margine, unde strajerii vegheau santurile imprejmuitoare. Faclia, purtata de vreun curier‑elci, a gonit de la santuri spre corturile calaretilor Rumeliei si, intorcandu‑se la marele vizir, a tremurat putin si s‑a stins.

Luna, care ninsese campia, facea sa scanteieze undele clipocitoare si vesele ale Ialomitei pe care cetele lui Vlad o zareau de la distanta, in petece stralucitoare, printre copaci.

— Boieri si capitani! spuse Vlad, cand in tabara otomana se facu liniste deplina. In fata noastra se afla ostirea lui Mahomed, ca un balaur caruia, chiar daca i‑am retezat unul din capete, mai are inca patru. De la bunicul meu Mircea cel Batran – ca si el de la stramosii stramosilor sai – am cuvant, cu toate greselile mele, si asa cum m‑oi pricepe, sa apar pamantul acesta, din veci in veci al nostru, sa‑l pastrez liber si astfel sa‑l incredintez urmasilor. Pentru ca alt mijloc nu mai avem sa retezam deodata balaurului cele patru capete cu limbi de foc ce i‑au mai ramas, va trebui sa‑i lovim in noaptea aceasta inima – arata domnitorul cu mana spre corturile sultanului si ale pasilor, asezate in mijlocul taberei otomane, inconjurate intai de spahii, apoi de ieniceri, achingii si oaste de dobanda si stransura. Din pricina stramtorii care domneste in tabara, si ca sa ne fie mai la indemana, vom ataca numai noi. Sunteti cei mai viteji. Ma uit la fiecare, si stiu ce va poate bratul… Si totusi, continua el, lungindu‑si putin cuvintele, daca este cineva printre voi, care in clipa plecarii la lupta se va gandi la moarte, sa nu ne insoteasca si sa ramana aici…

Voievodul ramasese cu obrazul luminat de luna, si, de sub coiful de fier impodobit cu un surguci de pene si pietre pretioase, parul blond ii flutura in vantul ce incepuse sa sufle dinspre rau.

Baiatul nu isi mai putea lua ochii de la el… Se gandi ca a venit clipa sa‑i dovedeasca lui Mahomed cum intelege sa‑si tina cuvantul, reintorcandu‑se in tabara otomana, si isi dori din toata inima sa poata ajunge pana la cortul lui.

Toti cei de fata isi ridicara sabiile si sulitele, spunand:

— Maria ta, du‑ne sa ne aparam tara, lovind inima vrajmasului, balaurul cu limbile de foc de dinaintea noastra!…

— Atunci sa pornim, porunci Vlad, sarind pe calul sau alb.



[1] «Dusturname» ‑ cronica‑poem, inchinata marelui vizir si conducator al avangardei lui Mahomed in campania din 1462. Traducere de Mihail Guboglu si Mustafa Mehmet.

[2] Mare creatie a unui sultan poet, pe nume Veled (mort in 1312).








Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 PROIECT DE LECTIE Clasa: I Matematica - Adunarea si scaderea numerelor naturale de la 0 la 30, fara trecere peste ordin
 Proiect didactic Grupa: mijlocie - Consolidarea mersului in echilibru pe o linie trasata pe sol (30 cm)
 Redresor electronic automat pentru incarcarea bateriilor auto - proiect atestat
 Proiectarea instalatiilor de alimentare ale motoarelor cu aprindere prin scanteie cu carburator

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 Proiect diploma Finante Banci - REALIZAREA INSPECTIEI FISCALE LA O SOCIETATE COMERCIALA
 Lucrare de diploma managementul firmei “diagnosticul si evaluarea firmei”

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 CONTABILITATEA FINANCIARA TESTE GRILA LICENTA
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Proiect atestat informatica- Tehnician operator tehnica de calcul - Unitati de Stocare
 LUCRARE DE ATESTAT ELECTRONIST - TEHNICA DE CALCUL - Placa de baza
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 Proiect atestat tehnician in turism - carnaval la venezia

Legenda valaha al. mitru - ienicerii, ahmet si iusuf
Jo nesbo - calaul - prima parte
Karl may - capitanul garzii imperiale
Jules verne - arhipelagul in flacari
Alistair mac-lean teroare la amsterdam
Jeffery deaver - colectionarul de oase
Castelul din Carpati
Legenda valaha al. mitru - blestemati sa fie cei vanduti dusmanilor



Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu