Basmul cult - Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creanga

Basmul cult - Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creanga

Basmul este o naratiune deliberat fantastica in care forte benefice se confrunta cu forte malefice pe care le inving.

George Calinescu spune ca „basmul este o oglindire a vietii” in moduri fabuloase. Basmul cult preia tipul narativ al basmului popular, dar reorganizeaza elementele stereotipe conform viziunii auctoriale.

Basmul respecta o schema narativa unica: eroul trebuie sa strabata un drum initiatic pentru a capata  un statut de erou aureolat, sa treaca peste obstacole, sa primeasca ajutorul unor fiinte fabuloase (donatori, furnizori), sa restabileasca echilibrul initial si sa primeasca o recompensa. Un alt element compozitional prezent consta in prezenta formulelor narative: initiala („Amu cica era odata”), mediana („si mersera, mersera, cale lunga”) si finala („s-am incalecat pe-o sa”).

Motivele reprezinta un alt cliseu compozitional: motivul imparatului fara urmasi, motivul drumului initiatic, superioritatii mezinului, aparitiilor inselatoare, impostorului etc. Categoria estetica dominanta in basme este fantasticul, insotit uneori de miraculos si fabulos.

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, publicat in 1877. Este o naratiune ampla cu personaje ce devin mesageri ai unor valori simbolice.

Timpul este vag sugerat, mitic, fixat inca din incipitul narativ. Spatiul este ambiguu, imparatia lui Verde Imparat fiind la o margine a lumii, iar a fratelui sau la cealalta (se sugereaza astfel lungul drum catre maturizare).

Tema este reprezentata de confruntarea dintre fiul imparatului si ispita malefica reprezentata de span.

Titlul este constituit cu ajutorul unui oximoron si se refera la dublul statut al eroului: conditia de sluga si de stapan. Poate fi o sugestie a contrariilor care alcatuiesc fiinta sa, calitatile si defectele.

Constructia discursului narativ presupune un sir de actiuni conventionale grupate pe secvente narative.

Expozitiunea prezinta etapa initiala de pregatire pentru drum. Verde Imparat ii ceruse fratelui sau sa-i trimita pe cel mai vrednic dintre fiii lui pentru a-i deveni succesor la tron (motivul imparatului fara urmasi). Fiii cei mari nu trec proba impusa de tata, singurul care il infrunta pe tatal deghizat in urs fiind mezinul. Acesta alege calul nazdravan (la sfatul Sf. Duminici, deghizate in cersetoare, careia ii daruieste un ban) si hainele si armele tatalui (obiectele sacre) sugestie a perpetuarii traditiei. Trecerea podului este urmata de ratacirea in padurea-labirint. Padurea devine un spatiu, simbol ambivalent de moarte si de inviere. Ea poate fi conceputa ca un zid intre casa parinteasca si lumea larga.

Este un spatiu malefic in care mezinul calca interdictia de a se asocia cu spanul (moment ce perturba echilibrul initial). Intalnirea cu spanul, sub cele trei ipostaze ale sale, se petrece intr-o situatie limita, cand feciorul nu-si permite luxul de a alege. ,,Boboc in felul lui la trebi de aiestea”, el cade in capcana intinsa de span si coboara in fantana, poarta catre infern sau spatiu al mortii si regenerarii. Coborarea in fantana echivaleaza cu pierderea statutului si identitatii, „de acum incolo ai sa te numesti Harap-Alb si altcumva nu”. Juramantul pe palos este unul cavaleresc, iar el se poate elibera doar trecand prin ritualul moarte si inviere. Ajunsi la curtea lui Verde Imparat trebuie sa mai treaca o serie de trei probe la care il supune spanul orgolios: sa aduca „salatile din Gradina Ursului”, pielea cerbului „batuta cu pietre scumpe” si pe fata Imparatului Ros. Primele doua le trece cu ajutorul Sf. Duminici, care ii daruieste obiecte magice: pentru urs, o licoare cu somnoroasa, iar pentru cerb, obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot.

A treia etapa a maturizarii este mai dificila si necesita mai multe ajutoare. Trece mai intai un pod (simbol al unei alte etape de initiere), ajuta o nunta de furnici (simbol al fortelor telurice), ofera adapost unor albine (simbol al fortelor solare) si de la fiecare primeste cate o aripa. Intalnirea cu cei cinci „monstri simpatici” se produce intr-o situatie-limita. Acestia sunt fiinte grotesti, personaje alegorice, care se dovedesc saritoare si generoase. Fiindca sunt certareti si guralivi au fost comparati cu taranii humulesteni. Cu ajutorul lor trece urmatoarele trei probe, sa stea intr-o casa inrosita cu foc, sa manance „12 ialovite fripte si sa bea 12 butii de vin” (un adevarat ospat pantagruelic) si sa o aduca pe fata imparatului ascunsa dupa luna. Aceste probe amintesc de ceremonialul nuntii taranesti. Fata, care este o „farmazoana cumplita”, il mai supune la inca trei probe: sa aduca „trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii in capete” (Scyilla si Caribda - motiv mitologic), sa aleaga macul de nisip si sa o deosebeasca pe fata imparatului de o sosie a ei. Prima proba este trecuta cu ajutorul calului nazdravan, a doua cu ajutorul furnicilor si a treia cu ajutorul albinelor.

Intensitatea maxima a naratiunii este atinsa in punctul culminant cand, reveniti la curtea lui Verde Imparat, fata il demasca pe impostor. Acuzandu-l pe Harap-Alb ca a incalcat juramantul, spanul ii taie capul. Decapitarea simbolizeaza coborarea in infern.

Ritualul invierii se datoreaza fetei care il invie cu ajutorul apei vii si al smicelelor de mar. In plan alegoric, semnificatia este aceea a iubirii purificatoare.

Personajele sunt fiinte himerice si purtatoare ale unor valori simbolice. Ele se grupeaza in serii antitetice.

Harap-Alb este protagonistul, spanul este antagonistul. Fiul de crai este un neofit care trebuie sa treaca probele maturizarii, iar spanul este un mistagog care il initiaza involuntar. Mezinul este un prototip de generozitate, curaj, onestitate, in timp ce spanul este un arhetip al spiritului diabolic. Harap-Alb este conciliant, spre deosebire de span, care este machiavelic si are nevoie de o identitate falsa pentru a ajunge la un statut care ii este refuzat.

Calul nazdravan este simbolul fortei imprevizibile, care joaca rolul unui mistagog marturisind stapanului sau: „daca as fi vrut, de mult i-as fi facut de petrecanie spanului, dar oameni ca acestia sunt trebuitori fiindca ii fac pe cei tineri sa prinda la minte”.

Sf. Duminica este simbolul milosteniei crestine si al unui ciclu incheiat. Si ea poate fi un mistagog amintindu-i tanarului ca trecerea prin necazuri o sa-l ajute sa-i inteleaga pe cei „asupriti si necajiti”.

Fata de imparat este simbolul eternului feminin si al vicleniei.

Registrul stilistic este impregnat de regionalisme, zicatori, proverbe.

Se remarca oralitatea stilului prin:

- prezenta onomatopeelor: „pornesc ei teleap, teleap, teleap”;

- interjectii: „mai, Pasarila, iacata-o!”;

- proza ritmata: „De-ar sti omul ce-ar pati/Dinante s-ar pazi”;

- prezenta regionalismelor sau arhaismelor: „amu cica odata”, „butii”, „ialovite”;

- locutiuni sau expresii idiomatice: «vorba aceea: „frica pazeste bostanaria”»;

- prezenta dativului etic „si-o data mi ti-l insfaca cu dintii de cap”.

In ciuda afirmatiilor ca Ion Creanga este un autor de tip popular, umorul lui este de tip livresc, iar fantasticul in opera lui este umanizat.