Biografie si literatura Ion Luca Caragiale

Exista, dupa cum au precizat numerosi exegeti ai biografiei si operei caragialiene, in fiinta lui I.L.Caragiale zone de umbra, greu de precizat, domenii ale indeterminabilului care ne fac sa punem manifestarile lor cele mai intime sub semnul misterului pe care, in doze si cu finalitati diferite, l-au cultivat in egala masura sau care ne fac sa vorbim de ambivalente structurale, de ambiguitati psihologice relevante pentru statura lor existentiala, dinamica pana la echivocitate. I.L.Caragiale ne ofera, prin tinuta sa “diurna”, spectacolul unui om de o verva dezlantuita, histrionic si debordant, inclinat spre umor si ironie, insa, cu toate acestea nu se poate sa nu percepem, mai mult sau mai putin latente, inclinatiile sale spre melancolie, spre dipozitia “grava”, serioasa: “se poate vorbi despre Caragiale ca de un homo duplex, care a purtat in viata mai adesea, ca si in opera, masca umorului, dar care, in intimitate, uneori, stia sa se abandoneze firii lui profunde, interioare, de regula stapanita de darza vointa a impenetrabilitatii”(Serban Cioculescu).

Serban Cioculescu, trasand portretul lui Ion Luca Caragiale, insista asupra epicureismului sau, un epicureism relativ, situabil mai curand sub semnul dezideratului decat al realizarii efective.

Cu toate acestea, viziunea clasica, apolinica a lui Ion Luca Caragiale isi clatina contururile si liniile, se deformeaza oarecum, iar personajele isi pierd tipicitatea transformandu-se in exceptii, de aceea, in sfarsit, stilul devine el insusi “exceptie”, asumandu-si registre conotative fie poetice, fie argotice, procedand asadar, prin exces, atat in sensul sublimarii limbajului, cat si in acela al accentuarii argotice, caricaturale. Spiritualizarea si degradarea traduc dihotomia fundamentala etic/estetic, aceea a sanctionarii lumii declasate a spatiului balcanic.

Pompiliu Constantinescu observa, de pilda, ca dihotomia stilistica mateina pare a fi inrudita cu ambivalenta comic/tragic din opera lui I.L.Caragiale, la fel cum formula de homo duplex pare a se adecva ambilor scriitori: “Alternarea lui Matei Caragiale intre expresia aulica si argot, intre suav si trivial, repeta alternarea lui Ion Luca intre comedii si Momente si intre nuvelele lui fantastice. In limbajul realist, Matei merge un strat mai jos decat Ion Luca, in cel rafinat, un strat mai sus. Exceptionala forta lexicala din D-ale carnavalului  si O noapte furtunoasa, cu locutiunile atat de tipic mahalagesti, nu seaca in verva « studiata si savurata » a limbajului lui Pirgu, a Penei Corcodusii si in seva expresiva a cuvantului, cand e vorba sa prinda tipurile din familia Arnoteanu”.