Implicatiile societatilor transnationale in economia mondiala

Implicatiile societatilor transnationale in economia mondiala

1 Sistemul economiei mondiale

Economia mondiala este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltarii schimbului reciproc de activitatii, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex.Schimbul reciproc se desfasura preponderent la nivel de gospodarire individuala.
In evolutia economiei mondiale de o importanta cruciala s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice.

Principalii piloni ai economiei in perioada respectiva (Europa si America) erau 'specializati' in productia diferitelor marfuri, astfel incat aproape toate marfurile europene erau noi pentru America si reciproc, marfurile americane erau noi pentru europeni.

Secolul XVI este secolul aparitiei pietei mondiale iar inceputul secolului XIX prima revolutie industriala.Odata formate, economiile nationale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revolutiei industriale, pentru un avant al factorilor de productie, care, insa, se va produce in mod neuniform.Lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credintelor, structurilor economice si sociale,va fi diferita de ceea ce si-ar putea imagina oricine astazi.

Este cert ca in materie de politica am trecut de la cei patru sute de ani ai natiunii-stat suveran, la un pluralism in care statul-natiune va fi mai degraba una dintre unitatile de integrare politica, si nu unica. Va fi o componenta, desi inca una cheie, ceea ce se poate numi politica post-capitalista, un sistem in care statele transnationale, regionale, statele-natiuni si structurile locale, chiar tribale, vor concura si vor coexista. in concluzie, putem afirma ca economia mondiala este un sistem complex, eterogen, ale carui componente fundamentale sunt economiile nationale, societatile transnationale, organizatiile economice internationale.

Alaturi de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde si elemente derivate, de legatura: piata mondiala, relatiile economice internationale, diviziunea internationala a muncii, ordinea mondiala.

2 Economiile nationale

Economia mondiala este astazi un ansamblu interdependent in care economiile nationale, statele suverane, sunt constituentii fundamentali- intregul esafod institutional modern are la baza statul suveran.

Economia nationala reprezinta o entitate rezultata din dezvoltarea schimbului reciproc de activitati intre membri unei comunitati umane pe ansamblul teritoriului unui stat national. De asemenea, o economie presupune existenta unei suprastructuri, care reprezinta ansamblul institutional al unei tari.

Caracterizarea economiilor nationale se poate face d.p.d.v. demo-geografic (dimensiunea teritoriului sau marimea populatiei) si d.p.d.v. economic: dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflecta potentialul economic al unei tari) sau de nivelul de dezvoltare al tarii respective.

PIB reprezinta valoarea bunurilor si serviciilor realizate in decursul unui an de rezidentii unei tari.PNB este rezultatul activitatii nationalilor, ceea ce inseamna ca din PIB se scade activitatea strainilor ce actioneaza pe teritoriul tarii respective si se adauga activitatea nationalilor ce actioneaza in afara granitelor.

Tara care are cel mai mare potential economic este Statele Unite ale Americii.Cu un PIB de 14 256 mil. dolari, SUA devanseaza de departe celelalte tari aflate in topul tarilor cu cel mai mare potential economic.

Cel mai utilizat criteriu de clasificare a tarilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare este o notiune complexa, ce desemneaza capacitatea unei tari de a satisface cerintele de baza si de a crea bogatie pentru cetatenii sai. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice, ci si sociale, cum ar fi speranta de viata sau nivelul de educatie, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea intre sexe.

Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, tarile se grupeaza in tari dezvoltate si tari in dezvoltare. Cele mai multe dintre tarile lumii fac parte din grupul tarilor in dezvoltare, grup extrem de eterogen, in care alaturi de tari avansate sunt si tari extrem de sarace.

PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizati indicatori la scara mondiala pentru a aprecia nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflecta eficienta de ansamblu a unei economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care opereaza institutiile internationale (ca Banca Mondiala sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor.PIB real pe locuitor este expresia PIB nominal pe locuitor, ajustat cu puterea de cumpararea a monedei respective, dat fiind faptul ca nivelul preturilor este diferit de la o tara la alta si, deci, valoarea banilor nu este aceeasi.

Structura unei economii este data in principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar (agricultura si industria extractiva) sectorul secundar (industria prelucratoare) si sectorul tertiar (al serviciilor).In randul preocuparilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se inscrie si indicele dezvoltarii umane. Conceptul de dezvoltare umana, definit de catre P.N.U.D. ca 'procesul de largire a posibilitatilor de a alege ale omului, (---) de asigurare unei vieti lungi si sanatoase, a unei educatii si a unui standard decent de viata', se masoara prin intermediul unui indicator compozit: longevitatea, educatie (rata de alfabetizare si anii de scoala) si standardul de viata (PIB real pe locuitor).

3 Ordinea economica internationala

Ordinea economica internationala exprima modalitatea de organizare in timp si spatiu a elementelor economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care exista intre componentele sistemului economic mondial.

Puterea in relatiile internationale exprima capacitatea unei natiuni de a utiliza activele sale tangibile si intangibile, astfel incat aceasta sa influenteze comportamentul altor natiuni. Exercitarea puterii se poate realiza pe cale militara, pe cale economica, politica sau prin influenta.

Puterea militara este un mijloc traditional de impunere a vointei unui stat si de a determina o anumita ordine internationala (al doilea razboi mondial).Modalitatea economica de a determina ordinea mondiala este una dintre cele mai intalnite cai de a influenta raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus in economia mondiala prin forta economiilor lor.
Puterea politica poate determina si ea un anumit sistem de relatii internationale. De exemplu, SUA isi foloseste forta politica pentru a convinge Israelul sa negocieze cu tarile arabe din Orientul Mijlociu.

In ceea ce priveste influenta, ea exprima capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decat cele legate de utilizarea in mod implicit sau explicit a fortei sau a sanctiunilor economice- Poate ca exemplul cel mai ilustrativ in ceea ce priveste influenta la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice.

Necesitatea unei noi ordini economice internationale a aparut, astfel, un lucru firesc, determinat de multitudinea de probleme acumulate in plan international (razboiul rece, suspendarea convertibilitatii in aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, neimplinirile in asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru tarile in dezvoltare, etc.). Conceptul de Noua Ordine Internationala a fost discutat pentru prima data in cadrul celei de-a Sasea Sesiuni Speciale a Adunarii Generale a ONU si este un document cu 18 prevederi ce sustine schimbari la nivel international, care sa permita tarilor mai putin dezvoltate sa gaseasca o iesire din starea de saracie in care se ala.

Printre prevederile acestui document se numara:

cresterea preturilor produselor de export ale tarilor in dezvoltare in concordanta cu cele

ale tarilor dezvoltate,

dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie catre tarile in dezvoltare, care sa fie separat de cel al investitiilor straine,

atingerea tintei de 0,7% din PNB-ul tarilor dezvoltate ca asistenta financiara oficiala pentru dezvoltare,

tarife reduse pentru exporturile tarilor in dezvoltare pe pietele tarilor dezvoltate,

reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale si al activitatii economice desfasurate pe teritoriul lor, ceea ce insemna dreptul de nationalizare a proprietatilor detinute de straini

Poate ca cea mai importanta schimbare adusa in ierarhia raporturilor de forte in plan international a constituit-o crearea OPEC si impunerea unui pret al petrolului la un nivel care a determinat aparitia unor sume uriase obtinute de tarile exportatoare de petrol si transformarea unora dintre acestea in noii imbogatiti ai lumii.

Actuala ordine economica internationala se poate caracteriza prin cateva trasaturi specifice:

economia mondiala este dominata de tarile dezvoltate, atat in plan economic, demonstrat de ponderile acestora in PIB-ul mondial, in comertul international etc, cat si de influenta lor politica;

tarile in dezvoltare, desi detin cea mai mare parte a populatiei lumii si cel mai mare teritoriu, nu au aceeasi forta economica si cu siguranta nu detin aceeasi influenta ca tarile dezvoltate- in ultimele decenii, insa, se observa o adevarata 'ofensiva' a tarilor in dezvoltare in ceea ce priveste restructurarea relatiilor ierarhice in economia mondiala;

sfarsitul Razboiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului si la 'imbratisarea' aproape unanima a valorilor economiei de piata si la disparitia unui important oponent al tarilor capitaliste dezvoltate in dominatia mondiala;

dincolo de traditionale instrumente de persuasiune la nivel international (forta economica, forta politica) au aparut si altele, ca populatia- China si India nu mai pot fi ignorate, tinand cont ca populatia acestor doua tari numara o treime din populatia mondiala- Probleme sociale au inceput sa influenteze puternic ordinea economica internationala prin legaturile complexe cu alti factori, cum ar fi investitiile straine, probleme de mediu, migratia internationala, etc.;

cresterea interdependentelor ca urmare a fenomenului de globalizare da mult mai multa instabilitate mediului international.

Teoria comertului strategic[1] recunoaste ca guvernele si STN pot interveni strategic in comertul international prin urmatoarele mijloace: blocarea accesului pe piete prin crearea de bariere prin intermediul costurilor de promovare si investitii ridicate, folosirea economiilor de scara pentru a reduce preturile si a elimina noii concurenti, practica de dumping, pentru a castiga cote cat mai mari de piata, 'strategii de intaietate' in inovare, design, cercetare dezvoltare si penetrarea pietelor pentru a combate avantajele competitive ale concurentilor, sustinerea de catre stat a cercetarii dezvoltarii si a noilor tehnologii, alternand cu subventii pentru companiile autohtone, descurajand, in felul acesta, intrarea pe piata a concurentilor straini inaintea firmelor autohtone.

In ceea ce priveste teoria avantajelor competitive, Michael Porter pleaca de urmatoarele intrebari: de ce natiunile reusesc in anumite domenii pe piata internationala- care este influenta natiunii asupra concurentei in anumite industrii- de ce anumite firme ale unei anumite natiuni aleg anumite strategii concurentiale.

Michael Porter a ajuns la concluzia ca succesul unei specializari internationale depinde de patru atribute nationale, ce definesc mediul economic in care firmele actioneaza si care influenteaza capacitatea de a concura la nivel international:

conditiile factorilor de productie, care se refera in special la forta de munca inalt calificata si nivelul de dezvoltare al infrastructurii,

conditiile cererii, respectiv marimea pietei interne, nivelul de exigenta al consumatorilor autohtoni,

situatia industriilor din amonte si aval, pentru ca nivelul de competitivitate al acestora va influenta nivelul de competitivitate al firmei (industriei) in cauza,

structura, strategia si rivalitatea companiei, care este pivotul central al competitivitatii

Economia mondiala cunoaste grade diferite de specializare internationala.Tarile dezvoltate se regasesc pe cea mai inalta treapta a specializarii, asimiland permanent progresul tehnic si reusind sa se specializeze in produse cu valoare adaugata mare- Tarile in dezvoltare cunosc in mare masura o specializare primara, care nu permite obtinerea de beneficii si care face dificila acumularea de bogatie.

4 Piata mondiala

Piata mondiala exprima totalitatea relatiilor care se stabilesc intre producatorii si consumatorii din tari diferite, itre economiile nationale in procesul schimbului de activitati, care are loc pe plan international prin intermediul tranzactiilor economice, datorita diviziunii internationale a muncii.

Formarea pietei mondiale a inceput in secolul XVI si a devenit atotcuprinzatoare odata cu adancirea diviziunii mondiale a muncii, cu generalizarea productiei de tip capitalist.
Piata mondiala reflecta structurile si trasaturile definitorii ale economiei mondiale, avand un caracter obiectiv ce decurge din dezvoltarea si adancirea interdependentelor economice dintre toate natiunile lumii. De asemenea, piata mondiala are un caracter complex, datorita diversitatii economiei mondiale, a particularitatilor componentelor sale, a multitudinii participantilor la schimburile economice internationale.

Piata mondiala, ca orice piata, se caracterizeaza prin complexitatea obiectul sau: tipurile de tranzactii, volum, potential, capacitate, structura, un mecanism bazat pe actiunea cererii si ofertei sub influenta diversilor factori de influenta: economici, demografici, socio-culturali, geografici, politici, institutionali etc.

Piata mondiala se prezinta ca un sistem diversificat, in cadrul caruia exista microsisteme (piete internationale caracteristice, cum ar fi piata financiara, piata capitalurilor, piata bunurilor etc).

Piata internationala caracteristica este acea parte a pietei mondiale unde se desfasoara cel mai mare volum de schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupa de produse unde se stabileste pretul mondial. Piata mondiala este astazi dominata din punct de vedere al obiectului sau de comertul international cu produse manufacturate, iar din punct de vedere al participantilor, de societatile transnationale. Pe grupuri de tari, ponderea tarilor dezvoltate este majoritara, pe fondul unui avans al tarilor in dezvoltare, chiar daca este vorba doar de un grup restrans la tarilor in dezvoltare (tarile Asiei de Sud Est si cele din America Latina).

5 Relatiile economice internationale

Relatiile economice internationale exprima totalitatea raporturilor, a schimburilor si tranzactiilor economice dintre tarile lumii, formate in virtutea diviziunii mondiale a muncii si care definesc ordinea economica mondiala.

Relatiile internationale se desfasoara intr-un cadru bilateral si multilateral, una din trasaturile definitorii ale relatiilor economice internationale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane si coordonate la scara subregionala, regionala sau mondiala, intre state independente si suverane.

Scopul principal al companiilor transnationale este de a investi in strainatate, deoarece, la aceeasi valoare a investitiei se asteapta sa castige mai mult decat firmele locale. Investind, companiile multinationale isi asuma riscuri si implicit costuri suplimentare legate de distanta, diferenta de timp, decalaje informationale, nationalitate, cultura si alte aspecte ale unui mediu strain care nu au ingerinte pentru firmele nationale. Desigur, aceste costuri suplimentare trebuie sa fie compensate de castiguri mai mari decat a concurentilor locali. Dar, tehnologia superioara, calitatile antreprenoriale si manageriale, o structura organizatorica la nivel mondial sunt atuurile companiilor multinationale

Potrivit statisticilor, companiile transnationale detin circa 75-80% din cheltuielile mondiale civile pentru cercetare si dezvoltare, care constituie baza dezvoltarii tehnologice, iar cele mai mari 700 dintre ele detin in jur de jumatate din inventiile comercializate pe plan mondial

Cele mai mari transnationale ale lumii numara aproximativ patru cincimi din productia industriala a lumii in timp ce angajeaza doua treimi din forta de munca de acasa . Investitiile straine directe (ISD) au crescut rapid. Intre 1985-1990, ISD a crescut cu o rata medie de 30 procente pe an, de patru ori mai mare decat cresterea productiei mondiale si de trei ori mai mare decat rata cresterii comertului. De fapt, in investitiile straine directe a devenit de fapt un determinant major al modelelor de comert. Fluxul anual al ISD s-a dublat din 1992 ajungand pana la aproape 350 bilion $.

Comertul interfirma - adica comertul dintre filialele aceleasi firme - a reprezentat o treime din exporturile americane si doua cincimi din bunurile importate de SUA in 1994, aproximativ jumatate din comertul dintre Japonia si SUA este reprezentat de comertul interfirma. Acest comert interfirma are loc la preturi de transfer stabilite de catre firme, in cadrul unei strategii corporationale globale care nu este neaparat conforma cu teoria comerciala conventionala bazata pe conceptele traditionale ale avantajului comparativ. Faptele sugereaza ca aceste curente vor continua si vor ajunge chiar sa accelereze.

Statisticile ascund totusi aspecte notabile ale investitiilor straine directe si ale altor activitati desfasurate de companiile transnationale. In ciuda a tot ce se spune despre globalizarea corporationala, investitiile straine directe sunt foarte concentrate si inegal distribuite pe mapamond. Desi ISD au crescut rapid in tarile in curs de dezvoltare, majoritatea ISD au fost plasate in SUA si Europa, in vreme ce numai un mic procent din investitiile straine directe ale SUA s-a indreptat catre tarile in curs de dezvoltare. Aceasta concentrare a ISD se datoreaza simplului fapt ca SUA si Europa sunt in prezent cele mai mari piete ale lumii. De exemplu, in tarile aflate in curs de dezvoltare si in economiile in tranzitie, ISD din anul 2001 s-a dovedit a fi destul de elastic, in ciuda recesiunii economice globale si a evenimentelor de la 11 septembrie. Aceasta elasticitate a fost mai pronuntata comparativ cu fluxurile interne de investitii si imprumuturi. Pe o baza neta (fluxuri interne, fluxuri externe) fluxurile ISD au fost singurul element pozitiv al fluxurilor de capitaluri private catre tarile in curs de dezvoltare si economiile in tranzitie pe parcursul anilor 2000-2001.

ISD in tarile in curs de dezvoltare au fost mai mare decat fluxurile interne oficiale ale fiecarui an incepand cu 1993 si a fost de 10 ori mai mare decat asistenta bilaterala oficiala pentru dezvoltare in 2000. Acest lucru este in contrast cu ceea ce se intampla in a doua jumatate a anilor 1980, cand cele doua erau aproximativ egale. Totusi, trebuie precizat ca, pentru tarile mai putin dezvoltate, asistenta bilaterala oficiala prezinta o importanta deosebita.

Rata fluxurilor interne ISD catre GDP atat in tarile dezvoltate, cat si in tarile in curs de dezvoltare a scazut, de la 5,1 procente in 2000 pana la 2,1 procente in 2001 pentru tarile dezvoltate si de la 3,7 procente pana la 3,0 in tarile in curs de dezvoltare. Pe termen mai lung, aceasta rata a crescut de la 0,5 procente in 1980 si 0,9 procente in 1990 pe mapamond si de la 0,3 procente in 1980 si 1 procent in 1990 in tarile in curs de dezvoltare.

Cele mai abrupte declinuri in fluxurile interne si externe de ISD au avut loc in tarile dezvoltate. Totusi, in cea mai mare parte a anilor 1990, investitiile straine directe indreptate catre tarile mai putin dezvoltate (LDC) a crescut cu aproximativ 15 procente anual. Oricum, investitiile straine directe indreptate catre tarile mai putin dezvoltate a avut un grad ridicat de inegalitate si a fost concentrat intr-un numar mic de tari, inclusiv cateva din America Latina, in special Brazilia si Mexic, si in pietele din estul si sud-estul Asiei.

Cea mai mare tara mai putin dezvoltata beneficiara a investitiilor straine directe a fost China. Intre 1991-1995, investitiile straine directe plasate in SUA s-au ridicat la valoarea de 198.5 bilion $; in China, 113 bilion $; iar in Mexic, numai 32 bilion $. Pietele emergente erau atractive, cel putin pana la criza financiara din 1997, fapt datorat cresterii economice rapide, politicilor orientate spre piata fortei de munca ieftine. Este notabil faptul ca cele mai putin dezvoltate tari din Africa si de pretutindeni au primit un procentaj extrem de mic din suma totala investita in tarile lumii in curs de dezvoltare. Nu mai este nevoie sa spunem ca aceasta distributie inegala nu se potriveste cu imaginea globalizarii.

Importanta crescanda a companiilor transnationale a modificat profund structura si functionarea economiei mondiale. Aceste firme gigant si strategiile lor globale au devenit determinanti majori ai fluxurilor de comert, ai locatiei industriilor si a altor activitati economice.

Majoritatea investitiilor straine directe se gasesc pe piata de capital si in sectoarele cu tehnologie intensiva. Aceste firme au devenit un element central in expansiunea fluxurilor tehnologice atat in economiile industrializate cat si in economiile in care se desfasoara un proces de industrializare si, prin urmare, reprezinta un element important in determinarea bunastarii economice, politice si sociale a multor natiuni. Controland cea mai mare parte din investitiile de capital, tehnologie si din accesul la pietele mondiale, astfel de firme au devenit jucatori importanti nu numai in economia mondiala, dar si in afacerile politice internationale.

Unul dintre cei mai cunoscuti experti ai lumii in domeniul companiilor transnationale, DeAnne Julius, preciza ca expansiunea extraordinara a ISD, a aliantelor intercorporationale si a comertului interfirma pe parcursul anilor 1980-1990 au atins un nivel la care s-a creat "un set de legaturi diferite din punct de vedere calitativ" intre economiile avansate; cativa au estimat ca in anii 1996-1998 s-au format mai mult de 20 000 de aliante corporationale

Datorita importantei crescande a investitiilor straine directe si a cooperarii intercorporationale, economia mondiala a atins un punct "de plecare" comparabil cu cel creat de marea expansiune a comertului international de la sfarsitul anilor 1940 si cu dezvoltarea sistemului de comert international cu un grad inalt de interdependenta ce i-a urmat. Cresterea ISD si a activitatilor companiilor transnationale de multe nationalitati a legat natiunile mult mai strans una de cealalta, afectand mai departe economia globala.

O problema importanta cu care se confrunta companiilor transnationale consta in fenomenul coruptiei din anumite state.

In Raportul efectuat in anul 2001, organizatia internationala Transparency International a incercat sa afle care sunt tarile de origine ale multinationalelor dispuse sa dea mita pentru a obtine favoruri sau, pur si simplu, sa-si poata desfasura in bune conditii activitatea internationala, ordinea fiind urmatoarea: pe primul loc se situeaza Rusia, apoi urmatoarele locuri sunt ocupate de China, Taiwan, Italia, Japonia la egalitate cu Statele Unite ale Americii, Spania, Franta, Marea Britanie, Belgia si Olanda, Canada, Elvetia si Suedia, Australia.

In momentul in care un investitor se muta pe teritoriul altui stat, datorita fondurilor financiare mari si a riscurilor crescute, atunci el trebuie sa se adapteze "regulilor" statului respectiv.

Conform Corruption Perceptions Index 2002 (indice al perceptiei coruptiei), Transparency International a publicat o lista cu 102 state, fiind inclusa si Romania care, ocupa locul 79, dintr-un total de 102 state aflate sub monitorizarea organizatiei internationale. In vecinatatea Romaniei se afla Pakistanul si Albania.

Nota acordata Romaniei este foarte mica (2,6), la o diferenta valorica destul de apropiata de cea a Nigeriei (1,6), situata la sfarsitul clasamentului corectitudinii referitor la modul de desfasurare a afacerilor in relatia cu puterea politica si administrativa.

Un rol important in procesul de globalizare il au corporatiile transnationale. Pozitia lor in economia mondiala decurge din dimensiunile lor, aria intinsa de activitate care depaseste limitele nationale, activitatile pe care le desfasoara in aproape toate domeniile. Corporatiile transnationale s-au dezvoltat din trusturi sau corporatii internationale anterioare sau au fost create in ultimele decenii. Ele dispun de active tangibile si intangibile - capital investit in productia de bunuri si/sau servicii, capacitati de cercetare dezvoltare, tehnologii avansate, modalitati si practici de organizare si management, legaturi comerciale - desfasurate si detinute in tara de origine si in alte tari. Sunt numite si "conglomerate cu o geografie proprie"

Potrivit statisticilor, companiile transnationale detin circa 75-80% din cheltuielile mondiale civile pentru cercetare si dezvoltare, care constituie baza dezvoltarii tehnologice, iar cele mai mari 700 dintre ele detin in jur de jumatate din inventiile comercializate pe plan mondial

In deceniile trecute, globalizarea era construita pe scaderea costurilor transporturilor. Inventarea cailor ferate, a vaporului si automobilului au creat facilitatea oamenilor sa ajunga in diverse locuri nu numai rapid, ci si ieftin, dar si sa faca comert pe mai multe piete, intr-o perioada scurta de timp si nu foarte costisitor. Actualmente, globalizarea se cladeste pe scaderea costurilor telecomunicatiilor, datorita inventarii microcipurilor, satelitilor, fibrei optice si Internetului.

Apartinem unei societati care a reusit sa acumuleze o mare cantitate de resurse materiale, poseda un inalt grad de cunoastere si capacitate tehnica, dar, care, nu este capabila sa rezolve problemele sociale si umane de baza. Motivul consta in faptul ca sistemul capitalist globalizat urmareste numai beneficiul economic pentru o anumita categorie de persoane, ignorandu-le pe celelalte. In cateva situatii globalizarea adanceste inegalitatile sociale, economice, de acces la resursele culturale si are grave repercusiuni asupra mediului inconjurator. Din punct de vedere social, sistemul global amplifica saracia si inegalitatile, iar impactul sau asupra mijloacelor de viata ale populatiei si societatii sunt nefaste. La scara mondiala, din pacate, saracia este regula; de exemplu, din cei 6 miliarde de locuitori ai planetei, 1.500.000.000 de persoane traiesc cu mai putin de un dolar pe zi. Exista si situatii in care globalizarea si inegalitatea comertului au efecte nocive. O piata libera fara nici un control care urmareste numai beneficiul economic intra in contradictie cu protectia, conservarea si mentinerea mediului inconjurator.

Tarile in curs de dezvoltare prin folosirea de noi tehnologii pot nu doar sa vanda materiile prime de care dispun pentru a primi in schimbul lor produse finite, ci pot deveni chiar ele producatoare de bunuri finite. La randul lor, marile corporatii, pot sa-si amplaseze parti din productie, cercetare si marketing in diferite tari, legatura intre ele realizandu-se prin intermediul computerelor si telecomunicatiilor. Bunurile materiale si serviciile sunt oferite si comercializate la nivel global.

Globalizarea economica s-a realizat prin inlaturarea barierelor din calea circulatiei libere a produselor si capitalului pe mapamond, intensificarea concurentei, crearea locurilor de munca, sporirea eficientei economice, reducerea preturilor de consum, largirea optiunilor cumparatorilor etc.

Transferul factorilor de productie.Prin raspandirea geografica a mijloacelor de care dispun, societatile transnationale au un rol privilegiat in domeniul transferului factorilor de productie intre diferite tari. Acest transfer nu are loc intr-o singura directie si nu produce intotdeauna rezultate previzibile.

De altfel, mobilitatea diversilor factori este mai mica sau mai mare in interiorul societatii - care transfera de preferinta ceea ce are din abundenta, sau asupra caruia are o influenta directa - ca de exemplu tehnologie, si pana la un anumit nivel, capital.Actiunea de transfer al factorului munca este in schimb mai limitata.

Transferul de capital are o importanta deosebita pentru societatile transnationale, deoarece influenteaza eficienta activitatii firmei.Miscarea capitalului parcurge doua faze distincte: faza aportului si faza rambursarii. In practica, cele doua miscari se interfereaza, trecerea de la o faza la alta realizandu-se mai lent sau mai rapid in functie de interesul tarilor participante la investitie. In legatura cu miscarea capitalului s-a definit notiunea de 'perioada de rambursare', ca fiind durata medie de recuperare a investitiei initiale.

In general, aceasta perioada variaza pentru operatiunile internationale intre 3 si 12 ani (3 ani in America Latina, 11 ani in Marea Britanie, 12 ani in Canada). In tarile in care opereaza filiale ale societatilor transnationale, sub presiunea acestora, productia se modernizeaza si ca urmare se produce o crestere a cererii de capital. Celelalte intreprinderi, datorita concurentei, vor fi nevoite sa recurga si ele la o modernizare rapida. Aceasta actiune este cu atat mai intensa cu cat filialele societatilor transnationale din acelasi sector utilizeaza mai mult capital pentru un volum de productie dat.

Nici influentele asupra pietelor financiare nu sunt de neglijat. Daca societatea transnationala doreste sa reduca transferurile din strainatate in tara-gazda, atunci ea trebuie sa recurga la capitaluri de imprumut. Avand un renume international, societatile transnationale se pot apropia mai usor de unele piete financiare internationale, pentru a-si asigura o finantare multipla, mai sigura, cu avantaje colaterale importante.

Recurgerea la imprumuturi internationale de pe mai multe piete arata preocuparea pentru a aloca resursele in cele mai bune conditii.Dar cresterea cererii de capitaluri va antrena majorarea dobanzilor si implicit finantarea ofertelor de investitii cu o eficienta tot mai ridicata. In aceasta situatie apare un risc dublu de dezechilibru: riscul de a provoca o crestere prea mare a cererii de capital pe pietele locale si care va crea o tensiune asupra dobanzilor; riscul de a consuma capacitatea de oferta a pietelor financiare locale in detrimentul firmelor autohtone.

Transferul international de tehnologie.De regula, intreprinderea transnationala transmite progresul tehnic prin trei canale principale:

n       exportul produselor sale, in special al bunurilor-echipament;

n       cedarea de brevete si licente de fabricatie, cedarea de know-how;

n       instalarea directa (insotita de unul din canalele celelalte).

Importanta relativa a diferitelor canale este greu de precizat, cesiunea tehnica care insoteste investitiile directe este metoda principala. Influenta altor canale variaza in functie de natura produsului sau a tehnicii, de tara si de perioada de timp.

In conditiile amplei revolutii tehnico-stiintifice mondiale, stiinta si tehnologia ofera posibilitati imense De rezultatele acestora au beneficiat in primul rand tarile dezvoltate, ceea ce a facut ca in acest domeniu al stiintei si tehnologiei sa se produca cel mai adanc decalaj dintre tarile dezvoltate si tarile in curs de dezvoltare. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare sunt concentrate in proportie de 98% in tarile dezvoltate[8].Un prim aspect al acestei probleme il constitue disproportia existenta in repartitia activitatilor stiintifice si tehnice pe plan mondial care se reflecta si in transferurile internationale de tehnologie. Aceste inegalitati sunt agravate de lipsa unei piete internationale si de faptul ca monopolul cunostintelor stiintifice si tehnice este detinut de cativa vanzatori, in timp ce un numar de cumparatori dispun de informatii putine in domeniu si nu au putere de negociere. Vanzatorii sunt cel mai adesea societati transnationale care domina piata si dicteaza preturile si formele de transfer.

Ritmul rapid al innoirilor tehnice determina societatile transnationale sa incerce prin diferite mijloace restrictive sa monopolizeze rezultatele cercetarii, sa bareze in mod direct propagarea noilor tehnici si tehnologii. Principalul mijloc utilizat il constitue concentrarea cercetarii in tara de origine, conferindu-se un caracter pasiv transferului de tehnologie spre tarile in curs de dezvoltare.

Ele motiveaza aceasta optiune prin legarea cercetarii cu cerintele pietei interne, posibilitatea de a folosi reteaua nationala de cercetare, eficienta mai ridicata a activitatii desfasurate la sediul central. La nivelul filialelor, cel mai adesea sunt infiintate un serviciu de control al calitatii si un serviciu de asistenta tehnica necesar desfasurarii procesului tehnologic. Cercetarea din filiale nu isi propune decat adaptarea rezultatului obtinut de la centru la conditiile specifice pietei locale.

In India, de exemplu, sub presiunea guvernului, mai multe filiale ale societatilor transnationale au infiintat unitati de cercetare-dezvoltare; dar ele nu au ca obiectiv efectuarea de cercetare fundamentala sau aplicativa, ci sunt orientate spre activitati experimentale privind utilizarea resurselor locale si adaptarea productiei la conditiile pietei indiene.

In tarile in curs de dezvoltare mai avansate, ca Brazilia, Argentina si Mexic exista o importanta activitate de cercetare-dezvoltare inovatoare in cadrul filialelor, dar foarte rar rezultatele ei sunt folosite pe plan intern - deciziile in acest sens sunt luate de catre societatea-mama.

Alt aspect al problemei este nepotrivirea tehnologiilor transferate de societatile transnationale cu conditiile din tarile in curs de dezvoltare care pare sa fi crescut in ultimii ani, sub influenta unor factori cum sunt: cresterea cererii pentru produsele de lux in tarile dezvoltate, accentuarea standardizarii al carui efect este faptul ca tehnologiile devin tot mai specifice produsului etc.

Firmele moderne au tendinta de a se concura mai mult prin tehnica sofisticata a produselor lor decat prin pret precum si prin tehnici precise de comercializare. In plus, marile firme din tarile industrializate tind sa foloseasca transferul tehnologic spre tarile in curs de dezvoltare pentru atenuarea efectelor ce decurg din lipsa unor produse energetice si de materii prime. Ele ofera tarilor in curs de dezvoltare tehnologii energo-intensive, poluante. Aceasta situatie este determinata si de cheltuielile mari in tarile de origine pentru protejarea mediului ambiant, care depasesc cu mult cheltuielile similare din tarile in curs de dezvoltare.

Un alt aspect este acela al exodului fortei de munca competente din tarile in curs de dezvoltare, principalele beneficiare ale acestei migratii internationale a fortei de munca calificate fiind tarile dezvoltate. Acest fenomen de proportii cunoscut sub numele de 'transfer invers de tehnologie', are profunde consecinte negative pentru tarile in curs de dezvoltare: imposibilitatea realizarii unei dezvoltari economico-sociale bazate pe efortul propriu al tarilor in curs de dezvoltare; consolidarea decalajului stiintific si tehnic dintre tarile in curs de dezvoltare si cele dezvoltate, in favoarea ultimelor.

Pentru tarile in curs de dezvoltare apare tot mai evidenta necesitatea unor tehnologii adecvate, in stransa legatura cu nevoile economice ale acestor tari.Criteriile pe care trebuie sa le indeplineasca o tehnologie pentru a fi adecvata tarilor in curs de dezvoltare sunt urmatoarele: sa fie simpla si sa solicite investitii limitate in functie de veniturile locale, sa foloseasca mai multa forta de munca, sa valorifice materiile prime indigene, sa fie compatibila cu traditiile locale, sa nu solicite o infrastructura complicata, sa presupuna utilaje usor de utilizat si intretinut, sa imbunatateasca tehnicile existente pentru a contribui la cresterea productivitatii muncii, sa conduca la cresterea gradului de calificare a mainii de lucru locale.   Tarile in curs de dezvoltare au creat organisme nationale de negociere in relatiile cu corporatiile transnationale, cu rolul de a aplica politica guvernelor si reglementarile legislative privind investitiile straine, de a controla activitatea societatilor transnationale in diferite sectoare.

Foarte important pentru intarirea capacitatii de negociere a tarilor in curs de dezvoltare este realizarea unui potential stiintific si tehnic propriu, proces care se izbeste de numeroase obstacole: rezolvarea unor necesitati economice de prima urgenta, lipsa infrastructurii adecvate si a resurselor financiare. Cu toate acestea, cererea si dezvoltarea capacitatilor tehnico-stiintifice pe baza efortului propriu reprezinta un element de baza al dezvoltarii economico-sociale a numeroase tari in curs de dezvoltare: India, Pakistan, Mexic, Venezuela, Brazilia s.a.

Aceste tari aloca acestui obiectiv importante resurse financiare si stabilesc modalitati concrete de finantare a programelor din acest domeniu.

Deasemenea la nivelul ONU au fost create unele structuri cum sunt: Comisia si Centrul ONU pentru corporatiile transnationale, care sprijina tarile in curs de dezvoltare acordand asistenta guvernelor acestor tari pe diverse probleme - formularea de politici ce au in vedere aportul de capital al societatilor transnationale, probleme de ordin fiscal, financiar pe care le ridica achizitionarea de tehnologie etc.

Transferul fortei de munca Fata de ceilalti doi factori, capital si tehnologie, factorul munca are o mobilitate mai redusa si in consecinta corporatiile vor acorda o atentie mai mica acestuia.Situatia se prezinta diferentiat, pe piata muncii din tara-gazda si pe piata muncii din tara de origine.

Piata muncii a tarii-gazda.Mai intai este important daca societatea transnationala creaza o activitate noua sau daca este vorba de o extindere succesiva a activitatii. Cel putin la inceput, participarea la o intreprindere existenta nu presupune o creare de locuri de munca. Dimpotriva, reorganizarea, in sensul cresterii productivitatii muncii determina imediat o reducere a locurilor de munca in intreprindere. La paritate de investitii, numarul de locuri de munca creat de o filiala a unei societati transnationale, este cu atat mai mic fata de cel creat de o intreprindere locala cu cat intensitatea de capital pe lucrator este mai mare in filiala.

In absenta insa a societatilor transnationale, crearea de noi locuri de munca in tarile dezvoltate ar putea fi realizata de intreprinderile locale. Substituirea unui producator cu altul, lasa in cel mai bun caz, nivelul de ocupare nemodificat.

Piata muncii a tarii de origine.Expansiunea in strainatate a societatii nu are o influenta negativa asupra nivelului de ocupare din tara de origine. Dezvoltarea activitatii intreprinderilor transnationale dintr-un sector in strainatate nu se produce in detrimentul activitatii din tara de origine. Activitatea din tara de origine este afectata numai cand crearea unei activitati productive in strainatate duce la inchiderea unei unitati corespunzatoare din tara de origine. In marea majoritate, efectul pentru tara de origine este favorabil.

Expansiunea in strainatate a activitatii primare (plantatii, petrol) se substitue rar activitatii tarii de origine, deoarece are ca scop livrarea de materii prime. In cazul sectoarelor de manufactura, expansiunea in strainatate priveste deobicei intreprinderile care realizeaza productie pentru export.

Chiar in ipoteza transferului integral a unui tip de productie in strainatate, ca urmare a reducerii costurilor de productie, nivelul global de ocupare in tara de origine poate fi mentinut, daca societatea-mama dezvolta in substituire activitati noi, mai avansate. In acest caz, se produce o simpla deviere a ocupatiei, pe sector, de natura calitativa. Este ceea ce se intampla in Elvetia si Suedia, unde dezvoltarea intreprinderilor transnationale nu este insotita de o reducere corespunzatoare a ocuparii. In cazul american, pierderea locurilor de munca care rezulta din implantarea de activitati in strainatate este mai mult decat compensata de locurile de munca create direct sau indirect, in acelasi sector sau in restul economiei.

Bilantul calitativ pentru factorul munca se traduce printr-o crestere simultana a acestuia in tara de origine si in cea gazda.

Mobilitatea transnationala a fortei de munca priveste direct numai un numar limitat de persoane: conducatori, tehnicieni, agenti comerciali. Se transfera in felul acesta doar factorul de organizare sau tehnic. Aceasta mobilitate nu intereseaza decat 2% din efectivele totale de personal si are o oarecare influenta la nivelul categoriilor de angajati superior pregatite.

In afara activitatii primare, expansiunea transnationala se produce catre tarile unde exista o mana de lucru disponibila, nu neaparat abundenta. In tarile in curs de dezvoltare, rezerva de mana de lucru deriva din cresterea demografica (America Latina, Asia), in timp ce in tarile dezvoltate, ea provine din emigrare.

Calificarea fortei de munca a filialelor societatilor transnationale este superioara celei existente in societatile locale, totusi ramane inferioara celei a societatii-mama. Aceasta pozitie intermediara exprima avantajul tehnic al filialelor fata de societatile locale si dependenta lor fata de grup. Cresterea calificarii medii pe ansamblul economiei nu inseamna o afirmare a tuturor categoriilor profesionale.

Necesitatea de a dispune de o incadrare potrivita si de tehnicieni bine calificati indeamna intreprinderile transnationale sa obtina un grad inalt de calificare la aceste niveluri. Pentru a atinge acest obiectiv, se recurge la obiceiul permanent al formarii cadrelor in interiorul grupului, la cautarea elementelor celor mai potrivite printr-o politica activa de recrutare, niveluri de retributie superioare celor ale concurentilor, concedieri rapide in caz de criza.

Perspective si tendinte ale procesului de transnationalizare

In perioada postbelica firmele transnationale au devenit forma dominanta pentru miscarile internationale de capitaluri si principalele centre de initiere si coordonare a productiei si schimburilor.

Daca concentrarea la nivel inalt a productiei si capitalului este premisa transformarii societatilor nationale in societati transnationale, exportul de capital este instrumentul concret de infaptuire a acestui proces. Societatile transnationale sunt un factor al exportului de capital.

Calea de formare a societatilor transnationale o reprezinta investitia de capital in economia altor tari. Redresarea investitiilor in strainatate depinde de evolutia profiturilor, singurele in masura sa permita firmelor sa se finanteze pe baze sanatoase. Investitiile de portofoliu se materializeaza prin achizitionarea de pe o piata financiara a unor valori mobiliare straine (actiuni, obligatiuni).

Cea mai mare parte a investitiilor vest-europene in SUA imbraca aceasta forma. Ele permit participarea la luarea deciziilor, dar nu confera si dreptul de control. Investitiile directe de capital pot imbraca forma achizitionarii pachetului de control al actiunilor, a cumpararii unor intreprinderi sau a construirii altora noi. Majoritatea investitiilor americane in strainatate se efectueaza astfel.

Fortele care au determinat dorinta de cooperare si respectiv implantarile in strainatate, sunt in continuare prezente: mondializarea pietelor, obstacolele

protectioniste in calea comertului international, volatilitatea cursurilor de schimb, diversificarea riscurilor, adaptarea crescanda la pietele locale si ambitia de a deveni 'cel mai bun' in propriul domeniu de activitate.

Investitiile directe

Din punct de vedere istoric, in cadrul investitiilor internationale, fluxurile de investitii straine directe au devenit mai importante dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a investitiilor masive realizate de catre SUA in procesul de reconstructie a Europei.

Piata internationala de investitii straine directe a devenit o sursa majora de capital, mai ales dupa anii '80, cand s-a produs scaderea, in special pentru tarile in curs de dezvoltare a asistentei publice pentru dezvoltare (APD) si a imprumuturilor acordate de bancile comerciale. In deceniul 9 (1980-1990), aceste fluxuri s-au dezvoltat deosebit si au avut ca efect impunerea productiei internationale ca o componenta de structura a economiei mondiale.

Analiza evolutiei investitiilor straine directe si a politicilor nationale care au permis aceasta evolutie, permite evidentierea faptului ca, incepand cu anii '80, investitiile straine directe s-au transformat in principala sursa de finantare a cresterii economice pe plan mondial.

Cresterea fluxurilor de investitii straine directe s-a petrecut pe masura producerii si unor evolutii de structura din economia mondiala catre internationalizarea si globalizarea activitatilor economice si a fost determinata, atat de cresterea economica permanenta a tarilor dezvoltate, cat si de anumite modificari substantiale a liberalizarii intervenite in atitudinea statelor fata de investitiile straine directe.

Cresterea economica

Nivelul de dezvoltare economica dat de valoarea PIB, influenteaza direct atat oferta de capital investitional, cat si gradul de atractivitate a potentialelor economii-gazda. Studii de specialitate au estimat ca, la o crestere de 1% a PIB in tarile dezvoltate rezulta o crestere de 3,5% a fluxurilor de investitii straine directe1. Asa se explica evolutia fluxurilor de investitii straine directe in perioada 1983-1989, dar si scaderea acestora dupa 1990.

Faptul ca cea mai mare parte a capitalului investitional se realizeaza in tarile dezvoltate si ca cea mai mare parte a capitalului investitional receptat se regaseste tot in tarile dezvoltate explica si influenta puternica a acestora asupra investitiilor straine directe pe plan mondial. Cresterea economica a creat premisele favorabile2 si in schimbarea de atitudine a statelor fata de investitiile straine directe si de operatiunile societatilor transnationale. Astfel ca, de la tendinta de intarire a controlului national asupra acestora, manifestata la inceputul anilor '60 si inceputul anilor '70, s-a trecut la politici tot mai liberale, de deschidere fata de investitiile straine directe si ulterior la politici de atragere a capitalui investitional strain.

Aceste fluxuri, in conditiile integrarii in economiile tarilor gazda, produc efecte de antrenare si se manifesta ca instrumente ale dezvoltarii.

Procesul de privatizare

Procesul de privatizare deasemenea a creat premise favorabile suplimentare realizarii de investitii straine directe. Acest proces s-a petrecut in tarile dezvoltate, in fostele tari socialiste, care au inceput un proces de reasezare a mecanismelor economice pe principiile economiei de piata si foarte intens in tarile in curs de dezvoltare. In perioada 1988-1992, s-au realizat peste 60 mld. de dolari din vanzarea de active in proprietatea statului. Din acestea, 18,5 mld. dolari au constituit capital investitional strain.

O formula specifica de privatizare cu capital strain i aceste tari, in special in tarile din America Latina, a reprezentat-o conversia datoriei externe in investitii / actiuni (debt equity swap).

In Europa de Est, in procesul de privatizare, pe fondul lipsei de resurse locale, investitiile straine au rol de catalizator in procesul de tranzitie. Procesul de adancire a integrarii la nivel regional in Europa Occidentala si America de Nord au determinat, de asemenea, intensificarea activitatilor societatilor transnationale in domeniul activizarii investitiilor straine directe.

Ca urmare a factorilor prezentati, fluxurile de investitii straine directe au permis deja, crearea unui stoc care constitue o baza productiva importanta si care va genera venituri si deci alte fluxuri de investitii directe. Specialistii apreciaza ca, desi se conteaza si in continuare pe actiunea unor factori favorabili, si in special, liberalizarea reglementarilor specifice, nu se vor mai realiza ritmuri de crestere deosebite a noilor fluxuri, dar ca stocul de investitii directe existent are capacitatea de a se regenera.

Conform unui scenariu pe termen lung1, in anul 2020, fluxurile anuale de investitii straine directe se vor cifra la 800 mld. dolari, de la 203 mld. dolari in 1990, din care aproximativ jumatate vor fi orientate catre tarile in curs de dezvoltare (fata de 25%).

In prezent fluxurile de investitii directe prezinta cateva caracteristici: una din principalele caracteristici ale fluxurilor de investitii straine directe este concentrarea lor la nivelul statelor dezvoltate.

In interiorul grupei tarilor dezvoltate, concentrarea investitiilor straine directe se manifesta cu deosebire in 'triada' - CEE, Japonia, SUA. In deceniul 9, aproximativ 81% din investitiile straine directe au provenit din 'triada' si 71% s-au localizat tot in acest spatiu. In cadrul acesteia, SUA este principalul receptor, iar Japonia si CEE (indeosebi Germania) sunt principalii investitori.

Aceste decizii de localizare prefentiala spre tarile dezvoltate rezulta din corelarea avantajelor concurentiale a strategiilor de firma cu existenta unor factori locationali specifici tarilor-gazda. Trebuie insa precizat ca, in functie de mai multe criterii - apropieri geografice, legaturi de natura politica, istorica, comerciala, culturala, procesul de concentrare in triada a fost insotit de constituirea unor grupari de tari in curs de dezvoltare. Astfel, firmele japoneze investesc in tarile in curs de dezvoltare din Asia de Est si Sud-Est, tarile din America Centrala si de Sud sunt state-gazda pentru investitiile nord-americane, iar tarile Europei de Est aglomereaza CEE.

In prezent, se remarca o particularitate in distributia geografica a investitiilor straine directe - in sensul cresterii ponderii tarilor in curs de dezvoltare in total investitii straine directe receptate: de la 17%, in perioada 1986-1990, 30% in 1992 (cca. 40 mld. dolari) si aparitia tarilor est-europene pe piata investitiilor straine directe. Fluxurile de investitii straine directe catre aceste state, la nivelul anului 1993 erau scazute, cca. 14,6 mld. dolari, adica mai putin de 1% din stocul mondial2. Europa de Est este o importanta piata potentiala pentru investitiile straine directe.

Piata interna, chiar puternic limitata de fenomenele de declin economic, datorita unor factori locationali cum ar fi, costurile de productie - in principal al fortei de munca - scazute, gradul de pregatire ridicat al fortei de munca, existenta unei infrastructuri de comunicatie si industriala de baza, dar si adoptarea unor reglementari liberale si stimulative pentru investitorii straini, se constitue in elemente de atragere a investitiilor straine directe.

Incepand cu deceniul trecut (1980-1990), investitiile straine directe, ca singura modalitate de furnizare a unor categorii de servicii si anume - cele necomerciale, au sporit, astfel incat, ponderea lor in stocul mondial de investitii straine directe a crescut de la 25% in anii '70, la 50% la inceputul acestui deceniu.

Desi au existat premise favorabile in economiile nationale, expansiunea investitiilor straine directe a fost impiedicata la inceput, de procesul lent de liberalizare a reglementarilor nationale in acest domeniu, si desi de acum internationalizarea serviciilor prin intermediul investitiilor straine directe este inca in faza de inceput, in acest proces, dezvoltarea economica a tarilor Europei de Est va presupune cresterea puternica a sectorului serviciilor, in mod special cele financiar-bancare, de telecomunicatii, juridic si altele necesare constituirii infrastructurii fizice si de afaceri.

Tendinta de liberalizare a regimului investitiilor staine directe.

Daca sfarsitul anilor '60, inceputul anilor '70 - asa cum am mai spus - au fost perioade marcate de protectionism si intarire a controlului national asupra investitiilor straine directe si a operatiunilor societatilor transnationale, in anii '80 a prevalat conceptia potrivit careia beneficiile generate de investitiile straine directe, cu deosebire al transferului de tehnologie, depasesc problemele pe care le ridica pe plan national activitatile societatilor transnationale.

Ca urmare, tendinta de deschidere economica si de liberalizare a politicilor nationale vizand investitiile straine directe este prevazuta la nivelul tuturor statelor, desi cu ritmuri si accente deosebite. In planul reglementarilor nationale, aceste politici capata formulari asemanatoare sau chiar comune, cu privire la anumite aspecte comune, si anume:

-- acordarea unui tratament echitabil, nediscriminatoriu investitorilor straini; legislatiile diferitor tari precizeaza clar acordarea tratamentului national;

-- acordarea de garantii impotriva nationalizarii cu exceptia unor situatii bine precizate si care tin de interesul public si atunci numai cu plata unor compensatii;

-- reglementarea diferendelor in materie de investitii, inclusiv prin recurgerea la arbitrajul international in caz de nesolutionare in alt mod.

Reglementarile nationale sunt mai specifice in doua probleme esentiale pentru investitorii straini: dreptul de stabilire si sistemul de facilitati investitionale.

Dreptul de stabilire.

In tarile dezvoltate au fost inlaturate treptat in cursul anilor '80 majoritatea obstacolelor in calea patrunderii capitalului strain, implantarii acestuia. Mai sunt totusi tari care mentin cerinta de autorizare sau notificare a investitiei (Finlanda, Franta, Grecia, Irlanda, Japonia, Norvegia, Spania, Turcia).

De asemenea se mai mentin limitari ale accesului investitorilor straini in activitatile considerate de importanta strategica: transporturi maritime si aeriene, telecomunicatii, financiar-bancar, audio-vizual etc. In tarile in curs de dezvoltare, tendinta de inlaturare a obstacolelor din calea capitalului strain, s-a realizat prin masurile de a integra acest capitol in politicile de redresare economica, in lipsa resurselor financiare interne.

S-au introdus "listele negative" ale sectoarelor (sunt mai putine) in care investitiile straine directe sunt interzise sau necesita aprobari speciale (la inceput existau "listele pozitive" de sectoare economice in care investitiile straine directe erau admise). Se mentin insa, sisteme de autorizare sau inregistrare a investitiilor straine directe; limitari ale participarii capitalului strain la capitalul unor firme in sectoare considerate sensibile, conditionarea acestora de indeplinirea unor criterii de performanta, in general exportul unei parti importante a productiei.

In tarile foste socialiste, legislatia care se refera la regimul investitiilor straine s-a aliniat tendintelor manifestate pe plan international, fiind sub anumite aspecte chiar mai deschisa, in sensul ca ele admit neconditionat stabilirea de firme cu capital integral strain cu exceptia domeniului bancar sau al asigurarilor.

Totusi, fata de aceasta recunoastere, in plan politic si legislativ, politicile de restructurare si dezvoltare sectoriala si regionala nu prevad situatii concrete privind utilizarea si rolul investitiilor straine directe in aceste procese.

7.2 Sistemul de facilitati investitionale.

Desi utilizarea stimulentelor, in plan teoretic, este criticata, pentru ca se apreciaza ca produc distorsiuni in alocarea resurselor (ex. in cadrul Comunitatii Economice Europene s-au promovat chiar demersuri de retragere a acestora) si pentru ca diversele studii-ancheta arata ca stimulentele n-au devenit factor de baza in alegerea unei localizari investitionale, toate statele tari dezvoltate sau tari in curs de dezvoltare recurg la stimulente.

Ca urmare, dupa reconsiderarea rolului investitiilor straine directe in cresterea si dezvoltarea economica, statele lumii au introdus in politicile lor specifice, o gama larga si diversa de stimulente prin care sa creasca gradul de atractivitate al economiilor lor.

Tipul de stimulente investitionale utilizate, dar si modul de acordare a acestora difera in functie de nivelul de dezvoltare a statelor respective, de rolul acordat investitiilor straine directe in politicile economice, de experienta fiecarui stat in utilizarea acestor instrumente.

In tarile dezvoltate, stimulentele urmaresc in general incurajarea investitiilor fie locale, fie straine si sunt integrate in politicile de dezvoltare sectoriala sau regionala si este promovata egalitatea de tratament pentru investitori. Sunt insa si situatii cand in cadrul unor programe speciale, sunt prevazute unele pachete de stimulente deosebite, pentru atragerea anumitor investitori straini.

In ultimii douazeci de ani, aceasta activitate s-a dezvoltat si acest lucru a determinat infiintarea unor institutii specializate de promovare pe piata internationala a investitiilor straine directe. Si pentru ca, pe plan mondial, cea mai mare parte a investitiilor straine directe o absorb tarile dezvoltate, activitatea de promovare investitionala s-a dezvoltat tocmai in aceste tari (Irlanda, Marea Britanie, Canada), pentru ca apoi sa apara si in tarile in curs de dezvoltare si in tarile cu economie in tranzitie.

Categorii de stimulente

In practica internationala se folosesc diverse masuri de stimulare pentru incurajarea investitiilor straine, cum sunt: stimulente fiscale, financiare si chiar unele masuri nefinanciare. Cele mai larg raspandite sunt stimulentele fiscale care includ: amortizarea accelerata, exceptarile si reducerile la plata unor taxe si impozite, dobanzi reduse.

Stimulentele fiscale sunt preferate de tarile in curs de dezvoltare de regula, pentru ca acestea nu au resurse financiare suficiente pentru a acorda stimulente directe (Irlanda, spre exemplu, si-a bazat initial politica de atragere a investitiilor straine directe pe prevederea unei rate a impozitului pe profiturile societatilor transnationale de numai 10%).

Tarile in curs de dezvoltare, procedeaza prin facilitati de ordin fiscal, cum sunt: scutiri sau reduceri de la plata impozitului pe profit, scutiri de la plata taxelor vamale la importul de echipamente sau alte bunuri de investitii. Acordarea acestor stimulente este conditionata de indeplinirea unor criterii de performanta, cum sunt: orientarea investitiilor catre anumite sectoare sau stimularea exportului etc. (ex. in Coreea - sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru o perioada de cinci ani si reducerea cu 50% a taxelor vamale, a T.V.A. si alte taxe de consum la investitiile in domeniul tehnologiilor de varf).

Se acorda si stimulente financiare, in proportie mica, in general in proceduri de cofinantare sau acordarii de credite in conditii avantajoase. De asemenea, se procedeaza la activitati de promovare investitionala in forme institutionalizate si acest lucru, ca urmare a intensificarii concurentei pe piata investitiilor straine directe, in conditiile in care regimurile liberale adoptate nu mai constitue un avantaj locational.

Stimulentele financiare sunt utilizate, in general, de catre tarile dezvoltate intr-o masura mai mare decat cele fiscale. Acestea imbraca forma subventionarii directe a unor cheltuieli de investitii, cum sunt: lucrari de infrastructura, de utilizarea prin dobandirea in proprietate sau in folosinta a terenurilor necesare etc sau chiar acordarea de sume cu titlu gratuit pentru investitii de capital, training etc.

Acordarea stimulentelor, cu deosebire a celor financiare, este deseori conditionata de faptul ca proiectul investitional trebuie sa raspunda unor cerinte. Aceste cerinte/criterii de performanta, pot sa fie impuse chiar in afara sistemului de stimulente, conditionand chiar dreptul de stabilire (ex. un criteriu de performanta des utilizat, este impunerea unei limite minime al continutului local al produsului finit - de regula ramurile industriei automobilului, in Australia).In utilizarea stimulentelor investitionale in tarile dezvoltate se remarca gradul sporit de selectivitate in acordarea acestora.

Masurile nefinanciare reprezinta o a treia categorie de stimulente tot pentru incurajarea investitiilor, dificil de clasificat, care include o varietate de forme cum sunt: furnizarea de terenuri si alte elemente de infrastructura fizica, servicii de informare si de consultanta, crearea de zone speciale care concentreaza un complex de facilitati acordate investitorilor, dezvoltarea de "parcuri tehnologice", "parcuri alimentare" etc[9], care stimuleaza activitatea economica.

Tarile in tranzitie (Europa de Est), initial, au adoptat sisteme de stimulente investitionale deosebit de generoase, cu deosebire, stimulente de natura fiscala cum sunt scutiri sau reduceri ale impozitului pe profit, scutiri de la plata taxelor vamale asupra aportului in natura al investitorului strain sau ale importurilor pentru productie, neconditionate in general si cu caracter automat. In unele cazuri, a fost instituit chiar un tratament mai favorabil pentru investitorii straini decat pentru cei locali. Dar apoi s-a remarcat tendinta de aducere la acelasi nivel a stimulentelor acordate investitorilor straini ca si celor locali.

Acordarea scutirilor totale sau partiale de la plata impozitului pe profit a inceput sa fie conditionata de alinierea proiectelor investitionale la o serie de cerinte, cum sunt: impunerea une limite tot mai mari a participarii capitalului strain la capitalul unei firme, realizarea investitiei in anumite sectoare economice - tehnologii de varf, de exemplu, sau in anumite regiuni ale tarii.

Se poate constata o tendinta de reasezare a stimulentelor investitionale, in sensul introducerii unei mai mari selectivitati in acordarea acestora. Motivatia principala consta in eliminarea investitiilor straine cu caracter speculativ.

Raportul UNCTAD - World Investment Report, 2005, arata ca stimulentele sunt mai acceptate in practica decat in teorie si ca nu exista inca o concluzie clara asupra raportului cost/beneficiu in cazul utilizarii acestora. Se releva insa, ca acordarea de stimulente pentru atragerea de investitii straine este in crestere pe plan mondial. Fata de situatia de acum un deceniu, a crescut numarul tarilor care acorda stimulente si s-a diversificat forma de acordare a acestora.

Acorduri de cooperare

Daca intr-o prima etapa exista tendinta unor implantari totale in strainatate sau cel putin a unor participari majoritare, studiile ONU scot in evidenta in ultimii ani, cresterea semnificativa a numarului acordurilor de cooperare inter-firme transnationale, de participari reciproce si de filiale comune.

Aceste metode reprezinta, de fapt, noile forme de investitii internationale, caracteristice tarilor dezvoltate. Asemenea investitii sunt concentrate in industriile de varf - electronica, informatica, aerospatiale - sau in industrii ajunse la maturitate, care necesita retehnologizari - de exemplu: constructia de autoturisme.

Acordurile de cooperare se realizeaza de cele mai multe ori in scopul suportarii in comun a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, care fiind tot mai crescute, sunt greu de suportat de catre o singura firma. Asemenea "aliante", insa, nu impiedica aceste firme sa intre in competitie in ceea ce priveste comercializarea.

In perioada 1980 - 1995 crearea de aliante strategice a avut o amploare deosebita si s-a manifestat in diverse domenii .

cooperare in domeniul dezvoltarii unor tehnologii care au ca scop crearea de complementaritati, reducerea perioadei de cercetare-inovare, impartirea costurilor si a riscurilor (exemplu de aliante: IBM-Toshiba, IBM-Siemens)

cooperare in domeniul productiei (exemplu de aliante: Renault-Volvo, pentru producerea de autocamioane)

aliante in domeniul distributiei (Nestle -Coca-Cola)

aliante care urmaresc constituirea de retele globale (exemplu: proiectul firmei AT&T de la forma de retea globala de telecomunicatii prin intelegeri cu cele mai mari firme de telecomunicatii din Europa, Japonia, Austria)

aliante de partajare a pietelor - intalnita in industria de automobile, chimica, de piese electronice de consum.

Este evident ca intr-un mediu economic in care frontierele sectoarelor, grupurilor sau firmelor, sunt mobile, strategiile de cooperare devin factori-cheie in lupta concurentiala.

Strategia de cooperare poate fi observata mai usor in domeniul cercetarii stiintifice, productiei, marketing-ului, s.a. In industriile intensive in tehnologie, competitia in domeniul cercetarii devine cruciala, reprezentand unul dintre sectoarele ilustrative al unui comportament strategic ce-si gaseste materializarea in acordurile de cooperare.

Cercetatorii americani Porter, Rawbinson si Ghemawat, studiind 1114 de acorduri mentionate in Wall Street Journal intre anii 1970 si 1982, au subliniat cresterea numarului cooperarilor in chimie, informatica si electronica pe intervalul de timp mentionat mai sus. Formele de cooperare preferate au fost joint-venture (41%), licentele (16%), subproductia (12%), alte forme (31%).

In SUA, acordurile pe termen lung, interfirme semnate pe parcursul anului 1980 mentionau ca forma de cooperare societatea (joint-venture) in 55% din cazuri[11]. Motivatia principala era de natura tehnologica, legata fiind de complementaritati in materie de tehnologii. Sectoarele vizate sunt cele din industriile de varf (electronica, informatica, aerospatiale) sau in industrii ajunse la maturitate ce necesita retehnologizari (de constructie a automobilelor). Exemplele de cooperare sub forma aliantelor strategice abunda: Mitsubishi-Daimler Benz, Peugeot-Citröen-Suzuki, Fanuc-General Electric, Nissan-Mazda, Fuji-Heavy- Isuzu-Honda. "Aliante strategice" sau "asocieri strategice" inter-firme sunt rezultatul unor procese de productie internationala integrata, care dezvolta retele bazate pe legaturi de tip matricial, verticale si orizontale, in care sunt implicate atat firma-mama si filialele complexelor transnationale, dar si firmele exterioare lor.

Ele contribuie in mare masura la procesul de integrare in economia mondiala.

Incepand cu anul 1980, aliantele strategice, respectiv acordurile interfirme transnationale s-au inmultit.

Firmele tehnologico-financiare reprezinta modelul viitorului, intrucat tendinta firmelor din tarile dezvoltate este aceea de a abandona tot mai mult sectoarele prelucratoare, pentru cele ale serviciilor, care necesita un grad crescut de cunostinte stiintifico-tehnice. Se prefigureaza astfel o orientare a marilor firme spre vanzarea de materie cenusie - management, licente, know-how, marci de fabrica, dezvoltandu-se in paralel operatiuni de finantare si punere la punct a structurilor ce favorizeaza circulatia internationala a capitalurilor.

Comertul intrafirma

Posibilitatea descompunerii produselor in componente a condus la cresterea activitatii de cooperare. Cu cat un produs e mai complex, cu atat posibilitatea de a fabrica separat subansamblele componente creste. Productia se descompune astfel la nivel international, de unde a rezultat si denumirea de "descompunere internationala a procesului productiv", conform economistului francez Lassudrie Duchene[12].

Acest fenomen a generat fluxuri de comert international cu piese si semifabricate, pe de o parte, si reexporturi de produse finite, dupa montaj, pe alta parte. Firmele vor exporta produse si piese detasate, pentru montare in strainatate si vor reimporta produsul finit. Logica acestor fluxuri este data de capacitatea unor tari de a realiza la costul cel mai mic produsele solicitate. In general, operatiunile de montaj necesita forta de munca mai putin calificata si de aceea, se poate realiza in tari cu forta de munca abundenta si salarii mici.

Firmele transnationale au perfecttionat acest mecanism, prin folosirea in aceste schimburi filiale proprii, firme din reteaua de subproductie si subiecti cu care au incheiat separat acorduri interfirme. Acest comert intrafirma a devenit in unele tari extrem de important, ca urmare, SUA a creat un nomenclator special care sa permita evaluarea distincta a reimporturilor produselor montate in strainatate, exportate anterior sub forma de piese si componente (un sfert din produsele manufacturate care provin din Mexic, Singapore, se incadreaza in acest tip de comert). Comertul intrafirma cu produse manufacturate complexe care fac obiectul descompunerii internationale a procesului productiv e practicat pe scara extinsa de cele mai dezvoltate tari industrializate: SUA, Marea Britanie, Japonia etc. Se apreciaza ca intre 1/5 si 1/3 din comertul international al principalelor tari dezvoltate este comert intrafirma.

Internationalizarea productiei.

Societatile transnationale sunt principalul agent al internationalizarii productiei. Ele genereaza aproape in intregime fluxurile de investitii straine directe pe plan mondial. Urmare a acestui transfer de resurse pe care il realizeaza, societatea transnationala capata puterea (capacitatea) de decizie ssi de control asupra entitatii (firmei) nou creata. Acest proces, prin care o firma realizeaza o relocalizare a unor activitati economice, este motivat-determinat de existenta unor conditii necesare obiective:

- avantajele concurentiale - pe care le detine firma, si anume: superioritatea tehnologica, pozitia pe o piata, competente manageriale si organizationale, sistemul informational creat in cadrul firmei, accesul in conditii avantajoase la resurse financiare;

- decizia firmei de a-si valorifica aceste avantaje - nu pe piata mondiala, prin tranzactii supuse la tot felul de restrictii ci internalizand anumite operatiuni (activitati economice prin care se creaza valoarea adaugata). Aceasta decizie de internalizare devine o decizie de internationalizare prin realizarea de investitii straine directe;

- decizia firmei de a investi in strainatate, in economia gazda, in care se identifica si evolueaza factori locationali specifici: marimea pietei locale si evolutia acesteia, nivelul costurilor de productie, nivelul cercetarii tehnologice, gradul de pregatire al fortei de munca, accesul la resursele naturale, politica economica a statului respectiv.

Prin urmare, societatile transnationale sunt initiatorii si organizatorii productiei internationale (PI), productia internattionala fiind o optiune a firmelor fata de cealalta alternativa clasica - aceea de a recurge la piete. Ea genereaza fluxuri internationale complexe de factori de productie, de expertiza manageriala si organizationala, de informatie, in cadrul unor structuri administrate si controlate unitar.

Urmarind optimizarea functionarii lor, evolutia societatilor transnationale in strategiile lor de dezvoltare a parcurs mai multe etape. Ele au fost un rezultat al adaptarii societatilor transnationale la modificarile intervenite in mediul lor de operare, ca urmare a influentei unor factori obiectivi: progresul tehnologic, schimbarea raporturilor de competitivitate pe plan mondial, liberalizarea politicilor nationale fata de investitiile straine directe.

Trasatura majora a acestor etape consta in adancirea legaturilor intra-firma pe criterii noi de tip functional si multiplicarea relatiilor inter-firme, al carui rezultat a fost crearea unor sisteme-retele de productie.

Intreg acest proces determina o integrare care tinde spre o globalizare. Ca urmare, strategiile societatilor transnationale cunosc mai multe forme: de la strategia filialei cu autonomie functionala si filiala-sursa, la strategia de integrare complexa prin internationalizare[13].

Specialistii apreciaza ca, desi, formele simple de PI care au la baza legaturile de tip clasic intre firmele-mama si filiale, sunt majoritare, in economia mondiala contemporana se dezvolta un sistem integrat, concentrat regional, dar cu vocatie globala, care va avea ca efect o noua diviziune internationala a muncii de tip intrafirma.

Crearea sistemelor de productie internationala integrata (PII) este consecinta strategiilor de integrare complexa ale societatilor transnationale.Productia internationala integrata nu este un proces generalizat, el concentrandu-se in tarile dezvoltate (ca si fluxurile de investitii straine directe si complexele transnationale).

In cadrul acestui sistem nou integrat - procesul de exercitare a autoritatii se muta. Se produce trecerea de la prevalenta legaturilor de ordin ierarhic, la o combinare de legaturi pe verticala si pe orizontala care se poate realiza la nivelul fiecarei verigi a lantului de activitati care creaza valoarea adaugata. Miscarea resurselor se realizeaza in dublu sens, intre firma principala si filiale si intre filiale, intre firma-mama sau filiale si alte firme exterioare.

Sistemele de productie internationala integrata aduc schimbari in modul in care diversi factori - motivanti ai internalizarii - internationalizarii productiei - specificati - se manifesta, si anume: avantajele concurentiale, avantajele internalizarii, factorii locationali.

Astfel, principalele modificari se refera la:

avantajele concurentiale ale firmei se regasesc tot mai mult la nivelul filialelor, care erau considerate inca de la inceput ca proveneau de la firma-mama; deci sunt rezultatul intregului complex transnational.

sistemele de PII multiplica avantajele care sunt efectul functionarii complexelor transnationale in ansamblul sau, ca rezultat al coordonarii unor activitati intr-un cadru comun. Deci, creste interesul firmelor de a internaliza operatiuni noi, dar si interesul pentru incheierea de aliante strategice.

dezvoltarea strategiilor de integrare functionala in cadrul complexelor transnationale permite valorificarea intr-o masura mai mare a posibilitatilor oferite de economiile-gazda.

Politica de atragere a investitiilor straine directe va putea urmari, de acum, localizarea unor functii si nu a unor procese intregi; nivelul dezvoltarii tehnologice, capacitatea de adaptare a fortei de munca devin factori locationali care sunt avuti in vedere in primul rand.

In concluzie, avantajele care decurgeau din proprietate nu mai sunt monopolul societatii-mama. Ele se regasesc la nivelul intregului sistem si pot fi exploatate, atat prin legaturi intra-firma, cat si inter-firme, in functie de natura si costurile tranzactiei in speta.

Dintr-o analiza aprofundata, se degaja ideea ca schimburile comerciale urmaresc in aparenta impartirea lumii in sfere de influenta intre Statele-natiuni, deoarece Statele isi conserva statutul de punct de plecare si sosire al fluxurilor economice. In acelasi timp, spatiile (aria de actiune) apartinand transnationalelor transced entitatile economice nationale, astfel incat economia mondiala actuala nu mai reprezinta suma economiilor nationale.

In prezent, exista de fapt "zone de economie mondiala"[14]. Acestea sunt spatiile integrate apartinand firmelor si bancilor transnationale, in cadrul carora regulile internationale traditionale nu mai sunt valabile. Aceste spatii coexista si se intrepatrund cu "zonele economice care functioneaza la nivelul natiunilor" pe care, insa le influenteaza puternic.

Globalizarea corporationala este asociata atat cu o scara mai larga, cat si cu o economie mai mare. Desi multi se tem de scara marita, beneficiile cresterii competitiei sunt enorme, chiar daca nu sunt apreciate. Sa luam, spre exemplu, beneficiile consumatorului american si ale economiei in ansamblul ei, in urma exporturilor si investitiilor japoneze. Exporturile japoneze catre SUA au reprezentat o gama mult mai variata de produse, la o calitate superioara si un pret mai redus, pentru consumatorul american. Economia americana in ansamblul ei a beneficiat, de asemenea, de pe urma investitiilor japoneze si a introducerii tehnicilor de productie japoneze. Le-ar fi fost mai bine consumatorilor americani si economiei in ansamblu daca barierele de import si investitii ar fi impiedicat patrunderea Sony si Honda? Consumatorii si economiile din tarile mai putin dezvoltate beneficiaza de asemenea de pe urma investitiilor, la fel si muncitorii. Este important de notat ca, in general, multinationalele platesc salarii mai mari, creeaza mai multe locuri de munca decat firmele interne si au standarde mai ridicate ale conditiilor de lucru; iar economia castiga capital si tehnologie datorita companiilor transnationale. Deci, multinationalele pot fi deosebit de importante pentru tarile mai putin dezvoltate, in special pentru acelea in care agricultura este predominanta .

Mentinerea unui sistem puternic de reglare si incurajare a firmelor de diferite nationalitati pentru a investi si concura pe pietele locale poate fi o solutie eficienta in fata pericolului puterii corporationale. In ciuda tuturor acestor masuri de siguranta, o economie globala populata de firme multinationale puternice reprezinta o perspectiva infricosatoare, in special pentru firmele si guvernele tarilor mici si sarace. Exista o tentatie destul de mare de a inchide granitele nationale in fata importurilor si a investitiilor directe straine. Totusi, o astfel de solutie in fata integrarii economiei globale se poate dovedi extrem de costisitoare. Fara a avea acces la capital strain si la tehnologie, dezvoltarea economica ar fi foarte dificila, chiar imposibila; asa cum laureatul Premiului Nobel, Arthur Lewis, (Barbados) a aratat, dezvoltarea tarilor trebuie sa beneficieze de infuzii mari de capital extern pentru a construi infrastructura fizica, costisitoare necesara dezvoltarii lor economice^[16]. Iertarea datoriilor, ajutorul strain si asistenta tehnica ar putea sa ajute la apropierea distantei dintre saraci si bogati, dar aceste masuri nu sunt suficiente. Desi pentru multi, globalizarea reprezinta o amenintare, aceasta este de asemenea, in parte, solutia pentru subdezvoltare.

Argumentul ca tarile mici nu pot concura in lumea celor puternici nu este valabil si este contrazis de catre experienta. Mica Finlanda s-a pozitionat pe piata ca lider in telefonia mobila (Nokia) si in alte industrii de inalta tehnologie. Israel este lider mondial in multe dezvoltari tehnologice. Taiwan este promitator in industria semiconductoarelor si a calculatoarelor, iar Singapore si Hong Kong au rezultate remarcabile pe plan economic.

Daca o tara mai putin dezvoltata se va alatura acestei ligi a tarilor mici, dar pline de succes, trebuie sa aiba un guvern competent si cinstit, care sa investeasca in educatie la toate nivelele, sa respecte drepturile internationale ale proprietatii, sa incurajeze spiritul antreprenorial si sa urmareasca politici macroeconomice solide. O natiune care nu doreste sa-si asume aceste responsabilitati cruciale, are foarte putine sanse de a reusi in economia globala si risca sa fie dominata de catre firmele straine.

Companiile transnationale doresc a se stabili in tarile care au cele mai bune perspective de crestere si cu resurse naturale abundente, piete interne mari, forta de munca calificata si destul de ieftina, dar si un cadru economic propice dezvoltarii lor.

O buna guvernanta corporativa este un important pas in obtinerea unei piete sigure si pentru incurajarea unor fluxuri mai stabile de investitii internationale pe termen lung. Corporatiile de afaceri sunt din ce in ce mai mult un factor important pentru crearea avutiei mondiale si pentru asigurarea bunastarii societatii. In vederea indeplinirii acestor functii companiile trebuie sa actioneze intr-un cadru general care le obliga sa-si urmareasca obiectivele si sa raspunda pentru consecintele propriilor actiuni. Pentru aceea ele trebuie sa puna bazele unei guvernante corporative adecvate si credibile. Multe tari vad in o guvernanta corporativa mai eficienta calea catre cresterea dinamismului economic si, in consecinta, pentru augmentarea performantelor economice generale. Importanta guvernantei corporale a fost evidentiata si de recentele turbulente din cadrul pietelor financiare