Paritatile fixe

Paritatile fixe

Acordul de la Smithsonian, despre care presedintele Nixton spunea ca este "cel mai important acord monetar din istoria lumii", era mai nesanatos decat etalonul aur-devize al anilor '20 sau decat Bretton Woods-ul.

Tarile lumii s-au angajat sa mentina cursuri de schimb fixe, insa de aceasta data fara ca aurul sau alta moneda internationala sa ofere vreo acoperire monedelor curente. Multe monede eurorene au fost fixate la paritati subevaluate in raport cu dolarul. O usoara devalorizare a dolarului la 38 de dolari unciaintra in contradictie cu o serie de declaratii oficiale americane prin care se sustinea mentinerea cursului dolarului la 35 de dolari uncia.

Lipsite de un mijloc international de schimb, ratele de schimb fixe aveau sa dispara rapid chiar si cu coridoare de fluctuatie mai largi (de la ±1 la suta, latitudinea de a fluctua in raport cu dolarul a celorlalte monede, a ajuns la ±2.25 la suta). Aceast lucru era intarit si de faptul ca Statele Unite se confruntau cu o inflatie din ce in ce mai ridicata si cu mari deficite ale balantei de plati.

Cantitatea uriasa de eurodolari, inflatia continua precum si eliminarea acoperirii in aur au facut ca pretul dolarului pe piat libera sa ajunga la 215 dolari uncia. Supraevaluarea dolarului si subevaluarea monedelor europene tot mai evidente au dus la prabusirea dolarului pe pietele mondiale in perioada februarie - martie 1973, perioada in care piata americana de schimb a fost inchisa. Dupa data de 19 martie 1973, data la care piata de schimb americana a fost redeschisa, este cunoscuta ca fiind momentul in care s-a trecut la flotarea libera a monedelor nationale.

Modificarea statutului FMI din 1978 prevedea interzicerea utilizarii aurului ca etalon si ca mijloc de plata prin inlocuirea principiului stabilitatii paitatii si a cursurilor valutare cu principiul flotarii libere.