Riscul bancar

Riscul bancar

In literatura de specialitate intalnim numeroase abordari ale conceptului de risc bancar. Potrivit dictionarului explicativ al limbii romane, prin oportunitatea de risc se intelege pericol, inconvenient posibil, probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinte neplacute pentru subiect .Literatura economica defineste riscul ca fiind probabilitatea ca rentabilitatea reala viitoare sa fie mai mica decat rentabilitatea asteptata. Riscul poate fi definit ca un eveniment incert, dar posibil, originea lui aflandu-se in incertitudine; este pagubitor, efectele lui o data produse nu mai pot fi inlaturate; apare in procesul activitatii umane, sociale, economice, politice si in raportul dintre om si natura.

Riscul bancar este prezentat in Dictionary of Banking Terms ca incertitudinea ca un activ sa inregistreze o rata asteptata de profitabilitate sau sa produca o pierdere. In lucrarea sa cuprinzatoare "Gestiunea riscurilor bancare", Luminita Roxin apreciaza ca "atunci cand definesc riscul si gestiunea riscului, cei mai multi autori se concentreaza asupra functiilor clasice ale bancilor, de intermediere in sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratata indeosebi problema unor pierderi neprevazute la active bancare, pierderi cauzate de riscuri de piata, de credit sau de lichiditate".

Francezii Michael Rouch si Gerard Naullen, in cartea "Le control de gestion bancaire et financiere" definesc riscul ca un angajament purtand o incertitudine data, cu o probabilitate de castig sau prejudicii.

Revista "Risc Consult" precizeaza ca "riscul este practic amenintarea ca un eveniment sa afecteze abilitatea unei companii de a functiona si de a-si urmari indeplinirea obiectivelor strategice. Riscul apare in general nu atat din probabilitatea ca nu se intampla ceva bine, ci din posibilitatea de a se intampla ceva rau". "De asemenea, viata economica este guvernata de incertitudine si orice proiectie a unor evenimente viitoare este, prin definitie, lovita de riscul de a nu se realiza in parametrii prevazuti".

Ion Nitu in "Managementul riscului bancar" ilustreaza existenta permanenta a riscului, care insoteste ca o umbra toate afacerile bancii si se produce sau nu, in functie de conditiile care i se creeaza., cel mai simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca intr-o tranzactie sa nu se obtina profitul asteptat si chiar sa apara o pierdere. Se poate afirma ca riscul bancar este un fenomen care apare pe parcursul derularii operatiunilor bancare si care provoaca efecte negative asupra activitatilor respective, prin deteriorarea calitatii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar inregistrarea de pierderi, afectarea functionalitatii bancii.

In opinia mea, riscul bancar este un fenomen prezent in ansamblul sferei de activitate a societatilor bancare si reprezinta incertitudinea realizarii unui anumit nivel al profitului sau chiar al probabilitatii aparitiei unei pierderi.

Riscul bancar este generat de o multitudine de operatii si proceduri, domeniul financiar necesitand abordarea ca un complex de riscuri, de multe ori interdependente, putand avea cauze comune sau putand provoca in lant si alte riscuri. El este in continua schimbare si evolueaza in complexitate, pe langa riscurile traditionale adaugand astazi riscuri financiare, riscuri operationale, riscuri strategice, riscuri de tara, riscuri umane, riscuri de frauda.

Conditiile de aparitie a riscurilor bancare sunt determinate de manifestarea unui complex de factori care depind de: evolutia generala a economiei, modificari legate de organizarea bancii, adoptarea de decizii financiare, conditiile politice si economice, iar producerea riscurilor bancare are ca rezultat diminuarea profiturilor si a veniturilor actionarilor sau, in ultima instanta, iesirea din afaceri a bancii, fie prin preluarea ei de catre o banca mai puternica, fie prin faliment, potrivit teoriei bancare tipologia riscurilor diferentiindu-se prin intensitatea de actiune si consecintele pe care acestea le genereaza.

Comitetul de Supraveghere Bancara de la Basel a publicat sub titlul "Principii de baza pentru supravegherea bancara efectiva", opt categorii de riscuri: riscul de credit, riscul de tara si de transfer, riscul de piata, riscul ratei dobanzii, riscul de lichiditate, riscul operational, riscul legislativ, riscul de reputatie.

Unele riscuri sunt noi si se datoreaza formei perfectionate de operare prin sisteme electronice. Astfel:

• riscul operational - decurge din posibile deficiente ale functionarii sau integritatii circuitelor prin care se efectueaza operatiile, fiind cu atat mai periculoase si greu de controlat cand se produc nu in instalatiile proprii ale bancilor, ci in conectarile apartinand clientilor;
• riscul securitatii operatiilor - apare cand extinderea geografica si posibilitatile deschise de acces creeaza oportunitati fara precedent de fraude in defavoarea bancilor si a clientelei;
• riscul de reputatie - reprezinta pierderea de credibilitate a bancilor afectate de o serie de evenimente: defectiunile produse in instalatii sau sustragerile electronice substantiale din conturi.

Alti specialisti grupeaza riscurile bancare in urmatoarele categorii:

• riscul intarzierii;
• riscul puterii de cumparare (a creditului de rambursare);
• riscul ratei dobanzii sau riscul de piata, la care se mai adauga si riscul portofoliului.

De asemenea, riscurile pot fi clasificate dupa urmatoarele criterii:

In functie de piata care determina aparitia riscului, exista doua categorii:

1) Riscuri determinate de piata produsului, care cuprind:

• riscul de creditare, considerat cel mai important risc de pe piata produsului, datorandu-se deprecierii valorii, ca o consecinta a falimentului sau a nerambursarii imprumutului;
• riscul de strategie (de afaceri) este riscul ca intreaga linie de afaceri sa sucombe datorita competitiei sau uzurii morale;
• riscul datorat reglementarilor bancare consta in posibilitatea pierderii unor importante investitii prin revocarea licentelor institutiilor financiare ce functioneaza ca centre de profit;
• riscul de operare consta in riscul ca sistemele de calcul sa nu functioneze corect, fiind un risc semnificativ pe piata produsului si care nu poate fi ignorat de nici o institutie financiara;
• riscul de marfa datorat preturilor marfurilor ce pot afecta uneori imprevizibil bancile si creditorii, cu impact asupra economiilor si debitorilor;
• riscul resurselor umane reprezinta cea mai subtila forma de risc, dificil de masurat, care rezulta din politica de personal: recrutarea, pregatirea, motivarea si mentinerea specialistilor;
• riscul legal se poate manifesta sub forma responsabilitatii creditorilor atunci cand debitorii au pretentia ca falimentul lor a fost cauzat de faptul ca banca a promis ca nu va retrage creditul sau ca va acorda credite suplimentare;
• riscul de produse se refera la riscul ca produsele oferite de o institutie financiara sa se uzeze si sa devina necompetitive;

2) Riscuri determinate de piata de capital:

• riscul ratei dobanzii, reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la variatiile ratei dobanzii. Se urmareste minimizarea riscului ratei dobanzii in functie de raportul dintre activele si pasivele purtatoare de dobanzi, care trebuie sa fie cat mai aproape de unu;
• riscul de lichiditate consta in faptul ca o banca nu dispune de lichiditati corespunzatoare pentru a acoperi obligatiile financiare la un moment dat, fiind cel mai important risc al pietei de capital;
• riscul valutar sau riscul ratei de curs afecteaza atat piata produselor, cat si piata de capital si apare la orice cumparare si vanzare de moneda, alta decat cea in care se evidentiaza in contabilitate;
• riscul de decontare, ca forma particulara a riscului de eroare, se refera la transferul de sume intre bancile locale si cele internationale si presupune implicarea competitorilor bancii, fiind administrat prin intermediul unor tehnologii sofisticate de urmarire a platilor.

Dupa criteriul activitatii bancare riscurile bancare se clasifica in:

• riscuri pure care apar ca urmare a activitatii curente, putand imbraca forma riscurilor fizice, financiare, criminale si frauduloase si de raspundere;
• riscuri lucrative sau speculative, sunt cele care apar ca urmare a operatiunilor prin care se incearca obtinerea unui profit suplimentar.

O alta clasificare este data de Banca Reglementelor Internationale astfel:

• riscuri financiare, care cuprind riscul ratei dobanzii, riscul cursului de schimb, riscul de lichiditate, riscul de plasament, riscul de lichiditate, riscul de plasament;
• riscuri generate de parteneri, unde se includ: riscul clientelei, riscul aparut pe piata interbancara, riscul de tara;
• riscuri comerciale, in categoria carora avem: riscul de produse, riscul serviciilor, riscul de piata, riscul de imagine;
• riscuri operationale si tehnice, generate de nivelul de informatizare a bancii si de calitatea operatiunilor;
• riscuri ale gestiunii bancare interne, incluzand riscul de reglementare, riscul de comunicare, riscul de strategie, riscul controlului intern, riscul resurselor umane.

Un studiu al Bancii Mondiale arata ca, in general, riscurile bancare se incadreaza in patru mari categorii:

• riscuri financiare, ce cuprind riscuri pure (riscul de lichiditate, riscul de credit, riscul de solvabilitate) si riscuri speculative (riscul ratei dobanzii, riscul valutar, riscul pretului sau pozitiei de piata;
• riscuri operationale, asociate organizarii si functionarii sistemelor interne ale bancii, incluzand sistemele computerizate si alte tehnologii, ce privesc stabilirea de catre autoritatile de reglementare a unor norme pe care bancile trebuie sa le respecte;
• riscurile afacerii sunt asociate mediului in care activeaza o banca, inclusiv preocuparilor macroeconomice si de politici, factorilor legali si de reglementare, precum si infrastructurii si sistemului de plati la nivelul intregului sector financiar. Aceasta grupa de riscuri este adesea cunoscuta sub denumirea de risc de tara;
• riscurile aparitiei de evenimente cuprind toate tipurile de riscuri exogene care, daca s-ar materializa, ar pune in pericol operatiunile unei banci sau ar putea dauna conditiei financiare si gradului de adecvare a capitalului respectivei banci. Astfel de riscuri includ evenimente politice (caderea unui guvern), crize bancare, dezastre naturale si razboaie civile, bancile neputandu-le face fata decat prin mentinerea unui anumit nivel adecvat de protectie a capitalului. Referitor la riscurile aparitiei de evenimente, autoritatile de supraveghere au un rol critic si important in evaluarea impactului unor astfel de evenimente asupra statului si conditiei sistemului bancar si ale pietelor si servesc la garantarea faptului ca sunt stabilite acorduri corespunzatoare in vederea minimizarii impactului si dimensiunii intreruperii activitatii si mobilizarii altor autoritati care sa se ocupe, in mod eficient de consecintele anumitor evenimente si, in final, supravegheaza iesirea sistematica de pe piata a institutiilor falimentare.

Spectrul riscului bancar este prezentat sintetic in tabelul urmator:

Tabelul nr. 6 Expuneri la riscurile bancare

Aceasta abordare a riscului bancar confirma ca nivelul calitativ al managementului bancar si, in special, procesul de management al riscurilor, reprezinta preocuparile esentiale pentru garantarea sigurantei si stabilitatii atat a bancilor individuale, cat si a intregului sistem bancar. Banca Nationala a Romaniei, in reglementarile sale enumera zece categorii de riscuri: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de dobanda, riscul de solvabilitate, riscul valutar, riscul de contrapartida, riscul asupra patrimoniului, riscul nerespectarii regulilor deontologice, riscul de administrare si riscul informatic.

Tabelul nr. 7 Clasificarea riscurilor bancare in functie

de caracteristica bancara

In activitatea sa, banca este supusa riscurilor pe doua planuri:

• riscurile proprii oricarei intreprinderi, banca fiind o afacere in care se angajeaza oameni, capitaluri, si se confrunta cu riscuri, de unde pot rezulta castiguri sau pierderi ce urmeaza sa remunereze aportul factorilor angajati, confruntandu-se astfel cu un triplu risc: riscul de organizare legata de actiunea omului, care este un risc de calitate profesionala ce poate implica erori cu consecinte nesemnificative, riscul de nefunctionare sau de pana si riscul mediului ambiental, adica riscul influentelor negative ale reglementarilor de ordin juridic sau fiscal;
• riscurile bancare clasice aferente parteneriatului (riscul de contrapartida), ce apare ca urmare a functionarii ca un intermediar specific in procesul circulatiei capitalului si se concretizeaza in riscul de credit, riscul lichiditatii si riscul ratei dobanzii.

1 Instrumente si tehnici de monitorizare a riscurilor bancare

Perioada actuala este denumita "era managementului de risc" in domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcina extrem de complexa si importanta a managementului bancar, care acopera planificarea strategica si a capitalului, managementul activelor si al datoriilor, managementul afacerilor. In tarile aflate in tranzitie, mediile de piata instabile, volatile din punct de vedere economic si superficiale, cresc semnificativ expunerea bancilor la risc oferind o complexitate mai mare gestionarii riscului, prin expunere la risc intelegandu-se valoarea tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suporta sau pe care le-ar putea suporta institutia financiara in cauza.

Componentele cheie ale managementului eficient al riscului, care trebuie sa existe intre o banca si sa fie evaluate de specialisti, trebuie sa cuprinda urmatoarele:

• functie de conducere intemeiata la cel mai inalt nivel al ierarhiei de conducere a bancii, care sa fie responsabila in mod specific de gestionarea riscului si de implementarea operationala a politicilor si deciziilor formulate de Comitetul pentru active si datorii (ALCO);
• strategie intemeiata, clara si explicita pentru managementul riscului si un set de politici aflate in corespondenta cu sarcinile operationale;
• existenta unui grad corespunzator de formalizare si coordonare a deciziilor strategice in legatura cu managementul riscului, parametrii acestuia, in scopul exercitarii procesului decizional la nivel operational necesitand includerea pentru toate procesele de afaceri relevante;
• colectarea de date complete, oportune, referitoare la managementul riscului, la toate procesele functionale si de afaceri, precum si la alte domenii cum ar fi tendintele macroeconomice si de piata care pot fi relevante pentru managementul riscului.

In vederea obtinerii de profit, bancile comerciale trebuie sa isi asume riscurile specifice acestui proces, in conditii de prudenta in care sa aiba in vedere respectarea cerintelor prudentiale impuse de autoritatea nationala de reglementare, justificarea expunerii la riscul asumat, dimensionarea riscului astfel incat pierderea produsa prin materializarea acestuia sa poata fi considerata normala pentru activitatea si imaginea interna si externa a bancii. Bancile trebuie sa procedeze permanent la monitorizarea riscurilor si a tuturor pozitiilor din bilant, reusita bancii in activitatea de monitorizare depinzand si de cadrul organizatoric adoptat, care sa usureze monitorizarea si managementul riscului in general. Orice banca trebuie sa adopte decizii corelate cu nivelul rezultatelor si al riscurilor pe care doreste sa si le asume pentru atingerea acestor niveluri, cunoasterea si aplicarea unor masuri cheie pentru adoptarea deciziilor viitoare privind relatia profit-risc, constituind impreuna un obiectiv central al managementului bancar.

Trebuie precizat faptul ca, in literatura de specialitate, nu exista o linie de demarcatie clara intre metodele de gestiune si instrumentele de monitorizare a riscurilor bancare; in principiu, prin monitorizarea riscurilor bancare se intelege identificarea, evaluarea si controlul politicilor si practicilor privind managementul riscului unei banci, care permit detectarea problemelor cu care se confrunta o banca, iar gestiunea riscurilor bancare consta in ansamblul metodelor de administrare a riscurilor bancare in vederea eliminarii, evitarii, divizarii si finantarii lor, precum si a diminuarii expunerii la risc a fiecarei banci.

Sintetic, cele afirmate pot fi redate astfel:

Identificarea si evaluarea riscurilor bancare

Identificarea si evaluarea riscurilor constituie prima etapa a monitorizarii riscurilor, in cadrul careia este necesara determinarea riscului asociat fiecarui tip de produs si serviciu bancar, fiind un proces care difera de la companie la companie in directa legatura cu dimensiunea acestora. Identificarea si analiza riscurilor constituie o etapa extrem de importanta in vederea limitarii la maxim a riscurilor neidentificate , dat fiind faptul ca unele riscuri sunt evidente pentru oricine, iar altele nu pot fi identificate, indiferent de masurile de precautie adoptate pana la declansarea lor si provocarea de pierderi in activitatile respective.

Integrarea identificarii si evaluarii riscurilor bancare in procesul de planificare presupune identificarea de catre banca a strategiilor ce urmeaza a fi adoptate si a principalelor linii de activitate, acestea din urma incluzand unitati si proceduri, care cuprind atat sarcini asociate livrarii produselor pe piata, cat si asociate activitatilor auxiliare. Dupa ce se realizeaza  identificarea riscurilor bancare pe fiecare tip de produs si serviciu bancar, apare necesitatea elaborarii unor scenarii posibile pentru a putea determina frecventa si amplitudinea fiecarui tip de risc, intrucat frecventa se refera la numarul de aparitii al evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de planificare, iar amplitudinea acestora masoara impactul financiar pe care il are producerea evenimentelor asociate expunerii la risc.

Numai prin combinarea frecventei cu amplitudinea riscului se poate ajunge la dobandirea de catre manager a unei bune perspective asupra nivelului riscului asociat, aceasta combinare presupunand agregarea nivelului de risc pentru fiecare expunere si pentru fiecare categorie de risc in scopul identificarii riscului pentru fiecare unitate bancara.

Un element important in depistarea riscurilor chiar inainte ca ele sa devina realitate il constituie comunicatiile permanente intre compartimentele bancii, asigurand totodata posibilitatea controlarii riscurilor din momentul aparitiei si momentul descoperirii lor, prin analiza inregistrarilor contabile si financiare; in lipsa unor abordari de evaluare a riscului usor de implementat, banca nu dispune de nici un mijloc de reducere a cheltuielilor legate de riscuri si este dificil sa-si determine veniturile asociate produselor, serviciilor sau activitatilor in functie de risc.

Controlul riscurilor

A doua etapa a procesului de monitorizare a riscurilor bancare o constituie controlul riscurilor care vizeaza minimizarea cheltuielilor asociate fiecarui tip de risc identificat pe produse si servicii bancare ce nu a putut fi eliminat sau evitat, momentul cel mai oportun pentru declansarea controlului fiind cel al lansarii unei noi actiuni, cand se incearca stapanirea riscului prin anumite prevederi din contract, iar sarcina efectuarii controlului riscului revenind fiecarei banci in mod permanent, dar totodata si bancii centrale prin intermediul unor departamente specializate si de supraveghere. Managerii bancari trebuie sa determine care sunt principalele tipuri de activitati pentru fiecare tip de risc in parte, cunoscand caracteristica si evolutia probabila a acestora, de exemplu pentru a controla riscul de piata, bancile pot dispune de mai multe tehnici de gestiune a bilantului sau de diversificare  portofoliului, iar in cazul riscului de lichiditate se poate apela la inscrierea si titularizarea unor credite sau cresterea frecventei negocierilor. Familiarizati cu asumarea riscurilor in activitatea zilnica, dar reticenti in asumarea totala sau partiala a riscurilor accidentale, bancherii nu trebuie sa piarda din vedere posibilitatea unei asumari inconstiente a riscurilor, ceea ce presupune neluarea la cunostinta a riscului posibil.

1.1. Instrumente si tehnici de monitorizare a riscului de credit

Riscul de credit ("credit risk" sau "business risk") poate fi definit ca probabilitatea ca dobanda, creditul sau ambele sa nu fie rambursate la scadenta sau sa fie rambursate doar partial. Acest risc este specific bancilor a caror functie importanta in economie este creditarea. Indiferent de nivelul riscurilor asumate, pierderile pot fi minimizate daca operatiunile de credit sunt organizate cu profesionalism.

Riscul de credit trebuie evaluat prin comparatie cu beneficiile pe care banca se asteapta sa le obtina din acordarea creditelor; beneficiile directe se concretizeaza in dobanzile si comisioanele incasate la creditul acordat, iar beneficiile indirecte constau in initierea sau mentinerea unei relatii cu clientul care poate oferi bancii depozite mai mari sau cere o diversitate mai mare de servicii; in evaluarea riscului de credit se intalnesc doua dimensiuni: o dimensiune calitativa si o dimensiune cantitativa.

Evaluarea calitativa consta in obtinerea informatiilor referitoare la responsabilitatea financiara a clientilor, determinarea scopului real pentru care acestia solicita creditul , identificarea riscurilor cu care se confrunta activitatea clientului, in functie de tendintele de evolutie a conditiilor economice in viitor si de estimarea eforturilor pe care clientul le va face in scopul rambursarii. Dimensiunea cantitativa intalnita in evaluarea riscului de credit se refera la analiza situatiilor financiare ale clientului si estimarea rezultatelor financiare viitoare pentru determinarea capacitatii clientului de a rambursa creditul la timp.

Cea mai importanta functie a managementului bancar poate fi considerata cea de control si analiza a calitatii portofoliului de credite, intrucat slaba calitate a creditelor constituie una din principalele cauze ale falimentului bancar, fiind necesara existenta unei informari permanente a conducerii bancii despre rezultatele procesului de analiza a calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie corectate si detectate la timp. Conducerea bancii trebuie sa se asigure ca functia de creditare a bancii indeplineste trei obiective fundamentale:

• creditele sunt acordate pe o baza sanatoasa si astfel incat sa poata fi rambursate;
• fondurile sunt investite profitabil in beneficiul actionarilor si pentru protectia deponentilor;
• necesitatile de creditare ale agentilor economici si persoanelor fizice trebuie satisfacute.

Este de asemenea necesara revizuirea operatiunilor de creditare, integritatea si credibilitatea procesului de creditare depinzand de decizii de creditare obiective care sa asigure un nivel acceptabil de risc in raport cu rentabilitatea asteptata. Revizuirea trebuie sa cuprinda o analiza de credit detaliata, criteriile de aprobare a creditelor, de determinare a politicii de pret si a plafoanelor de creditare la diferite niveluri de conducere ale bancii, garantiile pentru toate tipurile de credit, precum si metodele de reevaluare a garantiilor. Revizuirea volumului de solicitari de credite ofera indicii privind calitatea sistemului de evaluare a creditelor.

Un rol important il detine evaluarea resurselor umane in vederea identificarii personalului implicat in procesele de monitorizare a riscului de credit, organizarea, aptitudinile si calificarile personalului oferind indicii privind nivelul aptitudinilor de creditare.

Banca trebuie sa dispuna de sisteme eficiente de revizuire si raportare care sa informeze conducerea superioara a bancii despre modul in care sunt implementate politicile de creditare, calitatea si caracteristicile portofoliului de credite al unei banci reflectand pozitia de piata si cererea pentru o banca, strategia sa de afaceri si de risc, precum si capacitatea sa de a acorda credite.

In vederea realizarii unei corecte analize a modului in care evolueaza in timp calitatea portofoliului de credite, cu impact asupra profitabilitatii, adecvarii capitalului si increderii clientilor in banca respectiva, bancile calculeaza pentru estimarea riscului de creditare urmatoarele categorii de indicatori:

• volumul creditelor restante/total credite X 100 : este de dorit ca raportul sa tinda spre zero;
• volumul creditelor neperformante/ total credite X 100 : valoarea optima este cea minimala deoarece creditele neperformante greveaza activitatea si rezultatele financiare ale bancii generand probleme de fond ale sistemului bancar;
• rezerve pentru pierderi din credite/total credite X 100, indicator ce exprima asteptarile conducerii bancii privind evolutia calitatii portofoliului de credite;
• provizioane pentru pierderi din credite/pierderi nete X 100, indicator care reflecta nivelul de prudenta adoptat de banci in politica de creditare;
• profit brut/provizioane pentru pierderi din credite X 100, respectiv costul suportat de banca in ceea ce priveste acoperirea riscului de creditare.

BRD-GSG calculeaza pentru reflectarea riscului de credit indicatorii prezentati in tabelul de mai jos:

Tabel nr. 8 Indicatorii riscului de credit

Sursa: Date prelucrate din Raportul Anual al BRD 2005

Desi volumul creditelor neperformante in ansamblul creditelor a inregistrat o scadere in anul 2004, fata de anul 20025, BRD. se confrunta cu un risc legat de neplata datoriei, reflectat si prin majorarea provizioanelor pentru pierderi din credite, risc ce ar putea genera o pierdere semnificativa pentru banca daca o schimbare in conditiile economice ar afecta intreaga industrie sau situatia economica a Romaniei.

Bancile monitorizeaza calitatea portofoliului de credit printr-un audit periodic in functie de notarea interna a creditului care a fost facuta cu ocazia instrumentarii dosarului de credit. Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite problema, adica acele credite care nu genereaza venituri si care sunt considerate neperformante atunci cand capitalul sau dobanda a depasit perioada scadentei si este neplatita pe o perioada mai mare de 90 de zile, perioada ce variaza de la o jurisdictie la alta.

Portofoliul de credite neperformante ofera informatii asupra calitatii portofoliului total, si in ultima instanta asupra deciziilor de creditare ale unei banci, analiza sa necesitand o serie de aspecte, cum ar fi:

• cauzele deteriorarii calitatii portofoliului de credite, care pot contribui la identificarea posibilelor masuri ce ar putea fi adoptate de banca pentru contracararea unei anumite tendinte;
• determinarea vechimii creditelor restante si clasificarea lor pe clienti si segmente de activitate in scopul stabilirii gradului de afectare a clientilor;
• evaluarea fiecarui credit neperformant in vederea stabilirii modului in care au fost luate masuri pentru ameliorarea capacitatii de rambursare si/sau urmarirea incasarii creditelor neperformante;
• impactul creditelor neperformante asupra contului de profit si pierdere, pentru a anticipa modul in care banca va fi afectata de deteriorarea calitatii activelor.

Exista o serie de motive care explica deteriorarea calitatii portofoliului de credite, fiind de neevitat ca bancile sa comita greseli in exercitarea activitatii, pentru majoritatea bancilor care au dat faliment, probleme reale avand la baza politica de creditare a bancii; ca semne de distorsionare a culturii de credit Banca Centrala Americana considera:

• operatiunile interne prin acordarea unui numar mare de credite directorilor si actionarilor mari ai bancii, compromitandu-se astfel principiile de credit sanatoase;
• compromiterea principiilor de creditare apare in conditiile in care creditele cu riscuri mari sunt constient acordate din dorinta obtinerii unor venituri cat mai mari, ca urmare a presiunilor concurentiale de pe principalele piete ale bancii sau a conflictelor de interese personale;
• dorinta obtinerii unor venituri cat mai mari, care depaseste motivatia unor principii de creditare sanatoase, in speranta ca riscul nu se va materializa sau nu va conduce la credite cu termene de rambursare nesatisfacatoare, reprezentand o problema relativ frecventa ca urmare a faptului ca portofoliul de credite este principalul activ generator de venituri al unei banci;
• detinerea unor informatii incomplete indica faptul ca imprumuturile au fost acordate fara o analiza corespunzatoare a bonitatii clientului;
• complezenta, care se manifesta prin lipsa de supraveghere adecvata a clientilor vechi, familiari, prin dependenta asupra informatiilor verbale, si nu pe date financiare complete, prin interpretarea optimista a punctelor slabe datorita supravietuirii in trecut in situatii potrivnice; bancile ignora semnalele de avertizare referitoare la client, economie, regiune, sector si refuza sa puna in aplicare cauzele de rambursare, inclusiv lipsa actiunii juridice prompte;
• supravegherea ineficienta conduce la lipsa cunoasterii activitatii clientului pe durata de viata a creditului, creditele sanatoase la inceput putand genera pe parcurs probleme si pierderi din cauza lipsei unei supravegheri eficiente;
• incompetenta tehnica concretizata in lipsa capacitatii tehnice a ofiterilor de credit de a analiza situatiile financiare si de a obtine si evalua informatii de credit pertinente;
• slaba selectie a creditelor, care implica: acordarea de credite la care partea finantata de banca din costul total al proiectului de investitii este mai mare decat capitalul propriu al clientilor, acordarea de credite bazate pe presupunerea finalizarii cu succes a unei tranzactii, si nu pe bonitatea clientului, credite acordate companiilor care functioneaza in zone aflate in impas economic, credite acordate pe baza unor garantii cu valoare de lichiditate problematica.

Capacitatea managementului de a administra corect activele bancare reprezinta un factor esential pentru fiecare banca cu preocuparea permanenta a conducerii bancii de a identifica si recupera creditele neperformante.

1.2 Instrumente si tehnici de monitorizare

a riscului de rata a dobanzii

Riscul de variatie a ratei dobanzii poate fi definit ca "efectul modificarii ratelor dobanzii asupra valorii unui activ financiar, sau ca diferenta dintre valoarea unui portofoliu de active financiare si valoarea pasivelor care finanteaza acest portofoliu de active", sau altfel spus riscul de deteriorare a situatiei financiare a unei banci sub impactul modificarilor adverse a nivelului dobanzilor pe piata. Aparitia si dezvoltarea riscului ratei dobanzii se datoreaza unor factori endogeni si exogeni, in categoria celor dintai incluzandu-se: structura activelor si pasivelor, calitatea portofoliului de credite, strategia bancii, esalonarea scadentelor creditelor, scadenta fondurilor atrase.

Dintre factorii exogeni care determina aparitia riscului ratei dobanzii, amintim: evolutia conditiilor economice generale, politica monetara, financiara, valutara practicata de autoritati, neconcordante intre politica bancii centrale si politica economica a guvernului, evolutia pietei interbancare, factori psihologici.

Analiza riscului ratei dobanzii prezinta o importanta deosebita intrucat modificarile neasteptate ale ratelor dobanzii pot determina schimbari semnificative in profitabilitatea unei banci si in valoarea de piata a capitalului sau, prin cresterea sau scaderea venitului net din dobanzi in functie de caracteristicile fluxului de numerar al activelor si pasivelor bancii. Riscul ratei dobanzii apare in momentul in care plasamentele pe termen lung efectuate de banca sunt finantate din resurse atrase pe un termen mai scurt, iar ratele dobanzii cresc peste un nivel prognozat de banca, astfel ca cheltuielile cu dobanzile aferente depozitelor unei banci cresc mai mult decat veniturile din dobanzi aferente activelor; in situatia in care ratele dobanzii scad sub nivelul asteptat, diferenta dintre venitul din dobanzi si cheltuielile cu dobanzile va fi mai mare, ceea ce duce la cresterea venitului net din dobanzi si a valorii bancii.

Riscul ratei dobanzii se repercuteaza asupra bancii fie sub forma pierderilor ca urmare a variatiei neconvenabile a ratei dobanzii, fie sub forma deteriorarii situatiei patrimoniale a bancii, concretizate in diminuarea capitalului propriu. Se poate afirma ca riscul ratei dobanzii se datoreaza atat detinerii activelor si pasivelor cu dobanda fixa, diferite ca scadenta si pret, cat si detinerii de active si pasive cu dobanda variabila, care se adapteaza in mod diferit la fluctuatiile ratei dobanzii. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui tip de risc il reprezinta decizia de a imprumuta sau credita, la rate fixe sau variabile ale dobanzii bazata pe prognozele tendintei de evolutie a ratei dobanzii: ratele fixe cu tendinte crescatoare sunt mai atractive pentru cei care imprumuta, iar cei care se imprumuta prefera ratele variabile cu tendinte descrescatoare.

In functie de dimensiunea activelor si pasivelor cu dobanda fixa sau variabila, se determina pozitia bancii fata de riscul ratei dobanzii, pozitie care va fi: lunga, scurta sau neutra, ca diferenta intre activele si pasivele purtatoare de dobanzi. Astfel ca, in cazul in care o banca detine mai multe pasive cu dobanzi fixe decat active cu dobanzi fixe, spunem ca banca se afla in pozitie scurta, fiind favorabila pentru profitul bancii atunci cand pe piata ratele sunt in crestere. In situatia in care activele bancii cu dobanda fixa sunt mai mari decat pasivele cu dobanda fixa, banca se afla in pozitie lunga, favorabila din punctul de vedere al rentabilitatii in perioadele de scadere ale ratelor dobanzii. Atat la pozitia lunga cat si la pozitia scurta banca se poate confrunta cu riscul de variatie adversa: la pozitia scurta ea apare daca ratele dobanzii inregistreaza o scadere, iar la pozitia lunga atunci cand ratele dobanzii cresc. Pozitia neutra se caracterizeaza prin egalitatea dintre activele si pasivele cu dobanda fixa/variabila detinuta de banci, este aparent ideala din punct de vedere al riscului de rata a dobanzii, dar nu imunizeaza banca si o impiedica sa speculeze variatia ratei in favoarea ei.

Pozitia bancii fata de riscul ratei dobanzii

Pozitie scurta  Pozitie lunga

In analiza riscului ratei dobanzii o atentie deosebita trebuie acordata riscului care poate decurge din structura financiara a bancii, respectiv situatiile in care apare un surplus de active sau de pasive, in conditiile unor dobanzi de piata variabile, astfel ca in vederea minimizarii acestui risc este de dorit ca raportul dintre activele si pasivele purtatoare de dobanzi sa fie cat mai aproape de 1, fiind necesara in acest sens elaborarea unor planuri si prognoze privind activele si pasivele purtatoare de dobanzi care sa asigure nivelul optim de acoperire a pasivelor purtatoare de dobanzi din active purtatoare de dobanzi.

In cadrul monitorizarii riscurilor bancare o importanta deosebita revine cuantificarii acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, pentru evaluarea riscului ratei dobanzii fiind prezentati in continuare cei a caror utilitate a fost confirmata si in practica bancilor romanesti:

• riscul ratei dobanzii, calculat ca raport intre activele productive si pasivele purtatoare de dobanzi;
• marja absoluta a dobanzii bancare, exprimata prin veniturile nete din dobanzi (ca diferenta intre veniturile din dobanzi si cheltuielile cu plata dobanzilor), ilustreaza capacitatea bancii de a-si acoperi cheltuielile cu dobanzile din veniturile obtinute prin incasarea dobanzilor la credite. Marja dobanzii trebuie astfel stabilita incat sa poata sustine sarcina bancara (diferenta dintre alte cheltuieli bancare si alte venituri bancare) si obtinerea unui profit satisfacator pentru banca;
• marja procentuala bruta a dobanzii bancare, calculata in mod relativ prin raportarea marjei absolute a dobanzii la activele productive x 100;
• marja procentuala a dobanzii bancare, care se calculeaza ca diferenta sau ca raport intre nivelul mediu al ratei dobanzii active si nivelul mediu al ratei dobanzii pasive.

In vederea stabilizarii si majorarii venitului net din dobanzi, se utilizeaza metoda GAP, de interval, care consta in determinarea discrepantei dintre activele si pasivele cu dobanda variabila, detinute de banca in portofoliul sau, sau metoda DGAP, care se concretizeaza in determinarea duratei de recuperare, respectiv intervalul de timp necesar pentru ca un activ sa fie recuperat la valoarea de piata determinata in functie de rata dobanzii de piata. Analiza metodelor GAP si DGAP va fi prezentata in subcapitolul 1.3, intrucat, reprezinta o metoda de gestiune a riscului de rata a dobanzii bazata pe anticiparea tendintelor si imunizarea bancii prin modificarea periodica a activelor si /sau pasivelor.

1.3 Instrumente si tehnici de monitorizare

a riscului de lichiditate

Lichiditatea este o proprietate generala a activelor, care exprima capacitatea acestora de a fi transformate rapid si cu costuri minime in numerar sau disponibil in conturi curente. In vederea mentinerii credibilitatii fata de clienti bancile trebuie sa dispuna in permanenta de un grad corespunzator de lichiditate necesitand astfel un management al intrarilor si iesirilor de fonduri care sa asigure in permanenta suficiente lichiditati la nivelul bancii.

Exista mai multe acceptiuni ale riscului de lichiditate:

• conform Normei nr.1/2001 a BNR privind lichiditatea bancilor "riscul de lichiditate fata de o singura persoana reprezinta obligatia bancii fata de orice persoana sau grup de persoane fizice sau juridice care sunt legate economic intre ele, in sensul ca retragerea de catre una din persoane exercita asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control, sau nivelul cumulat al obligatiei bancii reprezinta un singur risc de lichiditate pentru banca, in sensul ca retragerea de catre una dintre persoane a unui depozit, inchiderea unui cont curent si/sau utilizarea unui angajament de finantare primit de la banca poate atrage din partea celorlalte persoane retragerea depozitelor, inchiderea conturilor curente si/sau utilizarea angajamentelor de finantare primite de la banca"; de asemenea se defineste ca "risc mare de lichiditate al bancii fata de o singura persoana, riscul de lichiditate a carui valoare reprezinta cel putin 10% din valoarea obligatiilor bilantiere altele decat imprumuturile si a angajamentelor de finantare date de banca evidentiate in afara bilantului";
• riscul de lichiditate reprezinta riscul unei banci ca veniturile si capitalul sau sa fie afectate, datorita incapacitatii de a-si onora la termen obligatiile fara a se confrunta cu pierderi inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency);
• riscul de lichiditate include incapacitatea bancii de a finanta portofoliul de active pe maturitatile si la ratele de dobanda corespunzatoare si incapacitatea bancii de a lichida pozitia la momentul oportun si la un pret rezonabil;
• riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturitatilor dintre fluxurile de incasari si cele de plati;
• riscul de lichiditate exprima eventualitatea dificultatilor, temporare sau importante, de  a accede la surse de fonduri pentru a face fata nevoilor.

In concluzie riscul de lichiditate reprezinta probabilitatea ca o banca sa nu-si poata indeplini obligatiile de plata fata de clientii sai ca urmare a necorelarii posturilor de activ cu cele de pasiv. Pentru indeplinirea acestor obligatii de plata bancile trebuie sa dispuna de suficiente rezerve in numerar si in conturi. Desi la prima vedere lipsa de lichiditate pare o problema de conjunctura, ea decurge dintr-o serie de corelatii structurale ale resurselor si plasamentelor bancii.

O sarcina extrem de importanta a conducerii unei banci este aceea de estimare si acoperire corecta a nevoilor de lichiditate, intrucat rentabilitatea unei banci poate fi afectata negativ pe termen lung daca banca detine in portofoliu prea multe active lichide comparativ cu nevoile sale, dar pe de alta parte prea putine lichiditati pot crea mari probleme financiare sau chiar falimentul in cazul bancilor mici.

Riscul de lichiditate apare ca urmare a necorelarii scadentelor dintre posturile de activ si cele de pasiv, in practica manifestandu-se fenomenul prelungirii scadentelor la active si a reducerii lor la pasive. Nevoile de lichiditate ale bancii apar atunci cand clientii retrag sume importante din depozitele constituite la banca, in conditiile nerambursarii la termen a creditului si dobanzilor si nu in ultimul rand ca urmare a unor factori psihologici, aparand asa numitul fenomen de "bank run" in conditiile existentei pe piata a unor informatii referitoare la dificultatile de plata ale unei institutii bancare, care determina creditorii sa solicite rambursarea imediata si completa , precum si a unor zvonuri insotite de aprecieri fara o baza reala (self-fulfiling profecies) care pot determina pierderea credibilitatii sau chiar falimentul bancii. Deoarece plasamentele pe termen lung sunt in general mai mari decat resursele pe termen lung, bancile se confrunta pe de o parte cu situatia de a nu-si putea onora angajamentele pe termen lung, iar pe de alta parte sa dispuna de resurse cu scadenta mica, in timp ce plasamentele au scadenta mare. In prima situatie este vorba de risc de lichiditate imediata, determinat de retragerile masive si neasteptate ale clientilor sai, iar in cel de-al doilea caz bancile se confrunta cu un risc de lichiditate de transformare, ceea ce impune bancilor luarea in considerare a urmatoarelor elemente:

• analiza resurselor si plasamentelor trebuie efectuata in functie de lichiditatea si exigibilitatea lor reala si nu juridica, astfel depozitele la vedere sunt uneori mai stabile decat depozitele la termen, depozitele interbancare sunt mai volatile decat depozitele clientilor;
• inovatiile financiare maresc riscul lichiditatii bancare prin dezvoltarea angajamentelor de credit si il diminueaza prin dezvoltarea pietelor secundare de creante negociabile.

Dintre cauzele care determina aparitia riscului de lichiditate amintim: situatia economiei, necorelarea scadentelor la depozite si credite, indisciplina financiara a agentilor economici, dependenta de evolutia pietei financiare. Interpretarea lichiditatii bancare pe baza fluxului de numerar ilustreaza modul in care o banca reuseste sa isi procure suficient numerar din depozitele sau fondurile nou atrase de piata monetara pentru finantarea imprumuturilor pe care le acorda.

Principalii indicatori calculati de Banca Comerciala Romana pentru analiza lichiditatii sunt:

• lichiditatea globala, care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a transforma in lichiditati pe termen scurt , pentru a face fata obligatiilor de plati exigibile;
• lichiditatea imediata (de trezorerie), care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent al BNR) de a face fata datoriilor pe termen scurt;
• lichiditatea in functie de total depozite, care arata posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor reprezentate de totalul depozitelor;
• lichiditatea in functie de total depozite si imprumuturi, care ilustreaza posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor reprezentate de total depozite si imprumuturi.

De asemenea, pentru estimarea riscului de lichiditate se mai calculeaza:

• pozitia lichiditatii, calculata pe zile, saptamani si luni, a carei optimizare consta in echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. In cazul unei pozitii negative banca trebuie sa recurga la surse urgente de finantare: imprumuturi de pe piata interbancara, imprumuturi de la banca centrala sau vanzarea de active, iar in cazul unei valori pozitive excedentul de lichiditate se plaseaza pe termen scurt in depozite pe piata interbancara;
• pasivele nete simple sau succesive se calculeaza ca diferenta intre pasivele exigibile si activele lichide cu aceeasi scadenta, pentru fiecare perioada sau cumulate pe un anumit orizont de timp;
• indicele de lichiditate se calculeaza ca raport intre pasivele ponderate si activele ponderate cu numarul mediu de zile (luni, ani) corespunzator fiecarei scadente sau numarul curent al grupei scadentei respective. Daca indicele de lichiditate este:

=1, banca nu trebuie sa faca transformare de scadenta;

<1, banca trebuie sa transforme pasivele pe termen scurt in active pe termen lung;

>1, banca transforma pasivele pe termen lung in active pe termen scurt;

• rata lichiditatii se exprima in procente si indica gradul de indatorare (dependenta) a bancii fata de piata monetara in ansamblul sau, sau fata de un anumit segment al acesteia, si se calculeaza conform formulei: imprumuturi nou contractate/imprumuturi scadente X100. O rata supraunitara indica scaderea lichiditatii datorita cresterii gradului de indatorare, relatia fiind inversa in cazul unei rate subunitare;
• raportul total credite/total depozite reflecta proportia dintre resursele atrase de la deponenti imprumutata altor clienti.

Metodele de masurare a riscului de lichiditate difera doar prin modul de calcul a indicelui de lichiditate, ele avand in comun graficul scadentelor, care este un tablou ce clasifica activele si pasivele dupa durata ramasa pana la scadenta finala si prezinta urmatoarele caracteristici:

• categoriile de scadenta sunt mai mult sau mai putin fixe in functie de termenele activelor si pasivelor;
• evaluarea intrarilor si iesirilor de fonduri care decurg din operatii ale angajamentelor extrabilantiere este greu de apreciat cu precizie, de aceea este necesar sa fie estimate pe baza constatarilor din trecut sau aplicand principiul prudentei prin raportarea angajamentelor extrabilantiere la profilul scadentelor;
• activele si pasivele fara termen (incasarile bancii, depozitele la vedere si fondurile proprii) nu sunt luate in calcul;
• graficul scadentelor trebuie actualizat zilnic, intrucat se modifica permanent; exemplu de grafic de scadenta pentru BRD este redat in tabelul nr. 9

Tabel nr. 9 Grafic de scadenta pentru BRD

Calculul indicelui de lichiditate se poate face prin trei metode:

• metoda decalajelor succesive consta in calculul pentru fiecare clasa de scadenta a unui decalaj ca diferenta intre active si pasive, calcul care evidentiaza discordantele de scadenta, respectiv iesirile masive de fonduri carora banca trebuie sa le faca fata. In cazul nostru BRD trebuie sa gaseasca resurse suplimentare pe perioada cuprinsa intre 1 an si 5 ani pentru a satisface iesirile de fonduri;
• metoda decalajului cumulat presupune cumularea graficului de scadenta pe clase de scadenta, respectiv calculul cumulat al activelor si pasivelor cu aceeasi scadenta; calculul decalajului cumulat pentru BRD este prezentat in tabelul nr. 10

Tabelul nr. 10 Graficul de scadenta si calculul decalajului cumulat

pentru BRD

Sursa: Prelucrarea datelor din Raportul Anual BRD 2005

Decalajul cumulat maxim este de 23.050.529 mi. lei, aceasta nevoie de finantare urmand a se manifesta in decursul urmatoarelor trei luni.

• metoda numerelor consta in ponderarea activelor si pasivelor fiecarei clase de scadenta cu numarul mediu de zile al fiecarei clase. Indicele de lichiditate se calculeaza astfel:

In cazul BRD este calculat prin metoda numerelor, pe baza graficului de scadenta prezentat in tabelul nr.11

Tabel nr. 11 Graficul de scadenta si calculul indicelui de lichiditate prin metoda numerelor pentru BRD

Sursa: Date prelucrate din raportul Anual al BRD 2005

Indicele de lichiditate al BRD este: IL = 69.009.857/319.393.467,2 = 0,216 (21,6%)

Intrucat indicele de lichiditate este subunitar (0,216<1), banca face transformarea din pasive pe termen scurt in active pe termen lung, deci are o pozitie buna a lichiditatii, situatie ce avantajeaza banca atunci cand curba dobanzilor este crescatoare, fiind si cel mai frecvent caz intalnit.

Alaturi de indicele de lichiditate, pentru o analiza completa a lichiditatii, BRD calculeaza urmatorii indicatori :

Tabel nr. 12 Indicatori cu privire la lichiditate calculati pentru BRD

Nr. crt.	Indicatorul	Relatia de calcul
	Lichiditate globala
	Lichiditate imediata
	Lichiditate in functie de total depozite
	Lichiditate in functie de total depozite si imprumuturi

Sursa: Prelucrarea datelor din Raportul Anual al BRD

In activele lichide au fost incluse numerarul si depozitele si disponibilitatile la vedere la alte banci. Ca urmare a analizei efectuate privind lichiditatea bancii s-a constatat ca banca prezinta o buna pozitie a lichiditatii, dispunand de suficiente resurse lichide pentru a-si acoperi in orice moment obligatiile scadente. In acest sens, banca intreprinde demersurile necesare in vederea identificarii surselor de risc de lichiditate, evaluarii expunerii sale, si stabilirii de limite corespunzatoare pentru diminuarea efectelor acestuia, precum si masurile necesare in vederea mentinerii unei relatii stabile cu furnizorii surselor de finantare si pentru asigurarea unei diversificari corespunzatoare a acestor surse, prin evitarea concentrarii in domeniul finantarii.

Banca Nationala a Romaniei monitorizeaza indicatorii de lichiditate bancara pe baza rapoartelor financiare prezentate periodic si tine cont de nivelul inregistrat de acestia in acordarea calificativului general al bancii, lichiditatea bancara prezentand o importanta deosebita la nivel european pentru derularea politicii monetare.

1.4 Instrumente de monitorizare

a riscului de capital

Capitalul bancar este un element indispensabil al activitatii bancare dat fiind faptul ca el permite societatii bancare sa functioneze, avand rol de amortizor global si de soc in protectia bancii, si de aceea marimea si structura sa sunt elemente esentiale in stabilirea riscurilor ce pot afecta bancile. Capitalul reprezinta unul dintre factorii cheie care trebuie luat in considerare atunci cand este evaluata siguranta si buna functionare a unei anumite banci, cel mai important determinant al capacitatii de creditare a unei banci, iar disponibilitatea capitalului determina nivelul maxim al activelor. O baza adecvata de capital serveste drept retea de siguranta pentru o multitudine de riscuri la care este expusa o institutie pe parcursul desfasurarii activitatii sale, capitalul absorband pierderile posibile si furnizand baza pentru pastrarea increderii deponentilor intr-o banca.

Scopul cheie al capitalului este acela de a oferi stabilitate si de a absorbi pierderile, decurgand astfel trei caracteristici importante: permanenta capitalului, permisivitatea subordonarii legale fata de drepturile deponentilor si ale altor creditori, negenerarea de cheltuieli fixe obligatorii. Importanta atribuita capitalului bancar deriva in principal din functiile pe care aceste le indeplineste:

• functia operationala;
• functia protectiva;
• functia legata de reglementare.

Brenton C. Leavitt de la Federal Reserve System Board of Governors evidentia patru functii importante ale capitalului bancar si anume:

• protejarea deponentilor neasigurati in caz de insolvabilitate si lichidare;
• absortia pierderilor neanticipate, intr-o proportie suficienta pentru a mentine increderea in banca;
• achizitionarea de echipament de baza pentru prestarea serviciilor bancare;
• restrictionarea, in termeni de reglementare, a expansiunii nejustificate a activelor.

Consideratiile lui Leavitt privind prima functie a capitalului bancar au fost respinse, apreciindu-se ca aceasta ar consta de fapt in asigurarea increderii in banca a deponentilor si autoritatilor de supraveghere, astfel incat sa nu fie fortata sa intre intr-o lichiditate costisitoare.

Riscul de insolvabilitate sau de capital nu este specific societatilor bancare deoarece orice societate comerciala este expusa acestui risc, insa el este supradimensionat in sectorul bancar data fiind functia de intermediere financiara a bancilor. Bancile sunt interesate sa atraga cat mai multe depozite, sa realizeze un volum cat mai mare de active si, deci, la un capital social dat, sa realizeze o rata a dividendului cat mai mare, deoarece bancile plaseaza mai ales bani imprumutati, depusi de clientii lor, si din aceste operatii obtin principala parte a venitului lor. Riscul de insolvabilitate poate fi definit ca fiind riscul de a nu dispune de suficiente fonduri proprii pentru acoperirea eventualelor pierderi, situatie care apare atunci cand banca isi asuma riscuri prea mari in raport cu dimensiunea fondurilor proprii sau isi dezvolta prea mult activitatea, caz in care nu exista o adecvare a capitalului bancii.

Adecvarea capitalului este importanta din cel putin trei motive:

• in primul rand, cererea de capital afecteaza pretul si disponibilitatea creditului pentru toti clientii bancii, influentand astfel eficienta sistemelor financiare din toate tarile;
• in al doilea rand, capitalul este un factor determinant al competitivitatii sistemului bancar;
• in al treilea rand, adecvarea capitalului influenteaza sustenabilitatea intregii arii de manifestare internationala.

In vederea contracararii tendintelor bancii de a-si maximiza profitul prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile de supraveghere impun anumite restrictii, care imbraca forma unor norme prudentiale ce reglementeaza aspecte legate de adecvarea capitalului bancii si care fac trimitere la fondurile bancii. In acest sens, in 1988 a fost adoptat Acordul de la Basel, elaborat de Comitetul cunoscut si sub denumirea de Comitetul COOKE (dupa numele expertului care a condus grupul de lucru) care cuprinde recomandarile Bancii Reglementelor Internationale (BRI) in domeniul adecvarii capitalului.

Acordul introduce un standard de adecvare a capitalului de facto, bazat pe alcatuirea ponderata, in functie de risc a activelor bancii si a expunerilor extrabilantiere, care garanteaza mentinerea unei valori adecvate a capitalului si rezervelor, in scopul protejarii solvabilitatii si include o definitie a capitalului de reglementare, masuri ale expunerilor la risc si reguli ce specifica nivelul de capital care trebuie mentinut in relatie cu aceste riscuri. Initial, Acordul a vizat bancile internationale, ulterior standardul de adecvare a capitalului fiind adoptat in peste 100 tari si constituind in prezent parte integranta a oricarei abordari de supraveghere bancara bazata pe risc. Prin Acordul de la Basel, BRI propune o metodologie standard pentru determinarea fondurilor proprii si doi indicatori de solvabilitate care sa asigure acoperirea minima a activului riscant (expunere neta EN) prin capital bancar, definit atat prin fondurile proprii (FP) cat si prin capitalul propriu (CP).

Fondurile proprii ale societatilor bancare sunt formate din urmatoarele categorii de capital:

• capitalul propriu, constituit din: capital social varsat, prime de capital varsate, profitul reportat din exercitiile precedente, profitul rezultat curent, fondul de rezerva constituit conform legii, fondul imobilizarilor corporale si rezerva generala pentru riscul de credit, constituita conform legii;
• capitalul suplimentar , constituit din: datoria subordonata, subventii primite si diferente favorabile din reevaluarea activului.

In vederea determinarii nivelului fondurilor proprii, bancile trebuie sa respecte simultan urmatoarele cerinte:

• capitalul suplimentar va fi luat in considerare la calculul fondurilor proprii numai in conditiile unui nivel pozitiv al capitalului propriu si in proportie de cel mult 100%din acesta;
• datoria subordonata va fi luata in calculul fondurilor proprii in proportie de maxim 50% din capitalul propriu, va trebui varsata in intregime, sa aiba un termen de rambursare de cel putin 5 ani si sa nu existe posibilitatea rambursarii anticipate.

Bancile romanesti au obligatia sa calculeze si sa raporteze lunar catre Directia de Supraveghere din BNR nivelul fondurilor proprii:

- capital de rang 1

- capital de rang 2

unde : EN_B - expunere neta bilantiera;

EN_E - expunere neta din elemente din afara bilantului.

Expunerea neta bilantiera reprezinta suma ponderata a elementelor de activ la valoarea neta dupa deducerea elementelor de pasiv rectificative (valoarea neamortizata a imobilizarilor corporale, profitul exercitiului curent repartizat pentru dividende si participarea managerului la profit, pierderea exercitiului curent si precedent) cu gradul lor de risc de credit.

Reglementarile Bancii Nationale a Romaniei in domeniul adecvarii capitalului in concordanta cu Primul Acord de la Basel au prevazut in conformitate cu Normele nr.8/1999 un grad de solvabilitatea de minim 8% acesta fiind calculat prin raportarea fondurilor proprii ale bancii la activele bilantiere si extrabilantiere ponderate in functie de risc, iar ulterior nivelul acestui indicator a fost majorat, ca urmare a recomandarilor Comitetului de la Basel pentru tarile in tranzitie, la 12%.

Potrivit Legii nr.58/1998 privind activitatea bancara, modificata si completata prin Legea nr. 485/2003, bancile au obligatia mentinerii in permanenta a unui nivel minim al capitalului social actualizat periodic de BNR prin intermediul normelor sale, astfel ca incepand cu luna ianuarie a anului 2004 bancile comerciale sunt obligate sa posede un capital minim de 370mld.ROL.

In tabelul nr. 1.8. este prezentat nivelul minim al capitalului social al societatilor bancare romanesti.

Tabelul nr. 13 Nivelul capitalului social minim al bancilor, stabilit de Banca Nationala a Romaniei in perioada 1991 - 2004

mld. ROL

Grafic nr. 10 Evolutia capitalului social minim bancar

Asa cum am precizat anterior, gestiunea riscurilor bancare consta in ansamblul metodelor de administrare a riscurilor bancare, in vederea eliminarii, evitarii, divizarii si finantarii lor, precum si a diminuarii expunerii la risc a fiecarei banci.

Eliminarea sau evitarea riscurilor

Eliminarea sau evitarea riscului se realizeaza prin cunoasterea si indepartarea cauzei care il produce, adica prin reproiectarea activitatilor asociate si a fluxurilor de operatii, subliniindu-se din nou importanta primei etape de identificare si evaluare a riscurilor, fiind dificil de eliminat sau evitat un risc daca el nu a fost identificat si cuantificat corespunzator. In acelasi sens, unele societati bancare au inceput sa recurga la o serie de solutii radicale cum ar fi renuntarea la unele produse si servicii bancare neprofitabile sau generatoare de risc sau suprimarea unor activitati mai putin cunoscute. Necesitatea de eliminare sau evitare a riscului se impune tot mai mult ca urmare a situatiilor aparute care determina societatile bancare sa renunte la o serie de operatiuni specifice ce sunt preluate de alte institutii si firme (cum ar fi operatiunile cu carduri efectuate de marile magazine), bancile fiind astfel obligate sa-s orienteze activitatea spre alte domenii profitabile, dar in acelasi timp riscante, cum ar fi extinderea si diversificarea operatiunilor speculative pe piata internationala.

Importanta eliminarii si evitarii riscului rezulta din efectul pe care aceste operatiuni il au asupra reducerii costurilor totale ale bancilor, costuri asociate riscurilor, acest lucru producandu-se numai daca banca a apreciat corect cheltuielile asociate si veniturile ajustate in functie de risc pentru fiecare gama de produse sau activitati.

Finantarea riscurilor

Finantarea riscurilor ca obiectiv global al managementului riscurilor presupune atat acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau specifice), cat si transferul riscurilor (prin asigurare sau operatii cu instrumente derivate), in general procedandu-se la acoperire in cazul riscurilor a caror frecventa si amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau cand nu exista alte asigurari pe piata, iar in cazul unei expuneri nu foarte previzibile apelandu-se la transferarea riscului, aceasta fiind insa conditionata de existenta unor piete de asigurari conventionale, polita de asigurare fiind considerata un mijloc de transferare a riscului. Pentru acoperirea riscului se poate utiliza pe de o parte un program formal de finantare elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate sau prin prelevari pentru fondul de rezerva constituite pentru pierderi de creditare, iar pe de alta parte bancile pot acoperi riscuri in afara unor programe formale de finantare, prin trecerea pierderilor pe cheltuieli sau prin acoperirea lor din capital, pe masura producerii lor.

In elaborarea unui program de asigurare pentru banca in ceea ce priveste asigurarea transferului riscurilor, banca are de ales intre mai multe posibilitati:

• negocierea centralizata cu limitarea numarului de polite;
• negocierea descentralizata, politele fiind incheiate separat;
• programe de asigurare specifice pentru diferitele activitati bancare.

Desi ar trebui sa se apeleze la transferul riscurilor doar in final, dupa ce au fost parcurse toate celelalte etape, in practica transferarea riscurilor este prima si, cateodata, chiar singura modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.

2 Metode si tehnici de gestiune a riscului de credit

2.1 Obiectivele gestiunii portofoliului de credite

Gestiunea riscului de credit are ca obiectiv limitarea sau reducerea pierderilor datorate deprecierii situatiei debitorilor prin adoptarea unui set de politici care exprima esenta managementului riscului de credit. Politica de creditare trebuie sa cuprinda descrierea obiectului si utilizarii creditelor acordate de banca, precum si modalitatea de acordare si incasare a acestora, considerentele care alcatuiesc temeiul unei politici sanatoase de creditare fiind expuse in cele ce urmeaza:

• limita asupra portofoliului de credite total, exprimata in raport cu depozitele, capitalul sau activele totale, care trebuie sa ia in considerare cererea pentru credite, volatilitatea depozitelor si riscurile de credit;
• diversificarea geografica poate deveni o problema pentru banca in ceea ce priveste creditele neperformante, daca nu dispune de un management de calitate, in special in cazul regiunilor cu economii nedezvoltate;
• concentrarile de credite se refera la expunerea maxima admisa pentru un client si/sau sector de activitate, aspect important mai ales pentru bancile mici, orientate regional sau specializate, politica de creditare necesitand prevederea ca toate concentrarile sa fie revizuite si raportate periodic;
• necesitatea specificarii tipurilor de credite de care pot beneficia clientii in vederea evitarii acelor categorii de credite care au dat nastere unor mari pierderi;
• scadenta maxima pentru fiecare tip de credit in vederea acordarii imprumuturilor dupa un grafic de rambursare, care trebuie determinat in raport cu sursa anticipata de rambursare, cu scopul creditului si cu durata de viata a garantiilor;
• stabilirea ratei dobanzii la diversele categorii de credite astfel incat sa poata acoperi costurile depozitelor, administrarea creditului si pierderile probabile si sa aduca o marja de profit, cu necesitatea revizuirii si ajustarii periodice pentru reflectarea modificarii costurilor sau a factorilor concurentiali;
• autoritatea de creditare este determinata in functie de marimea bancii, astfel ca la bancile mici avem de a face cu o competenta centralizata, iar bancile mai mari, pentru evita intarzierile in procesul de creditare, tind sa descentralizeze in functie de zona geografica, produsele de creditare, tipurile de clienti;
• necesitatea prevederii de catre politica de creditare a cerintelor de marja pentru toate tipurile de titluri acceptate ca garantii si intocmirii unui grafic pentru evaluarea periodica a garantiilor;
• identificarea si recunoasterea deprecierii unui credit sau a unui grup de credite evaluate impreuna de fiecare data cand apare probabilitatea incasarii de catre banca a sumelor datorate conform clauzelor contractante ale creditului, deprecierea putand fi recunoscuta prin reducerea valorii contabile a imprumutului pana la nivelul valorii realizabile, estimate printr-un provizion existent sau prin recunoasterea sa in contul de rezultate al perioadei in care are loc deprecierea;
• asigurarea unor informatii pertinente pentru determinarea factorului de risc, a pierderii probabile si a unor proceduri de urmarire a creditelor restante;
• definirea cerintelor privind situatiile financiare din care reiese bonitatea clientilor persoane fizice sau juridice la diverse nivele de creditare, proiectii financiare pe tot intervalul de timp pana la scadenta imprumutului in vederea asigurarii ca imprumutul poate fi rambursat din fluxuri de trezorerie.

2.2 Politici privind managementul riscului de credit

Gestiunea riscului de credit cuprinde un ansamblu de politici menite sa limiteze sau sa reduca riscul de credit cum sunt politicile asupra concentrarilor si expunerilor mari, creditarii partilor implicate sau supraexpunerilor la risc, politici referitoare la clasificarea activelor, care implica evaluarea periodica a capacitatii de rambursare a portofoliului de credite, inclusiv dobanzile neincasate care expun banca la riscul de credit, politici privind provizionarea pierderilor sau constituirea provizioanelor pentru acoperirea pierderilor anticipate.

Competentele pentru aprobarea creditelor trebuie sa adopte decizii prudente de creditare, in cadrul parametrilor stabiliti, sa dispuna de proceduri de incasare a capitalului, dobanzii si comisioanelor conform conditiilor de rambursare stabilite, sa existe un sistem de abordare a creditelor neperformante, a expunerii la riscul de credit. In vederea solutionarii creditelor problema trebuie adoptate la timp masuri de ameliorare sau de incasare a acestor active slabe calitativ pentru a se evita acumularea pierderilor care pot ameninta solvabilitatea bancii, strategiile de solutionare incluzand:

• diminuarea expunerii la riscul de credit al unei banci prin obligarea clientului de a aduce capital sau garantii reale ori personale suplimentare;
• extinderea colaborarii cu clientul in scopul imbunatatirii capacitatii de rambursarea a serviciului datoriei prin servicii de consultanta, elaborarea unui program de reducere a costurilor si majorare a veniturilor, de restructurare a datoriei sau vanzarea unor active;
• incheierea unui parteneriat cu clientul pentru preluarea acestuia din urma de catre o parte cu bonitate mai buna;
• lichidarea riscului printr-o actiune judiciara sau extrajudiciara referitoare la executarea garantiilor personale sau reale, executarea silita.

O importanta deosebita prezinta informatiile care sa permita organelor de supraveghere si tertilor interesati sa evalueze in mod corespunzator situatia financiara a bancilor, principiile de prezentare referitoare la un risc de credit "sanatos", recomandate de Comitetul de la Basel pentru supravegherea bancara cuprinzand informatii referitoare la gestionarea riscului si politicile de control, metodele folosite pentru inregistrarea in contabilitate a creditelor si provizioanelor pentru riscul de credit, creditele depreciate si restante, provizioane generale (rezerve pentru pierderi din credite) si specifice pe categorii mari de clienti si zone geografice, expunerile si concentrarile mari, informatii reale despre credite structurate.

Un obiectiv esential al organelor de reglementare bancara in ceea ce priveste gestiunea riscului de credit il constituie limitarea expunerilor bancii de a se baza excesiv pe un client sau grup de clienti; reglementarile prudentiale moderne prevad, de regula, ca o banca nu poate efectua investitii, acorda credite mari sau alte facilitati de creditare peste o anumita limita, care reprezinta un procent din capitalul si rezervele bancii, in acest context organele de supraveghere bancara aflandu-se in situatia de a monitoriza atat sectorul bancar, cat si expunerea la riscul de credit a unei banci individuale, pentru a proteja interesele deponentilor si a preveni situatiile de plasare sub risc a intregului sistem bancar.

Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancara a recomandat un nivel maxim al expunerii la un singur client de 25%, intentionand reducerea nivelului la 10% imediat ce acest lucru va deveni posibil, majoritatea tarilor impunand o limita de expunere variind intre 10 si 25% din capital, desi in anumite jurisdictii se poate situa la un nivel de 30-40%, organele de supraveghere fiind abilitate sa ceara bancilor adoptarea unor masuri de precautie inainte ca nivelul de concentrare sa devina foarte riscant. In Romania Legea privind activitatea bancara stabileste urmatoarele cerinte prudentiale, ca norme minime de reducere a expunerii la risc:

• imprumuturile acordate de o banca unui singur debitor, nu pot depasi, cumulate, 20% din fondurile proprii ale acestora; de asemenea sunt restrictionate imprumuturile acordate persoanelor aflate in relatii speciale cu banca: volumul creditelor care poate fi acordat de o banca actionarilor sai este de 20% din fondurile proprii, iar in cazul in care clientul este actionar semnificativ posibilitatea de acordare a creditelor se restrange la 20% pentru toti actionarii semnificativi la un loc;
• suma totala a imprumuturilor acordate debitorilor (expunerea maxima agregata) nu poate depasi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale bancii; se considera imprumut mare acela acordat unui debitor ale carui angajamente totale fata de banca ating sau depasesc 10% din fondurile proprii ale societatii bancare; suma imprumuturilor mari trebuie comunicata BNR, la stabilirea acestora, ca si la expunerea maxima pentru un singur debitor nu se iau in calcul imprumuturile garantate de bugetul statului si cele acordate altei societati bancare sau garantate de alta banca.

Gestionarea expunerilor mari implica adecvarea politicilor si procedurilor bancii la identificarea unui drept de proprietate, comun sau afiliat, existenta unui control eficient, fiind necesara monitorizarea permanenta de catre ofiterii de credit ai bancii a marilor debitori, indiferent daca acestia isi indeplinesc sau nu obligatiile contractuale; in cazul existentei unor semnale de avertizare privind dificultatea indeplinirii obligatiilor de catre debitor, echipa responsabila de gestiunea riscului de credit trebuie sa elaboreze un plan pentru rezolvarea problemei.

O alta latura a concentrarii riscului o constituie supraexpunerea bancii fata de sectoare ale economiei sau zone geografice restranse, conducand la vulnerabilitatea bancii fata de slabiciunile unui singur sector sau regiune, in conditiile riscului de deteriorare a situatiei financiare a bancii ca urmare a esecului simultan a catorva clienti. Aceasta preocupare este relevanta pentru bancile specializate sau din tarile mici, un profil economic restrans, de multe ori dificila evaluarea expunerii bancii fata de anumite sectoare economice, din lipsa informatiilor din sistemele de raportare bancara.

2.3 Clasificarea activelor bancare

Un instrument cheie al managementului riscului il reprezinta clasificarea activelor, ca proces prin care se desemneaza fiecarui activ un anumit grad de risc de credit, stabilit in functie de probabilitatea  executarii obligatiilor de plata conform clauzelor contractuale, in categoria activelor in care trebuie clasificate incluzandu-se creditele, creantele pe termen scurt, investitiile, participatiile de capital propriu. Clasificarea creditelor, si implicit a clientilor intr-o anumita categorie de risc are drept scop identificarea creditelor care necesita o atenta urmarire si diferentierea ratelor de dobanzi, avand in vedere doua criterii, si anume serviciul datoriei (capacitatea clientilor de a-si onora creditele la scadenta) si initierea de proceduri judiciare (masuri impotriva clientului pentru recuperarea creantelor).

Potrivit Normelor Bancii Comerciale Romane, serviciul datoriei este apreciat astfel:

• bun, in cazul in care ratele si dobanzile sunt platite la scadenta sau cu o intarziere maxima de 7 zile;
• slab, in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de pana la 30 de zile;
• necorespunzator, cand ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de peste 30 de zile.

Serviciul datoriei unui agent economic este apreciat in functie de vechimea cea mai mare a creditelor si/sau dobanzilor neplatite, este unic in cazul in care o societate comerciala beneficiaza de mai multe categorii de credite (lei, valuta, termen scurt, termen lung etc) si se stabileste in functie de modul de achitare a datoriilor debitorului (credite si dobanzi), indiferent de provenienta acestora( credite in lei sau in valuta).

Ca urmare a analizei serviciului datoriei si a initierii procedurilor judiciare, creditele acordate societatilor bancare se clasifica astfel:

• standard - creditele acordate unor clienti solvabili, pentru afaceri bune, care nu implica deficiente si riscuri, rambursarea lor facandu-se la timpul si termenele prevazute;
• in observatie - imprumuturi acordate unor clienti cu performante financiare foarte bune, dar care in anumite perioade de timp intampina dificultati in rambursarea datelor scadente si a dobanzilor; banca estimeaza o scadere a profiturilor clientilor in viitor ca urmare a unor probleme de natura aprovizionarii, reducerii cererii de produse pe piata, probleme de natura organizatorica, de personal;
• substandard - acele credite care prezinta deficiente si riscuri ce afecteaza rambursarea datoriei, neputand fi recuperate integral in cazul in care deficientele creditului nu sunt corectate pe parcurs;
• indoielnice - creditele care nu pot fi rambursate, iar garantiile lor sunt incerte;
• pierdere - imprumuturile care nu pot fi restituite bancii si care nu mai pot fi considerate plasamente.

Evaluarea performantelor financiare de catre fiecare banca permite incadrarea creditelor intruna din urmatoarele categorii:

• categoria A - performante financiare foarte bune care permit achitarea la scadenta a datoriei, cu mentinerea unui nivel ridicat al performantelor si in perspectiva;
• categoria B - performante financiare bune, fara perspectiva mentinerii lor;
• categoria C - performante financiare satisfacatoare, cu tendinta de inrautatire;
• categoria D - performante financiare scazute si ciclice la intervale scurte de timp;
• categoria E - pierderi si incapacitatea rambursarii.

Serviciul datoriei, coroborat cu performantele financiare, in conditiile initierii procedurilor judiciare, permit clasificarea creditului astfel:

Tabelul nr. 14 Clasificarea creditului in functie de serviciul datoriei coroborat cu performantele financiare

Activele clasificate trebuie revizuite si reclasificate cand este necesar, in functie de realizarea serviciului datoriei si situatia financiara a clientului, activele clasificate ca standard sau in observatie necesitand o revizuire semestriala, iar celelalte o revizuire trimestriala.

2.4 Modalitati de finantare a riscului de credit

Pentru acoperirea pierderilor din credite, bancile isi constituie provizioane, ca forma de asigurare impotriva riscului, care impreuna cu rezervele generale pentru pierderi constituie baza de determinare a capacitatii unei banci de a-si acoperi pierderile; in vederea determinarii unui nivel adecvat al rezervelor trebuie luati in considerare urmatorii factori: calitatea politicilor de creditare, experientele anterioare privind pierderile, majorarea volumului de credite, calitatea managementului in domeniul creditarii, modalitatile de incasare si recuperare a creditelor, schimbarile intervenite in mediul economic si de afaceri. Politica de constituire a provizioanelor pentru pierderi variaza in functie de sistemul bancar al fiecarei tari, astfel, in Romania, cuantumul provizioanelor specifice de risc in functie de clasificarea creditelor pe baza calitatii lor este ilustrat in tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 15 Cuantumul provizioanelor specifice de risc in functie de clasificarea creditelor pe baza calitatii lor

La determinarea efectiva a provizioanelor se porneste de la expunerea debitorului, micsorata cu garantii neconditionate acordate de Guvernul Romaniei, BNR sau alte banci abilitate, depozite gajate, acceptate de banca. Evaluarea portofoliului de credite, precum si determinarea nivelului optim de provizionare reprezinta domenii de mare interes pentru managementul bancii, urmarirea operativa a calitatii creditelor din portofoliu putand fi realizata prin sisteme de evaluare pe baza de punctaj, prin tehnici informatice de gestiune a bazelor de date, precum si pe baza unor sisteme expert; toate aceste tehnici permit, la nivel national, minimizarea influentei principalei cauzei a falimentelor bancare: proasta gestiune a resurselor incredintate. Utilizarea unui sistem performant de gestiune a bazelor de date, care sa permita supravegherea rapida a situatiei creditelor din portofoliul unei societati bancare, vine in intampinarea personalului bancii care gestioneaza creditele asigurand un control superior asupra datelor de baza si permitand lucrul in timp real cu debitorii, ori de cate ori este necesara o actualizare. Pentru a se proteja fata de pierderile din credite, bancile recurg la operatiunea de cedare a riscurilor prin asigurare, care consta in incheierea unor contracte de asigurare cu institutii de profil, pentru bunurile ce constituie garantie materiala a creditului acordat sau asigurari de viata si de accident pentru titularii privati ai unor contracte de credit pe termen lung. Protectia impotriva riscurilor prin asigurare este eficienta si putin costisitoare pentru banca, incheierea contractelor de asigurare putand fi impusa clientului; in sistemul bancar romanesc garantia constituie conditia esentiala a acordarii creditelor, imbracand diferite forme precum ipoteca, gajul, etc., pana in anul 1998 executarea garantiilor nu a avut caracter obligatoriu, urmand ca dupa intrarea in vigoare a Legii bancare nr.58/1998 sa fie reglementata executarea garantiilor in cazul in care prin valorificarea acestora se acopera pierderile suferite de banci.

3 Metode si tehnici de gestiune

a riscului de rata a dobanzii

Gestiunea riscului ratei dobanzii are drept scop mentinerea expunerilor la riscul ratei dobanzii, imunizarea prin neutralizarea riscului , adica adaptarea continua a dobanzilor si scadentelor aferente activelor si pasivelor si pentru acoperirea riscurilor, ca metoda la care managementul bancii apeleaza datorita faptului ca este greu de realizat un portofoliu imun la variatiile ratei dobanzii.

Riscul ratei dobanzii trebuie astfel gestionat incat sa se obtina o marja a dobanzii cat mai mare si mai stabila in timp, iar profitabilitatea si valoarea capitalului unei banci sa nu se modifice in mod semnificativ ca urmare a variatiei neasteptate a ratelor dobanzii in functie de caracteristicile cash-flow-urilor generate de activele si pasivele bancii. Multe banci comerciale occidentale au avut probleme legate de fluxurile de numerar si au intrat in criza de fonduri, desi pierderile din creditele acordate au fost nesemnificative. Nu a fost deloc surprinzator cand valoarea lor de piata a scazut pana cand multe dintre ele au devenit insolvabile din punct de vedere economic, obligand bancile sa-si stabileasca obiective financiare clare referitoare la venitul net din dobanzi, sa formuleze strategii, politici, proceduri si linii de competenta referitoare la gestionarea riscului.

Principalele obiective ale unui sistem adecvat de management al riscurilor vizeaza:

• stabilirea de comun acord a tipurilor de risc care necesita elaborarea unei "harti" a riscurilor bancare;
• evaluarea continua a surselor existente si potentiale de riscuri;
• stabilirea pe scara ierarhica a responsabilitatilor in domeniul gestiunii riscurilor;
• asigurarea unui sistem cuprinzator de supraveghere si raportare a riscurilor;
• stabilirea preturilor produselor si serviciilor;
• identificarea tolerantei in asumarea riscurilor si stabilirea riscurilor de expunere la riscul de rata a dobanzii;
• stabilirea unui control independent de management al riscurilor, separat de initierea si derularea activitatii;
• asigurarea unui nivel profesional si specializat al cunostintelor salariatilor in domeniul neutralizarii si controlului riscului de rata a dobanzii.

Responsabilitatea permanenta pentru gestionarea riscurilor revine conducerii executive, reprezentate de Consiliul de Administratie al Bancii, gestionarea adecvata a riscului decurgand din modul in care este conceputa responsabilitatea riscului, astfel la numeroase banci se organizeaza comitete de organizare a activelor si pasivelor (comitete ALCO), care au sarcina urmaririi riscului de rata a dobanzii, precum si a riscului de lichiditate.

Pentru a determina modul in care intregul portofoliu al bancii contribuie la realizarea obiectivelor sale, bancile isi analizeaza portofoliile de active si pasive ca un tot integrat, managementul integrat al acestora constituind o arma de aparare a bancii impotriva presiunilor sezoniere, asupra depozitelor si creditelor sale si o arma de atac pentru constituirea unui portofoliu de active si pasive care sa conduca la atingerea obiectivelor.

Managementul activelor

In formularea strategiilor se porneste de la premisa ca tipul si cuantumul depozitelor pe care le detine o banca, precum si volumul altor imprumuturi pe care aceasta le poate atrage depind in cea mai mare masura de clientii sai, astfel ca deciziile adoptate de conducerea bancii se refera nu la depozite, ci la investitii, plasamente, in general la domeniul activelor, banca exercitandu-si controlul asupra alocarii depozitelor pe care le primeste si stabilind destinatarii creditelor. Elementul esential al acestei strategii de management al activelor il constituie gestionarea atenta a creditelor, care se acorda in marea lor majoritatea pe termen scurt si finanteaza necesarul de capital circulant al clientilor in vederea acoperirii depozitelor existente, strategia de management al activelor bazandu-se pe ideea ca banca isi poate acoperi necesarul de lichiditati prin transformarea activelor in numerar, insa creditele, in calitatea lor de principal activ al unei banci nu se transforma intotdeauna cu usurinta in lichiditati, in special de recesiune economica.

Managementul pasivelor

Pe langa depozitele pe termen scurt, banca trebuie sa dispuna de noi resurse de finantare, pentru a satisface nevoile clientilor sai, care pot solicita si credite pe termen lung, necesitand acordarea unei mai mari atentii atragerii unor surse de finantare suplimentare, precum si monitorizarii costurilor depozitelor si a celorlalte posturi de pasiv. In acest sens, bancile trebuie sa se orienteze in atragerea de surse de finantare care sa minimizeze costul fondurilor (asigurand cresterea profitului si a capitalului) si in stabilirea unei structuri a depozitelor, imprumuturilor si capitalului care sa confere nivelul dorit de stabilitate a fondurilor disponibile, banca avand posibilitatea plasarii lor in active cu randament inalt, ceea ce impune adesea investirea fondurilor pe o durata mai mare si cu un risc ridicat.

Strategia de management al pasivelor are ca principal obiectiv suprematia controlului asupra fondurilor comparativ cu controlul asupra activelor bancare, principala parghie de control fiind reprezentata de pret-rata dobanzii si celelalte conditii oferite de banca pentru depozitele atrase si imprumuturile acordate in vederea obtinerii volumului si costurilor dorite.

Managementul integrat

Managementul integrat al activelor si pasivelor bancare are la baza mai multe obiective, si anume:

• exercitarea unui control cat mai eficient de catre conducerea bancii asupra veniturilor si costurilor activelor si pasivelor, pentru realizarea strategiilor pe care banca si le-a propus;
• coordonarea controlului managementului asupra activelor cu controlul managementului asupra pasivelor, astfel incat sa se asigure compatibilitate intre gestionarea activelor si cea a pasivelor;
• elaborarea strategiilor in scopul maximizarii veniturilor si minimizarii costurilor aferente serviciilor bancare, care sa genereze crearea de active sau pasive.

Metodele mai avansate de gestiune a riscului, de rata a dobanzii includ masurarea GAP la diferite termene de scadenta, masurarea dinamica a GAP-ului, pe baza unor estimari de reinvestire si rate, masurarea duratei pentru activele bancii, apelul la aceste metode mai avansate se datoreaza faptului ca in cazul masurarii traditionale a riscului de rata a dobanzii (ca diferenta sau raport intre activele si pasivele sensibile la dobanda) apar o serie de probleme determinate de dificultatea selectarii scadentei care sa fie utilizata drept criteriu pentru sensibilitate, precum si de faptul ca reinvestirea sau modificarea ratelor poate afecta rapid sensibilitatea la dobanda.

Pe baza informatiilor oferite de metoda GAP are loc protejarea venitului net din dobanzi prin reducerea volatilitatii acestuia, atat prin ajustarea directa a activelor sau pasivelor sensibile la rata dobanzii cat si prin intermediul unor instrumente ale pietei de capital ca de exemplu: contracte forward, contracte futures, optiuni sau SWAP-uri de rate ale dobanzii, ultima metoda fiind larg utilizata de bancile occidentale care au la dispozitie piete de capital bine dezvoltate, pe care exista toate aceste instrumente pentru managementul ratei dobanzii. In vederea unei gestiuni corespunzatoare a riscului de rata a dobanzii este necesara identificarea factorilor care afecteaza venitul net din dobanzi, precum: variatia nivelului ratelor dobanzii, modificarea relatiei dintre dobanda activa si cea pasiva, modificarea volumului activelor si pasivelor.

Metoda GAP este utilizata pentru a proteja venitul net din dobanzi impotriva modificarilor ratelor dobanzii sau pentru a alterna speculativ dimensiunea GAP-ului in incercarea de majorare a venitului net din dobanzi si consta in determinarea discrepantei dintre activele si pasivele cu dobanda variabila din portofoliul bancii.

G.A.P.=ASD - PSD

unde ASD - active sensibile la dobanda;

PSD - pasive sensibile la dobanda.

O banca se afla in situatia de pozitie scurta atunci cand GAP este negativ, adica valoarea activelor sensibile la dobanda este mai mica decat valoarea pasivelor sensibile la dobanda, situatie favorabila in cazul scaderii ratei dobanzii si nefavorabila in cazul cresterii ratei dobanzii.

In cazul in care GAP este pozitiv, adica valoarea activelor sensibile la dobanda este mai mare decat valoarea pasivelor sensibile la dobanda, banca are pozitie lunga de dobanda, iar majorarea sau diminuarea ratei dobanzii produce efecte inverse decat in cazul in care GAP este negativ.

Pozitie scurta  Pozitie lunga

In cazul in care se urmareste determinarea discrepantei aferente intregului portofoliu de active si pasive bancare prin metoda GAP se utilizeaza un grafic al scadentelor in care activele sunt grupate in "buchete" pe orizonturi mici de timp in functie de scadente.

Graficul scadentelor permite determinarea discrepantei pentru fiecare clasa de scadenta, care evidentiaza riscul de dobanda aferent fiecarui orizont de timp, precum si a discrepantei aferente intregului orizont de timp (GAP cumulativ).

Pe baza graficului scadentelor se poate determina raportul de sensibilitate la dobanda, ce clasifica activele si pasivele in functie de sensibilitatea lor la dobanda, pe diferite intervale de timp pe parcursul unui an.

Raportul de sensibilitate calculat pentru BRD pe baza graficului scadentelor este:

RST = 0,93

RST<1: ne indica faptul ca banca prezinta o pozitie scurta, situatie defavorabila in cazul cresterii ratei dobanzii.

Gestiunea GAP-urilor grupate consta in gruparea activelor si pasivelor sensibile la dobanda in functie de scadenta lor, astfel incat decalajul sa fie 0, iar venitul net din dobanzi sa nu fie expus la riscul de variatie al ratei dobanzii, in cadrul metodei operandu-se cu ajustari ale marjelor, majorari sau diminuari ale dobanzilor active sau pasive pentru a preveni scaderea venitului net din dobanzi.

Gestiunea dinamica a GAP-urilor presupune prognoza pe termen scurt a dinamicii ratelor dobanzii si pentru fiecare ipoteza de evolutie se recalculeaza GAP-urile grupate pentru un orizont de prognoza cu cateva luni inainte.

Gestiunea riscului ratei dobanzii prin metoda DGAP consta in determinarea duratei de recuperare a fiecarui post de activ si pasiv, iar apoi calculul duratei medii de recuperare a portofoliului de active si pasive al bancii. Din compararea duratelor medii de recuperare a activului cu duratele medii de recuperare a pasivului rezulta trei situatii posibile, expuse in tabelul 16:

Tabel nr. 16

Pe langa metodele de gestiune a GAP-urilor in practica bancara se mai utilizeaza si metoda simularilor, care implica elaborarea unui model cuprinzator al bilantului unei banci, obiectivul simularii fiind acela de masurare a sensibilitatii venitului net din dobanzi, castigurilor si capitalului, la modificarea unor variabile cheie. Simularea presupune modelarea parametrica a tuturor activelor si pasivelor bancii pentru determinarea unor scenarii de evolutie a acestora urmarindu-se abaterile de la modelul comportamental in interactiune cu proiectiile ratelor dobanzii. Metoda simularii presupune insa existenta unor cerinte mai mari in comparatie cu cele ale altor tehnici de gestionare a riscului ratei dobanzii, care sa permita accesarea volumului mare de informatii in timp real.

De asemenea bancile trebuie sa isi evalueze vulnerabilitatea si in cazul unor conditii de piata problematice presupunand modele de rate ale dobanzii si sa ia in considerare rezultatul evaluarilor la stabilirea politicilor si limitelor privind riscul ratei dobanzii. "The stress test" (testul de stres) se efectueaza conform caracteristicilor de risc ale fiecarei banci si are ca obiectiv furnizarea informatiilor referitoare la situatiile de maxima vulnerabilitate pentru banca, necesitand luarea in considerare a unor modificari abrupte ale nivelului general al ratelor dobanzii si a modificarilor potentiale ale volatilitatii si/sau lichiditatii de pe toate pietele pe care activeaza banca.

Metode de gestiune a riscului de lichiditate

Gestionarea riscului de lichiditate sta la baza increderii in sistemul bancar si consta in asigurarea ca nevoile de finantare sunt acoperite in permanenta, deci in primul rand in gestiunea activelor lichide, iar intr-o alta acceptie este vorba despre imunizare, ce consta in finantarea angajamentelor pe toata durata lor de viata, cu resurse pe termene comparabile, pentru minimizarea nevoilor de lichiditate prezente si viitoare. Managementul riscului de lichiditate prezinta importanta din doua puncte de vedere: in primul rand, un nivel corespunzator de lichiditate poate conduce in situatia unei reduceri neasteptate a numerarului la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare, cu costuri mai mari, reducand profitabilitatea bancii si determinand in ultima instanta insolvabilitatea, iar in al doilea rand o lichiditate excesiva poate determina scaderea rentabilitatii activelor si in consecinta performante financiare slabe.

Politicile de management ale lichiditatii de regula sunt alcatuite dintr-o structura de adoptare a deciziilor, un model de abordare a operatiunilor de finantare si lichiditate, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate, precum si din proceduri pentru planificarea lichiditatii. Structura de adoptare a deciziilor reflecta importanta acordata lichiditatii de catre conducere care institutionalizeaza structura pentru gestiunea riscului de lichiditate din ALCO si desemneaza responsabilitatea elaborarii de politici asupra lichiditatii celui mai inalt nivel de conducere din banca.

Managementul lichiditatii este strans legat de nevoile de finantare, banca putand majora nivelul sau de lichiditate prin intermediul managementului activelor, managementului pasivelor, sau o imbinare a celor doua, in practica nevoile de lichiditate putand fi acoperite prin vanzarea de active foarte lichide din portofoliul de tranzactionare, vanzarea activelor mai putin lichide cum sunt activele imobilizate, iar in ceea ce priveste pasivul prin cresterea datoriei pe termen scurt si/sau a depozitelor pe termen scurt prin cresterea scadentei datoriilor si in ultima instanta prin majorarea de capital. Pentru a maximiza profitabilitatea, managementul bancii trebuie sa compare rentabilitatea activelor lichide cu cea a activelor mai putin lichide, in majoritatea cazurilor activele lichide fiind pastrate de regula ca "tampon" de lichiditate pe care bancile il pot utiliza in cazul unor probleme de finantare. Exista situatii in care factori sezonieri sau de alta natura pot cauza majorari ale cererii de credite peste resursele din depozite disponibile, iar ca alternativa bancile pot satisface nevoile de lichiditate prin intermediul surselor de datorii.

In ultimul deceniu cea mai semnificativa dezvoltare in ceea ce priveste reglementarea prudentiala o constituie evaluarea nevoilor de lichiditate prin calculul cash-flow-ului asteptat pe baza structurii scadentei activelor si pasivelor bancii, astfel ca managementul lichiditatii, pe langa rolul sau de instrument de gestionare a activelor si datoriilor, influenteaza semnificativ stabilitatea sistemului bancar pe ansamblu. Se constata astfel: un declin relativ al importantei cerintelor privind activele lichide ca instrument de supraveghere, in favoarea modelului bazat pe cash-flow-ul sau profilul scadentei, accentul pe nevoia continua a unui stoc de active lichide stabile, ca metoda suplimentara de control al riscurilor, cresterea eforturilor organelor de supraveghere pentru imbunatatirea standardelor bancare pentru sistemele informatice utilizate in gestionarea lichiditatii.

Legislatia bancara prevede anumite cerinte de lichiditate pe care o banca trebuie sa le satisfaca, acestea suprapunandu-se peste cerintele privind rezervele minime obligatorii folosite ca instrument de politica monetara in functie de evolutiile conjuncturale. In Romania, in functie de nivelul depozitelor atrase, baza de calcul o constituie nivelul mediu al disponibilitatilor banesti in lei sau in valuta, atrase de banci de la persoanele fizice sau juridice sub forma depozitelor sau instrumentelor negociabile sau nenegociabile platite la vedere sau la termen, precum si sumele aflate in tranzit intre sediile societatilor bancare. BNR bonifica  dobanda la rezervele minime obligatorii (RMO), exceptand numerarul inclus in RMO, excedentul nefiind purtator de dobanda. Nerespectarea nivelului prevazut la rezervele obligatorii este sanctionat de catre banca centrala prin dobanzi penalizatoare foarte mari, ceea ce determina o gestionare atenta din partea bancilor.

Managementului riscului de lichiditate la cea mai importanta banca comerciala din Romania, BRD, presupune urmatoarele aspecte:

• informarea operativa prin raportari succesive, a conducerii bancii asupra situatiei lichiditatii;
• gestionarea lichiditatii, printr-un sistem computerizat de scadente in care sunt incluse incasarile si platile estimate pe baza prognozelor efectuate;
• urmarirea permanenta a structurii incasarilor si platilor in lei si valuta la active si pasive prin prezentarea catre conducerea bancii a situatiilor care analizeaza evolutia activelor bancii in corelatie cu resursele atrase;
• obtinerea de informatii in timp real de la reteaua de subunitati referitoare la operatiunile care influenteaza contul curent;
• proiectarea pe calculator a evolutiei contului curent deschis la BNR in functie de o serie de scenarii care pot interveni pe piata financiar-bancara;
• mentinerea unui stoc de active lichide in lei si valuta (in special depozite pe termen scurt) suficient pentru a face fata situatiilor neprevazute;
• urmarirea permanenta a dobanzilor de pe piata bancara si ajustarea dobanzilor active si pasive ale BRD in functie de marja de dobanda intre acestea si de evolutia resurselor si plasamentelor;
• corectarea intrarilor/iesirilor mari in lei sau valuta prin intermediul pietei valutare interbancare sau vanzarea/cumpararea de valuta in limitele aprobate de BNR;
• elaborarea unei politici de marketing adecvate pentru mentinerea si atragerea de noi depozite interbancare necesare desfasurarii activitatii pe piata monetara autohtona si internationala, pentru a face fata unor situatii speciale.

BRD a impus de asemenea prin intermediul unor reglementari interne corelate cu reglementarile privind lichiditatea impuse de banca centrala anumite limite pentru a tine sub control riscul de lichiditate.

Modalitatile de finantare a riscului de lichiditate reprezinta un aspect cheie al managementului lichiditatii, fiind concretizate in special in depozite si imprumuturi pe piata. Bancile care detin in portofoliu depozite stabile de valoare mare intampina probleme de lichiditate mai putina decat bancile care nu dispun de astfel de depozite, evaluarea calitatii si stabilitatii depozitelor constituie astfel punctul de plecare pentru evaluarea riscului de lichiditate si necesita informatii referitoare la:

• gama de produse de tip depozit existente, numarul de conturi si soldul fiecaruia, natura deponentului (agenti economici sau persoane fizice), moneda, scadenta, rata dobanzii;
• concentrarea depozitelor, inclusiv individualizarea clientilor cu depozite mai mari de o anumita valoare din totalul activelor, cu indicarea termenului si a ratei dobanzii pentru fiecare;
• administrarea depozitelor, informatii referitoare la sistemele de inregistrare si control a operatiunilor cu deponentii si la accesul intern la conturile clientilor.

Conducerea fiecarei banci este interesata sa adopte si sa urmareasca un program de dezvoltare si atragere a tuturor tipurilor de depozite , atat in ceea ce priveste cresterea volumului acestora, cat si calitatea structurii depozitelor pentru a determina ponderea din structura depozitelor a celor stabile sau de baza, fluctuante sau sezoniere si volatile, si pentru a dispune de o informare corespunzatoare retragerilor anticipate si potentiale.

Un alt aspect al managementului lichiditatii il reprezinta capacitatea bancii de a atrage alte fonduri-datorii, o importanta majora in evaluarea surselor de lichiditatea avand-o costul fondurilor suplimentare atrase si factori precum: frecventa cu care banca trebuie sa refinanteze obligatiile scadente si capacitatea sa de a obtine fonduri pe piata respectiva. Estimarea capacitatii bancii de a se imprumuta depinde in mare masura de schimbarea conditiilor de pe piata monetara deoarece in conditii de incertitudine marii investitori si deponenti tind sa devina reticenti in a opera cu banci mici considerate riscante, acelasi lucru fiind valabil si pentru bancile mari a caror solvabilitate este pusa la indoiala.

Un alt aspect semnificativ al managementului riscului de lichiditate il constituie dependenta de o singura sursa de finantare denumita si riscul concentrarii, majoritatea bancilor recurg la monitorizarea concentrarii deponentilor pentru a preveni dependenta excesiva de o anumita sursa, retragerea fondurilor unuia sau mai multor deponenti mari determina probleme mari daca nu sunt gasite surse alternative de finantare; in asemenea conditii organele de reglementare isi indreapta din ce in ce mai mult atentia inspre necorelarea fluxurilor de lichiditate si capacitatea bancilor de a finanta astfel de necorelari si mai putin pe activele lichide cerute de reglementari si apelul traditional la banca centrala.

Gestiunea riscului de lichiditate este focalizata pe finantarea mixta de la marii creditori si micii creditori, pe expunerea la riscul marilor deponenti si pe modul in care banca se bazeaza sau nu pe surse individuale de finantare.

O problema esentiala a gestiunii riscului de lichiditate este previzionarea unor evenimente viitoare posibile, fiind de preferat ca bancile sa estimeze cu regularitate cash-flow-urile acceptate decat sa se concentreze doar pe perioadele contractuale in cursul carora au loc intrari sau iesiri de numerar. Managementul riscului de lichiditate trebuie sa ia in considerare variante diferite pentru a determina daca o banca este sau nu suficient de lichida in functie de comportamentul fluxurilor de numerar in diferite conditii.

Varianta "continuitatii activitatii" se aplica in cazul gestiunii destinatiei depozitelor, stabilind un etalon pentru fluxurile de numerar legate de bilant in cursul desfasurarii normale a activitatii. A doua varianta ilustreaza lichiditatea unei banci in situatie de criza, atunci cand o parte nesemnificativa a datoriilor sale nu poate fi refinantata necesitand masuri de supervizare a lichiditatii. O a treia varianta se refera la crizele de piata generale care afecteaza lichiditatea unei parti semnificative sau chiar a intregului sistem bancar.

Elaborarea unor scenarii referitoare la lichiditatea unei banci aflate in situatie de criza trebuie sa demareze riguros imediat ce banca anticipeaza deficite de lichiditate sau se confrunta cu dificultati de finantare a datoriilor, putand evita astfel o posibila criza prin modificarea comportamentului activelor sau datoriilor sale, de exemplu devenind mai agresiva pe piata, renuntand la profituri anticipate sau renuntand la colaborarea cu anumiti clienti.

Exista o serie de evenimente probabile care au impact asupra riscului de lichiditate cum ar fi: schimbarile politice interne sau externe (care pot determina retrageri masive), efectele sezoniere, probleme sectoriale si ciclurile economice si care influenteaza necesitatile de finantare ale bancilor, dar care pot fi contracarate de un management financiar sanatos si de o planificare eficienta, care identifica cerintele de lichiditate minima si maxime si stabilesc directiile alternative de actiune pentru satisfacerea nevoilor respective.

Spre deosebire de bancile mici, bancile de talie mare determina in mod deliberat partea de activ a bilantului si controleaza intr-o masura mai mare nivelul si structura datoriilor, dispunand de o varietate mai larga de optiuni din care sa selecteze metoda cea mai putin costisitoare de atragere a fondurilor, insa implementarea gresita sau necorespunzatoare a managementului pasivelor poate avea consecinte severe concretizate in riscuri asociate gestionarii lichiditatii:

lichiditatea bancii poate fi afectata de lipsa de incredere intr-o banca;

• accentul prea mare pe datoriile pe termen scurt care sa sustina plasamentele cu scadente mai mari ar putea comprima veniturile unei banci si isca situatii caracterizate prin lipsa de lichiditate;
• costurile ridicate in alegerea de fonduri determinate de concurenta privind rata dobanzii pe piata monetara pot determina bancile sa reduca standardele de creditare pentru a investi in active cu randament ridicat;
• preocuparea bancilor pentru obtinerea de fonduri la costuri mici si cu atentie insuficienta fata de distributia scadentei poate intensifica expunerea la riscul fluctuatiilor ratei dobanzii.

5 Metode de gestiune a riscului de insolvabilitate

Este necesara prezentarea proiectului Noului Acord de la Basel ca metoda de gestiune a riscului de insolvabilitate intrucat acesta isi propune sa limiteze acest risc prin cresterea sigurantei sistemului monetar international, prin acordarea unei importante sporite controlului intern si managementului propriu al bancilor, procesului de supraveghere si disciplinei de piata. In 1999, Comitetul Basel a demarat consultarile ce au condus la elaborarea unui Nou Acord pe probleme de capital, aparut ca urmare a faptului ca riscurile cu care se confrunta bancile ce activeaza pe plan international au devenit mai complexe, iar Acordul din 1988 nu oferea un mijloc eficient care sa asigure ca cerintele de capital corespund profilului de risc la bancii si aspectele referitoare la evaluarea riscului si la control necesitau imbunatatiri.

Principalul obiectiv al Noului Acord il constituie evaluarea si stabilirea capitalului minim al societatilor bancare in functie de elementele cheie ale riscului bancar si prevede acordarea de stimulente bancilor in vederea imbunatatirii tehnicilor de monitorizare si gestionare a riscurilor bancare. Prevederile Noului Acord se refera in principal la bancile cu activitate internationala, urmarind extinderea aplicarii principiilor si la celelalte banci.

Noul Acord ofera o structura flexibila, ce permite bancilor adoptarea abordarilor care se potrivesc cel mai bine nivelului lor de complexitate si risc, de la metodele simple la cele avansate de cuantificare a riscului de credit si operational, in scopul determinarii nivelului adecvat de capital. Pe langa pilonul existent in primul acord, referitor la cerintele privind capitalul minim, s-a propus ca noul cadru sa includa doi piloni suplimentari, si anume un proces sporit de analiza si supraveghere prudentiala si o utilizare eficienta a disciplinei de piata.

Cerintele privind capitalul minim sunt mentinute in Noul Acord la nivelul de 8% din expunerea la risc, iar metodele de evaluare a riscului sunt imbunatatite

unde: APRC - active ponderate in functie de riscul de credit

APRP - active ponderate in functie de riscul de piata

PPRO - pierderi potentiale din riscul operational

Pentru evaluarea fiecarei categorii de risc, Noul Acord prevede mai multe variante:

• pentru riscul de credit: abordarea standardizata si abordarea IRB (bazata pe sistemul intern de rating al bancii);
• pentru riscul de piata: abordarea standardizata (pe baza unor standarde stabilite de autoritatea de supraveghere) si abordarea pe baza modelelor interne;
• pentru riscul operational: abordarea de baza, standardizata si cea determinata pe baza estimarilor interne ale bancilor; Comitetul de la Basel propune trei abordari cu grad de complexitate crescator, care au la baza determinarea unei anumite cote de capital pentru acoperirea riscului operational, cota ce se calculeaza astfel:
• in prima varianta se stabileste un indicator de baza la care se aplica un anumit procent reglementat de autoritatea de supraveghere;
• in a doua varianta activitatea bancii se divizeaza pe domenii de afaceri, pentru care se stabileste cate un indicator de baza la care se aplica anumite procente reglementate de autoritatea de supraveghere;
• in a treia varianta bancile pot utiliza sistemele interne de evaluare a riscurilor operationale, care necesita insa validarea din partea autoritatilor de supraveghere.

In ceea ce priveste riscul de credit calculul cerintei de adecvare a capitalului include o abordare standardizata si doua versiuni ale unui model bazat pe ratinguri interne (IRB): de baza sau fundamentala si avansata.

Abordarea standardizata presupune ponderarea activelor bancare in functie de riscul de credit pe baza evaluarilor agentiilor de rating externe, criteriile de acceptare a evaluarilor creditelor cuprinzand aspecte legate de credibilitate, independenta, transparenta si recunoastere internationala. Coeficientii de risc de credit individual depind de categoria imprumutatului (state suverane, banci, companii) si sunt redefiniti in functie de ratingul acordat de o agentie specializata.

Ratingul intern (IRB)

Abordarea fundamentala estimeaza probabilitatea de nerambursare a fiecarui debitor si calculeaza pierderea probabila totala ca o cheltuiala de capital pe baza unei ponderi de risc.

Abordarea avansata pentru calcularea adecvarii capitalului considera ca o banca cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informatii necesare decat cele furnizate de autoritatea monetara pentru estimarea probabilitatii de nerambursare a debitorilor. Atat abordarea fundamentala cat si cea avansata au la baza coeficienti de risc mult mai avansati decat cei din abordarea standard.

Procesul de analiza si supraveghere bancara prevede ca bancile sa dispuna de politici si de un proces intern de evaluare a adecvarii capitalului, care sa fie comensurate in functie de profilul de risc, strategia de afaceri a bancilor si de asemenea sa opereze la un nivel situat peste indicatorii minimi de adecvare a capitalului. Rolul supraveghetorilor este de a identifica si interveni in situatiile in care capitalul este in scadere, de a revizui evaluarile interne ale bancii cu privire la adecvarea capitalului si de a garanta ca pozitia bancii este consecventa cu profilul si strategia de risc.

Disciplina de piata intentioneaza sa ofere bancilor un stimulent destul de puternic pentru a-si conduce activitatile eficient prin informatii credibile si oportune, care sa permita participantilor pe piata sa realizeze evaluari ale riscurilor bine fundamentate, inclusiv evaluarea adecvarii capitalului detinut drept "tampon" impotriva pierderilor si a expunerilor la risc. Siguranta si soliditatea sistemului bancar pot fi apreciate numai prin implementarea tuturor pilonilor mentionati, Noul Acord putand fi considerat pe deplin implementat daca toti cei trei piloni sunt aplicati; autoritatile de supraveghere trebuie sa asigure implementarea minima a pilonului 1.

Impactul Noului Acord de la Basel se concretizeaza in :

• evaluarea riscurilor pe baza ratingului tarii de origine a debitorului va penaliza economiile emergente;
• abordarea riscurilor presupune doua laturi: o abordare standard si o abordare interna bazate pe modele de evaluare proprii fiecarei banci; doar marile trusturi financiare care se pot adapta noilor reglementari si pot fi autorizate de organismele nationale de supraveghere pot suporta costul modelelor interne de gestiune a riscurilor;
• sistemele financiar-bancare pot obtine calificative bune si calificative slabe;
• noul cadrul presupune costuri majorate prin prisma adaptarii sistemelor informatice si instruirii personalului bancar;
• rolul pietelor financiare este in continua crestere;
• debitorii se confrunta cu cresterea costurilor ca urmare a riscului dependentei de ratingurile externe, in cazul in care nu pot suporta aceste costuri fiind nevoiti sa accepte categoria de risc de 100%;
• importanta sporita acordata notatiilor externe ale agentiilor de rating concomitent cu posibilitatea institutiilor financiare de a utiliza notatiile interne pentru evaluarea riscului de credit.

In ceea ce priveste influenta Noului Acord de la Basel (cunoscut si sub denumirea de Basel II) asupra sistemului bancar romanesc, autoritatea de supraveghere din Romania a prevazut implementarea prevederilor Noului Acord prin normele sale, care isi propun cresterea exigentei in identificarea si administrarea riscurilor cu impact semnificativ din activitatea bancilor.

Acoperirea riscurilor bancare prin asigurare

Riscurile din ce in ce mai complexe, alaturi de perspectiva integrarii Romaniei in Uniunea Europeana, care presupune alinierea la standardele europene de gestiune a riscului, reprezinta factori ce determina cresterea rolului asigurarilor in activitatea societatilor bancare, in ultima perioada discutandu-se tot mai mult despre necesitatea ca bancile sa apeleze la societatile de asigurari pentru acoperirea potentialelor riscuri.

Asigurarea riscurilor financiare a aparut ca urmare a intensificarii raporturilor de creditare si din necesitatea protejarii creditorilor impotriva eventualelor pierderi suferite prin neindeplinirea obligatiilor contractuale de catre debitori constituind una din cele mai convenabile modalitati de management al riscului prin prisma raportului efort-efect. Aceasta forma de asigurare este extrem de complexa, cu sfera de manifestare pe plan intern si international, si cuprinde in general, asigurarea de credite interne, externe, asigurarea ratelor de credite si a creditelor de investitii si asigurarea de cautiune si de fidelitate. Un loc aparte in cadrul asigurarii riscurilor financiare il detine asigurarea creditelor, specifica economiei de piata, care presupune existenta unui sistem dezvoltat de credite si al carei obiectiv il reprezinta protejarea bancilor impotriva daunelor financiare generate de insolvabilitatea clientilor. In perioada tranzitiei la economia de piata asistam la extinderea sferei asigurarilor de credit, practicate in Romania si inainte de anul 1989.

Pot fi incheiate polite de asigurare a creditelor interne pe tranzactii individuale sau pe intreaga cifra de afaceri a bancii, cele mai uzuale fiind asigurarile pe intreaga cifra de afaceri, intrucat prezinta pentru banca avantajul verificarii solvabilitatii si bonitatii clientilor si de catre expertii societatilor de asigurari, iar avantajul acestora din urma il constituie gestionarea cu costuri reduse. Deoarece prin intermediul despagubirii nu este acoperita integral paguba, se practica sistemul despagubirii limitate cu fransiza la care asiguratul este obligat sa suporte 20-25% din paguba.

O alta forma a asigurarii riscurilor financiare o reprezinta asigurarea creditelor de export, specific acestora fiind faptul ca clientul asiguratului isi desfasoara activitatea intr-o alta tara decat cea in care se afla asiguratul, pe langa riscul de neplata existand si posibilitatea aparitiei riscului de tara. Tinand cont de riscurile mari pe care le implica asigurarea creditelor de export, aceasta beneficiaza in aproape statele lumii de interventia statului care fie completeaza, fie inlocuieste asigurarea clasica, institutiile care actioneaza din imputernicirea si pentru contul statului putand imbraca diverse forme juridice: in Marea Britanie, Japonia, Tarile Scandinave, de asigurarea creditelor de export se ocupa departamente specializate din ministerele de resort; in SUA si Belgia autoritatea desemnata sa se ocupe cu acest tip de asigurare este o institutie publica.

In Romania, Banca de Import-Export a Romaniei - EXIMBANK este autorizata sa asigure creditele de export, dupa cum urmeaza:

• creditele acordate exportatorilor si importatorilor de comert exterior;
• creditele acordate persoanelor fizice si juridice straine, de catre banci si institutii financiare din Romania;
• creditele acordate de bancile si societatile financiare straine pentru finantarea activitatii agentilor economici din Romania;
• investitiile efectuate in strainatate de companii si banci cu sediul in Romania.

In cazul asigurarilor incheiate de EXIMBANK, aceasta se angajeaza sa asigure un anumit procent din valoarea creditelor de export, si anume 75-85% in functie de natura bunurilor care fac obiectul exportului. In cazul tuturor asigurarilor de credite externe, contractul de asigurare trebuie sa indeplineasca, pe langa conditiile impuse de asigurator si pe cele impuse de acordurile cu Organizatiei de Cooperare si Dezvoltare Economica(OCDE) si de recomandarile Asociatiei Internationale a Asigurarilor de Credite si Investitii de la Berna.

Asigurarile de fidelitate sunt incheiate in vederea protejarii bancii impotriva pagubelor cauzate de increderea acordata personalului angajat: fraude, furturi in timpul transportului, inselaciune si valute false, fraude la sistemele informatice de prelucrare a datelor.

In prezent, in Romania, asigurarile sunt practicate la scara restransa atat la nivelul societatilor bancare cat si la nivelul institutiilor financiare si populatiei, multe banci limitandu-se la cumpararea politelor de asigurare clasice, in timp ce la nivel international institutiile similare se asigura pentru o gama complexa de riscuri, de la raspunderea profesionala, a echipamentelor electronice si a bazelor de date, pana la asigurari pentru operatiuni electronice.

Institutionalizarea riscurilor bancare

Centrala Riscurilor Bancare

Cunoasterea riscurilor potentialilor clienti prezinta o importanta deosebita pentru activitatea oricarei societati bancare, in acest sens fiind creata Centrala Riscurilor Bancare, ca un centru de intermediere, ce gestioneaza in numele Bancii Nationale a Romaniei informatia de risc bancar, in conditiile pastrarii secretului bancar.

Activitatea Centralei Riscurilor Bancare este reglementata de Regulamentul nr.1/1999, care prevede colectarea, stocarea si centralizarea informatiilor privind expunerea fiecarei banci din sistemul bancar romanesc fata de debitorii care au beneficiat de credite/angajamente al caror nivel cumulat depaseste suma limita de raportare de 200 milioane lei, precum si a informatiilor referitoare la creditele cu o valoare mai mica de 200 milioane lei la care se inregistreaza intarzieri la plata mai mari de 30 de zile.

Informatiile de risc bancar referitoare la debitori-persoane fizice sau juridice nonbancare rezidente-sunt acelea care presupun aparitia unor riscuri determinate de :

• acordarea de credite;
• asumarea de angajamente de catre o banca, in numele debitorului, fata de o persoana fizica sau juridica nonbancara;
• asumarea de angajamente de catre o banca, in numele debitorului, fata de o alta banca.

Dupa transmiterea informatiilor de risc bancar la Centrala Riscurilor Bancare de catre societatile bancare pana in data de 15 alunii curente pentru luna precedenta, are loc receptionarea si gestionarea lor cu ajutorul a doua fisiere:

• Registrul Central al Creditelor (RCC) care contine informatii de risc bancar raportate de banci si este actualizat lunar;
• Registrul Creditelor Restante (RCR) care este un fisier ce contine informatii de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare si este alimentat lunar de Registrul Central al Creditelor.

Cele doua fisiere (RCC si RCR) sunt organizate astfel incat sa permita identificarea informatiilor referitoare la:

• riscul individual, reprezentand expunerea unei banci fata de un debitor;
• riscul global, reprezentand expunerea intregului sistem bancar din Romania fata de un debitor.

Raportarile efectuate de banci contin informatii referitoare la:

- datele de identificare a debitorilor fata de care banca inregistreaza o expunere mai mare sau egala cu limita de raportare;

- informatii referitoare la creditele si angajamentele de care beneficiaza debitorul: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garantiei, serviciul datoriei, data acordarii si data scadentei, suma acordata, suma datorata la momentul raportarii, suma restanta.

Transmiterea informatiilor de catre Centrala Riscurilor Bancare catre banci se realizeaza in doua moduri:

• rapoarte lunare ce cuprind informatii privind toti debitorii pe care banca i-a raportat in luna respectiva, cu toate informatiile disponibile la CRB referitoare la creditele si angajamentele de care acesta a beneficiat de la toate bancile fara a se preciza insa identitatea bancilor creditoare;
• ca raspuns la interogarile "online" in care bancile pot solicita informatii referitoare la situatia riscului global si situatia creditelor restante (pe o perioada de 7 ani).

Fluxul informational aferent Centralei Riscurilor Bancare se desfasoara conform figurii de mai jos:

Pe parcursul anului 2004, institutiile de credit din Romania au efectuat 404.875 interogari ale bazei de date ale CRB (fata de 131.897 in anul 2003), din care 362.665 (89,6%) cu acordul debitorilor potentiali, fiind solicitate informatii despre riscul global creditele si restantele debitorilor, cresterea numarului de interogari avand o importanta deosebita in mentinerea calitatii portofoliului de credite al bancii, in conditiile accelerarii activitatii de creditare.

Cuantumul creditelor inregistrate in baza de date a CRB a crescut in cei 4 ani de functionare de aproape 6 ori, in prezent in baza de date a CRB cuprinzandu-se aproximativ 81,6% din valoarea creditelor (in valoare de peste 200 milioane lei) acordate sistemului bancar romanesc, pondere aflata in continua scadere ca urmare a exploziei creditului de consum.