Libero Bovio : 1883 (biografia muzicala)

Libero Bovio : 1883

In galeria creatorilor de cantonete un rol important se cuvine sa-l acordam si poetilor, carora le datoram versurile inspiratoare de melodii eterne, alaturi de care dainuie si ei. Iata de ce am socotit ca necesara prezenta celor mai reprezentativi in paginile acestei culegeri.

De obicei cand este vorba despre o cantoneta prezentata intr-un concert sau la o simpla productie, cum poate se mai obisnuieste, se anunta titlul si compozitorul, ceea ce mi se pare corect. Si totusi, de la primele editii tiparite, s-a pastrat uzanta de a se inscrie pe coperta mai intai autorul versurilor si apoi compozitorul. Ciudat

De multe ori mi-am pus intrebarea: oare de ce s-a instituit aceasta ordine si pe ce criterii, fiindca nu avem de-a-face doar cu o simpla enumerare, ci mai de graba cu o clasificare valorica Este oare considerat mai important poetul, chiar si atunci cand nu reuseste sa se ridice peste stadiul unui simplu versificator?! Dati-mi voie sa ma indoiesc, desi ar insemna sa-mi tai craca de sub picioare, ca unul care a cochetat si cu muza Euterpe. Dar, fara a acorda o nota scazuta pe nedrept, unor poeti, in multe din textele culese si traduse, am intalnit clisee repetate care mentin versurile sub nivelul melodiei si al orchestratiei.!.Onoare exceptiilor!

Milioanele de ascultatori, necunoscatori ai textelor napolitane, s-au entuziasmat si au ramas captivati de mai bine de un secol, doar de farmecul intrinsec al melodiilor, de vraja invaluitoare a armoniilor inspirate din seninul cerului napolitan, al noptilor instelate ce te chema pe tarmuri de mare sau in larg, din bucuriile iubirii sau din nostalgia departarilor. Daca insa poetul a reusit ( intotdeauna in colaborare cu compozitorul ) sa fie convingator, sa-i stimuleze imaginatia creatoare, transpunandu-l pe muzician in starea de gratie, atunci din aceasta colaborare vom avea desigur o opera de arta care, intrunind cele mai pretentioase exigente, va dainui peste generatii. In caz contrar, vom fi mai saraci cu un titlu.

"Nimeni nu va mai scrie poemul Neapolelui! Penita nu se poate hotari sa opreasca pe hartie sufletul orasului care plange razand, se roaga blestemand, sufera cantand" Printre randurile acestui aforism continut in cartea autobiografica: "Don Liberato si spassa" 1941, se observa un evident exces de modestie din partea autorului, unul din indiscutabilii dominatori ai scenei culturale partenopeene: Libero Bovio. Prin pana lui, in schimb, el a reusit sa descrie si sa transmita, in numeroasele sale nuantari, emotiile, sentimentele si contradictiile poporului napolitan, analizandu-i comportamentul in micile si marile drame cotidiene si evidentiindu-i unele caracteristici ( cu inradacinatul simt al onoarei ) tipic unor straturi sociale. Poetul jurnalist Ferraro Correra scria Are darul de a transforma poetic sentimentul care salasluieste in inima concetatenilor sai, si de aceea canzonele sale au acel vast domeniu liric care ii fascineaza si-i tulbura pe toti".

LIBERO BOVIO s-a nascut la Napoli in 8 iunie 1883, in apropiere de Piata Mazzini. Tatal sau Giovanni, ilustru filozof umanist si dramaturg, nativ din Trani, era un inflacarat republican si a transmis patriotismul sau chiar si in alegerea numelor de botez al fiilor sai Corso

( in onoarea insularilor din Corsica supusi de francezi ) si Libero ( de savoare clara nationalista, iredentista ).

Mama, Bianca Nicosia, era o excelenta pianista de muzica clasica. Ea aprecia insa si originalitatea unor compozitori de canzone populare, pana la punctul de a releva mai multa creativitate la Gambardella si mai ales la Ernesto Di Capua, decat la Beethoven.

Libero a crescut deci intr-o ambianta intelectuala foarte infocata. Dupa ce a frecventat liceul (dupa unele texte Institutul tehnic ) s-a inscris la Facultatea de Medicina dar, spre deosebire de fratele sau Corso, laureat in Jurisprudenta, nu si-a terminat studiile universitare.

La inceputul secolului XIX, atras de teatrul dialectal, artistul a inceput sa scrie unele schite dramatice printre care Malanova" intr-un singur act, amar de realist, reprezentat in ziua aniversarii de 19 ani, la Teatro Nuovo.

In 1903, ca urmare a mortii tatalui Giovanni, tanarul poet a cautat, indemnat de familie, sa-si asigure o slujba stabila si a inceput sa colaboreze la redactia cotidianului "Don Marzio".

Dupa cateva luni, Libero a fost angajat in calitate de functionar la Muzeul National din Napoli (cu circa 60 de lire pe luna) unde a ramas multi ani, devenind, dupa mai multe transferari, Director al Oficiului de Exporturi. Munca linistita si sedentara i-a permis sa gaseasca timp pentru scris si sa-si reverse toata genialitatea sa. Desi demonstrase a fi un valoros comediograf, nuvelist, jurnalist si conferentiar, Libero Bovio a devenit mult mai popular mai ales ca autor de canzone. Dintre circa 600 de compozitii semnate de poet, cateva zeci dintre ele au obtinut un insemnat succes si la distanta de generatii, multe din ele au ramas si acum imune la distrugerea provocata de inovatiile culturale si stilistice.

Urmarind sirul primelor sale creatii din tinerete, ne amintim de:

"'A vita e nu suonno" (S. Gambardella) 1903, "Appecundrosa" (G.Del Vecchio), "Napulitana" (R.Falvo) 1904, "Tiempe belle"(R. Falvo) 1904, (a nu se confunda cu canzona omonima scrisa in anul 1916 de A. Califano si V.,Valente ) si "'A muntanara" (E.De Curtis )1905.

In acel an poetul s-a confruntat cu temele micii burghezii napolitane, in lucrarea teatrala "Casa antica" reprezentata de compania lui Gennaro Pantalena.

Ca multi autori din timpul sau, si el a frecventat cu multa asiduitate teatrele de Café-Chantant imbatat de eleganta ambiantei si de frumusetea cantaretelor. Nicola Maldacea in admirabila sa carte de memorii, povesteste ca Bovio s-a indragostit la nebunie de Ersilia Sampieri, o diva celebra a varieteului, dar care nu a impartasit sentimentele tanarului poet.

In ziua cand ea a plecat din Napoli pentru a participa la un turneu in Sicilia, Libero, plangand pe umarul prietenului sau Ferdinando Kernot, a simtit impulsul sa scrie versurile incarcate de disperare ale canzonei "Viato a me" (Bietul de mine) (R.Falvo) 1906, dedicat subretei indiferente. In aceeasi perioada, in colaborare cu prietenul sau E. Murolo, s-au nascut: "'A furastiera"(Ed. Di Capua) 1906; si "Si chiagnere me siente" (S.Gambardella) 1907. Exceptionala cantitate cantonetistica semnata de Libero Bovio ne determina sa citam doar titlurile de mai mare relevanta Si sta chitarra" (E.Nardella) 1908; (versurile au fost insa publicate pentru prima data in 1906), "Canta pe' me" (E.De Curtis ) 1909; "Canto p''a luna"(E.Nardella) 1910; si "Surdate" (E.Nardella) 1910.

In anii urmatori poetul a aderat la dinamica initiativa editoriala Polyphon, sporind in mod profitabil productia sa 'A serenata 'e Pulcenella" (E.Cannio)1911; (republicata de Editura Gennarelli in 1916).

"'A canzone 'e Napule" (E.De Curtis) 1912; "'E Garibaldine d''o mare" (R.Falvo) 1912; "Autunno" (E.De Curtis) 1913; "Non voglio fa' niente" (N.Valente) 1913; "Sona chitarra" (E.De Curtis) 1913; "Tarantella Luciana" (E.Cannio) 1913; "Nonna,Nonna" (N.Valente) 1914; si simultan cu rezolutia procesului Cuocolo, "Guapparia" (R.Falvo) 1914. Totusi, in acel an, in timp ce evenimentele din Europa se precipitau, Libero Bovio a compus textul, in mod vadit patriotic, desi cam imprudent la "Canzone Garibaldina" (R.Falvo), provocand resentimentele Editurii germane Polyphon, care i-a concediat pe cei doi autori si in acelasi timp, a preferat sa intrerupa activitatea editoriala la Napoli.

Editorul Emilio Gennarelli deja distribuitor citadin ale produselor casei germane a folosit ocazia sa obtina o mare parte din drepturile asupra cantonetelor din repertoriul editurii Polyphon. Aceasta a cauzat ulterior putina confuzie in reconstituirea cronologica a datelor publicarii unor piese.

Acelasi Bovio, pentru o scurta perioada de timp, a primit Directiunea artistica a Casei Editoriale Gennarelli, cu aceasta ocazie republicand un anumit numar din compozitiile sale anterioare.

Din 1915, Don Liberato a devenit "magna pars" a editiilor La Canzonetta si, fara intrerupere, a cules si alte importante succese: "Canzone ' surdate" (G.Lama) 1915; "Napule canta" (E.Tagliaferri) 1915; "Tu ca nun chiagne" (E.De Curtis) 1915; "Pupatella" (F.Buongiovanni) 1916; "Serenatella a mare" (N.Valente) 1916; "Reginella" (G.Lama) 1917; "'Ncopp'a ll'onna" (V.Fassone) 1918; iar in limba: "Cara piccina" (G.Lama) 1918.

La sfarsitul razboiului popularitatea lui Bovio, gratie rasunatoarei sale afirmari, a atins cele mai inalte culmi. In septembrie 1919 el s-a casatorit cu Maria Di Furia cu care a avut doi fii: Bianca si Aldo (cunoscut jurnalist, poet si autor de canzone).

Noul sot, in acel an la Piedigrotta si-a serbat casatoria prezentand   trei noi canzone: "Chitarre napulitane"(G.Lama) ; "'O sciopero d' 'e 'nnammurate" (R.Falvo) si "'O mare canta" (Gaetano Lama).

Cu toata dimensiunea sa si felul sau aiurit, cu capul in nori, poetul a fost un om foarte laborios, plin de ocupatii si vocatii. Concentrat in multiple activitati, unica distractie a artistului o constituia obisnuita plimbare cu trasura in compania credinciosului sau vizitiu Auciello (apelat in gluma "nas de caine") si cu calul Giorgino. Dar, inevitabil, chi r si in timpul acelor scurte excursii citadine el reflecta, creea, rotunjea rime, corecta versuri si nota (uneori chiar pe cutia de chibrituri) noi masuri poetice. Nu intamplator, aproape in toate canzonele lui Bovio, se intrevedea perfectionismul sau literar, marea sa capacitate de sinteza si cautarea eficace a estetismului liric. Aceasta grija meticuloasa a particularitatilor, fundamentala pentru calitatea productiei cantonetistice boviene, a reprezentat, totusi, un probabil obstacol pentru prospetimea si caracterul direct popular, cand poetul a abordat lucrari teatrale. De aceasta parere a fost ziaristul-scriitor Aniello Costagliola:

--"Libero Bovio, comediograf, se indeparteaza adeseori de realitatea care totusi se agita in jur. Opera sa este mai mult fructul meditatiei decat al observatiei".

Cu toate acestea, poetul a cules mari satisfactii chiar din operele sale teatrale. In afara de cele citate mai amintim: "Gente nosta" scrisa la patru maini cu Murolo; "Malia" o reductie foarte buna a dramei omonime de Luigi Capuana; "Vincenzella"; "So' diece anne" "Sciopero"; "Pulecenella" "Povera mamma"; "Don Camillo"; "'O prufessore" "Spirto gentil" sau "La coda del diavolo", extrasa dintr-o nuvela de Giovanni Verga.

La inceputul anilor 20 Libero Bovio a continuat inca vreo cativa ani sa sporeasca zestrea La Canzonetta cu alte bucati printre care Voce d'amore" (N.Valente) 1920; "Napule e Maria" (G.Lama) 1921; "Silenzio cantatore" (G.Lama) 1922; "Brinesso" (N.Valente) 1922; si sugestiva "Chiove" (E.Nardella) 1923.

Ultimele doua succese pe care autorul le-a compus pentru importanta Casa editoriala, au avut un titlu involuntar premonitoriu "L'addio" si "Totonno se ne va" ambele puse pe muzica de Nicola Valente in 1923.

Intr-adevar, spre sfarsitul aceluiasi an el a abandonat Editura La Canzonetta fiind angajat la Editura Santa Lucia in calitate de Director artistic. In lumea spectacolului acea perioada a fost caracterizata de o rapida expansiune a unui nou gen teatral denumit "Sceneggiata" a carui raspandire poate sa fie atribuita pe merit companiei lui Lucio Murolo si

Cafiero Fumo.

Consecvent acestui eveniment cultural care a modificat gusturile unei mari parti din public, Bovio a inceput sa intensifice dramatismul compozitiilor sale, specializandu-se in acest gen si creind un repertoriu vast pus la dispozitia scenaristilor. Totodata, pentru a nu fi taxat de incoerenta artistica, el a preferat sa semneze acest tip nou de creatii cu un pseudonim puccinian Parpignol" (acelasi care a fost utilizat pentru articolele din "Roma" si "Giornale della Sera". Printre canzonele dramatice mai cunoscute amintim 'E pentite" (F.Albano) 1925; "Lacreme napulitane" (F.Buongiovanni) 1925; "Tarantella sgunizza" ( F.Albano) 1928; "Zappatore" (F.Albano) 1929; "'E figlie" (F.Albano) 1929; "Mamma addo sta" (N.Valente) 1931; si "Carcere" (F.Albano) 1933.

Aceleiasi perioade ii apartin doua canzone de succes, straine in curentul stilistic predominant O paese d''o sole" (D'Annibale) 1925; si "Signorinella" (N.Valente) 1931, una din putinele tentative in limba, cu un succes demn de faima sa.

Poetul obisnuia sa afirme:--"Isus vorbea in dialect, Dante vorbea in dialect, Parintele-etern in ceruri vorbeste in dialect.

In 1932 Bovio a fost printre promotorii unui sindicat Autori-Scriitori, sprijinit chiar de Mussolini in persoana si finalizat sub tutela inteligentei si a calitatilor literare. (la reuniuni el sedea intre Pietro Mascagni si Tomasso Marinetti).

In anul urmator, dupa ce locuise mai mult timp la Rettifilo, Don Liberato s-a instalat intr-un apartament elegant din Via Duomo.

In 1934 poetul a fondat impreuna cu Gaetano Lama, Ernesto Tagliaferri si Nicola Valente, Casa editoriala "La Bottega dei Quattro" in care si-a publicat ultimele sale succese:

"Guappo songh'io" (F.Albano) 1934; "Passione" (N.Valente--E.Tagliaferri) 1934; "Fantasia"(N.Valente) 1935; "L'ultima Tarantella" (E.Tagliaferri) 1936; si "Chitarra nera"(E.Tagliaferri ) 1937, scrise pe notele unei melodii gasite in sertarul regretatului Ernesto Tagliaferri, dupa moartea sa, transcrisa si armonizata de Nicola Valente.

In toamna anului 1941, Libero Bovio a inceput sa se imbolnaveasca si in decurs de cateva luni, la 26 mai 1942, a lasat in urma doua lucruri pe care le-a iubit cel mai mult: Napoli si Maria. Tocmai orasului sau si adoratei sale sotii le--au fost dedicate ultimele insemnari poetice Addio a Maria":

Maria, salutammella Napule pe' me Maria, saluta Napoli pentru mine

Dille ca e stata 'a passione mia Spune-i ca a fost pasiunea mea,

Dille ca l'aggio amata quanto a te Spune-i ca l-am iubit la fel ca pe tine!"

Poetul mai scrisese si un ironic epigraf:..

Qui non riposa Libero Bovio , perche gli altri morti litigano tra loro,

e gli danno fastidio"!

(Aici nu se odihneste L.Bovio, pentru ca alti morti se cearta intre ei

si il plictisesc ).