Ariile naturale protejate - concept, tipologie

Ariile Protejate sunt percepute inca de foarte multi oameni doar in sensul lor 'conservationist' fiind considerate adevarate « oaze ale naturii salbatice intr-un desert al dezvoltarii economice », care trebuiesc protejate numai pentru conservarea speciilor care le populeaza.

Foarte putin este recunoscut faptul ca zonele aflate in regim natural si seminatural constituie de fapt suportul 'vietii' si, implicit, al dezvoltarii socio-economice. De asemenea, dezvoltarea socio-economica s-a facut avand la baza resursele si serviciile oferite de capitalul natural, insa pana  in prezent in foarte putine cazuri s-a tinut cont de capacitatea productiva si capacitatea de suport a capitalului natural atunci cand s-a proiectat dezvoltarea economica.
    Ariile protejate prin valoarea lor naturala si gradul redus al interventiei umane pe teritoriul lor sunt cele mai bune exemple si modele pentru sistemele ecologice naturale si seminaturale. Totodata pentru a realiza tranzitia de la actualul model de dezvoltare la un model de dezvoltare durabila este necesara cercetarea, cunoasterea si experimentarea teoriilor pentru implementarea conceptului de dezvoltare durabila.

Problemele conservarii mediului sunt reglementate prin Conventia pentru protejarea patrimoniului natural si cultural, incheiata in anul 1978 la Paris, iar organismul cu prerogative in acest sens este reprezentat de Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii (UICN) care s-a preocupat de-a lungul timpului indeosebi de elaborarea unui sistem de clasificare a ariilor protejate urmarind:

constientizarea guvernelor asupra importantei ariilor protejate;

incurajarea guvernelor sa dezvolte sisteme de arii protejate ale caror obiective de management sa fie in conformitate cu conditiile nationale si locale;

reducerea confuziei generate de adoptarea a numerosi termeni diferiti pentru a descrie tipuri diferite de arii protejate;

asigurarea unor standarde internationale pentru a sprijini contabilizarea si compararea globala si regionala intre tari;

asigurarea unui cadru pentru colectarea, procesarea si diseminarea datelor privitoare la ariile protejate;

  imbunatatirea comunicarii si intelegerii intre toti cei implicati in actiunile de conservare.

In 1978, IUCN a publicat raportul CNPPA (Comisia asupra Parcurilor Nationale si Ariilor Protejate intitulat 'Categorii, Obiective si Criterii pentru Ariile Protejate', ce propunea urmatoarele 10 categorii:

I. Rezervatie Stiintifica si Rezervatie Naturala Stricta

II. Parc National

III. Monument Natural

IV. Rezervatie de Conservare a Naturii si Rezervatie Naturala Gospodarita

V. Peisaj Protejat

VI. Rezervatie de Resurse

VII. Arie Naturala Biotica si Rezervatie Antropologica

VIII. Arie Gestionata pentru Utilizari Multiple si Arie cu Resurse Gospodarite

IX. Rezervatie a Biosferei

X. Sit al Patrimoniului Mondial Natural.[1]

Acest sistem de clasificare a fost utilizat pe scara larga si preluat de multe legislatii nationale. In timp, s-a demonstrat necesitatea ca sistemul sa fie revizuit si actualizat, anumite criterii fiind inflexibile la conditiile variate intalnite pe glob. Ca urmare, in 1984, CNPPA, prin Comitetul sau Coordonator, a publicat un Raport ale carui concluzii se refereau la mentinerea primelor cinci categorii ale sistemului vechi pentru a forma baza sistemului actualizat si la eliminarea celorlate categorii. Raportul a fost supus unei revizuiri mai ample la cel de al IV-lea Congres Mondial al Parcurilor Nationale si Ariilor Protejate desfasurat in Caracas, Venezuela, in februarie 1992, ocazie cu care s-au trasat si unele linii directoare care:

adera la principiile elaborate in 1978 si reafirmate in raportul Grupului de Lucru din 1990;

actualizeaza liniile directoare din 1978 pentru a reflecta experienta castigata de-a lungul anilor in aplicarea sistemului de clasificare;

retin primele cinci categorii, simplificand terminologia si prezentarea;

adauga o noua categorie;

recunosc ca sistemul trebuie sa fie suficient de flexibil pentru a se adapta complexitatii lumii reale;

ilustreaza fiecare dintre cele sase categorii cu un numar de studii de caz pentru a arata cum sunt aplicate categoriile;

pun la dispozitie un instrument de management si nu o prescriptie restrictiva.[2]

Definitii, principii, clasificari

In prezent categoriile IUCN sunt raspandite in intreaga lume si sunt luate drept referinta in orice dezbateri privind ariile protejate. Scopul acestui sistem de definire si clasificare a ariilor protejate este acela de a contribui la cresterea gradului de intelegere a tuturor celor interesati a diferitelor categorii de arii protejate.

Principiul central pe care se bazeaza liniile directoare este acela ca ariile protejate trebuie sa fie definite de obiectivele lor de management, nu de titlul ariei si nu de eficienta managementului in indeplinirea respectivelor obiective Problema eficientei managementului trebuie desigur luata in considerare, dar ea nu este vazuta ca un criteriu de categorisire.
Potrivit IUCN, o arie protejata reprezinta o suprafata terestra si marina dedicata in special protectiei si mentinerii diversitatii biologice si a resurselor naturale si culturale asociate si gospodarite legal sau prin alte mijloace eficiente[3].

Incepand din 1992, a fost adoptat un nou sistem de clasificare a ariilor protejate avand la baza o serie de obiective de management care dau continutul acestei clasificari si care se refera la: cercetare stiintifica, protectia salbaticiei, protectia diversitatii speciilor si a diversitatii genetice, mentinerea serviciilor, protectia unor trasaturi naturale si culturale specifice, turism si recreere, educatie, utilizare durabila a resurselor ecosistemelor naturale, mentinerea caracteristicilor culturale si traditionale.

Asadar, principalele categorii de arii protejate, potrivit clasificarii IUCN, sunt:

I.a. Rezervatie Naturala Stricta (arie protejata gestionata in principal pentru cercetare stiintifica) este acea zona terestra si/sau acvatica ce prezinta ecosisteme, trasaturi geologice sau fiziologice si/sau specii deosebite sau reprezentative, disponibila primar pentru cercetare stiintifica si/sau monitorizare[4] (Anexa nr. 1).

I.b. Arie Naturala Salbatica (arie protejata gestionata in principal pentru protectia salbaticiei) reprezinta o suprafata mare terestra si/sau acvatica nemodificata sau slab afectata, care retine caracterul si influenta naturala, fara o habitate permanenta sau semnificativa, si care este protejata si gestionata pentru pastrarea conditiilor naturale[5] (Anexa nr. 2).

II. Parc National (arie protejata gestionata in principal pentru protectia ecosistemelor si recreere) reprezinta o arie naturala terestra si/sau acvatica, desemnata pentru (a) protectia integritatii ecologice a unuia sau mai multor ecosisteme pentru generatiile prezente si viitoare, (b) excluderea exploatarii sau locuirii care contravine scopului desemnarii si (c) punerea la dispozitie a unei baze care sa asigure posibilitati spirituale, stiintifice, educationale, recreationale si de vizitare, toate trebuind sa fie compatibile cu principiile de protectie a mediului si cu diversitatea culturala[6] (Anexa nr. 3).

III. Monument Natural (arie protejata gestionata in principal pentru conservarea trasaturilor naturale specifice) reprezinta zona care contine una sau mai multe trasaturi naturale si culturale specifice, care este de o valoare deosebita sau unica datorita raritatii proprii, calitatii reprezentative sau estetice sau semnificatiei culturale[7] (Anexa nr. 4).

IV. Arie de Gestionare a Habitatelor / Speciilor (arie protejata gestionata in principal pentru conservare prin interventii de management) reprezinta acea suprafata terestra si/sau acvatica ce face obiectul unei interventii active in scopul managementului, pentru a asigura mentinerea habitatelor si/sau indeplinirea necesitatilor unor anumite specii[8] (Anexa nr. 5).

V. Peisaj Terestru / Marin Protejat (arie protejata gestionata in principal pentru conservarea peisajelor terestre si marine si recreere) reprezinta o arie terestra, cu zona costiera si marina, dupa caz, unde interactiunea oamenilor cu natura de-a lungul timpului a generat o suprafata cu trasaturi distincte, cu valori semnificative estetice, ecologice si/sau culturale si adesea cu o diversitate biologica mare. Ocrotirea integritatii unei asemenea interactiuni traditionale este vitala pentru protectia, mentinerea si evolutia ariei[9] (Anexa nr. 6).

VI. Arie Protejata cu Resurse Gestionate (arie protejata gestionata in principal pentru utilizarea durabila a ecosistemelor naturale) reprezinta o suprafata care contine predominant sisteme naturale nemodificate, gestionate pentru asigurarea pe termen lung a protectiei si mentinerii diversitatii biologice, asigurand in acelasi timp in mod durabil bunuri si servicii pentru satisfacerea nevoilor comunitatilor[10] (Anexa nr. 7).

Proiectarea ariilor protejate

Marimea sau pozitia ariilor protejate in lume sunt frecvent determinate de distributia populatiei, potentialul biologic al teritoriului, eforturile politice si factorii istorici. In stabilirea marimii unei arii protejate s-a pornit de la intrebarea daca bogatia in specii este maximizata intr-o arie protejata naturala extinsa sau in mai multe arii protejate mai mici cu o arie egala cu cea mare[11]. Emil Racovita (1934) a considerat ca ariile protejate mari sunt mai eficiente deoarece in cadrul lor nu sunt impiedicate fluactuatiile firesti ale echilibrului biologic si evolutia normala a florei si faunei. Aceste avantaje deriva din teoria insulei biogeografice si au fost demonstrate in numeroase studii asupra plantelor si animalelor in arii protejate. Acest punct de vedere are trei implicatii:

cand este creata o noua arie protejata, ar trebui realizata pe o suprafata cat mai extinsa cu scopul de a prezerva cat mai multe specii cu putinta;

cand este posibil, terenurile adiacente ariilor protejate naturale ar trebui achizitionate cu scopul de a spori suprafata acestora;

daca trebuie ales intre a crea o arie protejata mica sau una mare intr-un tip de habitat similar, este recomandata cea de-a doua varianta.

Pe de alta parte, odata ce o arie protejata creata este mai mare decat o anumita dimensiune, numarul speciilor adaugate cu fiecare marire a suprafetei incepe sa scada. Intr-o astfel de situatie, crearea unei a doua arii protejate extinse, la o oarecare distanta, ar putea reprezenta o strategie de prezervare mai buna decat includerea unor noi areale in aria protejata existenta. De asemenea, crearea mai multor arii protejate, chiar daca mai mici, previne posibilitatea interventiei unei forte catastrofale unice, cum ar fi o epidemie sau un incendiu, ce ar distruge intreaga populatie localizata intr-o arie protejata mica. In plus, ariile protejate mici localizate in vecinatatea unor zone populate pot favoriza crearea unor centre de educatie privind conservarea si studiul naturii, inlesnind obiectivele pe termen lung ale protectiei mediului prin constientizarea publicului.

Consensul pare sa fie asupra ideii ca marimea unei arii protejate depinde de grupul de specii considerat, de terenul disponibil si de circumstantele particulare. Este unanim acceptat faptul ca ariile protejate mari sunt mai bune decat cele mici deoarece sunt capabile sa sustina mai multe specii, prin marimea superioara a populatiilor si printr-o diversitate mai mare a habitatelor[12] (Anexa nr. 8).

Minimizarea efectelor de margine si de fragmentare

Este general acceptat faptul ca ariile protejate trebuie proiectate pentru a minimiza efectele de margine. Arealele de conservare de forma rotunda minimizeaza raportul limita-areal iar centrul unei astfel de arii protejate este mai departat de limita decat in ariile protejate care au o alta forma. Ariile protejate de forma lineara, lungi, au o granita mai mare si toate punctele sunt aproape de limita. Majoritatea ariilor protejate au forma neregulata deoarece folosirea terenului s-a facut mai degraba in functie de oportunitate decat de realizarea unui model geometric.

Fragmentarea ariilor protejate de catre sosele, garduri, terenuri agricole si de alte proiectii in mediu ale activitatilor umane trebuie evitata pe cat posibil datorita efectelor negative multiple care pot afecta speciile si populatiile.

Factorii de decizie care determina fragmentarea sunt puternici, deoarece ariile protejate sunt de obicei terenuri nedezvoltate, disponibile pentru proiecte noi cum ar fi agricultura, turismul, etc. ariile protejate sunt adesea incluse intr-o matrice extinsa de habitate administrate pentru exploatarea resurselor, cum ar fi exploatarea resurselor stuficole, piscicole, cinegetice, estetice, agricole, forestiere, etc. Daca protejarea diversitatii ecologice poate fi o prioritate secundara in administrarea ariilor productive, atunci acele arii pot fi administrate dupa planuri de management care sa includa astfel de actiuni, fiind posibila reducerea efectelor fragmentarii. De asemenea, prin administrarea unei regiuni mari se pot proteja mai multe specii si habitate.

Ori de cate ori este posibil, ariile protejate ar trebui sa includa un ecosistem intreg, deoarece ecosistemul este unitatea optima de administrare. Daunele provocate unei parti neprotejate a ecosistemului pot ameninta strarea de sanatate a intregului ecosistem. Controlul intregului ecosistem poate permite managerilor ariilor protejate sa il apere mai eficient impotriva influentelor externe distructive[13].

Ariile Protejate in Romania

Romania are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datoreaza in parte conditiilor fizico-geografice care includ munti, campii, retele hidrografice majore, zone umede si unul din cele mai vaste sisteme de delta ale Europei (Delta Dunarii). De asemenea, datorita pozitiei geografice a Romaniei, flora si fauna prezinta influente asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud si componente continental europene dinspre nord-vest. In sfarsit, relativa stabilitate a populatiei in ultimii 60 de ani, lipsa mecanizarii in sectorul forestier si dezvoltarea economica redusa au determinat o exploatare mai redusa a resurselor decat in majoritatea altor zone din Europa. Rezultatul general consta in diversitatea florei si faunei, inclusiv in existenta unor populatii de lupi, ursi, capre negre si rasi, care sunt considerate ca fiind printre cele mai mari din Europa, precum si in existenta unor extinse habitate forestiere si alpine nealterate, asociate lantului muntos al Carpatilor.

1.2.1. Instituirea regimului de arii naturale protejate

Declararea oricarui tip de arii protejate trebuie facuta pe baza unor documentatii avizate de Academia Romana. Propunerea de atribuire a calitatii de arii protejate, trebuie sa fie fundamentata prin cercetare stiintifica de specialitate efectuata de Academie si de institutele din subordinea acesteia, sau de alte institutii specializate din reteaua de institutii de cercetare a Romaniei. Declararea de arii protejate, se poate face din oficiu de catre autoritatea centrala de protectia mediului, la propunerea Academiei Romane sau la solicitarea altor organizatii, sau persoane fizice sau juridice. De asemenea, ariile protejate sunt evidentiate in planurile de urbanism si de amenajare a teritoriului in conformitate cu legea. Prin prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea constructiilor, planurile de amenajare a teritoriul national si judetean, republicata, se poate stabili si reteaua de arii de protectie prin delimitarea lor in teritoriu. Prin aprobarea planurilor de amenajare a teritoriului si planurilor urbanistice acestea devin lege si orice interventie umana, constructii, etc, sunt supuse prescriptiilor si reglementarilor de gestionare a ariilor protejate care fac parte din planurile nationale.

De mentionat este faptul ca, in cazul zonelor si siturilor naturale, care intrunesc criteriile de sit al patrimoniului natural universal, zona umeda de importanta internationala, rezervatie a biosferei, arie speciala de conservare si arie de protectie speciala avifaunistica, dobandesc regimul de arie protejata sub rezerva recunoasterii lor de catre organismele internationale autorizate (Anexa nr. 9). De asemenea ariile naturale protejate si zonele de protectie vor fi evidentiate in mod obligatoriu in planurile nationale, zonale si locale de amenajare a teritoriului si de urbanism. In perimetrul ariilor protejate si in vecinatatea acestora, sunt interzise orice fel de lucrari si activitati susceptibile sa genereze un impact negativ asupra mediului.

1.2.2.Categorii de arii protejate din Romania si caracteristicile lor

In Romania, regimul ariilor protejate este reglementat de Legea nr. 462/2001 care aproba Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice, modificate prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice [14].

Aceasta ordonanta instituie un numar de 10 categorii de arii, din care 5 la nivel national (corespunzatoare categoriilor I-V definite de normele Uniunii Internationale Pentru Conservarea Naturii) si 5 categorii speciale stabilite prin conventii internationale specifice, scopul si regimul de management al categoriilor de arii naturale protejate ce compun reteaua nationala de arii protejate fiind prezentate in Anexa nr. 10.

Amenintarea turismului asupra ariilor protejate

Turismul, ca activitate economica, poate cauza pagube mari ariilor protejate, in special daca nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce si mari beneficii. Presiunile din partea turismului cresc rapid. Ariile naturale protejate devin tot mai mult destinatii turistice pentru vacante de lunga durata, pentru excursii sau pentru practicarea sporturilor. Unele dintre acestea inregistreaza un numar foarte mare de vizitatori, ceea ce afecteaza resursele naturale, iar altele, din cauza unui management necorespunzator, permit patrunderea turistilor in cele mai indepartate si izolate zone, astfel incat circulatia turistica scapa de sub control. In plus, construirea echipamentelor turistice in unele arii protejate intra in conflict cu obiectivele de conservare a peisajelor naturale, care sunt astfel afectate. Trebuie retinut insa ca, in anumite tipuri de arii protejate, turismul nu poate fi admis.

Si totusi, turismul poate aduce beneficii importante atat ariilor protejate, cat si comunitatilor locale, daca este corect planificat si administrat, dupa principiile durabilitatii. Turismul va fi binevenit in sau langa ariile protejate daca respecta caracterul special al ariei si in masura in care se promoveaza forme de turism care nu afecteaza mediul (sau forme de "ecoturism") - cum ar fi: turismul bazat pe studierea naturii, turismul cultural si educational, turismul organizat in grupuri mici, linistite - si daca pagubele si poluarea sunt minime. Turismul poate ajuta de asemenea la o inviorare a comunitatilor locale din punct de vedere economic, precum si a culturilor traditionale.

De aceea, intr-o arie naturala protejata activitatile turistice trebuie sa fie in concordanta cu capacitatea de incarcare ecologica si cu particularitatile ecosistemelor existente. Amenajarea si valorificarea adecvata si prudenta, ca si gestionarea eficace trebuie sa devina punctul forte al integritatii ecologice a unor astfel de resurse[15]. Astfel, aparitia unor probleme neprevazute in trecut a sugerat accentuarea importantei sustinerii ariilor protejate prin metode manageriale care pot fi efectiv folosite, astfel incat sa existe o armonie intre utilizarea resurselor, mediu, vizitatori si localnici. Tehnicile de administrare a vizitatorilor in medii sensibile nu sunt in general bine cunoscute. Desi ele costa deseori timp si bani, venitul pe care il genereaza poate ajuta la acoperirea costurilor. De asemenea, dezvoltarea ecoturismului poate fi legata de industria manufacturiera si de locurile de munca alternative la ferme pentru a produce elementele pentru o economie rurala durabila.

FNNPE a trecut recent in revista turismul in si in jurul ariilor protejate si a concluzionat ca turismul si conservarea pot fi deseori compatibile, reciproc avantajoase, dar numai daca este practicat intr-un mod durabil in ariile potrivite. Actiunile care urmeaza reies din raportul FNNPE, Loving them to Death - Turismul durabil in parcurile nationale si naturale din Europa, 1993.

a)    Guvernele nationale ar trebui sa implice administratorii ariilor protejate si industria turismului in dezvoltarea si implementarea planurilor pentru turismul durabil. Acestea ar trebui sa fie parte din strategiile nationale de dezvoltare durabila si ar trebui incluse in planurile individuale de management ale ariilor protejate. Masurile de care beneficiaza ariile protejate includ: transformarea dezvoltarii existente nondurabile in forme mai durabile;

b)   Stabilirea standardelor durabile pentru noile dezvoltari, in special in mediile sensibile;

c)    Desemnarea unor zone pentru diferite grade de turism bazate pe capacitatea portanta a ariilor protejate, incluzand sanctuare si zone linistite, ca si zone potrivite pentru diferite niveluri de folosinta turistica si de dezvoltare;

d)   Reducerea poluarii si decongestionarea traficului de vacanta;

e)    Evitarea turismului si a recreerii excesive in ariile protejate;

f)    Asigurarea ca din turism beneficiaza si comunitatile locale;

g)   Asigurarea de ajutoare si resurse pentru aplicarea din timp a planurilor;

h)   Pregatirea managerilor ariilor protejate in turismul durabil.

Totodata ar trebui sa se revizuiasca si, daca este nevoie, sa se imbunatateasca legislatia referitoare la turism, si in special:

a)    Sa se dea managerilor ariilor protejate puterea de a controla dezvoltarea turismului;

b)   Sa se ceara evaluarea completa din punct de vedere ecologic a propunerilor care privesc ariile protejate;

c)    Sa se conlucreze cu industria turismului, sa se ceara ca pagubele ecologice create de turismul din trecut sa fie reparate si sa se adopte tehnici manageriale pentru a face viitoarea utilizare durabila.

Ar trebui sa se incurajeze schemele de pionierat in turismul durabil, de exemplu prin:

a)    imprumuturi, subventii sau taxe de concesiune pentru fermieri si comunitatile locale pentru infiintarea de mici intreprinderi care sa foloseasca ariile protejate intr-un mod adecvat;

b)   proiecte administrative, pentru a arata abordarea inovatoare a turismului, adecvate economiilor locale;

c)    folosirea fondurilor PHARE si a celor nationale pentru turism, pentru a incuraja turismul durabil in blocul tarilor est-europene.

FNNPE a definit turismul durabil ca "toate formele de dezvoltari turistice, management si activitati turistice care mentin integritatea ecologica, sociala si economica si bunastarea resurselor naturale si culturale, construite in mod perpetuu". Turismul durabil in si in afara ariilor protejate cere: cooperare stransa cu autoritatile ariilor protejate; operatorii turistici si ghizii care lucreaza in ariile protejate sa aiba inalte cunostinte ecologice; contributii practice si financiare ale operatorilor turistici pentru conservarea ariilor protejate; reguli pentru promovarea si marketingul vacantelor bazate pe ariile protejate; linii directoare pentru implicarea comunitatilor locale; standarde pentru proiectarea si operarea facilitatilor de turism durabil si a afacerilor[16].

Atunci cand este creata o arie protejata, trebuie ajuns la un compromis intre protejarea diversitatii biologie, functionarea ecosistemelor si satisfacerea nevoilor de resurse imediate si pe termen lung ale comunitatilor locale.

Ori de cate ori este posibil, ariile protejate ar trebui sa includa un ecosistem intreg, deoarece ecosistemul este unitatea optima de administrare. Daunele provocate unei parti neprotejate a ecosistemului pot ameninta starea de sanatate a intregului ecosistem. Controlul intregului ecosistem poate permite managerilor ariilor protejate sa il apere mai eficient impotriva influentelor externe distructive.