De la dreptul individului la dreptul mediului

De la dreptul individului la dreptul mediului

Inca din cele mai vechi timpuri, pentru a supravietui, omul a incercat sa invinga legile aspre ale naturii si sa o modeleze in beneficiul sau. Au aparut astfel primele uzante simple in relatiile dintre fiintele umane si mediul inconjurator. Acestea au generat diferite fenomene culturale, expresie a eforturilor permanente si variate ale omului de adaptare la natura, pe de o parte. Si de modelare a acesteia pe de alta pare.

Odata cu aparitia statului, ca forme de organizare sociala, aceste uzante au fost preluate, constituind primele reglementari care au guvernat raporturile individului cu natura si baza viitorului drept al mediului.

Primele insemnari le gasim la Hipocrates, in "Tratat despre Aer, Apa si Locuri", in care sublinia ca bunastarea este puternic dependenta de mediu. Platon, in "Legi - VIII", mentioneaza ca apa poate fi usor alterata, otravita sau insusita. "Oricine sa fie cel care prejudiciaza apa altora - fie ea apa de izvor ori apa pluviala colectata - prin aceea ca arunca in ea diferite obiecte, ori ii schimba cursul pentru a si-o insusi, proprietarul apei poate sa se adreseze autoritatilor si sa-si formuleze pretentiile; acela care va fi gasit vinovat de alterarea apei, dincolo de obligatia platii prejudiciului provocat, va reface izvorul ori bazinul conform celor stabilite de cei care interpreteaza legea, precum si pretentiilor persoanelor afectate". La Atena, poluatorii epocii - tabacarii, fabricantii de branzeturi - erau consemnati, in cazuri speciale, in afara orasului, iar maslinul vecin era special ocrotit.

In Roma antica, apa era considerata un bun proprietate publica si, de aceea, a fost gospodarita cu multa grija. In epoca imperiala, fiecare locuitor al Romei avea la dispozitie circa 1 metru cub de apa. In jurul izvoarelor si canalelor existau zone interzise, delimitate cu borne, pentru a se evita abuzul de aprovizionare si numai "Aqua caduca" (excedentul de apa) era afectata curatirii strazilor si canalelor. Poluatorii izvoarelor si raurilor erau urmariti atat de riveranii din aval, cat si de autoritatile publice. Cu toate acestea, inca de atunci oamenii se plangeau ca Tibrul era serios poluat prin deseurile orasului si protestau contra mirosurilor care veneau de la unele locuinte.

Preocuparea dreptului fata de mediu a luat un oarecare avant abia dupa anul 1000. Reglementarile respective vizau, in primul rand, fauna salbatica si padurea, la care s-au adaugat, in unele zone, praful si fumul.

Pentru a da cateva exemple, amintim ordonantele edictate in Anglia, de Eduard I, in 1273, referitoare la fumul de carbune. Vinovatul era mai intai sanctionat cu amenda, iar in caz de recidiva i se distrugea sistemul de foc. Pentru a stavili necazurile produse de fum, un recalcitrant a fost chiar spanzurat. Tot in Anglia, in anul 1863, a fost edictata o lege care interzicea poluarea atmosferei, iar in 1876, o alta lege importanta privind protectia calitatii apei, respectiv RIVERS POLLUTION ACT.

In Franta, la sfarsitul secolului al XIII-lea, a fost organizata o administratie a apelor si padurilor, iar in secolul al XIV-lea, regele Frantei interzicea, la Paris, "fumurile rau mirositoare si dezgustatoare". La 21 septembrie 1791, s-a adoptata o lege care introducea, in intreaga tara, un sistem unitar de sanctionare a contravenientilor. Prima lege franceza de protectie a apelor dateaza din 1829.

Mai tarziu, urbanizarea a creat noi probleme legate de poluare, astfel incat dreptul urbanismului a trebuit sa gaseasca solutii noi pentru rezolvarea dificultatilor create de poluare la nivelul asezarilor umane. Desi curatenia si protejarea mediului nu erau in mentalitatea epocii feudale, in orase si, mai ales, in porturi se impuneau masuri urgente in acest sens. Un exemplu, des citat, este Marea Ordonanta a lui Colbert, care interzicea, sub pedeapsa amenzii, "aruncarea de gunoaie in apele porturilor ori depunerea lor pe chei sau insule"[1]. Pentru a rezolva una din marile probleme ale oraselor, respectiv colectarea si eliminarea resturilor menajere, prefectul Parisului, Eugene - Rene Poubelle, decreta, la 1 martie 1884, obligativitatea utilizarii de recipiente pentru colectarea si depunerea gunoaielor (pubela).

In 1719, in Rusia, tarul Petru I a dat o ordonanta prin care ii ameninta chiar cu deportarea in Kamciatka sau Siberia pe aceia care infestau apele Nistrului. Codul penal al Rusiei sanctiona poluatorii apelor cu inchisoare de la 3 zile la 3 luni, sau cu amenda de 900 de ruble.

Odata cu revolutia industriala din secolul al XIX-lea, poate fi semnalata si aparitia unor reglementari mai complexe vizand protectia mediului, chiar daca poluarea a fost considerata, mult timp, un insotitor inevitabil al progresului. Incet, incet insa s-au conturat si afirmat o serie de principii comune vizand prevenirea si combaterea pericolelor, pagubelor si distrugerilor cauzate de uzine, de echipamente poluante etc. Ca urmare, s-a simtit nevoia introducerii obligativitatii obtinerii unei autorizatii pentru a produce, gira si modifica asemenea echipamente. In primul rand in tarile vest-europene (Germania - 1869, Luxemburg - 1872) s-au introdus sisteme de licenta ori autorizatii. In acelasi timp, preocuparile de prezervare a unor resurse economice si factori naturali de mediu in fata amenintarilor de epuizare, au condus la reglementarea exploatarii si utilizarii comerciale a padurilor, vanatului, pestilor, focilor, intr-un cuvant a tuturor resurselor naturale.

In mod paradoxal, chiar in epoca in care progresul tehnic a generat impresia ca omul este stapanul planetei, a inceput sa se cristalizeze si convingerea dependentei sale nemijlocite de ansamblul mediului natural si, odata cu aceasta, convingerea ca nu se poate sustrage dominatiei legilor ecologice.

Aparitia si afirmarea pregnanta a problemelor ecologice, care au culminat cu primele crize ecologice din a doua jumatate a secolului XX, au reclamat implicarea rapida a reglementarilor juridice, determinand majoritatea tarilor industrializate sa adopte reglementari nationale care sa contribuie la protectia mediului.

Aceste norme vizeaza gestionarea resurselor naturale si, in primul rand, protectia si conservarea speciei umane, a diversitatii plantelor si animalelor, ca si crearea de arii protejate (parcuri naturale).

Numarul normele juridice privind protectia si conservarea mediului natural a crescut, astfel, in toate tarile, dar acestea erau disipate in mai multe ramuri si discipline particulare, de la dreptul constitutional si administrativ la dreptul civil si penal. Ele au aparut ca un drept al mediului, bazat pe valori individualiste, pe individ si contextul sau social, pe un drept conservator si incapabil la adaptarea prin salt la nevoile realitatii. Ori, ocrotirea eficienta a mediului presupunea recunoasterea unui statut juridic aparte pentru el, mergand pana la calitatea de subiect de drept pentru o serie de factori naturali, conservarea si gestionarea, in numele unei dezvoltari durabile, a unor drepturi la resursele naturale ale generatiilor viitoare, regandirea si reformularea fundamentala a unor institutii juridice de baza cum ar fi raspunderea civila, exercitarea dreptului de proprietate si altele.

In cele din urma, dreptul a fost capabil sa faca saltul fundamental de la dreptul individului la dreptul mediului, al speciei umane, care este menit sa gaseasca si sa asigure reconcilierea si armonia dintre om, ca specie, si celelalte elemente ale mediului in general. In virtutea acestui salt, elementele de mediu precum apa, aerul, clima, biodiversitatea s.a., sunt consacrate si recunoscute drept "patrimoniul comun al umanitatii".