Etapele organizarii si legiferarii ocrotirii mediului inconjurator in romania

Etapele organizarii Si legiferarii ocrotirii mediului inconjurator in Romania

a.  Reguli in vechiul drept romanesc

Initiativele ocrotirii naturii pe pamantul romanesc sunt vechi si numeroase. Unele marturii le gasim in operele cronicarilor Ion Neculce si Dimitrie Cantemir[1].

Una din primele incercari de reglementare a raporturilor omului cu natura dateaza inca din vremea lui Stefan cel Mare (1457-1504), care preocupat de protejarea vanatului si a altor resurse naturale a dat „legea branistei” - loc oprit unde nimeni nu avea voie sa vaneze, sa pescuiasca, sa pasuneze vitele si nici macar sa coseasca fanul fara voia stapanului. Cei ce incalcau legea erau aspru pedepsiti, cu pedeapsa corporala si confiscarea a tot ce aveau asupra lor cand savarseau infractiunea.

Actele domnesti ale lui Vlad Vintila (1533) si mai ales, ale lui Stefan Tomsa (1621) reglementau „branistele” sau „oprelistile de stricare a naturii”. Astfel, intr-un document emis la 4 noiembrie 1621 de Stefan Tomsa se intarea manastirii Bisericani o braniste din Popesti (judetul Neamt) care arata ca „Nimeni sa nu aiba nici o treaba, nici padurea sa n-o taie, nici sa vaneze, nici sa prinza peste pe cine-l vor prinde in padure, sa aiba a-l lua carul cu boi si pe cine-l vor gasi prinzand peste sa fie tari si puternici cu aceasta carte a noastra a prinde acel om si a-i lua totul ce va fi asupra lui”[2].

Despre regimul juridic al branistei pomeneste si un document dat de Matei Basarab la 30 mai 1646 prin care se intareste manastirii Radu Voda din Bucuresti ocina ei de la Cimernicu intre Dudesti, Vacaresti, Popesti, Conduratu.

Institutia branistei a functionat si in Transilvania. Astfel, la 1 octombrie 1588 principele Sigismund Bathory da instructiuni nobilului Matei Myari cu privire la interzicerea taierii padurilor si a prinderii vanatului in hotarele sale din Micesti, Drambar, Amosita, Stremt si Salda de Jos, langa Alba-lulia.

Documente de acest gen sunt destul de numeroase.

Este demn de remarcat ca nu numai lumea vegetala a padurii, ci si animalele de interes cinegetic din cuprinsul branistelor si lovistelor beneficiau de un anumit regim de ocrotire. Totodata, in afara de branisti si lovisti au existat si alte masuri care au contribuit la ocrotirea unor specii de animale.

Astfel, de exemplu, soimii erau ocrotiti in tot timpul anului pentru a putea fi capturati si folositi la vanatorile domnesti si boieresti. Cei ce prindeau soimi ori le distrugeau cuiburile erau aspru pedepsiti.

La 29 mai 1706 apare hotararea conventului de la Focsani - o reglementare asemanatoare regimului de ocrotire a branistelor prin care o comisie mixta, formata din munteni si moldoveni pentru rezolvarea unor pricini de hotar, stabilea ca muntenii sa nu mai treaca sa taie lemne din padurile moldovenilor, fara invoirea acestora.

Un pas inainte pe linia masurilor oficiale de ocrotire a naturii pe teritoriul nostru il constituie primele incercari de reglementare a folosirii padurilor.

In Banat s-a constituit serviciul silvic regulat in 1739; in Transilvania, prima reglementare oficiala este data in anul 1781 in timpul imparatului losif al ll-lea.

Acestea sunt urmate de „Oranduiala de padure” pentru Bucovina, considerata primul Cod silvic romanesc, tiparit in 1786, in limbile romana si germana. Din cele 12 articole ale Codului se desprind idei moderne de ocrotire si amenajament silvic. Sunt prevazute norme de intretinere si taiere a padurilor, in asa fel incat sa permita regenerarea; conform codului, din padure nu are voie sa se taie decat atatia arbori cat puteau sa se refaca, „iar alminterele facand, apoi greseste impotriva randuielii si aduce pe urmatorii sau pe mostenitorii sai la lipsa de lemn”. De asemenea, se prevede si necesitatea formarii padurarilor, care sa aiba cunostinte de specialitate si se interzic greselile grave savarsite fata de padure, cum ar fi: incendierile, doborarea frunzei pentru animale, ruperea coajei sau greblatul muschilor de pe copaci, precum si pasunatul oilor si caprelor. Sunt date recomandari asupra taierii padurilor, a depozitarii si folosirii fructelor si semintelor, a intrebuintarii diferitelor esente de lemn, precum si pedepse pentru cei ce incalca oranduiala.

In Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792, intareste „anaforaua” pentru codru, dumbravi si lunci, urmata doi ani mai tarziu (1794) de o alta oranduiala, motivata de faptul ca „s-au taiat fara socoteala varf de paduri si codri, locurile ramanand campii goale” si deci trebuie „sa fie oprite de a nu se strica rau padurile si dumbravile supt nici un fel de nume”[3].

O astfel de reglementare pentru ocrotirea padurii este data si in Tara Romaneasca in anul 1793.

O caracteristica a acestor prime legiuiri consta in faptul ca ele reglementau dreptul de proprietate si de folosinta asupra padurilor, inclusiv fauna lor, si totodata dadeau unele recomandari silvice ca: stabilirea varstei optime pentru taiere, nevoia de a curata padurile, interzicerea pasunatului si, lucru foarte interesant, se faceau chiar propuneri pentru impaduriri in zonele lipsite de paduri.

b.  Perioada moderna

In primele decenii ale secolului al XlX-lea, desi apar noi coduri si legi, Condica lui Calimah, in Moldova, si Condica lui Caragea, in Tara Romaneasca, aplicate intre anii 1817 si 1832, ele nu cuprind dispozitii speciale cu privire la ocrotirea naturii si a vanatului.

Ca urmare a liberalizarii comertului in urma aplicarii Tratatului de la Adrianopol (1829), cultura cerealelor ia o mare dezvoltare, ceea ce determina cresterea suprafetelor agricole printr-o distrugere fara precedent a padurilor si o accelerata degradare a solurilor. In fata acestei situatii precare, generata de gresita intelegere a avantajelor comertului liber, anumiti oameni preocupati de viitorul bogatiilor tarii cer introducerea unor reglementari legale, care sa opreasca distrugerea padurilor. Astfel, in 1843 in Moldova si 1848 in Tara Romaneasca se introduc unele dispozitii care sa puna ordine in exploatarea padurilor ce apartineau bisericii si clerului, dispozitii care, desi nu au dus la rezultate notabile, au prefigurat legile ce se vor adopta in cea de a doua jumatate a secolului al XlX-lea, generate de noile conditii create prin formarea statului national si cucerirea independentei de stat a Romaniei.

In cadrul acestei intense activitati innoitoare, incepute inca inainte de obtinerea independentei tarii si care a determinat o accentuata dezvoltare a industriei, a comertului, a exploatarii bogatiilor solului si subsolului, sunt adoptate o serie de legi si regulamente pentru protectia padurilor, a faunei cinegetice, a solului, a apei si chiar o lege cu referire la organizarea teritoriului si sistematizarea localitatilor.

Dupa abrogarea Regulamentului organic se revine la vechiul regim de libertate a dreptului de vanatoare, care s-a mentinut pana la aparitia primei legi a vanatorii din 1872. Dar chiar si Codul penal roman promulgat la 30 octombrie 1864 si pus in aplicare la 1 mai 1865, cuprindea doua articole (art. 309 si 368 alin. 1 si 2), care prevedeau unele restrictii privind vanatoarea in parcuri inchise si otravirea pestilor in balti, elestee ori havuzuri si doua articole (358 si 360) care sanctionau incendierea padurilor si fanetelor. Aceste masuri au fost completate de unele prevederi ale Legii pentru politie rurala din decembrie 1868, care in articolul 102 a introdus, pentru prima data in Romania, oprirea vanatorii timp de patru luni pe an, interzicerea distrugerii cuiburilor si oualor pasarilor de interes cinegetic, precum si unele masuri de combatere a daunatorilor si bolilor la plante si animale.

In anul 1872 apare Legea despre vanatu, prin care se reglementeaza dreptul de vanatoare, introducand perioade de oprire a vanatului si, foarte important, chiar prohibitia totala a vanatorii pentru unele specii. De asemenea, legea mentiona ca vanatoarea se face numai cu pusca sau calare si prevedea sanctiuni pentru cei ce savarseau infractiuni.

Aceste legi se pare ca nu au fost respectate, de vreme ce Alexandru Odobescu, in 1874, nu stia nimic despre existenta lor, cand scria in Pseudokinegeticos ca „La noi pana acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici in alta obladuiere nu simte trebuinta de a se amesteca in traiul, mai mult sau mai putin tulburat al lighioanelor salbatice”[4]. In Istoria vanatoarei, Gheorghe Nedici, de asemenea, nu face nici o mentiune despre legea din 1872, indiferent daca ea s-a respectat sau nu.

In acelasi timp se intensifica preocuparea legiuitorului pentru sanatatea mediului inconjurator, combaterea poluarii produse de catre stabilimentele industriale si comerciale. Prin Regulamentul zahanalelor (abatoarelor) adoptat la 5 iunie 1868, sunt prevazute masuri de salubritate publica privind functionarea zahanalelor, astfel ca ele sa nu vicieze mediul inconjurator. La 17 iunie 1874 este adoptata Legea asupra serviciului sanitar care cuprinde norme ce trebuiau respectate de proprietarii stabilimentelor industriale pentru ca acestea sa nu afecteze mediul inconjurator si sa produca zgomot daunator sanatatii oamenilor si animalelor.

Progresul economic inregistrat dupa obtinerea independentei de stat, implicatiile acestui proces in echilibrele naturale au determinat elaborarea, in special in ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, a unei adevarate legislatii ecologice, la nivelul unui stat dezvoltat din punct de vedere economic si social.

Apare primul Cod silvic al Romaniei independente la 19 iunie 1881, care incearca o reglementare a regimului de exploatare a tuturor padurilor tarii in scopul asigurarii „pe tot locul unde natura terenului si a esentelor vor permite, lemnul pentru lucru si industrie reclamate de necesitatile generale ale tarii.” Pentru prima data este prevazuta de lege necesitatea igienizarii unor paduri indiferent de proprietar, in scopul antierozional, de fixare a solului si reglare a regimului apelor.

Masurile cu caracter antipoluant sunt completate cu prevederile din noua Lege sanitara din 1885. Pe baza ei, se elaboreaza si se adopta la 24 septembrie 1894, Regulamentul pentru industriile insalubre - o lege moderna si complexa pentru protectia mediului inconjurator.

Masuri antipoluante au fost stabilite si prin Regulamentul pentru consiliile de igiena si de salubritate publica aparut la 7 octombrie 1893, care cuprindea si reglementari referitoare la pozitia constructiilor si alinierea strazilor. Ele au fost completate prin Regulamentul pentru alinierea satelor si construirea locuintelor taranesti aparut la 14 iunie 1894, cu unele dispozitii privind organizarea teritoriului si sistematizarea satelor.

In anul 1899 (21 octombrie) apare si Regulamentul pentru masurile de aparare a sanatatii publice fata de exploatarile de petrol.

In vederea ocrotirii vegetatiei apar Conditiuni generale pentru exploatarea padurilor statului (11 iulie 1896) si Legea pentru crearea unui fond necesar padurilor, mentinerii coastelor si fixarii terenurilor pe mosiile statului (16 mai 1900) care cuprindeau reglementari importante referitoare la taierea rationala si reglementarea unor paduri rezervate.

c. Dezvoltarea legislatiei privind protectia mediului inconjurator dupa al doilea razboi mondial

Dupa al doilea razboi mondial, la 17 octombrie 1950 s-a elaborat o noua lege de ocrotire a naturii, prin Decretul nr. 237, completat cu un regulament de aplicare aprobat prin Hotararea Consiliului de Ministri nr. 518 din 1954. Ocrotirea naturii devine o problema de stat. S-a reorganizat Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii in cadrul Academiei[5].

Pe plan local, masurile de administrare a monumentelor naturii au fost date in competenta primariilor in perimetrul carora se aflau rezervatiile naturale.

Ulterior, in locul fostelor comisii regionale au fost infiintate subcomisii, pe langa filialele Academiei, in Cluj (1955), lasi (1956) si pe langa baza de cercetari stiintifice din Timisoara (1959). Pe langa aceste subcomisii au fost create Consiliile regionale de indrumare pentru ocrotirea naturii si conservarea genofondului Romaniei, avand menirea sa tina legatura permanenta intre Comisia pentru Ocrotire a Monumentelor Naturii si fostele comitete executive ale consiliilor populare si de a le ajuta sa-si desfasoare activitatea.

H.C.M. nr. 518/1954, imputernicea comitetele executive ale consiliilor populare judetene, ca la propunerea Comisiei pentru Monumentele Naturii, sa adopte masuri provizorii pentru ocrotirea faunei, florei, depozitelor fosiliere, pesterilor etc. aflate pe teritoriile propuse spre a dobandi calitatea de monument al naturii si sa previna executarea oricaror lucrari care ar putea prejudicia integritatea acestor obiective.

Ca urmare a activitatii Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, numarul rezervatiilor a crescut de la 36 si o suprafata de 15.000 ha in anul 1944, la 130 si o suprafata de 75.000 ha in anul 1965.

Apar si o serie de reglementari speciale cu privire la diferiti factori de mediu, ca, de exemplu, protectia resurselor de apa potabila (Decretul nr. 1058/1967), Legea privind gospodarirea apelor nr. 12/1972, Legea privind inspectia sanitara de stat (Decretul nr. 974/1965) s.a.

In perioada ce a urmat, exploatarea nemiloasa a resurselor solului, taierile masive de lemn din paduri au dus la scaderea ingrijoratoare a acestora, cu implicatii asupra florei si faunei, poluarea apei si aerului, introducerea unor tehnologii in industrie si agricultura defectuoase ecologic, urbanizarea si sistematizarea prost intelese cu urmari dintre cele mai grave pe plan economico-social, exodul rural, cresterea fortata a populatiei si odata cu aceasta a cerintelor de hrana si energie intrate in conflict cu resursele naturale, preocuparile pentru indicatorii economici imediati prin ignorarea situatiei resurselor de baza ale mediului pe care trebuie sa se sprijine orice economie, deteriorarea accentuata a conditiilor de viata si multe altele, au dus la declansarea si agravarea crizei ambientale. Criza de strategie a gandirii economice in special, a agravat conflictul dintre natura si om, pe de o parte, dintre prezent si viitor, pe de alta parte.

Desi pe plan legislativ, reglementarile juridice, precum si masurile organizatorice adoptate au creat cadrul juridic si institutional adecvat, aplicarea in fapt a masurilor de protectie a mediului inconjurator au ramas numai litera moarta a legii.

Dupa Conferinta Mondiala asupra mediului inconjurator, care a avut loc la Stockholm in 1972, la 20 iunie 1973 se da o noua Lege privind protectia mediului inconjurator[6], situand Romania printre primele tari din lume - care dispunea de o lege-cadru in acest domeniu, lege ce a fost intregita si completata cu alte reglementari sectoriale[7].

In conceptia legiuitorului roman, mediul inconjurator este constituit din „totalitatea factorilor naturali si ai celor creati prin activitati umane care, in stransa interactiune, influenteaza echilibrul ecologic, determina conditiile de viata pentru om si dezvoltarea societatii” (art. 5 din Legea nr. 9/1973 ).

Factorii naturali ai mediului supusi protectiei in conditiile legii sunt: aerul, apa, solul si subsolul, padurile si orice alta vegetatie terestra si acvatica, rezervatiile si monumentele naturii. In acelasi timp, legea prevede ca se supun protectiei asezarile omenesti si ceilalti factori creati prin activitati umane.

Constitutia adoptata in anul 1991 a stabilit obligatia statului de a asigura „refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic.” De asemenea, Constitutia a stabilit ca „dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului.”

La 29 decembrie 1995 s-a adoptat o noua Lege a protectiei mediului nr. 137, inlocuita la 22 decembrie 2005 de O.U.G. nr.195 la baza carora, in scopul asigurarii unei dezvoltari durabile stau urmatoarele principii si elemente strategice:

a) principiul precautiunii in luarea deciziei;

b) principiul prevenirii riscurilor ecologice si a producerii daunelor;

c) principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

d) principiul „poluatorul plateste”;

e) inlaturarea cu prioritate a poluantilor care pericliteaza nemijlocit si grav sanatatea oamenilor;

f) principiul prevenirii, reducerii si controlului integrat al poluarii prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitatile care pot produce poluari semnificative;

g) crearea sistemului national de monitorizare integrata a mediului;

h) utilizarea durabila;

i) mentinerea, ameliorarea calitatii mediului si reconstructia zonelor deteriorate;

j) crearea unui cadru de participare a organizatiilor neguvernamentale si a populatiei la elaborarea si aplicarea deciziilor;

k) dezvoltarea colaborarii internationale pentru asigurarea calitatii mediului (art. 3).

Legea protectiei mediului consacra si garanteaza dreptul fundamental al omului la un mediu sanatos; introduce sistemul de autorizare pentru activitatile potential periculoase pentru mediu; consacra principiul raspunderii obiective in materie de daune ecologice; reglementeaza o serie de mijloace stimulative pentru ocrotirea naturii; asigura participarea publicului la luarea si aplicarea deciziilor de mediu; prevede obligatiile si raspunderile ce revin autoritatilor administratiei publice centrale si locale in domeniul protectiei mediului s.a. reprezentand un real progres in reglementarea raporturilor sociale de mediu, dar nu si suficient avand in vedere celeritatea schimbarilor ce se produc in starea si calitatea mediului si solutiile complexe ce se impun a fi luate pentru ameliorarea, refacerea si dezvoltarea durabila a acestuia.

O.U.G. nr.195/2005 este completata de o serie de reglementari sectoriale, cum sunt: Codul silvic, aprobat prin Legea nr. 26/1996, actualizata, Legea apelor nr. 107/1996, actualizata, Legea privind desfasurarea activitatilor nucleare nr. 111/1996, republicata si actualizata, Legea fondului cinegetic si a protectiei vanatului nr. 103/1996, republicata si actualizata, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 243/2000 privind protectia atmosferei, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice, Legea nr. 192/2001 privind resursele acvatice vii, pescuitul si acvacultura s.a.

In anul 1991, s-a infiintat ca autoritate publica centrala (prin H.G. nr. 264) Ministerul Mediului, in prezent Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor.

Avand in vedere proportiile ingrijoratoare ale poluarii mediului, in ansamblul componentelor sale, in Romania, ocrotirea si ameliorarea acestuia este conditia sine qua non pentru ridicarea calitatii vietii oamenilor si asigurarea conditiilor optime de trai pentru generatiile viitoare.