Relatia om-mediul inconjurator

Relatia om-mediul inconjurator

1. Concept, semnificatii, teorii filosofice

Relatia dintre om si mediul inconjurator a fost abordata in filosofie, teorie politica, sociologie, dar nu si in drept. In drept, relatia om - mediu inconjurator este cuprinsa in categoria relatiilor sociale, interumana, care pot fi reglementate, generand raporturi juridice care includ drepturi si obligatii cu privire la mediul inconjurator si protectia acestuia.

In continuare, vom face o scurta trecere in revista a principalelor teorii filosofice care abordeaza relatia om-natura

1. a. Teorii filosofice fundamentate pe unitatea dintre om si natura

In "gandirea primitiva" (daca i se poate spune asa, intrucat atitudinea omului primitiv fata de natura nu era nici pe departe rationala), nu exista nici o contradictie intre om si natura, ci, dimpotriva, o unitate a celor doua elemente. In aceasta conceptie, omul, plantele si animalele au o viata comuna, fiind interdependente. Aceasta idee s-a mentinut si in marile civilizatii din Orientul Indepartat.

Astfel, in conceptia hindusa se considera ca lumea poseda un suflet, care este principiul si motorul Universului, si are la baza unitatea spirituala dintre om, animale si plante. Venerarea naturii determina interzicerea oricarei imixtiuni a omului in procesele biologice, mergandu-se pana la pasivitate si chiar la autodistrugerea omului.

Si in conceptiile filosofice chineze, omul este considerat ca parte a naturii si legat biologic si spiritual de cer si pamant.

Filosofia antica japoneza considera omul ca o opera de arta creata de natura, motiv pentru care el este obligat sa o conserve. In lipsa naturii, frumusetea umana s-ar risipi ca si fantomele mortilor.

In Grecia antica, la inceput s-a acordat o atentie mai mare naturii, omul fiind plasat in mijlocul acesteia, iar mai tarziu sufletului uman.

Platon insa concepe natura ca un sistem armonios. Lipsa armoniei genereaza suferinte atat pentru om, cat si pentru natura. In acest sens, Platon "deplange" involutia solului de la fertilitate la ceea ce a ramas din el in urma defrisarilor, "un trup scheletic si ros de boala".

Filosoful placerii, Epicur (sfarsitul sec. IV i.e.n.), arata ca omul nu trebuie sa violeze natura, ci sa o asculte, pentru ca natura se pastreaza prin "bine" si este distrusa prin "durere".

Aristotel, in Politica[1], sustine pentru prima data hegemonia omului fata de natura.

In urma a expansiunii, prin intermediul comertului si al colonizarii, vechii greci au intrat in contact cu lumea din jurul lor si implicit cu o diversitate de culturi. Incercand sa explice deosebirile de cultura pe care le observau in jurul lor, ei au considerat ca acestea sunt datorate mediului inconjurator, adica diferentierii habitatului geografic, a solului si a climei.

Printre operele colective ale scolii de medicina hipocratica, exista un tratat intitulat chiar "Inrauririle atmosferei, apei si asezarii", care dateaza din secolul al cincilea i.C. Acesta prezinta conceptia grecilor conforma careia Astfel, "fizionomiile omenesti pot fi clasificate in: tipul muntean de padure deasa si cursuri abundente de apa, tipul de sol sarac si fara apa; tipul de mlastina si pajiste; tipul de vale destelenita si bine udata. Locuitorii tinuturilor muntoase, stancoase, bine udate si la mari inaltimi, acolo unde exista o larga variatie climatica dupa anotimpuri, vor avea indeobste trupuri bine cioplite, potrivite pentru a da curaj si a-i face sa indure multe.

Locuitorii din vai nesanatoase, pline de mlastini, care sunt mai expusi la vanturi calde decat la vanturi reci si care beau apa nesanatoasa (statuta) vor avea trupul nu voinic si zvelt, ci gros si carnos, parul le va fi negru, iar tenul mai degraba inchis la culoare decat alb. Ei vor fi mai mult decat flegmatici. Curajul si rezistenta nu vor fi innascute firii lor cum era firii celorlalti, dar ar putea fi in stare sa si le dezvolte prin jocul eficient al institutiilor. locuitorii tinuturilor asezate la mari altitudini, bine udate si batute de vanturi, vor fi bine croiti si neindividualizati, cu un iz de lasitate si slabiciune in firea lor. In majoritatea cazurilor veti gasi ca trupul si caracterul omului se deosebeste in functie de natura tinuturilor".

1. b. Teorii filosofice care prezinta omul si natura ca doua forte antagonice

Marile civilizatii ale Orientului Apropiat prezinta o ruptura cu teoriile fundamentate pe unitatea dintre om si natura. Fiind creatia unei lumi a pastorului nomad, in continua cautare a hranei pentru animalele sale (in timp ce Orientul Indepartat era o lume agrara), acestea construiesc o filosofie in care unitatea omului cu natura este inlocuita de prezentarea omului si naturii ca doua forte antagoniste ale lumii. Pastorul din Orientul Apropiat este prieten cu natura doar daca aceasta ii ofera pasuni naturale bogate pentru turmele sale. Pentru ca acest fapt nu se putea intampla mereu, natura devenea, in mintea pastorului, dusmanul sau.

Numai natura "buna", creata de zeul binelui era iubita in Persia (sec. XI i.e.n.). Aceasta dragoste selectiva pentru natura a avut consecinte nefaste asupra naturii din Orientul Apropiat, deoarece doar o parte din universul biologic s-a bucurat de protectie, restul fiind lasat sa piara sau chiar distrus in mod constient. De exemplu lupul, nefiind util economiei pastorale, era considerat creatura raului, si, cu timpul, a disparut din zona. Tot astfel, padurile au fost distruse pentru a lasa loc pasunilor. In prezent, malurile Marii Mediterane si ale Marii Egee sunt sterpe si lipsite de paduri si, in mare parte, de alta vegetatie.

Filosofia islamului prezenta in Coran acorda omului puteri neingradite fata de natura si lume.

Aceeasi agresivitate a omului impotriva naturii o regasim si in Biblie (aceeasi civilizatie pastorala), care proclama dreptul omului de a subjuga si stapani intreaga natura. In Vechiul Testament (cartea intai a lui Moise - Geneza, cap. 1, versetul 28), se arata ca "Dumnezeu, dupa ce a facut barbatul si femeia, i-a binecuvantat si le-a zis: cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul si supuneti-l, si stapaniti peste pesti, mari, pasarile cerului si peste toate animalele, peste toate vietuitoarele ce se misca pe pamant si peste tot pamantul", iar la cap. 9, versetul 3, se arata: "Tot ce se misca si are viata, sa va slujeasca de hrana; toate acestea vi le dau, ca si iarba verde".

Aceste filosofii bazate pe pastorit si egoism, care favorizeaza protejare exagerata a omului in raport cu natura, au avut ca efect ruperea echilibrului natural si au dus, alaturi de alte cauze, la distrugerea, cu consecinte foarte grave, a naturii.

De-a lungul evolutiei civilizatiei europene, intalnim abordari diferite ale relatiei om-natura.

In timpul Imperiului Roman, poetul Lucretiu sustinea ca "tot ce exista este muritor, muritoare fiind si natura. Pamantul si-a trait veacul, este obosit si va muri"[3].

In Evul Mediu, Paulus scria, cu naivitate, ca pamantul si-a pierdut bogatia din cauza arsitei soarelui. In aceasta perioada degradarea naturii s-a accentuat prin realizarea de mari defrisari in spatiul atlantic (Franta, Olanda, Anglia, Germania). Exista insa si voci izolate care exprima grija fata de natura. Dintre acestea, il amintim pe calugarul italian Francesco D'Assisi, un precursor al ecologistilor, care vorbea, inca in 1200, despre iubirea fata de natura.

La polul opus, Calvin sustinea, trei secole mai tarziu, ca omul a fost predestinat de Dumnezeu pentru a stapani pamantul, iar toata creatia lumii este o dovada in acest sens.

Aparitia primelor semne ale capitalismului a dus si la aparitia rationalismului, in care ideea platonica a armoniei dintre om si natura este inlocuita cu imaginea unui om activ, care guverneaza si foloseste natura ca proprietar, dupa bunul sau plac. Francis Bacon propovaduia cunoasterea legilor obiective ale naturii deoarece cunoasterea era egala cu puterea si astfel se realiza "omul stapan al naturii"[4].

Scopul principal devine obtinerea profitului, cu orice pret, chiar in detrimentul vietii si sanatatii oamenilor, plantelor si animalelor, ceea ce l-a determinat pe Thomas Hobbes sa constate ca goana dupa profit nu cunoaste limite si sa readuca in actualitate teza lui Plaut "Homo homini lupus".

Desi nu a manifestat o prea mare pretuire pentru natura, Hegel a sustinut ca "natura este o materializare a ideii absolute, iar omul, daca a inteles necesitatea, poate stapanii natura, dar nu intr-un mod absolut, inconstient".

La randul lor, Marx si Engels au atras atentia asupra rolului factorului natural in transformarea si in conditionarea actiunii de obtinere a diferitelor bunuri/utilitati. Marx a accentuat chiar faptul ca "in procesul de productie si reproductie omul nu poate sa actioneze decat asa cum actioneaza natura insasi, adica sa schimbe numai formele substantelor. In insasi aceasta munca transformatoare el se sprijina, in permanenta, pe fortele naturii."

Deci lesne se poate constata adevarul, si anume ca natura este indispensabila vietii biologice si economice a omului, ea este izvorul bogatiilor de orice fel, dar numai prin actiunea oamenilor. Pe parcursul timpului s-a constatat un anumit consens in conceptele morale si juridice pentru a apara cele mai importante valori naturale: viata si sanatatea pe pamant, onoare si demnitatea fiintei umane, libertatea si egalitatea de tratament convingerea generala ca nimeni nu este indreptatit juridic si moral da adopte masuri prin care sa puna in pericol sanatatea si viata pe pamant.

De aceea, in epoca noastra, in fata crizei ecologice, se manifesta o tendinta umanista in legatura cu natura, care isi are sorgintea in conceptia hegeliana. Cautarile filosofice impun din ce in ce mai mult cerinta formularii unei noi etici a relatiei omului cu natura, coerenta, activa, pe baza unui interes real si acut al acestuia pentru conservarea si ameliorarea naturii, cu alte cuvinte noi moravuri pentru folosirea rationala a naturii prin cultivarea sentimentului responsabilitatii fata de potentialul si dezvoltarea mediului.

Mediul si democratia

Fenomenele legate de mediu au un caracter global. La producerea poluarii contribuie, intr-o masura mai mare sau mai mica, toate natiunile lumii, toti oamenii si, in consecinta, solutionarea corespunzatoare a problemelor de mediu nu se poate realiza decat prin interventia energica a tuturor, indiferent de credintele si mentalitatile lor culturale. Punand in centrul sau drepturile generatiilor viitoare la un mediu acceptabil, ecologismul, ideile sale, exprima intr-un fel dreptul la viata al fiecarei fiinte umane si reprezinta o victorie a speciei asupra individului.

Dar, in actuala stare a civilizatiei umane, se pare ca suntem incapabili sa suportam masurile de austeritate si disciplina colectiva.

Astfel ca, cel putin teoretic, instinctul nostru de supravietuire reclama necesitatea luarii unor masuri dictate de sentimentul colectiv al urgentei. In numele acestei idei s-ar putea cere, de pilda, impunerea pentru popoare si indivizi a unei discipline imposibil de a fi autoimpusa, de exemplu a copilului unic - "statul planetar", reducerea cu 50% a traficului auto, declansarea "starii de urgenta ecologica" etc. In astfel de conditii s-ar pune problema alegerii intre respectarea drepturilor omului ca ideal democratic absolut si supravietuirea speciei ca o situatie limita. Nu este exclus ca o astfel de optiune sa poata obtine o puternica adeziune a majoritatii populatiei chiar in statele democratice (de ex. cazul opiniei publice socate de o catastrofa brutala, cum ar fi schimbarile climatice generate de o explozie nucleara). Oricum, trebuie sa pastram sansele de supravietuire ale democratiei (sunt situatii ipotetice). Nu trebuie sa exageram opozitia dintre democratie si ecologie, ci sa promovam elementele care le unesc. (avand in vedere pericolul globalizarii). Tocmai de aceea trebuie sa respingem si teoriile extremiste.

Atat teoria rasiala cat si teoria mediului inconjurator incearca sa explice diversitatea observata in comportamentul psihic (intelectual si spiritual) si in realizarile obtinute de diferite parti ale omenirii, pornind de la presupunerea ca aceasta diversitate de natura psihica ar fi corelata in mod stabil si permanent, dupa schema cauza-efect, cu anumite elemente din domeniul non-psihic al naturii, elemente observate in diversitatea lor. Teoria rasiala gaseste cauza diferentierilor in diversitatea trupului omenesc. Teoria mediului inconjurator o gaseste in conditiile deosebite d.p.d.v. climatic si geografic in care traiesc diferitele societati. Esenta ambelor teorii consta in corelatia dintre doua grupe de variabile, respectiv in primul caz variabilele sunt caracterul si fizicul, iar in al doilea caz, caracterul si mediul inconjurator. Dar ar trebui sa se demonstreze ca aceasta corelatie este stabila si permanenta, inainte de a se elabora teorii bazate pe ea. In urma studiilor efectuate, s-a constatat ca teoria rasei nu este valabila. Teoria mediului inconjurator, desi mai putin irationala, nu rezista nici ea confruntarii cu realitatea.

Comparand stepa euroasiatica, aceea mare intindere de pamant din care grecilor le era cunoscut numai coltul sud-vestic, cu stepa afroasiatica, care cuprinde Arabia si Africa de Nord constatam ca similitudinea geografica dintre stepele amintite nu isi gaseste paralela in similitudini corespunzatoare ale comportamentului societatilor omenesti care s-au dezvoltat in aceste doua regiuni, desi amandoua au generat acelasi tip de societate, cel nomad.

Nomadismul ambelor regiuni infatiseaza tocmai acele asemanari si deosebiri, in ce priveste speciile de animale domestice. Dar, daca extindem investigatiile, corelatia se intrerupe deoarece gasim si alte tinuturi ale lumii care infatiseaza conditii fizice prielnice pentru o societate nomada (ex. preriile din America de Nord, popasurile din Argentina, pustiurile ierboase ale Australiei) care n-au dat nastere unor societati nomade proprii. Potentialitatile lor nu pot fi luate in calcul, deoarece au fost puse in valoare numai in epoca noastra, prin stradania societatii occidentale. Posibilitatile oferite de stepele americane si australiene trebuie sa fi fost mari, intr-adevar, de vreme ce s-au dovedit destoinice sa transforme in nomazi - fie si numai pentru o generatie - pe pionierii unei societati lipsite de traditii nomade, intrucat traise din agricultura si din manufacturi, chiar de la aparitia ei. Aceasta este cu atat mai memorabil cu cat popoarele de care s-au izbit acolo cei dintai exploatatori occidentali nu fusesera niciodata stimulate de mediul lor inconjurator catre nomadism si nu gasisera mai buna intrebuintare pentru aceste adevarate paradisuri ale nomazilor decat aceea de terenuri de vanatoare. Daca punem acum la incercare teoria mediului printr-o cercetare a tinuturilor care prezinta asemanari cu valea Nilului, vom ajunge la acelasi rezultat. Valea Nilului este ca sa spunem asa, o adevarata desfatare in intregul peisaj al stepei afroasiatice. Egiptul are aceeasi clima uscata ca si intreaga regiune care il inconjoara, dar are un avantaj exceptional - beneficiaza necontenit de apa si de aluviuni pe care le capata de la uriasul fluviu ce isi afla izvoarele dincolo de marginea stepei, intr-un tinut care cunoaste ploi abundente. Intemeietorii civilizatiei egiptene s-au folosit de aceste avantaje pentru a construi o societate in contrast izbitor cu nomadismul care o inconjura pe toate partile. Nilul a fost elementul ei pozitiv?! Teoria poate fi testata intr-o regiune invecinata cu Egiptul, in care se intalnesc toate conditiile geografice asemanatoare. Este vorba de valea inferioara a Eufratului si a Tigrului. Vom gasi aici deopotriva conditii fizice similare si o societate asemanatoare, societatea sumeriana. Dar teoria nu mai sta in picioare in valea Iordanului care n-a fost niciodata leaganul unei civilizatii. Aceeasi constatare o putem face si in cazul vailor Rio Grande si Colorado din Statele Unite. Mainile colonistului european, echipat cu uneltele pe care le-a adus cu sine de pe celalalt tarm al Atlanticului, au faurit pe aceste maluri americane minunile pe care Nilul si Eufratul le-au ingaduit inginerilor egipteni si sumerieni. Dar aceasta iscusinta fermecata n-a fost niciodata soptita de valurile fluviilor Colorado sau Rio Grande locuitorilor bastinasi de pe malurile lor. Locuitori care nu puteau sa priceapa ce trebuie sa faca, fiindca nu avusesera pilda altora mai invatati.

Civilizatia andina a venit pe lume intr-un podis inalt si realizarile ei se afla intr-un contrast caracteristic cu salbaticia ascunsa in padurile Amazonului situat la poalele podisului. Dar platourile inalte din Africa rasariteana, situate la aceeasi altitudine, care marginesc padurile bazinului fluviului Congo, nu s-au dovedit destoinice sa dea nastere unei societati "civilizate".

Civilizatia sinica este infatisata ca un produs al Fluviului Galben. Dar valea Dunarii, care ofera aproape aceleasi conditii privind clima, solul, campia si muntele n-a izbutit sa dea nastere unei civilizatii similare.

Nici rasa, nici mediul inconjurator nu par a fi in stare sa ne ingaduie sa raspundem la intrebarea de ce civilizatiile s-au dezvoltat numai in anumite regiuni specifice si la anumite date caracteristice. Trebuie sa urmam, prin urmare, sfatul lui Platon si sa ne inchidem, pentru o clipa, ochii la formulele stiintei si sa ne deschidem urechile pentru soaptele mitologiei. Este limpede ca daca geneza civilizatiilor nu este urmarea unor factori biologici sau a mediului inconjurator, actionand fiecare separat, ea trebuie sa fie rezultatul unei anumite combinari a actiunilor reciproce ale acestor doi factori. Cu alte cuvinte, factorul pe care ne straduim sa-l identificam nu este un fenomen simplu, ci multiplu; nu o entitate, ci o relatie. Avem de ales intre a concepe aceasta relatie fie ca o interactiune intre doua forte materiale, fie ca o intalnire intre doua personificari supraomenesti.

"Mediul inconjurator nu constituie cauza unica a fauririi unei culturi. El este fara indoiala, factorul individual cel mai pregnant dar mai exista un factor cu neputinta de determinat, care poate fi insemnat prin X, valenta necunoscuta, dupa toate posibilitatile de natura psihica. daca nu X este factorul cel mai pregnant in aceasta prezenta, el ramane fara indoiala factorul cel mai legat de soarta culturii".[6]

3. Mediul si politica

dreptul mediului nu ar fi decat expresia formalizata a unei noi politici, aplicata incepand cu anii '60;

dreptul mediului este un important instrument de formulare si realizare a politicilor de mediu, iar miscarea ecologista joaca un rol deosebit in influentarea si determinarea procesului legislativ in materie;

in conditiile actuale interactiunea dintre politica si ecologie este atat de stransa, incat orice decizie mai importanta are repercusiuni, intr-o masura mai mare sau mai mica, asupra functionarii diferitelor ecosisteme. Reciproc, fiecare structura ecologica influenteaza statutul indivizilor si al gruparilor sociale;

actiunea politica in materie s-a exprimat prin strategii, programe si planuri. De exemplu, in fosta Lege a mediului, nr. 137/1995, ca si in Ordonanta Guvernului nr. 195/2005, se vorbeste de "strategia nationala de mediu pentru dezvoltare durabila", "strategii sectoriale si politica de mediu", "planificarea de mediu", adaptarea politicilor de mediu armonizate cu programele de dezvoltare" (art.4, lit. a) si "corelarea planificarii de mediu cu aceea de amenajare a teritoriului si urbanism" (art.4, lit. c);

declansate la inceputul anilor '60, ideile ecologiste au determinat o ideologie, o miscare sociala si politica (in primul rand impotriva riscurilor generate de energia nucleara) in plina criza energetica guvernele au anuntat programe nucleare - conflict nuclear;

asociatiile "societatii civile", fara a participa la lupta pentru cucerirea puterii politice, alaturi de miscarile pentru drepturile omului si pentru pace, au primit sprijin de la specialisti din institute de cercetari si chiar din aparatul de stat. O parte din aceste miscari s-au constituit in partide politice si au aparut cu un candidat "verde" (partidul verzilor - Germania, Anglia, federatia verzilor - Belgia, Franta). In Parlamentul de la Strasbourg, blocul ecologistilor numara 22 de deputati;

natura pura, rasa pura - propaga prioritatea naturii asupra omului; prioritatea omului asupra naturii.