Supraexploatarea resurselor - disparitati regionale

SUPRAEXPLOATAREA RESURSELOR - DISPARITATI REGIONALE

Exploatarea resurselor semnifica, in fapt, prelevarea de elemente materiale sau energetice din mediu in vederea valorificarii lor in procesele productive si nu numai. Desi sistemele vii, indiferent de nivelul lor de organizare, sunt conditionate de resursele materiale existente in mediu, putine se confrunta cu spectrul epuizarii acestora, intrucat se constituie intr-una din etapele unui transfer ciclic, bazat pe utilitatea oricaror materiale eliminate cel putin in raport cu o alta categorie de organisme. Deasemenea, supraconsumul, prin diminuarea accesibilitatii resursei va reduce efectivele pana la un nivel care asigura restabilirea unui nou echilibru. Sistemul economic nu se circumscrie insa acestui mecanism ancestral care s-a adaptata perfect la limitele impuse de ceea ce unii autori (Al. Rosu, K. Boulding, R. Barbault etc.) considera a fi o "corabie cosmica", respectiv o entitate limitata in plan material si spatial. Acest sistem poate secatui, intr-un rastimp foarte scurt materiile prime si resursele energetice ale unei zone, continent sau chiar a intregului glob.

Problema epuizarii resurselor, desi este semnalata inca din primele decenii ale secolului XX, devine de interes public numai dupa publicarea, in 1972, a raportului "Limitele cresterii", elaborat de un grup de specialisti in diferite discipline. Dincolo de inexactitatea datelor publicate, raportul evidentiaza existenta limitelor si suscita la abordarea dezvoltarilor viitoare dintr-o noua perspectiva.

Societatea industriala de consum a exploatat fara discernamant resursele minerale neregenerabile si usor accesibile. Ea a distrus intinse suprafete cu soluri fertile, a pus in pericol sau a distrus viata prin poluarea aerului si apei. In ecuatia resurselor pot fi identificate numeroase variabile care influenteaza nivelul presiunii exercitate de umanitate asupra fondului de resurse din mediu, printre care mentionam:

. factori de ordin demografic (numarul de locuitori, dinamica populatiei, nivelul educational etc.);

. factori naturali - climatici, fizico-geografici, geologici etc.;

. factori economici - evolutia cererii, pretul exploatarii, transportului etc.;

. factori tehnologici, care tin de posibilitatile tehnice de exploatare si verificare a diferitelor tipuri de resurse.

Echilibrul planetei, capacitatea sa de a-si reface resursele si de a mentine conditiile de viata, depinde de cresterea populatiei pe glob, precum si de intervalul de dezvoltare al diferitelor sale ansambluri.

Factorul de multiplicare, prin insasi existenta lui, mareste impactul omului asupra planetei si resurselor acesteia. Majoritatea problemelor de mediu, si aproape fiecare dificultate de ordin social si politic, sunt exacerbate si decurg din cresterea anarhica a populatiei umane.

S-a observat o incetinire a ratei natalitatii, dar viteza de crestere a efectivelor umane este actualmente la maximum. Au trebuit mai mult de 2 milioane de ani pentru ca populatia umana sa atinga un miliard de indivizi (inceputul sec. al XIX-lea). In 1930 s-a atins pragul de 2 miliarde, adica o dublare in aproximativ 130 de ani. In 1975 pragul de 4 miliarde a fost depasit, adica o dublare in 45 de ani. Urmatoarea dublare, adica depasirea pragului de 8 miliarde de locuitori, ar putea deveni efectiva in anii 2025, iar dupa ipoteza de baza a Natiunilor Unite, stabilizarea efectivelor nu se va produce inainte de jumatatea secolului 21, la nivel de 7 miliarde si jumatate.

Dar, dincolo de aceasta perspectiva globala, este esential sa sesizam disparitatile regionale pe care le disimuleaza. Acestea reprezinta, daca nu un motiv de ingrijorare, cel putin un motiv de reflexie. Intr-adevar, efectivele, rata de crestere anuala si timpul de dublare in ani, sunt foarte diferite in functie de regiunile considerate (tabelul nr.1).

In afara de contrastul general dintre tarile dezvoltate (din Europa, Statele Unite) si tarile in curs de dezvoltare (din Africa) se remarca o deosebire in functie de importanta regiunilor.

Rata de crestere medie actuala a umanitatii, adica 1,6%, acopera discrepante considerabile - intre valoarea de 2,9% semnalata in Africa (ceea ce corespunde la un timp de dublare a efectivelor de 24 ani) si cea de 0,2% in Europa (cu un timp de dublare de 82 de ani). Suprafata cultivata pe locuitor este minimala - (0,10 la 0,12 ha/locuitor) - in tari diverse din punct de vedere ecologic, cat si economic cum sunt Kenya, Indonezia, China sau ex-R.F.G. (comparativ cu 0,34 pentru Franta si 0,78 pentru Statele Unite). S-a constatat totusi ca in cvasi-totalitatea tarilor dezvoltate, populatia este stationara sau pe punctul de a ramane stationara, in timp ce la polul opus, majoritatea tarilor in curs de dezvoltare raman expuse unei cresteri demografice ingrijoratoare. Aceasta rezulta din faptul ca, daca rata de mortalitate a scazut spectaculos in tarile in curs de dezvoltare pana in punctul de a regasi exact ceea ce se observa la tarile dezvoltate, ratele de natalitate si-au pastrat, in cazul acestor tari, valori foarte ridicate.

Tabelul nr. 1 - Starea demografiei mondiale in 1993 si perspectivele pentru orizontul 2025

Sursa: Barbault, R. (1997), Ecologie generale. Structure et fonctionement de la biosphere, Masson, Paris, p.136

Evolutia demografica reprezinta insa numai un aspect al problemei. Singularizarea ei ar conduce la solutionarea problemelor de mediu la scara planetara printr-o crestere zero, atat pentru populatie, cat si pentru consumul de resurse - ceea ce-si pot permite tarile dezvoltate. Dar aceasta va face sa apese pe Lumea a Treia toata responsabilitatea dezechilibrelor care ameninta si toata dificultatea conservarii ecosferei. Nu este doar inacceptabil pentru tari care trebuie sa-si urmeze dezvoltarea, dar in egala masura este incorect pe plan ecologic si economic si, in final, periculos din punct de vedere geopolitic, tinand cont de spiritul de solidaritate planetara pe care-l promoveaza. Trebuie amintit faptul ca natiunile dezvoltate consuma o parte cu mult mai importanta din resursele mondiale decat tarile in curs de dezvoltare. Sa luam doua exemple, unul din agricultura si altul din domeniul industrial al activitatilor umane. Extinderea economiei de "crestere" este schimbarea cea mai importanta survenita in aceste ultime decenii in agricultura, in stransa legatura cu deturnarea unei parti crescande a productiei cerealiere in profitul alimentatiei animale (tabelul nr.2).

Regiuni Cereale consumate in % din consumul total

Statele Unite 70

CEE 57

Brazilia 55

Japonia 48

Tabelul nr. 2 - Consumul de cereale pentru furajarea animalelor in 1990

Sursa: Barbault, R. (1997), Ecologie generale. Structure et fonctionement de la biosphere, Masson, Paris

Aceasta permite unei paturi crescande de consumatori bogati sa manance regulat carne, dar la un cost ecologic crescut, platit de pamant: se estimeaza ca pentru Statele Unite erau necesare 6,9 kg cereale pentru a produce un kg de carne de porc; milioane de tone de deseuri de la cresterea animalelor pot polua rauri si panze freatice; volumul de apa necesar pentru a-i furniza unui american mediu carne, lapte si oua in fiecare zi este mai mare decat folosirea curenta a apei pe persoana (380 litri). Cresterile industriale implica o cerere masiva de energie, ceea ce conduce la disparitati in emisiile de CO2 provenind de la combustibilii fosili, cuantificate ca emisii totale, emisiile pe cap de locuitor sau rata de crestere a acestora. Astfel, sepoate observa ca emisiile de CO2 care provin de la exploatarea combustibililor fosili cresc mai mult in tarile in curs de dezvoltare decat in tarile puternic industrializate (tabelul nr.3).

Impactul asupra ecosferei a tarilor dezvoltate este cu mult mai evident decat cel al tarilor in curs de dezvoltare. Tarile dezvoltate trebuie astazi sa-si asume aceasta responsabilitate si vor trebui sa o suporte, sub o forma sau alta, cea mai mare parte a costurilor pe care le va antrena o administrare reala si globala a planetei.

Tabelul nr. 3 - Emisii de CO2 provenind din arderea combustibililor fosili in principalele tari, in 1994

Sursa: Brown, L. (1996), Starea lumii 1996, Ed. Tehnica, Bucuresti, p.136

Resursele de mediu semnifica o mare varietate de componente ale mediului, preluate direct sau transportate astfel incat sa satisfaca diverse categorii de cerinte umane, plecand de la cele de subzistenta (alimente, apa) si ajungand la cele generate de transformarea complexa a mediului de viata direct (resurse turistice).

Pentru a evidentia impactul antropic prin supraexploatarea unor resurse, ne vom referi, in continuare la urmatoarele categorii: solul, apa, combustibili fosili, depozitele minerale si potentialul turistic.

Solul nu constituie resursa in sine, neputand fi valorificat in mod direct. Reprezinta insa suportul ecologic al ecosistemelor naturale si antropice a caror functionalitate conditioneaza vital existenta umana. Astfel, solul reprezinta principalul mijloc de productie in agricultura, iar abundenta si calitatea plantelor superioare terestre influenteaza regimul de hrana, obtinerea unor materii prime (pentru produse manufacturate, constructie, medicamente etc.). De asemenea, sustine ecosisteme naturale extrem de importante pentru mentinerea calitatii factorilor de mediu, asigura refacerea calitatii apelor prin filtrare, neutralizeaza o parte din poluantii atmosferici si mentine stocul energetic intr-o forma stabila - humus.

In functie de modul de folosire, poate avea caracter epuizabil sau regenerabil. Astfel, odata distrus (prin poluarea puternica, decopertare, eroziune etc.) nu se reface, intrucat nu se pot reproduce conditiile si istoria formarii lui. Pe de alta parte, utilizarea rationala permite sporirea fertilitatii si, implicit a calitatii productiei obtinute. Un alt aspect al limitarii il reprezinta cel spatial, intrucat, datorita caracteristicilor sale suprafata terestra nu este in intregime acoperita de sol, si o proportie mult mai mica revine suprafetelor cultivabile.

Supraexploatarea solului este legata, in mare masura, de cresterea cererii de produse alimentare. Astfel, spatiul de hrana al planetei cuprinde terenurile agricole, respectiv terenurile arabile, fanetele, pasunile si plantatiile viti-pomicole. Suprafata acestora, precum si ponderea relativa reprezentata de fiecare a cunoscut variatii semnificative odata cu intensificarea presiunii prin cresterea populatiei. Pe ansamblul planetei, de exemplu, in perioada 1989- 1991, terenul agricol a crescut cu un ritm mediu de 1,8%, mai accentuat in America de Sud (12,7%), Oceania (9,9%) si Africa (5,0%). In acelasi interval, s-a restrans suprafata agricola in Europa, in medie cu 1,8%, in America Centrala si de Nord cu 0,7%, iar in Federatia Rusa cu 1%.

Aceasta dinamica nu evidentiaza si variatiile calitative, de altfel nu intotdeauna avantajoase, intrucat ponderea arabilului a crescut pe seama pasunilor, fanetelor, iar pe ansamblu, prin reducerea celei forestiere. Mai mult, fertilitatea naturala influenteaza semnificativ productia agricola. Astfel, unele soluri permit obtinerea de doua recolte, intr-un an, altele sunt cultivate o data la doi ani, iar altele isi pierd potentialul productiv dupa 4-5 ani (cum sunt, de exemplu, solurile lateritice).

Cresterea productiei agricole se poate realiza extensiv,prin extinderea suprafetei cultivate si intensiv, prin sporirea randamentului .

In primul caz, desi aprecierile F.A.O. arata ca la nivel planetar ar exista posibilitati de extindere a suprafetelor agricole cu circa 1 miliard de hectare, trebuie luate in considerare o serie de restrictii:

 fertilitatea -depinde de conditiile naturale de formare, iar imbunatatirea acestora, pe termen lung, este de multe ori limitata, cu atat mai mult cu cat terenurile agricole performante sunt adoptate conditiilor din zonele temperate, fiind ineficiente in cele tropicale si subtropicale, unde, de altfel, cresterea populatiei este cea mai intensa;

 ecologice - sunt legate de posibilele implicatii in "echilibrul ecosistemelor naturale, precum si de caracteristicile acestora. Astfel, mai mult de 5 milioane de mp din Africa ar putea fi transformate in pasuni, daca cercetarile vor permite distrugerea mustei tete sau imunizarea bovinelor fata de tripanozomiaza sau boala somnului provocata de aceasta" ;

 economice - avand in vedere necesitatea sporirii fertilitatii solului, regularizarii regimului hidric (irigatie sau drenaje) etc.

La acestea se adauga si cele de ordin politic si social, distributia acestor suprafete nefiind corelata intotdeauna cu zonele in care cresterea productiei este necesara.

Cresterea randamentului reprezinta o modalitate frecvent adoptata, mai ales in tarile dezvoltate conducand chiar la suprapoductiei (de exemplu, in Europa Occidentala). Principalele cai de intensificare sunt reprezentate de mecanizare, irigatii, fertilizare si combatere chimica, folosirea de soiuri si rase de mare productivitate. Prin aplicarea acestora, in cadrul tehnologiilor agricole moderne, a fost posibila solutionarea problemei alimentare in tarile dezvoltate. In acelasi timp, s-au inregistrat si cele mai grave efecte "secundare", intrucat nu s-au apreciat corect valentele ecologice ale solurilor, respectiv capacitatea lor de refacere.

Chiar si in conditiile cunoasterii acestor elemente,continua "risipa" vis-à-vis de aceasta resursa. Astfel, parte din solurile cele mai fertile sunt pierdute definitiv prin extinderea oraselor, cailor de comunicatii, platformelor industriale, deponiilor (materialelor rezultate din sapaturi) si haldelor (depozite de steril provenite din lucrarile miniere), precum si prin eroziunea solului - unul din cele mai vechi procese de degradare - , prin salinizarea si inmlastinirea secundara datorate aplicarii nerationale a irigatiei, contaminarea si intoxicarea solului cu agenti patogeni, metale grele, reziduuri de pesticide si alte substante chimice utilizate in agricultura si silvicultura, ca si prin diverse emisii provenite din industrie.

O alta resursa cruciala pentru agricultura, si nu numai, este apa. Un inventar sumar al resurselor de apa evidentiaza, in ciuda unei aparente abundente, o disponibilitate destul de redusa a acestora. Practic numai apele continentale (subterane si de suprafata) pot fi luate in considerare in evaluarea disponibilitatilor. Dincolo de degradarea lor calitativa, de altfel deloc de neglijat, prin poluare, resursele de apa suporta si o accentuata epuizare cantitativa. Modificarile climatice, urbanizarea, extinderea irigatiilor, sunt numai cativa din factorii care conduc spre epuizare. Adaugand la acestea disparitatile regionale, legate de distribuirea resurselor de apa, desi traim pe "Planeta albastra", aceasta poate deveni un factor restrictiv.

Tara - regiune Deficitul anual de apa

estimat (mld. m³ apa pe an)

India 104,0

China 30,0

SUA 13,6

Africa de Nord 10,0

Arabia Saudita 6,0

Total global minime 163,3

Sursa: Brown, L. (2000), Starea lumii 2000, Ed. Tehnica, Bucuresti, p.236

Tabelul nr. 4 - Deficiente de apa in principalele tari si regiuni la mijlocul anilor '90

Astfel, apa pentru irigatii este pompata din subteran mai repede decat poate natura sa refaca rezervele, ceea ce duce la scaderea continua a nivelului panzelor freatice. In timpul ultimelor decenii, intrucat numarul puturilor de extragere a apei a crescut exponential, epuizarea acviferelor s-a raspandit de la cazuri izolate la suprafete intinse. Sunt afectate partile nordice si centrale ale Chinei, NV si S Indiei, o mare parte din vestul S.U.A., Africa de Nord, Orientul Apropiat, Peninsula Arabica (tabelul nr.4)

Un exemplu elocvent de epuizare il reprezinta formatiunea geologica Oglala - unul din cele mai mari acvifere (panze freatice) ale lumii. Anual se preiau din acesta 12 miliarde m³ de apa, pentru a iriga 4,2 milioane hectare d teren agricol (cu circa un milion mai putin decat in 1978). Deficitul total a ajuns, pentru acest acvifer, la circa 325 miliarde m³.

Am subliniat rolul agriculturii in epuizarea acestei resurse, intrucat ea este pe de o parte cel mai mare consumator de apa (peste 52% din consumul total), iar pe de alta parte apa folosita nu se reintoarce direct, decat in proportie foarte mica, in circuitul hidrologic.Industria si consumul menajer afecteaza resursele de apa nu atat in plan cantitativ, cat in plan calitativ, impactul manifestandu-se ca o modificare a mediului de viata pentru organismele acvatice.

Resursele de energie.Progresul omenirii este asigurat de posibilitatea cresterii consumului energetic, de intensivizarea transferului de energie. Desi energia se prezinta sub multiple forme, putine pot fi valorificate in procesele productive. Acestea solicita concentrarea energiei, iar energia de diferite tipuri, desi abundenta, este puternic dispersata. Astfel se explica structura surselor de energie utilizate, in care combustibilii fosili, cu un grad ridicat de concentrare, reprezinta peste 90%.

Fig. 4. Productia de petrol in raport cu rezervele estimate

Petrolul, carbunele si gazele naturale sunt principalii furnizori de energie pentru societatea actuala. In acelasi timp, in ciuda eforturilor, din ce in ce mai ample, de investigare a noi zacaminte, precum si a progreselor tehnologice in exploatare, rezervele pentru acestea inregistreaza o continua scadere, paralel cu o continuitate a cresterii consumului. Situatia cea mai critica o inregistreaza petrolul. Astfel, la nivel global, peste 400 de miliarde de barili s-au consumat si rezervele estimate sunt in jur de 900 miliarde de barili. Cifrele insa nu reflecta acutizarea problemei. Practic, mai mult de jumatate din consum s-a realizat in ultimele doua decenii, iar tendinta este in continuare crescatoare, pe masura cetot mai multe tari avanseaza tehnologic (fig.4).

Sursa: Puiu, O (1996), Energia, prioritate de interes planetar, Ed. Independenta economica, Braila, p.17

Fig. 5, Repartitia rezervelor mondiale de petrol

Resursele de petrol ridica si numeroase probleme de ordin geopolitic. Din figurile 5 si 6 se observa repartitia diferentiata din punct de vedere geografic a principalelor rezerve si a marilor consumatori. Astfel, Europa Occidentala desi detine numai 1,7% din rezerva, contribuie la consumul acestora cu 16,8%, fiind, de altfel, si cea mai mare importatoare. Pe aceeasi scara de marime se inscrie si America de Nord, care se situeaza pe locul al doilea in randul importatorilor. Orientul Mijlociu si Apropiat este, in schimb, cea mai importanta zona de exploatare, realizand, in 1996, 51,2% din exportul mondial de petrol.

Aceasta diferentiere spatiala induce numeroase tensiuni, intrucat ea reflecta, in mare parte, si deosebirile in nivelul de dezvoltare economica. Astfel, in prima jumatate a anilor '70 se declanseaza criza energetica prin cresterea exploziva a pretului petrolului, fenomen cunoscut sub denumirea de "Primul Soc Petrolier". Desi pe termen scurt efectele economice sunt nefavorabile, pe termen lung contribuie la progresul politicilor si masurilor de conservare a energiei, la inlaturarea risipei si ineficientei energetice.

Fig. 6, Consumul mondial de petrol la nivelul anului 1995

Sursa: Bran, Florina, Simon, Tamara, Ioan, Ildiko (1996), Geografie economica mondiala, Ed. Economica, Bucuresti, p.36

O categorie aparte de resurse, dar a caror importanta este in continua crestere, o constituie resursele turistice sau potentialul turistic. Turismul, ca orice activitate umana, fara sa contina elemente intentionale, fiind un consumator de spatiu si resurse turistice, participa implicit la degradarea si poluarea mediului inconjurator si a potentialului turistic, fie prin presiunea directa a turistilor asupra peisajului, florei si faunei sau a altor obiective turistice pe care le poate deteriora partial sau total, fie prin conceptia gresita de valorificare a unor zone, puncte si obiective turistice.

Supraaglomerarea, generata de sezonalitatea activitatii turistice determina perturbarea proceselor naturale si degradarea peisajelor, distrugerea dotarilor si monumentelor de arta.

Cea mai grava forma de supraexploatare a resurselor turistice o constituie amenajarea turistica necorespunzatoare.[9] Aceasta se manifesta fie prin neconcordanta calitativa dintre resurse si dotari (de exemplu, dotarea la un nivel inferior de suport a unor zone turistice care dispun de resurse exceptionale, cum este cazul Romaniei),fie prin nerespectarea corelatiei logice cantitative dintre resurse si dotari.

Excesul de amenajare conduce la degradarea mediului ambiant si la scaderea atractiei zonei prin supradimensionarea factorului antropic,in detrimentul factorului natural,prin sufocarea acestuia.[10]

Turismul contemporan implica si un impact asupra valorilor culturale prin declinul traditiei, materialism, cresterea criminalitatii, conflicte sociale, aglomerari etc., fiind asociat chiar cu ideea de neocolonialism.[11]

Crearea de cai de acces care pot suporta circulatie turistica ridicata, chiar si in lipsa altor amenajari, poate conduce la deteriorarea peisajului, la perturbarea ecosistemelor. Astfel, soseaua transfagarasana a distrus valea glaciara Balea, care a fost initial declarata rezervatie geologica si biogeografica.[12]

Desi motivatia investitiei este legata de sistemul politic care a permis manifestarea si infaptuirea dorintelor individuale la o asemenea scara, resursele naturale suporta presiunea unei circulatii turistice mai intense care contribuie la degradarea lor. In aceeasi ordine de idei, pot fi semnalate si cazuri in care amenajarea are la baza motivatii economice fara a fi corelate cu capacitatea de suport a ecosistemelor naturale. Astfel, telefericul reprezinta o alta modalitate de intensificare a circulatiei turistice, deservind mii de utilizatori intr-o regiune de obicei fragila. De asemenea, peisajul cu stalpi care invadeaza versantii si platoul Bucegilor, aducand mii de turisti care, pe pantele mari, transforma potecile in ravene si albii torentiale, ducand la o grava mutilare a peisajului.