excedentul brut

al exploatarii;

	Secventa 1 - Masurarea trezoreriei de exploatare Nevoia de finantare a ciclului de exploatare - variatia stocurilor - variatia creditelor comerciale + variatia datoriilor de exploatare Secventa 2 - Masurarea autofinantarii cresterii interne Investitii in imobilizari corporale si necorporale

Excedentul brut al exploatarii

A doua parte

cuprinde fluxurile

de investitii

strategice

si de exploatare

Formarea soldului financiar Resurse de finantare + Datorii financiare noi Nevoi financiare - Rambursari de datorii financiare - Cheltuieli financiare - Impozit

A treia parte

	Variatia datoriei financiare

evidentiaza

variatiile nete

ale indatorarii

si ale fluxurilor

operatiilor de

SOLD BANCAR

repartitie

(cheltuieli

financiare,

impozit);

SOLD DE GESTIUNE - Dividende + Cresterea capitalului propriu + Venituri financiare +/- Rezultat cesiune active imobilizate +/- Elemente extraordinare VARIATIA DISPONIBILULUI

A patra parte

evidentiaza celelalte fluxuri

financiare referitoare la operatiile

de finantare (capitalurile proprii),

la cele de repartitie (dividende),

cele in afara exploatarii sau

extraordinare. Aceste fluxuri

financiare formeaza un ansamblu

eterogen, tratarea la sfarsitul

tabloului justificandu-se prin

considerarea lor ca neesentiale pentru analiza

Constructia indicatorilor de apreciere a echilibrului financiar

bazat pe relatia rentabilitate - crestere

Acest format permite o evidentiere distincta a fluxurilor economice generatoare de performante economice (excedentul brut al exploatarii) de fluxurile financiare, care influenteaza rentabilitatea financiara prin efectul de parghie financiara. O exceptie de la regula separarii fluxurilor economice de cele financiare o reprezinta incadrarea fluxurilor aferente cesiunii imobilizarilor corporale. Aceasta structurare a fluxurilor are la baza rationamentul conform caruia mentinerea si cresterea activitatii sunt finantate cu prioritate din excedentul brut al exploatarii, finantarea externa avand un rol marginal in sustinerea cresterii. Astfel, indatorarea si capitalurile proprii se evidentiaza distinct, in ordinea prioritara considerata in acest demers pentru asigurarea echilibrului financiar. Includerea cresterii de capital in alte fluxuri financiare cu caracter exceptional are la baza, in opinia lui G.de Murard, rationamentul potrivit caruia fondurile proprii reale ale intreprinderii cresc pe seama autofinantarii, capacitatea de indatorare fiind proportionala cu aceasta, toata cresterea intreprinderii fiind subordonata rentabilitatii.

Divergentele dintre constructia functionala si cea a tabourilor fluxurilor financiare plurianuale

Aprecierea modului de realizare a echilibrului financiar in aceasta viziune se realizeaza pe baza a trei indicatori ( solduri):

soldul fluxurilor operatiunilor de exploatare (soldul economic);

soldul financiar;

sodul de gestiune, ca sinteza a primilor doi.

1.Soldurile fluxurilor operatiilor de exploatare

Principalii indicatori de evaluare a activitatii de exploatare sunt: valoarea adaugata, excedentul brut al exploatarii, excedentul de trezorerie al exploatarii si disponibilul dupa finantarea cresterii interne.

Valoarea adaugata

Dezvoltarea acestui model de analiza a echilibrului financiar pe baza valorii adaugate impune o introspectie atenta a tuturor aspectelor legate de acest indicator.

Desfasurarea activitatii unei intreprinderi presupune fluxuri concretizate in intrari de resurse financiare, materiale si umane si in iesiri sub forma unor remunerari ale tuturor celor implicati, direct si/sau indirect in acest proces. Marimea acestor fluxuri depinde de eficienta deciziei de investire in potentialul tehnic, componenta a strategiei intreprinderii, care implica si o anumita recurenta a proceselor de aprovizionare-productie-desfacere, de politica comerciala, de cea de marketing a intreprinderii etc.

Valoarea adaugata este un concept cheie al analizei economice, financiare si sociale a intreprinderii. Acest indicator reprezinta aportul specific al intreprinderii in productia si comercializarea de bunuri si servicii obtinut prin utilizarea resurselor sale tehnice, umane si financiare in cadrul unei infrastructuri generale asigurate de stat.

In activitatea practica, analiza valorii adaugate este deosebit de importanta pentru structurile decizionale atat de la nivel microeconomic cat si macroeconomic.

Masura a bogatiei create de intreprindere, acest indicator serveste la aprecierea dimensiunii si structurii productiei, a performantelor intreprinderii, a eficientei consumurilor intermediare. Totodata, valoarea adaugata, ca rezultanta a combinatiei factorilor de productie, reprezinta sursa acumularilor care permit remunerarea participantilor directi si indirecti la activitatea economica a intreprinderii, constituind sursa de remunerare si determinare comportamentala a acestora, asigurand mentinerea pe piata.

Acest indicator sintetizat in contabilitatea nationala, permite masurarea contributiei intreprinderii la formarea produsului intern brut.

Valoarea adaugata se poate determina pe baza urmatoarelor metode:

a)      metoda sintetica

Potrivit acestei metode, valoarea adaugata se calculeaza ca diferenta intre productia exercitiului (Qe) si consumurile provenite de la terti (M).

unde:

= productia exercitiului, respectiv productia vanduta (), variatia stocurilor () si productia imobilizata ()

= consumuri intermediare de la terti. In categoria consumurilor intermediare sunt incluse: cheltuieli cu materii prime, alte cheltuieli materiale, cheltuieli cu energia si apa, cheltuieli cu prestatii externe (cheltuieli de protocol, reclama, cheltuieli postale si de telecomunicatii, cheltuieli cu comisioanele bancare, alte cheltuieli cu prestatiile externe). Informatii cu privire la consumurile intermediare sunt regasite in "Contul de profit si pierdere", in componenta cheltuielilor de exploatare sau in balanta de verificare, in rulajele conturilor 601 - 628 (exclusiv rulajul contului 621 - "cheltuieli cu colaboratorii", cu care se corecteaza cheltuielile de personal

In conditiile in care societatea desfasoara si activitati de comert, valoarea adaugata globala se determina tinand cont si de marja comerciala (Mc), ca expresie a rentabilitatii absolute generate de aceasta activitate.

unde:

= cifra de afaceri din vanzari de marfuri (rulajul contului 707 "Venituri din vanzari de marfuri" sau componenta corespunzatoare a cifrei de afaceri nete din contul de profit si pierdere);

= costul marfurilor vandute (rulajul contului 607 "Cheltuieli privind marfurile" sau "Costul marfurilor vandute" prezentat drept componenta a cheltuielilor de exploatare in cadrul contul de profit si pierdere);

MC = marja comerciala.

b) metoda aditiva

Potrivit acestei metode, valoarea adaugata se calculeaza prin insumarea remuneratiilor factorilor care contribuie direct si/sau indirect la obtinerea sa: cheltuieli cu personalul, ajustari a valorii activelor imobilizate corporale si necorporale, cheltuieli financiare, impozite, taxe si varsaminte asimilate si rezultatul. Sporirea eficientei activitatii presupune cresterea ponderii elementelor de profit in defavoarea celor de cheltuieli in cadrul valorii adaugate .

Utilitatea practica a acestei abordari consta in identificarea remunerarii factorilor generatori de valoare adaugata si corelarea acestora cu alti indicatori de eficienta in vederea identificarii rezervelor de sporire a acesteia.

Analiza dinamicii valorii adaugate.

Aprecierea evolutiei dimensiunii activitatii de productie si comercializare presupune analiza dinamicii valorii adaugate. Majorarea volumului de activitate, in anumite conditii organizationale si functionale, poate genera un plus de valoare, a carei evaluare in timp presupune, de asemenea, recurgerea la analiza dinamicii acestui indicator. O rata des uzitata in analiza dinamicii valorii adaugate este rata de crestere.

Rata de crestere a intreprinderii = ΔVA/VA0

Metoda ratelor in analiza valorii adaugate

Utilizarea metodei ratelor in analiza valorii adaugate vizeaza aspecte complexe. Principalele rate calculate sunt:

a) ratele de structura sau ratele de remunerare ale valorii adaugate - reprezinta ponderea fiecarui element component, stabilit in demersul analitic de determinare a valorii adaugate, in total. Ca urmare, aceasta abordare are la baza utilizarea metodei analitice de calcul al valorii adaugate.

In componenta valorii adaugate se disting doua categorii de elemente: prima categorie cuprinde elemente de natura cheltuielilor iar a doua categorie cuprinde rezultatul exploatarii corectat. Situatia intreprinderii este considerata normala atunci cand ponderea elementelor de natura cheltuielilor se reduce si creste ponderea rezultatului exploatarii, ca urmare a unei dinamici a valorii adaugate superioare celei a elementelor de natura cheltuielilor, asigurandu-se astfel cresterea eficientei acestor cheltuieli.

Analiza structurala a valorii adaugate evidentiaza contributia fiecarui element component la formarea si modificarea valorii adaugate, precum si modul de remunerare a acestora. In acest sens, se compara dinamica elementelor componente cu cea inregistrata de valoarea adaugata.

Evolutia ponderilor diferitelor elemente evidentiaza aspecte ale eficacitatii gestiunii intreprinderii.

q       Studiul ratei de remunerare a personalului trebuie corelat cu marimea va-lorii adaugate pe salariat, ca forma de exprimare a productivitatii muncii; eficacitatea se poate explica prin adaptibilitatea factorului de munca la factorul capital, prin calificarea personalului, prin utilizarea intensiva a imobilizarilor, fapt relevat de relatia:

unde:

Ai = valoarea medie a activelor imobilizate

Ns = numarul mediu de salariati

q       Remunerarea factorului tehnic, apreciata pe baza raportarii amortizarii si repartizarilor din

profit aferente la valoarea adaugata, evidentiaza valoarea si structura activelor imobilizate. Adaptarea intreprinderii la mutatiile tehnice si tehnologice poate explica pe de-o parte realizarea unei economii relative de personal, justificata de cresterea productivitatii iar, pe de-alta parte, o majorare a cheltuielilor cu amortizarea, ca expresie a recuperarii treptate a eforturilor investitionale facute.

Marimea abaterilor reconstructiei capitalului poate evidentia caracterul politicii investitionale: de mentinere sau de crestere.

Aprecierea remunerarii factorului tehnic presupune corelarea cu indicatorii de eficienta a imobilizarilior, ceea ce releva aspecte legate de gradul de utilizare a capacitatii de productie.

q       Remunerarea resurselor imprumutate, apreciata de baza raportului intre cheltuielile

financiare si valoarea adaugata, releva atat aspectele de ordin intern, legate de gestiunea intreprinderii, cat si de ordin macroeconomic, legate de politica monetara, inflatie etc. Pentru evaluarea remunerarii resurselor proprii pe seama valorii adaugate, se are in vedere efectul de parghie financiara si necesitatea justificarii asumarii riscului (de exploatare, financiar, de insolvabilitate) de catre investitor. Reducerea ponderii remunerarii capitalului imprumutat in conditiile majorarii rezultatului reflecta cresterea capacitatii de autofinantare a intreprinderii, precum si revigorarea capacitatii de indatorare la termen. 

b) rata medie a valorii adaugate aferente cifrei de afaceri/productiei exercitiului

Evidentiind interactiunea dintre mediul economico-social si structura organizatorica, acest indicator permite judecarea gradului de integrare pe verticala a intreprinderilor cu activitate de productie si comercializare (in cazul compararii cu cifra de afaceri) sau de productie (in cazul compararii cu productia exercitiului):

R_VA = VA x 100 / CA(Qex)

Cu cat valoarea acestui raport este mai apropiata de 1, cu atat mai mult intreprinderea este integrata vertical, cu atat gradul de valorificare a resurselor tehnice, umane si financiare este mai mare, intreprinderea avand o contributie insemnata la realizarea produsului. O variatie in plus a acestui raport se explica prin ameliorarea gestiunii. Asigurarea eficientei presupune o monitorizare atenta a cheltuielilor implicate de gradul ridicat de integrare, a structurii acestora si a evolutiei acesteia, cu incidente asupra riscului de exploatare si rentabilitatii.

Interpretarea modificarii ratei valorii adaugate este foarte complexa datorita caracterului sau sintetic, fiind necesar sa se ia in considerare atat modificarile eficientei utilizarii factorilor de productie implicati cat si modificarile preturilor si a asortimentului de produse.

Excedentul brut al exploatarii

Excedentul brut din exploatare reprezinta diferenta dintre principalele venituri din exploatare incasabile si principalele cheltuieli de exploatare platibile carora le corespund intrari si iesiri de trezorerie imediate sau in timp.

Acest indicator reprezinta capacitatea intreprinderii de a genera flux de lichiditati din activitatea sa industriala si comerciala, constituind baza autofinantarii care trebuie sa-i permita reinnoirea potentialului productiv, finantarea investitiilor de crestere, rambursarea imprumuturilor, remunerarea capitalului. Excedentul brut al exploatarii reprezinta contributia capitalului la crearea bogatiei intreprinderii. Modul de determinare a acestui indicator ii confera un anumit grad de independenta, inlaturand astfel unele distorsiuni contabile si fiscale ale realitatii economice:

este independent de politica financiara (se calculeaza inainte de elementele financiare);

este independent de politica de amortizare si de riscurile evidentiate in provizioanele constituite;

este independent de politica fiscala (se calculeaza inainte de impozitul pe profit).

Excedentul brut al exploatarii permite evaluarea rolului determinant al rezultatelor economice in politica financiara adoptata de intreprindere, si, astfel, in aprecierea rentabilitatii, eficientei politicii financiare prin masurarea contributiei pe care exploatarea o aduce la autofinantarea intreprinderii.

Denumirea de brut este justificata prin doua aspecte: unul de ordin economic, ca urmare a calcularii acestui indicator fara a lua in considerare consumul de imobilizari si unul de ordin fiscal, ca urmare a neluarii in considerare a impozitului pe profit. Spre deosebire de sistemul anglo-saxon, in cadrul caruia rezultatele se determina la valori nete la fiecare nivel de interes (activitatea curenta, activitatea cedata, elemente extraordinare si modificarea metodelor contabile), in Romania, influenta fiscalitatii este luata in considerare la nivelul intregii activitati.

In cadrul analizei echilibrului financiar bazat pe relatia rentabilitate-crestere, ca indicator al surplusului monetar potential degajat de exploatare, excedentul brut al exploatarii permite masurarea:

autofinantarii, cu detalierea celor doua componente principale:

o       componenta de recuperare a investitiilor trecute realizate din capital (amortizarea), inclusiv a pierderilor suplimentare de valoare (provizioane);

o       componenta de dezvoltare, excedentul brut al exploatarii fiind sursa fundamentala de crestere interna si externa a intreprinderii;

surplusului monetar potential degajat de activitatea economica menit sa acopere celelalte cresteri de utilizari;

potentialului maxim de remunerare a capitalului investit.

Excedentul de trezorerie al exploatarii (ETE)

Excedentul de trezorerie al exploatarii reprezinta surplusul efectiv de numerar degajat de activitatea de exploatare, ca sursa de autosustinere a nevoilor celorlalte cicluri - de investitii si de finantare. 

Determinarea excedentului de trezorerie al exploatarii asigura in analiza trecerea de la fluxuri de fonduri la fluxuri de trezorerie. Excedentul de trezorerie al exploatarii concretizeaza potentialitatea surplusului monetar exprimat de excedentul brut al exploatarii, prin luarea in considerare a variatiei necesarului de fond de rulment aferent exploatarii.

ETE = EBE - D NFR

Modul de calculare a acestui indicator semnaleaza o afectare prioritara a resurselor degajate din exploatare (excedentul brut al exploatarii) pentru finantarea necesarului de finantare a exploatarii, contrar principiului unitatii de casa.

Datorita continutului sau informativ, excedentul de trezorerie al exploatarii poate fi utilizat atat pentru caracterizarea performantei intreprinderii, cat si pentru aprecierea solvabilitatii acesteia.

Indicator rezidual, prin deducerea din excedentul brut al exploatarii a partii absorbite de cresterea activitatii in conditiile ciclului de activitate curent, excedentul de trezorerie al exploatarii reprezinta potentialul  lichid destinat reinnoirii si dezvoltarii capitalului tehnic.

Disponibilul dupa finantarea cresterii interne (DAFIC)

Disponibilul dupa finantarea cresterii interne este un flux net care masoara diferenta dintre excedentul de trezorerie al exploatarii si investitiile corporale si necorporale, realizate sau, altfel spus, dintre ceea ce a disponibilizat intreprinderea din activitatea sa economica si ceea ce efectiv a investit in cursul perioadei analizate.

Importanta disponibilului dupa finantarea cresterii interne in aprecierea echilibrului financiar rezida din faptul ca permite compararea ratei rentabilitatii economice (determinate pe baza excedentului brut al exploatarii) cu rata de dezvoltare a intreprinderii (determinate pe baza ratelor de crestere reala a investitiilor la nivelul intreprinderii) si aprecierea masurii in care resursele generate de exploatare (excedentul brut al exploatarii) asigura finantarea nevoilor sale de crestere (investitii si necesar de fond de rulment de exploatare aferent).

In functie de raportul dintre excedentul de trezorerie al exploatarii si marimea investitiilor, disponibilul dupa finantarea cresterii interne poate fi:

DAFIC > 0, atunci cand totalitatea investitiilor sunt realizate din surse proprii interne ale intreprinderii, degajandu-se resurse suplimentare;

DAFIC = 0, atunci cand investitiile sunt la nivelul fluxului de trezorerie disponibil dupa acoperirea cresterii necesarului de fond de rulment;

DAFIC < 0, atunci cand investitiile depasesc posibilitatile de autofinantare si se apeleaza la finantare externa.

Ca masura a performantei economice pe termen lung, corectat cu impozitul, disponibilul dupa finantarea cresterii interne poate fi asimilat fluxului net de lichiditati utilizat, in stabilirea orientarilor strategice ale diferitelor segmente de activitate strategica identificate la nivelul intreprinderii, pe baza matricei Boston Consulting Group.

2. Soldul financiar

Soldul financiar se determina ca diferenta intre variatia indatorarii nete si alte fluxuri legate de cheltuieli financiare si de impozit. Acest indicator cumuleaza efectele politicii financiare si managementului indatorarii dar si politicii generale a statului in domeniul fiscalitatii, coreland influente eterogene, de natura endogena si exogena.

Calcularea unui sold bancar, ca sold net al indatorarii, permite departajarea si analiza acestuia in cadrul soldului financiar. Apelarea la indatorare, ca urmare a insuficientei disponibilulului dupa finantarea cresterii interne, respectiv a unei rentabilitati economice insuficiente cresterii intreprinderii, are la baza rationamentul efectului de parghie financiara, prin corelarea rentabilitatii financiare cu rentabilitatea economica.

3. Soldul de gestiune ( G )

Soldul de gestiune se determina prin insumarea soldurilor activitatilor economice si financiare ale intreprinderii, evidentiind excedentul sau insuficienta lichiditatilor degajate de intreprindere prin operatiile sale industriale si financiare.

Acest indicator poate fi considerat "capacitatea distribuibila a intreprinderii, aptitudinea de a degaja un surplus disponibil, nereinvestit" [1].

Inregistrarea unui sold de gestiune pozitiv releva capacitatea intreprinderii de a genera lichiditati efective destinate remunerarii capitalului propriu si, in functie de politica de dividend, dezvoltarea unor strategii viitoare, alternativa pe care modelul de apreciere a echilibrului financiar prin tabloul plurianual al fluxurilor financiare nu o ia in considerare.

Pe baza soldului de gestiune se calculeaza variatia disponibilului prin regruparea elementelor componente ale fluxurilor capitalurilor proprii si adaugarea celor aferente activitatilor din afara exploatarii si cele extraordinare.

Echilibrul financiar

Normele echilibrului financiar recomandate in conceptia tabloului plurianual al fluxurilor financiare vizeaza valori corelative ale soldurilor  calculate:

disponibilul dupa finantarea cresterii interne trebuie sa fie, in medie, pozitiv pe o durata mai indelungata; in caz contrar, rentabilitatea economica degajata de intreprindere nu este suficienta pentru finantarea cresterii, asigurarea echilibrului financiar presupunand apelarea constanta la indatorare;

soldul financiar trebuie sa inregistreze o tendinta negativa, ceea ce demonstreaza capacitatea intreprinderii de a returna fondurile externe necesare cresterii sale;

soldul de gestiune trebuie sa tinda spre zero, ceea ce inseamna o utilizare completa a disponibilitatilor.

Rezultatele observate in practica releva existenta unor multitudini de situatii de dezechilibru financiar, ca urmare a unor valori diferite ale disponibilului dupa finantarea cresterii interne si ale soldului financiar:

excedent de 

lichiditati

echilibru global

deficit de lichiditati

Alternativele comportamentului financiar

Explicarea exhaustiva a celor noua cazuri realizata de C.Hoarau este prezentata in figura urmatoare :

Echilibrul global:

Cazul 1. - in conditiile in care rata de rentabilitate economica este superioara ratei de crestere, intreprinderea degaja resurse acoperitoare nevoilor investitionale si achitarii datoriilor;

Cazul  5. - intreprinderea este in crestere echilibrata;

Cazul 9. - intreprinderea este intr-un echilibru precar, caracterizat printr-o rata de rentabilitate economica inferioara ratei de crestere, ceea ce impune apelarea la indatorare pentru a acoperi deficitul operatiilor industriale (aceasta situatie este specifica fazei de demaraj sau unor investitii nerentabile).

Excedent de lichiditati:

Cazul 2. - la nivelul intreprinderii, rentabilitatea economica este superioara ratei de dezvoltare, degajandu-se lichiditati, care in conditiile unui sold financiar nul se concretizeaza in excedente in raport cu nevoile, putand fi distribuite sau utilizate pentru finantarea cresterii externe;

Cazul 3. - intreprinderea degaja lichiditati din activitatea sa economica (rentabilitatea economica fiind superioara ratei de crestere) si face apel la indatorare; lichiditatile excedentare constituite resurse investitionale orientate spre dezvoltare externa;

Cazul - intreprinderea isi autofinanteaza crestera interna, indatorandu-se pentru a finanta expansiunea externa.

Deficit de lichiditati:

Cazul 4. - intreprinderea isi autofinanteaza cresterea interna, in timp ce indatorarea este insuficienta pentru acoperirea cheltuielilor fiscale;

Cazul 7. - intreprinderea se afla in dificultate, fara sa mai beneficieze de imprumuturi bancare; deficitul global de lichiditati se poate acoperi din dezinvestire, noi aporturi ale actionarilor, subventii, situatie in care se impune restructurarea activitatii;

Cazul 8. - intreprinderea degaja un deficit din activitatea de exploatare, acoperit partial prin indatorare.

---