Competenta generala a instantelor judecatoresti

Competenta generala a instantelor judecatoresti

Principiul stabilirii competentei generale a instantelor judecatoresti

Articolul 126 alin. (1) din Constitutie prevede ca "justitia se realizeaza prin Inalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege".

Instanta, alaturi de parti, organul de executare silita, reprezentantul Ministerului Public, este un subiect procesual indispensabil - "partile sunt necesare instantei, instanta este necesara partilor" -, dar calitatea de "subiect" in procesul civil nu este identica cu aceea de "parte" in acest proces. 333 I[c1] 

Normele de competenta, desi interdependente cu celelalte categorii de norme care guverneaza procesul civil, nu trebuie confundate cu acestea, mai ales - fiindca este posibil - cu normele de organizare judecatoreasca si cu normele de procedura propriu‑zise[1]. O asemenea confuzie poate avea consecinte surprinzatoare nu numai in privinta aplicarii respectivelor norme, in cazul conflictului intertemporal de legi, dar si cat priveste corectitudinea unor solutii.333I[c2] 

.judecatorul unic, presedintele instantei, camera de consiliu, judecatorul sindic nu sunt jurisdictii autonome si distincte de instantele judecatoresti, ci structuri ale acestora. Prerogativele de care dispun asemenea structuri nu sunt fixate prin legi de competenta si aceste prerogative apartin de fapt instantelor.334I[c3] 

Desi textul se refera numai la instantele judecatoresti, aceasta nu inseamna ca ele vor rezolva in exclusivitate pricinile civile, deci ca nu ar mai exista si alte organe care, potrivit legii, sa desfasoare si o activitate jurisdictionala. De altfel, chiar art. 146 din Constitutie se refera la atributiile Curtii Constitutionale, printre care si acelea de a hotari asupra exceptiilor ri­dicate in fata instantelor judecatoresti, privind consti­tu­tionalitatea legilor si a or­donantelor, ori de a hotari asupra contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui partid politic.

Existenta unor litigii specializate, cu un pronuntat caracter tehnic, precum si ne­­ce­sitatea de a degreva instantele judecatoresti de unele cauze foarte simple, im­­pun existenta unor organe cu atributii jurisdictionale din afara sistemului instan­telor jude­catoresti, ceea ce inseamna ca autoritatea judecatoreasca nu are mo­no­polul functiei de a judeca, unele cauze fiind incredintate, prin lege, altor juris­dictii.

Se constata insa tendinta legiuitorului de a da prioritate instantelor judeca­toresti in rezolvarea pricinilor civile, reducand numarul cauzelor civile date in competenta altor organe jurisdictionale.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 304/2004 "competenta organelor judiciare si proce­dura judiciara sunt stabilite de lege."

Trebuie precizat ca, pe langa plenitudinea de competenta a instantelor jude­cato­resti de a solutiona pricinile civile, prin anumite dispozitii legale, se stabileste posibi­litatea instantelor judecatoresti de a controla hotararile pronuntate de alte organe cu activitate juris­dictionala. Astfel, spre exemplu: in materie de inventii, apelul exercitat impotriva comisiei de reexami­nare din cadrul O.S.I.M. este de competenta Tribunalului Bucuresti; plangerea impo­triva in­cheierii prin care s‑a respins cererea de intocmire a unui act notarial, precum si actiunea in anularea unui act notarial sunt de competenta judecatoriei etc.

Pentru cazurile in care nici o norma speciala nu ar prevedea posibilitatea unei anu­mite instante judecatoresti de a exercita controlul judecatoresc asupra hotara­ri­lor altor organe cu activitate jurisdictionala, se vor aplica dispozitiile art. 6 din Legea
nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, conform carora, actele adminis­trativ‑jurisdictionale pot fi atacate direct la instanta de contencios administrativ competenta potrivit art. 10 din acelasi act normativ, in termen de 15 zile de la comunicare, daca partea nu exercita caile administrativ‑jurisdictionale de atac. Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "litigiile privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice locale si judetene, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale si accesorii ale acestora, de pana la 5 miliarde lei, se solutioneaza, in fond, de tribunalele administrativ‑fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale si accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se solutioneaza, in fond, de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, daca prin lege speciala nu se prevede altfel."

In incheierea acestui paragraf, mentionam ca s‑a sustinut si opinia potrivit careia, dupa intrarea in vigoare a Constitutiei Romaniei din 1991, actele nor­ma­tive anterioa­re, care au stabilit competenta unor organe din afara sistemului instan­­telor judecato­resti, de a solutiona anumite pricini, urmeaza a fi considerate abrogate, iar astfel de acte normative, adoptate dupa intrarea in vigoare a Consti­tutiei, ar incalca dispozitii­le legii fundamentale. In cadrul acestei conceptii, se admi­­tea existenta unei exceptii, si anume activitatea jurisdictionala a Curtii Consti­tu­tionale, deoarece numai la aceas­­ta se referea expres Constitutia. In ce ne priveste, apreciem ca fiind gresita o ase­menea teza, intrucat se raporteaza numai la art. 21 si la art. 126 alin. (1) din Constitutie, dand princi­piului "accesul liber la justitie" o accep­tiune care, totusi, nu se desprinde din inter­pre­tarea sistematica a prevederilor consti­tutionale. In alte cuvinte, din dispo­zitiile legii fundamentale nu rezulta ca, pentru a se asigura accesul liber la justitie, ar trebui sa existe posibilitatea parcurgerii tuturor structurilor instan­telor jude­cato­resti. De altfel, solutia, cu care nu suntem de acord, ar avea consecinte prac­tice greu de acceptat, deoarece consecventa ar impune adoptarea aceleiasi solutii si in privinta arbitrajului privat sau institutionalizat (atat a celui intern, cat si a celui inter­national), a procedurilor notariale etc[c4] .

§2. Competenta in materia controlului de constitutionalitate

Pozitia independenta a Curtii Constitutionale fata de toate celelalte autoritati publice, precum si caracterul jurisdictional al acestui organism sunt statuate in chiar Legea
nr. 47/1992. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) "Curtea Constitutionala este unica autoritate de jurisdictie constitutionala in Romania". De asemenea, in termeni semnificativi, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispune ca instanta constitutionala "este independenta fata de orice alta autoritate publica si se supune numai Constitutiei si prezentei legi".

Datorita atributiilor ce-i revin, instanta constitutionala realizeaza o activitate cu accen­tuate note particulare fata de jurisdictia desfasurata de o instanta judecatoreasca. In mod obisnuit, judecatorul are sarcina de a aplica legea la o situatie sociala concreta. De aceea, inainte de a interpreta norma juridica si de a "pronunta dreptul" judecatorul trebuie sa de­termine, prin mijloace probatorii adecvate, starea de fapt din care decurge[i5]  izvorul juridic invocat. O asemenea operatiune nici nu poate fi indeplinita de judecatorul constitutional. Dim­potriva, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992: "Curtea Constitutionala se pro­nun­ta numai asupra constitutionalitatii actelor cu privire la care a fost sesizata, fara a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului." .

Jurisdictia constitutionala se particularizeaza fata de alte jurisdictii speciale si prin faptul ca deciziile curtii nu pot fi cenzurate de instantele judecatoresti de drept comun. Dispozitiile legii organice a Curtii Constitutionale sunt deosebit de categorice in aceasta privinta. Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constitutionala este singura in drept sa hotarasca asupra competentei sale". Semnificative sunt, in continuarea aceleiasi idei de prin­cipiu, si prevederile alineatului urmator, potrivit carora competenta Curtii Constitu­tionale "nu poate fi contestata de nici o autoritate publica".(187-188[c6] )

Dintre atributiile Curtii Constitutionale, stabilite de art. 146 din Constitutie, ne inte­reseaza aici cele referitoare la controlul de constitutionalitate, control care vizeaza legile inainte de promulgare (control anterior sau abstract, denumit si con­trol a priori), tratatele sau alte acordurile internationale initiativele de revizuire a Consti­tutiei, regulamentele Parlamentului, legile si ordo­nantele in vigoare (controlul poste­rior sau concret, denumit si control a pos­teriori), conflictele juridice de natura consti­tutionala dintre autoritatile publice si partidele politice. Astfel, Curtea Constitutionala:

- se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, inainte de promulgarea acesto­ra, la sesizarea Presedintelui Romaniei, a unuia din presedintii celor doua Ca­mere, a Guvernului, a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului, a unui numar de cel putin 50 de de­putati sau de cel putin 25 de senatori, precum si, din oficiu, asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei. In cazurile in care se constata neconstitu­tio­nalitatea legilor, inainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat sa reexamineze dispozitiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curtii Constitutionale. Decizia prin care se constata ca nu au fost respectate dispozitiile constitutionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputatilor si Senatului, in vederea reexaminarii legii de revizuire a Constitutiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curtii Constitutionale.

‑ se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri internationale, la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori. Tratatul sau acordul international constatat ca fiind neconstitutional nu poate fi ratificat. Dimpotriva, in cazul in care constitutionalitatea tratatului sau acordului international a fost constatata potrivit
art. 146 lit. b) din Legea nr. 47/1992[i7] , acesta nu mai poate face obiectul unei exceptii de neconsti­tutionalitate dupa ratificare.

‑ se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori. Decizia prin care se constata neconstitutionalitatea unei prevederi regulamen­tare este obli­gatorie. Dispo­zitiile din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, isi inceteaza efectele juri­dice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, in acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitu­tionale sunt suspendate de drept.

‑ hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si ordonantele, ridicate in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj comercial; exceptia de neconsti­tutionalitate poate fi ridicata si direct de Avocatul Poporului. In legatura cu aceasta atributie, se impun unele precizari prealabile:

In primul rand, trebuie retinut ca, din modul in care este redactat art. 146 lit. d) din Constitutie, rezulta cu claritate ca exceptia de neconstitutionalitate nu poate fi invo­cata decat in fata instantelor judecatoresti astfel cum sunt acestea definite de
art. 126 alin. (1) din Constitutie si de Legea nr. 304/2004, precum si in fata a celor de arbitraj comercial, deci nu si in fata altor organe cu atributii jurisdictionale.

In al doilea rand, mai subliniem ca ordonantele pot fi atacate pe calea excep­tiei de neconstitutionalitate numai pana in momentul in care se adopta legea de apro­bare sau de respingere de catre Parlament. In cazul in care ordonanta nu a fost ata­ca­ta pana la momentul adoptarii legii sau daca exceptia a fost respinsa, neconsti­tutionalitatea se poate invoca numai in temeiul art. 146 lit. a), inainte de promulgarea legii de admitere sau de respingere a ordonantei. In sfarsit, dupa promulgarea legii de apro­bare a ordonantei, exceptia va putea fi din nou invocata, dar ea va viza de aceasta data legea.

Cat priveste rezolvarea exceptiilor de neconstitutionalitate a legilor si a ordo­nan­­telor, urmeaza a se avea in vedere si art. 154 alin. (1) din Constitutie, con­form caruia, "legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare in masura in care ele nu contravin prezentei Constitutii." Asadar, pentru actele normative adop­tate inainte de intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991, apreciem ca nu s‑ar putea vorbi de o eventuala exceptie de neconstitutionalitate, ci, daca se soli­cita aplicarea unei norme juridice cuprinse intr‑un astfel de act normativ, instanta urmeaza a verifica daca nor­ma respectiva mai este in vigoare sau a fost abrogata de dispozitiile constitutionale. Altfel spus, judecatorul aplica numai legea in vigoare, el fiind cel care va constata, pe cale de interpretare, daca legea mai este in vigoare.

In legatura cu aplicarea fostului art. 150 alin. (1) (actualul art. 154) din Consti­tutie, s‑a pus problema de a sti daca numai instantele judecatoresti sunt competente sa constate abrogarea unei legi anterioare Constitutiei, datorita contrarietatii cu prevederile legii funda­mentale, ori, dimpotriva, aceasta competenta apartine si Curtii Constitutionale.[3] Trebuie subliniat ca, in ambele teze, nu se contesta competenta instantelor jude­ca­toresti de a consta­ta ca o lege preconstitutionala este abrogata, ci, controversa vizeaza numai compe­tenta Curtii Constitutionale. Cea de a doua solutie, la care s‑a oprit si Curtea Consti­tu­tionala, porneste de la premisa ca, prin natura sa, abrogarea sau, dupa caz, menti­ne­­rea in vigoare a legii preconstitutionale ar fi si o problema de constitutionalitate, iar nu doar de conflict in timp al legilor; deci, ea ar atrage nu numai competenta instantei de drept comun, chemata sa solutioneze conflictul rezultat din succesiunea legilor, ci si competenta Curtii Constitutionale, in calitate de garant al suprematiei Constitutiei. Se considera ca "prin natura sa, contra­rietatea unei legi cu prevederile Constitutiei nu poate sa nu constituie si o problema de constitutionalitate. O aseme­nea contrarietate rezulta din inter­pre­ta­rea normei constitutionale si a celei supuse controlului, spre a se putea stabili, in acest mod, daca ele sunt sau nu contrare si deci daca norma supusa contro­lului incalca sau, dimpo­triva, nu contravine dispo­zitiei constitutionale. Este o problema comuna atat contro­lului constitutionalitatii unei legi elaborate sub impe­riul Constitutiei, cat si a legii preconsti­tutionale. Faptul ca, in aceasta din urma ipote­za, legea contrara este abro­gata, nu schimba datele problemei, abrogarea consti­tuind numai consecinta consti­tutionala, prevazuta de art. 150 alin. (1). Cu alte cuvinte, neconstitutionalitatea este cauza abro­garii. In acest caz neconstitu­tionali­tatea are un caracter specific, intrucat nu rezulta din incalcarea Constitutiei de catre legiuitor, ci dintr‑o cauza posterioara legii, constand in schimba­rea temeiului legitimitatii sale consti­tutionale". Se admite totusi ca, in aceasta cali­tate, compe­tenta Curtii Constitu­tionale are un caracter sub­sidiar fata de competenta plenara a instantelor judecato­resti de a constata ca o lege anterioara Constitutiei contra­vine dispozitiilor acesteia si deci este abrogata, in sensul ca daca instanta consta­ta ca legea preconstitutionala este abrogata, nu mai intervine competenta Curtii Constitutionale, aceasta din urma fiind antrenata numai in cazul in care instan­ta a considerat legea in vigoare sau nu s‑a pronuntat asupra problemei respective.

Avantajul solutiei imbratisate de Curtea Constitutionala ar fi acela ca s‑ar asigura o rezolvare unitara problemei de a constata abrogarea sau, dupa caz, men­tinerea in vi­goare a unei legi anterioare Constitutiei din 1991, avand in vede­re ca, potrivit art. 145 alin. (2) din Constitutie, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii pentru viitor. Insa, trebuie evidentiate si inconvenientele acestei solutii, si anume ca, in lipsa unor dispozitii legale exprese, ea se bazeaza pe o interpre­tare destul de fortata, facand totodata o distinctie (referitoare la caracterul subsi­diar al competentei Curtii Constitutionale) care nu are o fundamentare legala te­meinica. S‑ar ajunge la conse­cinta ca, indirect, Curtea Constitutionala s‑ar transfor­­­ma intr‑un organ prin care se rea­­lizeaza controlul judiciar, insa numai in ceea ce priveste constatarea unei instan­te, pe cale de interpretare, ca o lege ante­rioara Constitutiei din 1991 mai este sau nu in vigoare, mai exact, numai atunci cand instanta judecatoreasca nu a constatat abrogarea legii respective.

Dispozitiile din legile si ordonantele in vigoare constatate ca fiind neconstitu­tionale, isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept.

Se mai ridica problema de a sti carui organ ii revine competenta de a controla constitutionalitatea actelor cu caracter normativ de o forta juridica inferioara legilor si ordonantelor, cum ar fi, de exemplu, hotararile Guvernului, ordinele mi­nistrilor etc.

Pornind de la dispozitiile art. 146 din Constitutie precum si de la cele ale art. 4 din Legea nr. 554/2004 si folosind argu­mentul per a contrario, se desprinde con­cluzia potrivit careia competenta de a se pronunta asupra consti­tutionalitatii acestor acte nu mai apartine Curtii Consti­tutionale. Rezulta ca aceasta competenta apartine instantelor judecatoresti, in temeiul plenitudinii lor de competenta. Verificarea con­for­mitatii actelor respective cu Constitutia, ca de altfel si cu celelalte acte normative de o forta juridica superioara, poate fi facuta fie in cadrul procedurii contenciosului administrativ declansata in urma sesizarii celui vatamat in drepturile sale, fie chiar pe cale incidentala, cu ocazia judecarii unei pricini in care partea interesata, instanta din oficiu sau procurorul, daca acesta participa la judeca­ta, invoca exceptia de exceptia de nele­galitate a unui act administrativ, cu sau fara caracter normativ, de care se preva­leaza una din parti.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetata oricand in cadrul unui proces, pe cale de exceptie, din oficiu sau la cererea partii interesate. In acest caz, instanta, constatand ca de actul administrativ depinde solutionarea litigiului pe fond, va sesiza prin incheiere motivata instanta de contencios administrativ competenta, suspendand cauza. Instanta de contencios administrativ se pronunta, dupa procedura de urgenta, in sedinta publica, cu citarea partilor. Solutia instantei de contencios administrativ este supusa recursului, care se declara in 48 de ore de la pronuntare ori de la comunicare si se judeca in 3 zile de la inregistrare, cu citarea partilor prin publicitate. In cazul in care instanta de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanta in fata careia s‑a ridicat exceptia va solutiona cauza, fara a tine seama de actul a carui nelegalitate a fost constatata.

Daca in cursul judecatii, instanta judecatoreasca sau de arbitraj comercial din oficiu sau una dintre parti invoca exceptia de neconstitutionalitate a unei prevederi dintr‑o lege sau ordonanta, de care de­pinde solu­tionarea cauzei, exceptia ridicata se trimite Curtii Constitutionale. Se­sizarea Curtii Constitutionale se dispune de instanta in fata careia s‑a ridicat exceptia de ne­consti­tutionalitate printr‑o incheiere, care va cuprinde punctele de vedere ale par­tilor si opinia instantei asupra exceptiei, fiind insotita de dovezile propuse de parti. Daca exceptia a fost invocata din oficiu de catre instanta, in­cheierea trebuie motivata si va mai cuprinde sustinerile partilor, precum si dove­zile necesare. In perioada solutionarii exceptiei de neconstitutionalitate, judeca­rea cauzei se suspenda, fiind vorba despre un caz de suspendare legala obligatorie a judecatii. Daca insa exceptia de neconsti­tutionalitate este inadmisibila (de exem­plu, printr‑o decizie ante­rioara a Curtii Constitutionale s‑a stabilit neconstitutionalitatea prevederii legale respective), instanta o va respinge printr‑o incheiere motivata, fara a mai sesiza Curtea Consti­­tutionala (art. 29 din Legea nr. 47/1992);

‑ solutioneaza conflictele juridice de natura constitutionala dintre autoritatile publice, la cererea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a primului‑ministru sau a presedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Cererea de solutionare a conflictului va mentiona autoritatile publice aflate in conflict, textele legale asupra carora poarta conflictul, prezentarea pozitiei partilor si opinia autorului cererii. Primind cererea, presedintele Curtii Constitutionale o va comu­nica partilor aflate in conflict, solicitandu‑le sa isi exprime, in scris, in termenul stabilit, punctul de vedere asupra continutului conflictului si a eventualelor cai de solutionare a acestuia, si va desemna judecatorul‑raportor. La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai tarziu de 20 de zile de la primirea cererii, presedintele Curtii Constitutionale stabileste termenul pentru sedinta de judecata si citeaza partile implicate in conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilita de presedintele Curtii Constitutionale chiar daca vreuna dintre autoritatile publice implicate nu respecta termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere.

Decizia prin care se solutioneaza conflictul juridic de natura constitutionala este definitiva si se comunica autorului sesizarii, precum si partilor aflate in conflict, inainte de publicarea acesteia in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. (art. 34‑36 din Legea nr. 47/1992).

‑ hotaraste asupra contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui par­tid politic. Contestatia privind constitutionalitatea unui partid politic poate fi for­­mulata de presedintele uneia din Camerele Parlamentului, pe baza unei hota­rari adoptate de Camera cu votul majoritatii membrilor sai, precum si de Guvern. Contestatia trebuie motivata si va fi insotita de dovezile pe care se inte­meiaza. Contestatia se solutio­neaza cu citarea contestatorului, a partidului politic in cauza si a Ministerului Public, pe baza raportului prezentat de jude­ca­torul desemnat in acest scop si a probelor administrate. Decizia Curtii Consti­tu­tionale nu este supu­sa nici unei cai de atac si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. In cazul in care contestatia se admite, decizia se comu­nica Tribu­nalului Bucuresti, pentru ra­dierea partidului politic neconstitutional din evidenta partidelor politice legal consti­­tuite (art. 39‑41 din Legea nr. 47/1992).

Cat priveste corelarea acestei atributii a Curtii Constitutionale cu cea a Tribu­na­­lului Bucuresti de a inregistra partidele politice, s‑a pus problema daca, in lega­tura cu examinarea statutului si a programului politic, Tribunalul Bucuresti mai poate sa respinga cererea de inregistrare in cazul in care aceste acte ar cuprinde mentiuni ce con­travin prevederilor art. 40 alin. (2) din Constitutie si fac ca partidul sa fie neconsti­tutional, ori ar trebui sa isi decline competenta in favoarea Curtii Consti­tutionale, care, asa cum am aratat, este competenta sa se pronunte asu­pra constitu­tionalitatii unui partid politic. In literatura de specialitate s‑a aratat ca Tribunalul Bucuresti este in drept sa respinga cererea de inregistrare, nepu­tan­du‑si declina com­pe­tenta, intrucat, desi neconstitutiona­litatea unui partid politic poate fi constatata numai de catre Curtea Constitutionala, totusi, in ipoteza luata in discutie, nu exista inca un partid, instanta fiind chemata tocmai sa decida daca sunt sau nu indeplinite con­ditiile legale pentru inregistrarea sa. Altfel spus, numai dupa ramanerea irevoca­bila a hotararii de admitere a inregistrarii partidului, acesta din urma are fiinta legala.

2.3. Competenta organelor arbitrale

Arbitrajul privat este o institutie cu o indelungata traditie in majoritatea sistemelor de drept. Codul de procedura civila contine un titlu special, intitulat «Despre arbitraj»
(Titlul IV). In economia socialista, supercentralizata, institutia si-a pierdut orice interes practic. Statul socialist avea tot interesul exercitarii unui control asupra modului de solutionare a litigiilor dintre intreprinderile si unitatile economice. De aceea, prin Legea nr. 5/1954, au fost create organele Arbitrajului de Stat cu competenta de a solutiona litigiile dintre unitatile socialiste. Ulterior, litigiile dintre unitatile socialiste au fost date in competenta instantelor judecatoresti (prin Legea nr. 81/1985).

Legea nr. 15/1990 privitoare la reorganizarea unitatilor economice de stat in regii autonome si societati comerciale a stabilit ca toate litigiile dintre regiile autonome sau so­cietatile comerciale cu capital de stat sunt de competenta instantelor judecatoresti de drept comun (art. 51). Acelasi act normativ, in art. 51 alin. (2), a stabilit ca pentru solutionarea litigiilor "regiile autonome si societatile comerciale pot apela si la arbitraj". Prin urmare, Legea nr. 15/1990 nu exclude calea arbitrajului in solutionarea litigiilor dintre regiile auto­nome si societatile comerciale. La calea arbitrajului privat pot recurge si societatile comerciale organizate in baza Legii nr. 31/1990. De aceea, se afirma, pe buna dreptate, ca in prezent orice litigiu de natura comerciala este susceptibil de a fi solutionat pe cale arbitrala[7].

Modificarile aduse Codului de procedura civila prin Legea nr. 59/1993 instituie prin­cipiul potrivit caruia orice persoana poate conveni la solutionarea unui litigiu patrimonial pe calea arbitrajului. Intr-adevar, potrivit art. 340 C. proc. civ.: "Persoanele care au capacitatea deplina de exercitiu a drepturilor pot conveni sa solutioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, in afara de acelea care privesc drepturi asupra carora legea nu permite a se face tranzactie".

Calea arbitrajului reprezinta o solutie pe care legiuitorul o consacra si in litigiile cu un element de extraneitate. Astfel, Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, cuprinde o importanta dispozitie in acest sens. Potrivit art. 180 alin. (1) din Legea nr. 105/1992: "In cazul in care partile in proces au incheiat o conventie arbitrala, pe care una dintre ele o invoca in instanta judecatoreasca, aceasta isi verifica competenta". Textul citat are, in opinia noastra, o dubla semnificatie: a posibilitatii de alegere a arbitrajului ca o cale procedurala de solutionare a litigiilor cu un element de extra­neitate si a unei obligatii a instantei de a-si verifica din oficiu competenta.

Prin urmare, existenta unei conventii arbitrale reprezinta un important criteriu de deli­mitare a competentei instantelor judecatoresti fata de competenta organelor arbitrale. Exista insa si alte criterii ce trebuie avute in vedere pentru realizarea unei delimitari cores­pun­zatoare intre cele doua categorii de organe. Deosebit de semnificative sunt in aceasta pri­vin­ta si dispozitiile art. 343⁴ alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text: "Instanta va retine spre solutionare procesul daca:

a) paratul si-a formulat apararile in fond, fara nici o rezerva intemeiata pe conventia arbitrala;

b) conventia arbitrala este lovita de nulitate sau inoperanta;

c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile paratului in ar­bitraj".

Textul citat impune cateva precizari suplimentare, de mare interes, in problema deli­mitarii competentei instantelor judecatoresti de competenta organelor arbitrale. In primul rand, subliniem faptul ca, in conceptia legiuitorului, calea arbitrajului nu este obligatorie, ci reprezinta o simpla facultate a partilor de a se supune unui arbitraj. Chiar si in cazul in care exista o conventie de arbitraj partile au posibilitatea de a renunta la aceasta modalitate de solutionare a litigiului. O atare renuntare poate fi expresa, cand rezulta dintr-o noua conventie a partilor in sens contrar, sau tacita. Aceasta din urma poate rezulta din nein­vocarea exceptiei de necompetenta in fata instantei sesizate cu solutionarea litigiului in fond. Ea poate avea loc in conditiile precizate de art. 343⁴ alin. (2) C. proc. civ.

O a doua subliniere ce se cuvine sa fie facuta in acest context vizeaza obligativitatea instantei de a-si verifica propria competenta. Aceasta reprezinta o obligatie generala a orga­nelor judiciare, indiferent de natura litigiului cu care sunt sesizate. In litigiile de drept inter­national privat o atare examinare presupune in primul rand cunoasterea de catre instanta a faptului daca partile au incheiat sau nu o conventie de arbitraj, iar in caz afirmativ, daca aceasta este conforma cu legea. In cazul in care conventia de arbitraj este lovita de nulitate sau este inoperanta instanta sesizata va putea proceda la solutionarea cauzei [art. 343⁴
alin. (2) lit. b) C. proc. civ.].

In fine, imposibilitatea de constituire a arbitrajului "din cauze vadit imputabile paratului in arbitraj" atrage de asemenea competenta instantei judecatoresti. Legea are in vedere, dupa parerea noastra, imposibilitatea constituirii unui arbitraj privat, in care partilor le revine rolul de a desemna arbitrii.

Din consideratiile prezentate deja rezulta ca principalul criteriu de delimitare a com­petentei dintre instantele judecatoresti si organele arbitrale il reprezinta tocmai existenta sau inexistenta unei conventii de arbitraj.

In pofida avantajelor pe care le prezinta, calea arbitrajului privat este aleasa foarte rar de catre persoanele fizice. Acestea prefera sa recurga la procedura judiciara, care are un caracter deosebit de complex, implica uneori cheltuieli apreciabile si necesita, in general, un timp mai indelungat pentru solutionarea definitiva a litigiului dintre parti. Procedura arbitrala este mai supla, ea poate fi determinata de arbitri, iar cheltuielile necesare pentru solutionarea litigiului sunt mai reduse. De asemenea, hotararea arbitrala poate fi valorificata pe calea executarii silite intocmai ca o hotarare judecatoreasca. Acestea sunt doar cateva elemente care evidentiaza utilitatea recurgerii la procedura de solutionare a litigiilor pe calea arbi­trajului.

Procedura arbitrala are un caracter special si va fi studiata in ultima parte a lucrarii de fata. Remarcam totusi in acest context ca la aceasta procedura se recurge mult mai frecvent in litigiile comerciale, in special in litigiile de comert exterior. De altfel, in scopul solu­tio­narii unor asemenea litigii a fost creata si Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei. Regulamentul privind organizarea si func­tionarea Curtii statueaza ca aceasta constituie "un organism permanent de arbitraj, negu­vernamental, fara personalitate juridica independenta in exercitarea atributiilor jurisdictio­nale ce ii revin potrivit competentei sale". Si in acest caz existenta unei conventii de arbitraj reprezinta un element de delimitare a competentei Curtii de Arbitraj Comercial International fata de competenta instantelor judecatoresti.

Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei nu reprezinta singura institutie arbitrala din tara noastra. Prin Decretul-lege nr. 139 din 11 mai 1990 au fost organizate si camerele judetene de comert si industrie. Pe langa aceste organisme pot functia si arbitraje constituite ad hoc. Actul normativ mentionat ante­rior recunoaste camerelor de comert si industrie caderea de a organiza, in conditiile legii, arbitraje ad hoc. In baza acestor dispozitii de principiu unele camere de comert si industrie judetene au organizat comisii de arbitraj comercial.

Exista de asemenea si unele reglementari speciale privitoare la organizarea de "tribu­nale" arbitrale. Asa este cazul Camerei Arbitrale a Bursei de Valori. Ea a fost organizata in baza Legii nr. 52/1994. Tot astfel, prin Hotararea nr. 1/1991 si nr. 9/1992 a fost organizata Curtea de Arbitraj de pe langa UCECOM. Aceasta din urma este o institutie arbitrala per­manenta si care are ca obiect arbitrajul administrat si arbitrajul jurisdictional[8].188-190

2.5. Competenta in procesele funciare

Procesele funciare sunt de competenta instantelor judecatoresti. Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei determina sfera proceselor care fac parte din aceasta categorie. Potrivit art. 1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005: "In scopul acce­lerarii judecarii plangerilor, contestatiilor si a altor litigii aparute in urma aplicarii Legii fon­dului funciar nr. 18/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor agri­co­le si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 16/1997, cu modificarile si completarile ulterioare, numite in continuare proce­se fun­ciare, procedura in fata instantelor judecatoresti se va efectua conform prevederilor acestui titlu, care se vor completa cu cele ale Codului de procedura civila". Textul cuprinde o formula larga in cadrul careia se includ practic toate litigiile privitoare la fondul funciar si care decurg din aplicarea legilor mentionate.

Totusi, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar a atribuit unele competente si altor orga­ne decat instantele judecatoresti. Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, in scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atri­uirii efective a terenurilor celor indreptatiti si eliberarii titlurilor de proprietate s-au consti­tuit, la nivelul fiecarei comune, oras sau municipiu, comisii conduse de primari.

Comisiile mentionate, infiintate prin ordinul prefectului, functioneaza sub indrumarea unei comisii judetene condusa de prefect. Potrivit art. 51 din Legea nr. 18/1991, comisiile jude­teane sunt competente sa solutioneze "contestatiile si sa valideze ori sa invalideze masurile stabilite de comisiile locale".

Din examinarea dispozitiilor art. 51 din Legea nr. 18/1991 rezulta fara indoiala faptul ca organele instituite la nivel judetean - comisiile judetene - exercita un control asupra legalitatii temeiniciei masurilor luate de catre comisiile locale. Datorita acestui fapt, s-a apre­ciat ca hotararea comisiei judetene are indiscutabil caracterul unui act jurisdictional[9]. In practica recenta a instantei supreme s-a statuat ca organele mentionate - comisiile judetene - se infatiseaza ca "organisme colegiale cu caracter special, prezidate de prefect, ce nu sunt subordonate vreunei autoritati publice locale" , avand "calitate procesuala pasiva", lor revenindu-le "raspunderea pentru activitatea de emitere, modificare sau anulare a titlurilor de proprietate" . Interventia instantei supreme a fost necesara datorita diversitatii jurisprudentei noastre in aceasta materie.

Prin Legea nr. 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar
nr. 18/1991 au fost aduse importante precizari cu privire la natura juridica si la calitatea procesuala a comisiilor constituite in baza acestui act normativ.In prezent insa, potrivit
art. 52 alin. (1) din Legea fondului funciar, asa cum acesta a fost modificat prin Legea
nr. 247/2005, "comisia locala este autoritate administrativa, iar comisia judeteana este autoritate publica cu autoritate administrativ-jurisdictionala". De asemenea, potrivit art. 52 alin. (2) din acelasi act normativ: "Comisia judeteana si cea locala au, in limitele com­petentei lor si prin derogare de la dispozitiile Codului de procedura civila, calitate pro­cesuala pasiva si, cand este cazul, activa, fiind reprezentate legal prin prefect, respectiv primar sau, pe baza unui mandat conventional, de catre unul dintre membri, nefiind obli­gatorie asistarea prin avocat".

Dispozitiile legale privitoare la calitatea procesuala a comisiilor instituite potrivit Legii nr. 18/1991 sunt discutabile, in opinia noastra, cel putin sub aspectul nesocotirii principiului potrivit caruia nimeni nu poate fi in acelasi timp parte si judecator in una si aceeasi cauza civila. Or, dispozitiile citate mai sus ni se par a nesocoti acest principiu fundamental. Pe de o parte, legea le confera comisiilor calitate procesuala in litigiile privitoare la fondul funciar, iar pe de alta parte ii atribuie comisiei judetene natura unei autoritati administrativ-juris­dictionale.

Hotararile pronuntate de comisiile judetene pot fi controlate, sub aspectul legalitatii si temeiniciei lor, pe calea procedurala a plangerii. Potrivit art. 53 alin. (2) "Impotriva hotararii comisiei judetene se poate face plangere la judecatoria in a carei raza teritoriala este situat terenul, in termen de 30 de zile de la comunicare".

In conceptia Legii nr. 18/1991, astfel cum aceasta a fost modificata prin Legea
nr. 169/1997, obiectul plangerii il poate forma si ordinul prefectului sau orice act al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului (in conditiile prevazute in Cap. III din lege). De asemenea, potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 poate forma obiect al plangerii si "modificarea sau anularea propriei hotarari de catre comisie". Acelasi text precizeaza, in alin. (2), ca pot forma obiect al plangerii si actele administrative contrare propriei hotarari a comisiei judetene, chiar daca au fost emise dupa incheierea procedurii de definitivare a activitatii sale[12].

Potrivit art. 56, plangerea poate fi indreptata si impotriva masurilor de punere in aplicare a art. 37 din lege, cu privire la stabilirea dreptului de a primi actiuni in unitatile agricole de stat reorganizate in societati comerciale conform Legii nr. 15/1990. Instituirea acestei dispo­zitii legale a inlaturat posibilitatea pronuntarii unor solutii diferite cu privire la competenta si procedura de solutionare a litigiilor avand ca obiect stabilirea dreptului de a primi actiuni la societatile agricole[13]. Precizam de asemenea ca, potrivit dispozitiilor art. 58 din Legea fon­dului funciar, instanta de judecata solutioneaza cauza potrivit regulilor prevazute in Codul de procedura civila si in Legea pentru organizarea judecatoreasca.

In reglementarea anterioara Legii nr. 247/2005 se prevedea ca sentinta civila pronuntata, in aceste conditii, este supusa cailor de atac prevazute in Codul de procedura civila (art. 59 din Legea nr. 18/1991). O precizare aparte era facuta, in aceasta privinta, si in art. III alin. (1) din Legea nr. 195/2004 de aprobare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 58/2003. Potrivit acestui text: "Hotararile pronuntate de judecatorii in prima instanta in materia fondului funciar sunt supuse apelului la tribunal si recursului la curtea de apel".

Legea nr. 247/2005 a renuntat insa la dispozitiile procedurale anterior mentionate. In pre­zent, litigiile funciare beneficiaza si de unele reglementari derogatorii de la dreptul comun in ceea ce priveste procedura de judecata si care sunt prevazute in Titlul XIII al aces­tei legi. O parte din aceste reguli vor fi mentionate si in cadrul lucrarii de fata. De asemenea, este de mentionat faptul ca, in conceptia noii reglementari, hotararile pronuntate de instan­tele judecatoresti in procesele funciare in prima instanta sunt supuse numai recursului [art. 5 alin. (1) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005] 191-193