Viroidul piticirii crizantemelor

Viroidul piticirii crizantemelor - Chrysanthemum stunt viroid, CSVd, Pospiviroid, Pospiviroidae. Sinonime: Chrysanthemum stunt mottle virus Welsh; Marmor chrysathemi Holmes. Piticirea crizantemelor (chrysanthemum sunt) a fost descrisa prima data de Dimock (1947) in S.U.A., natura ei infectioasa fiind demonstrata de Olson (1949), iar Diener si Lawson (1973, Virology 51, 94) au stabilit ca aceasta este produsa de un viroid. Boala este foarte frecventa atat in Americia de Nord cat si in Europa, raspandirea ei pe scara larga fiind favorizata de transmisibilitatea viroidului pe cale mecanica, perioada lunga de incubatie si prezenta infectiilor in lipsa infectiilor externe. Infectii naturale s-au gasit la diferite specii de crizanteme. Experimental, viroidul a fost transmis la Lycopersicon esculentum soiul Rutgers, Gynura aurantiaca si la mai multe specii din famila Compositae, in unele multiplicandu-se fara a produce simptome externe. La crizanteme (Crysanthemum spp.) manifestarea bolii variaza in functie de soi. Frecvent, frunzele tinere au o culoare mai pala si cresterea mai verticala decat normal, iar plantele raman pitice, in unele cazuri, la maturitate, atingand numai jumatate din inaltimea exemplarelor sanatoase. Mugurii floriferi apar si se deschid cu 7-10 zile mai devreme decat la plantele sanatoase, la unele soiuri florile sunt de dimensiuni mult mai mici decat normal, iar in cazul soiurilor rosii calitatea florilor este grav afectata si din cauza "inalbirii" pigmentului caracteristic. De regula, frunzele plantelor bolnave sunt mai mici, la soiurile Mistletoe si Pink Marble pe suprafata limbului apar numeroase pete albe de cca. 3 mm in diametru, iar la unele soiuri se observa proliferarea mugurilor axilari si cresterea numarului stolonilor. Ca indicatori sunt folosite soiurile de crizanteme Mistletoe si Pink Marble, simptomele de patarea frunzelor aparand dupa 2-3 luni sau dupa 7-8 saptamani la plantele defoliate sub punctul de inoculare. Experimental, viroidul este usor transmisibil prin inoculare de suc, altoire si Cuscuta gronovii, iar in natura se raspandeste prin contactul dintre plante, uneltele de taiat si multiplicarea plantelor infectate. Inactivarea termica are loc la 96-100ºC, dilutia limita este 10^-4, iar rezistenta in suc de cel putin 100 de zile la 3°C si 55-60 zile la 21°C, in frunze uscate viroidul rezistand timp de cel putin doi ani. Viroidul nu este distrus de razele ultraviolote, formaldehida si fosfatul trisodic. Masura de prevenire consta in obtinerea materialului de inmultire liber de viroid, ceea ce se realizeaza prin selectii repetate si aplicarea termoterapiei urmata de culturi meristematice, materialul obtinut fiind retestat pe soiurile indicatoare.