UNIVERSITATEA "AUREL VLAICU" DIN ARAD

FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARA,

TURISM SI PROTECTIA MEDIULUI

SPECIALIZAREA I.S.B.E.

ORGANIZATIA HIDROGRAFICA INTERNATIONALA

Oceanul planetar

Oceanul planetar reprezinta un invelis unitar de apa al Pamantului. Suprafata oceanului planetar este de 361 milioane km², ceea ce constituie ¾ din suprafata Globului. Volumul apelor oceanice este de 1370 milioane km³ si constituie 95 % din volumul hidrosferei. Adancimea medie a oceanului planetar este de 3790 m, iar cea maxima - de 11516 m (Groapa Marianelor). Daca apa ar fi repartizata uniform pe suprafata terestra, ea ar forma un strat cu grosimea de 2700 m. Evoluand de la nave cu panze pana la submersibile capabile sa se scufunde pana la cele mai mari adancimi, explorarea stiintifica a oceanului a permis dezlegarea mai multor enigme legate de oceanul planetar. Astazi, oamenii de stiinta pot descrie marea majoritate a proceselor din ocean, procese de care depinde foarte mult si clima continentelor. Numit si "ocean mondial", oceanul planetar este compus din cele 5 oceane - Pacific, Atlantic, Indian, Arctic si Antarctic, impreuna cu marile si golfurile care se leaga prin stramtori sau direct cu Oceanul. Oceanul planetar ofera industriei mondiale numeroase resurse, atat biologice cat si energetice si contine o imensa diversitate de minerale marine formate in urma diferitor procese geologice. Diversitatea resurselor in diferite zone ale oceanului planetar este asigurata de proprietatile fizice (transparenta, temperatura, culoarea apei etc.) si chimice (salinitate, gaze dizolvate s.a.) ale apei.

Marile

Marile reprezinta parti separate ale oceanului planetar, care se deosebesc de suprafetele oceanice prin anumite proprietati fizice si chimice ale apei (temperatura, salinitate, densitate, dinamica apelor etc.). Marile au legatura cu apele oceanelor prin portiuni inguste, deseori prin stramtori putin adanci, care nu permit un schimb intens cu apa din zonele abisale ale oceanelor. Majoritatea marilor sunt situate pe platforme continentale fiind inconjurate de insule si peninsule (Marea Nordului, Marea Kara, Marea Baltica etc.). Exista mari in fata, dar se intalnesc si mari adanci (7000 m - Marea Banda). Dupa regimul hidric si asezarea geografica marile se clasifica in interioare (continentale), semideschise, deschise si interinsulare.

Marile interioare sunt inconjurate de uscat si comunica cu oceanul prin stramtori:

Marea Alba;

Marea Mediterana;

Marea Baltica;

Marea Azov;

Marea Neagra;

Marea Rosie etc.

Marile semiinchise sunt separate de ocean prin insule sau peninsule:

Marea Bering;

Marea Nordului;

Marea Ohotsk;

Marea Galbena;

Marea Chinei de Sud;

Marea Caraibilor etc.

Marile deschise sunt situate la marginea bazinelor oceanice si au legatura cu apele oceanelor:

Marea Barents;

Marea Kara;

Marea Laptev;

Marea Siberiei de Est;

Marea Ross;

Marea Bellingshausen.

Marile interinsulare sunt inconjurate de insule:

Marea Celebes;

Marea Sulu;

Marea Banda;

Marea Djawa.

Dupa geneza, marile se impart in mari de transgresiune si mari de ingresiune, iar dupa regimul termic - in mari calde si mari reci.[1]

Oceanografia

Oceanografia (engleza Oceanography) este stiinta care se ocupa cu studiul marilor si oceanelor, cu fenomele fizice care au aici loc, iar cu fenomenele biologice se ocupa ramura numita ecologia sau biologia marina. Pe cand "limnologia" se ocupa cu studiilor apelor continentale. Domeniile Oceanografiei

Oceanografia fizica studiaza fenomenle fizice ca:

o       temperatura

o       salinitate

o       acustica

o       curenti marini

o       maree (flux si reflux)

Oceanografia biologica studiaza:

o       date fiziologice

o       adaptare si formele de viata

o       date biochimice

Oceanografia ecologica se ocupa cu:

o       interactiunea dintre mediu si organismele vii

Oceanografia geologica studiaza:

o       precesele geologice care au loc pe fundul marilor si oceanelor (sedimentare, paleoclimatologie, roci, minerale, minereuri, bogatii naturale)

Meteorologia Oceanografica studiaza:

o       interactiunea dintre apele oceanelor si clima (modul in care se influenteaza reciproc)

Geochimia oceanografica se ocupa cu:

o       interactiunea dintre procesele chimice si geologice in special la sedimente

In acest scop se intreprind diferite expeditii de cercetare se folosesc si se interpreteaza datele diferitelor masuratori luate pe anotimpuri. Se fac diferite observatii hidrografice cu privire la masurarea adancimii prin metoda sonica, transparenta, culoarea, salinitatea, radioactivitate, indicele de refractie pH-ul, si compozitia chimica a apei, in care un factor important este concentratia in nitrati si nitriti, sau metale grele.

Subimpartirea oceanului planetar

• Marile si oceanele mai importante:

[2]

Organizatia Hidrografica Internationala

Hidrografia este acea ramura a hidrologie, care se ocupa de masurarea si descrierea caracteristicilor marilor si zonelor de coasta in scopul navigatiei, precum si activitati, in largi, de cercetare, de protectie a mediului si servicii de anticipare.[3] Organizatia Hidrografica Internationala este o organizatie interguvernamentala cu caracter consultativ si tehnic, creata pentru a sustine siguranta navigatiei si protectia mediului marin. Organizatia Hidrografica Internationala IHO) a fost fondata, in 1921, sub denumirea de Biroul Hodrigrafic International (IHB). Limbi oficiale sunt engleza si fanceza.[4] In 1970, o conventie inter-guvernamentale a intrat in vigoare, care a schimbat numele si statutul juridic, luand nastere Organizatia Internationala de hidrologie (IHO), cu sediul central permanent, cu sediul in Monaco. Organizatia are in prezent un numar de optzeci de membrii, iar cu multi altii este in procesul de a deveni membri. Pe parcursul secolului 19, multe natiuni maritime au stabilit sedii hidrografice pentru imbunatatii mijloacele de navigatie navale si comerciale prin oferirea de publicatii nautice, nautice grafice, precum si alte servicii de navigatie. In 1889, a avut loc o Conferinta Marina Internationala, la Washington D.C., unde s-a propus sa se stabileasca o 'Comisie permanenta internationala'. Propuneri similare au fost facute la sesiunile de la Congresul International de navigare de la St. Petersburg in anul 1908 si, din nou, in anul 1912.

In 1919 hidrografii din Marea Britanie si Franta au cooperat in a lua masurile necesare pentru a convoca o conferinta internationala a hidrografilor. Londra a fost aleasa pentru acest eveniment ca fiind cea mai potrivita locatie, iar pe 24 iulie 1919, a avut loc prima Conferinta Internationala participatand hidrografi din 24 de tari. Obiectivul conferintei a fost: luarea in considerare a oportunitatii ca natiunile maritime sa adopte metode similare in metodele de pregatire, de constructii si productie a diagramelor si a tuturor publicatilor hidrografice; prestarea rezultatelor in cea mai convenabila forma pentru a putea fi ulilizate mai usor; instituirea unui sistem prompt de schimbul reciproc de informatii intre toate tarile hidrografice si de a oferi o oportunitate de consultari si discutii pe teme hidrografice, de catre experti hidrografici din intreaga lume.

Ca urmare a conferintei, s-a format o organizatie permanenta si statutele pentru operatiuni au fost pregatite. IHB, acum IHO, si-a inceput activitatea in 1921 cu 18 natiuni membrii. Principatul Monaco, a fost ales ca sediu deoarece de aici se putea comunica usor cu tot restu lumii si datorita generozitatii oferta de Albert I, Printul de Monaco care a oferit toate conditiile necesare.[3]

Obiectivele IHO

coordonarea activitatii serviciilor nationale hidrografice;

standartizarea hartilor marine si a documentelor nautice;

adoptarea metodelor eficiente si fiabile pentru a realiza si exploata recoltele oceanice;

dezvoltarea stiintelor din campul hidrografiei si a tehnicilor de oceanografie descriptiva.

Activitati

Activitatea IHO este axata pe dezvoltarea cooperarii si standartizarea documentelor maritime. IHO se ocupa, incepand mai ales cu anii 1990, cu definitivizarea si normalizarea hartilor electronice, harti care treptat inlocuiesc hartile traditionale de hartie. OHI este, de asemenea, un cadru de dezvoltare a normei S-57, care se ocupa de exactitatea hartilor cu date numerice, sau a hartii electronice de navigatie (pentru Harta de Navigatie Electronica - HNE) de tip vector. HNE-urile sunt utilizate in sistemele de vizualizare a hartilor electronice si a informatiilor despre ele (Electronic Chart Display and Information System - ECDIS). Norma S-61 corespunde sistemei de harti electronice HNR (Hartile de Navigare Raster).[5] IHO stabileste standarde hidrografice la care trebuie sa adere toate natiunile. Toate statele membre sunt indemnate si incurajate sa urmeze aceste standarde in sondaje, topuri nautice si publicatii. In domeniul standardizarii s-a evoluat mult de cand Biroul a fost infiintat. Multe publicatii IHO sunt disponibile pentru publicul larg, de la site-ul IHO, cum ar fi Bilantul International Hidrografic, Butetinul International Hidrografic, Harta marina si Dictionarul hidrografic. IHO de a publicat Limitele marile si oceanele, care arata limitele intre oceane. Aceasta editie, publicata initial in 1953, este invechit pentru multe regiuni.

Tari membre

[4]

Bibliografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Oceanul_planetar

[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Oceanografie

https://en.wikipedia.org/

[4] https://www.iho-ohi.net

[5]https://ro.wikipedia.org