APARITIA EXTREMEI DREPTE SAU GERMANIA INTRE EXTREMA STANGA SI EXTREMA DREAPTA (1918-1924)

APARITIA EXTREMEI DREPTE SAU GERMANIA INTRE EXTREMA STANGA SI EXTREMA DREAPTA  (1918-1924)

Ca si extrema stanga, in ipostaza sa clasica, bolsevismul, extrema dreapta a fost, si ea, un fenomen al secolului al XX-lea.

De fapt, cum spune Eric Hobsbawn, extrema stanga si extrema dreapta au reprezentat laturile politice opuse ale aceluiasi secol, supranumit "secolul extremelor", fiindca, in multe privinte, cele doua curente au evoluat in legatura unul cu altul. de aceea, unii istorici - de pilda, Ernst Nolte - sunt de parere ca fascismul si nazismul, ca expresii ale extremei drepte, au fost o reactie la comunism, la randul sau, expresia cea mai concludenta a extremei stangi.

Sub acest aspect, este indiscutabil ca intre comunism/extrema stanga, pe de o parte, si fascism/nazism/extrema dreapta, pe de alta parte, a existat un raport de determinare cauzala.

In 1917, bolsevicii au lua puterea in Rusia, iar reactia la vointa acestora de a declansa revolutia mondiala a fost, dupa unii istorici, instaurarea regimului fascist in Italia (1922) si, mai cu seama, a celui nazist in Germania (1933).

Asadar, avem de-a face cu o anterioritate a "modelului sovietic" in raport cu cel nazist, evolutia celor doua sisteme avand loc, de la un moment dat, simultan si in multe privinte nu numai divergent, ci si convergent.

La aparitia extremei drepte, au concurat, insa, si alti factori.

In cazul nazismului, au actionat factori endogeni. Din acest punct de vedere, este semnificativ ca, in 1899, Partidul Reformator Social lua in considerare in Rezolutia de la Hamburg exterminarea totala a evreilor. Hitler avea, asadar, precursori relativ indepartati, astfel ca nu numai exemplul sovietic a impins spre solutia finala.

In acelasi timp, este cunoscut ca perioada imediat urmatoare Primului Razboi Mondial a fost dominata de lupta dintre democratia liberala si revolutie. Democratia va iesi in cele din urma invingatoare, dar a fost o victorie partiala.

Mai intai, pentru ca, desi victorioasa, democratia n-a putut opri aparitia si consolidarea unui regim totalitar in Italia (in 1922).

Fascismul italian s-a apropiat, in esenta, de totalitarism, fara a atinge cvasiperfectiunea nazismului.

In al doilea rand, pentru ca, in aceasta perioada, pe fondul fragilitatii democratiilor occidentale, s-a consumat deplasarea Germaniei dinspre tentatia instaurarii extremei stangi spre instaurarea extremei drepte.

Iar Germania nu a reprezentat un exemplu oarecare din acest punct de vedere, ci chiar un exemplu paradigmatic.

Asadar, ca si in Rusia, si in Germania, la inceput s-au cristalizat germenii revolutiei de tip bolsevic.

Inceputul acestui proces a avut loc chiar in timpul Primului Razboi Mondial, cand extrema stanga a Partidului Social Democrat din Germania s-a despartit treptat de celelalte curente social-democrate, regrupandu-se in jurul lui Karl Liebnecht, Rosei Luxemburg, Franz Mehring, Paul Lentsch sau Clarei Zetkin. Grupul s-a numit Grupul Spartakist, de la numele manifestelor raspandite incepand cu anul 1916 si intitulate Scrisorile lui Spartakus.

Destul de apropiati de bolsevici, membrii Grupului Spartakus au incercat sa organizeze revolutia, ca si tovarasii lor din Rusia, in clipa infrangerii militare a Germaniei. De altfel, audienta si virulenta actiunilor Grupului Spartakist au crescut direct proportional cu prelungirea razboiului.

La 30 decembrie 1918 - 1 ianuarie 1919, Grupul Spartakist a infiintat Partidul Comunist al Germaniei, prilej cu care Karl Radek a afirmat solidaritatea comunistilor germani cu revolutia din Rusia.

Partidul Comunist din Germania isi propunea reconstruirea totala a statului si o transformare revolutionara totala in baza economica a societatii.

In aceasta perioada - sfarsitul anului 1918 - inceputul lui 1919 - imaginea externa a Germaniei se asemana mult cu imaginea Rusiei dupa revolutia din februarie 1917. Mai cu seama in armata, disciplina scazuse drastic, dizolvandu-se autoritatea acestui corp de elita al Germaniei.

Spre deosebire de Rusia, trupele germane au revenit in patrie in relativa ordine, gratie insistentei lui Hindenburg, iar dorinta de incheiere a pacii nu a fost indreptata, ca responsabilitate si motiv de repros, exclusiv asupra guvernului, cum se intamplase in Rusia.

De asemenea, situatia din Germania s-a deosebit de cea din Rusia, si prin faptul ca, in timp ce revolutia bolsevica din Rusia s-a desfasurat in absenta oricarui model, deviind in chip esential de la preceptele de baza ale marxismului, in Germania a fost bine cunoscut modelul rus si, mai mult el a fost cunoscut in ipostaza lui odioasa si distructiva.

De aceea, cu exceptia spartakistilor comunisti si a altor cercuri politice disparate, inclusiv burgheze, exemplul rus a trezit reactii adverse in societatea germana, iar cand evolutia evenimentelor a riscat sa scape de sub control, dupa exemplul sovietic, a intervenit armata, la Berlin in primul rand si apoi in Bavaria, in primele luni ale lui 1919, unde se instaurasera regimuri politice/republici de tip sovietic/bolsevic.

Astfel, dupa ce paruse ca revolutia mondiala avea sanse de reusita, mai cu seama dupa constituirea Kominternului in martie 1919, la jumatatea aceluiasi an, Germania, ca si Ungaria, erau pierdute pentru cauza revolutiei bolsevice mondiale.

In a doua jumatate a anului 1919, in Germania se va vorbi mai putin despre Partidul comunist si despre revolutie si mai mult despre conditiile insuportabile ale Pacii de Versailles, despre reparatii, despre obligatia impusa de aliati de a fi predati criminalii de razboi (in primul rand imparatul).

Aceste preocupari au continuat si in anii urmatori, fiind simultane cu cresterea unor atitudini antibolsevice, prezente in aproape toate fortele politice germane ale vremii. Cel mai pregnant antibolsevism s-a inregistrat in randul Partidului Social Democrat German, intrucat exemplul sovietic arata ca, dintre toate partidele, cel social-democrat suportase vitregiile cele mai mari din cauza revolutiei bolsevice. Pe aceeasi pozitie s-au situat mensevicii, anarhistii etc. Otto Bauer vorbea despre socialismul despotic, iar Karl Kautski despre recaderea miscarii muncitoresti in barbaria ei originala vecina cu teroarea revolutie franceze din 11789.

Social-democratii germani vedeau in bolsevism o cale specific ruseasca, o etapa de regres barbara,  straina Europei.

Alte organizatii germane care s-au exprimat impotriva bolsevismului au fost Secretariatul General pentru Studierea si Combaterea Bolsevismului si Liga Antibolsevica, legata de organizatia denumita Freikorps.

Unul din centrele germane antibolsevice puternic a devenit chiar dupa 1918-1919 orasul München. Aici s-a constituit punctul de adunare al emigrantilor rusi si baltici de origine germana. Personajul principal al punctului a fost poetul Dietrich Ekart, sustinator al unui antiiudaism mistic cu ecou indiscutabil in epoca. Conceptia lui Ekart s-a constituit sub influenta ideilor viceconsulului german de la Erzerum, Max Erwin Scheubner-Richter martor al izgonirii si exterminarii armenilor din Imperiul Otoman de catre turci.

Revenit in 1918 la Riga, el a fost martorul unui proces similar savarsit de bolsevici asupra germanilor baltici, declarati proscrisi si supusi exterminarii.

Din cercul lui Ekart a facut parte un alt german baltic, Alfred Rosenberg, care, in acea perioada punea in evidenta doua stari de lucruri din societatea rusa si anume: declinul intelectualitatii nationale ruse si al burgheziei ruse; procentul ridicat de evrei/oameni de origine iudaica in conducerea partidului si guvernului sovietic din Rusia.

Aceste elemente straine, iudaice, erau dupa Rosenberg responsabile de distrugerea sistematica a intregii culturi si a tuturor libertatilor in Rusia, indeosebi prin organismul arhicunoscut astazi numit CEKA.

Rosenberg era, totodata, de parere ca dupa nimicirea Rusiei, pe calea internationalismului fara culoare nationala, urma nimicirea Germaniei. De aceea era obligatoriu ca acestui internationalism sa i se opuna conceptia germana despre lume, smulgand Germania de pe drumul nefast deschis Rusiei de catre Kerenski.

Antibolsevismul si antiiudaismul lui Ekart, Max Erwin Scheubner-Richter si Rosenberg n-au fost atitudini izolate, dimpotriva.

Pe acest teren, pregatit in buna masura de cei trei va veni si va lucra Adolf Hitler, acre i-a pretuit in chip deosebit, antisemitismul sau fiind insa anterior contactului cu scrierile si actiunea lor politica.

Este dovedit ca Hitler a scris, inca din 1919, intr-o tendinta antisemita, iudaismul fiind descris de el ca un fel de "tuberculoza rasiala a popoarelor", care trebuia combatuta printr-o guvernare de forta nationala.

Acest flagel era cu atat mai de luat in seama pentru Germania cu cat, ca exponent al comunismului de culoare bolsevica, el indica originea adevarata a infrangerii Germaniei. Bolsevismul, prin forta lui agitatorica, scindase natiunea germana prin invatatura sa despre contradictia ireconciliabila dintre burghezie si proletariat si, dupa exemplul rusesc, ameninta burghezia si intelectualitatea germana cu exterminarea.

Desigur, unele dintre ideile lui Hitler au fost prezente si la alti contemporani ai lui, germani sau nu. Altfel spus, Hitler nu a fost singurul antibolsevic al sau, nu numai el s-a opus deciziilor de la Versailles, nu numai el credea in mitul Germaniei mari, iar motivatie spatiului vital deriva dintr-o conceptie darwinista radical-liberala a dreptului natural in conformitate cu care era nedrept ca unui rus sa-i revina de 18 ori mai mult spatiu decat unui german.

La Hitler insa, antibolsevismul, extins si asupra social-democratilor sau socialistilor de dreapta, era expresia unei expresii absolute fata de filobolsevism, iar pana la urma a unui antimarxism si antiliberalism inveninat, acutizat si foarte departe de umanitate.

Asociat cu antisemitismul - evreii fiind agentii bolsevismului - antibolsevismul lui Hitler a identificat in evrei cauza infrangerii si dezbinarii interne a Germaniei, factorul care a impiedicat-o pe aceasta sa realizeze dominatia asupra Europei.

In lumina celor de mai sus, este limpede ca nu criza economica din 1929-1933 a dat nastere nazismului, cum cred unii istorici.

Este drept ca multa vreme Partidul National Socialist al muncitorilor germani (NSDAP) nu a fost altceva decat un grupuscul nationalist, ca multe altele ale timpului, caruia Hitler, prin talentul sau organizatoric si de tribun, i-a conferit o anumita autoritate in Bavaria.

Infiintat in 1920, NSDAP s-a amestecat, in timpul Republicii de la Weimar, in toate comploturile indreptate impotriva acesteia inclusiv in tentativa de puci din 1923 de la München.

Tentativa a avut loc in "anul inuman" al ocuparii Ruhr-ului de catre Franta si Belgia, pe chestia reparatiilor de razboi, ceea ce a generat rezistenta pasiva a populatiei germane.

Germania a fost zguduita de greva generala, in Saxonia s-a constituit un guvern muncitoresc (format din social-democrati de stanga si comunisti), la fel in Thuringia, insurectia armata a muncitorilor la Hamburg.

S-a vorbit - de catre Max Erwin Scheubner-Richter - in "Völkischer Beobachter", despre "bolsevizarea Germaniei". Hitler, la randul sau aprecia numarul cetatenilor germani angajati in favoarea unei politici marxiste ca reprezentand 40% din populatie.

Organizat defectuos, puciul a esuat, iar Hitler a fost intemnitat. Aici a scris Mein Kampf, in care a dat contur ideologiei marxiste.

Aceasta se intemeia pe ideea de rasa si pe aceea ca un popor mai puternic avea dreptul sa elimine popoarele mai slabe. Cu aceasta perspectiva, statul trebuia sa fie unul rasist, avand ca functie de baza mentinerea rasei ariene impotriva metisajului cu elemente straine. Altfel s-ar fi slabit coeziunea externa a poporului german din cauza evreilor, reprezentantilor socialismului marxist, catolicismului si chiar liberalismului.

Liberalismul era permincios pe plan economic si mai ales politic, puterile financiare fiind aspru stigmatizate.

Statul trebuia sa fie antiparlamentar, antidemocratic, intemeiat pe principiul conducatorului, sprijinit de partidul unic.

Pe plan extern se impunea lupta pentru apararea comunitatii rasiale a germanilor, de unde necesitatea restabilirii puterii Germaniei si a inlaturarii obstacolelor de pe acest traseu, inclusiv a celor derivand din tratate.

Hitler sublinia ca poporul german avea nevoie de spatiu vital. De aici necesitatea expansiunii spre est, conform lozincii Drang nach Osten. In prealabil se impunea distrugerea sistemului de la Versailles si a Frantei.

In rezumat, ideologia nazista avea la baza trei idei: distrugerea democratiei, antisemitismul si necesitatea razboiului, toate articulate in jurul unei nelimitate perspective nationaliste.