Cariera politica - vasile alecsandri

CARIERA POLITICA - VASILE ALECSANDRI

Inceputuri

In perioada in care Vasile Alecsandri s-a intors in tara, Moldova cunoaste o atmosfera specifica, in care se infrunta contradictii din ce in ce mai violente. Un regim corupt si reactionar cauta sa interzica orice manifestare cu caracter democratic. Regulamentul organic, care statea la baza noii administratii a Moldovei, desi inzestrase tara cu cateva institutii moderne nu rezolvase problemele fundamentale aparute, ci dimpotriva, ele agravau contradictiile dintre principalele clase ale societatii.

Aceste contradictii se reflectau in plan social in antagonismul dintre marea boierime feudala si taranimea clacasa, pe de o parte, iar pe de alta intre marea boierime conservatoare, reactionara si burghezia feudala, legata de sistemul de productie capitalist. Conflictul dintre nou si vechi era evident si precis: boierimea retrograda lupta cu indarjire pentru mentinerea privilegiilor ei, in timp ce burghezia in dezvoltare pentru inlaturarea oranduielilor feudale, considerate obstacole in calea propasirii intereselor sale. Era firesc ca tinerii sositi din strainatate, pregatiti si formati intr-o societate dezvoltata, sa nu accepte starea de lucruri din Moldova.

In jurul anului 1840 se intorc in tara multi tineri plecati la studii in diferite tari straine. Noile conceptii ale tineretului, cu vederi largi, tulburau cursul vietii societatii iesene din acele timpuri. Astfel, apar din ce in ce mai frecvent oameni cu principii noi, a caror atitudine contribuia la cresterea contrastului cu realitatea concreta. Noua generatie de tineri, formata la ideile occidentului, era decisa sa aduca tara in ritmul dezvoltarii civilizatiei timpului. Comportarea tinerilor si mai ales ideile lor nemultumeau organele de conducere reactionare, care vedeau in ei, pe dusmanii vechii societati, care voiau transformarea institutiilor anacronice. Tinerii renuntasera la vechea imbracaminte orientala si refuzau sa mai practice o serie de obiceiuri traditionale si umilitoare: nu mai sarutau mana marilor boieri, nu ii mai intampinau cu formule precum "sarut talpele" ci spuneau tuturor "bonjour", nu suportau insulte si provocau imediat jignitorii la duel.

Printre cei intorsi din strainatate in aceasta perioada, pe langa Vasile Alecsandri, se numarau Mihail Kogalniceanu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, A. Russo, D. Rallet, N. Docan si altii. Nemultumirile fata de abuzurile domnitorului si ale demnitarilor ii apropiau de paturile sociale mai modeste, pana la marile mase taranesti, facandu-i sa le inteleaga aspiratiile.[1] Suspectat de revolutionarism, deopotriva cu ceilalti tineri reintorsi in tara de la studii, Alecsandri a primit o modesta slujba la Vistierie, de "sef al mesii pensiilor", la 31 august 1839. In noua sa ipostaza, contactul cu cei necajiti a constituit pentru el o mai putin agreata experienta, insa utila, menita sa-i formeze, pe langa alti factori, propria viziune social - politica.

Prezentand societatea moldoveana la inceputul anului 1840, sub domnia lui Sturza, Alecsandri afirma ca era evidenta ierarhia boierimii venale, lacoma de avere, tiranica si exploatatoare: sus de tot, imediat sub domnitor, marea boierime - logofatul, vornicul, hatmanul, postelnicul si aga, sau protipendada din care erau alesi ministrii si marii demnitari. Dupa ei veneau boierii de clasa a doua - spatari, bani, comisi din randul carora se recrutau functionarii mai de seama. Apoi se gaseau boierii de clasa a treia - slugeri, satrari, medelniceri, care nu puteau deveni decat mici functionari. Dupa cele trei clase boieresti, urmau breslele de negustori si meseriasi, care nu aveau nici un drept, fiind la dispozitia functionarilor. Iar jos, la baza piramidei, poporul, neluat in seama de nimeni, exploatat, umilit, tinut in intuneric. ".Asadar, in varful scarii sociale un domn cu topuzul in mana si cu legea sub picioare; pe treptele acelei scari o boierime ghiftuita de privilegiuri, bucurandu-se de toate drepturile, pana si de ilegalitati, si scutita de orice indatorire catre tara; alaturi cu acea boierime un cler ai carui sefi, veniti de la Fanar si din bizuniile muntelui Athos, se desfatau intr-o viata de lux trandava si scandaloasa; iar jos, in pulbere, o gloata cu cerbicea plecata sub toate sarcinile! sus, puterea egoista, jos, serbirea si mizeria fara protectie, si totul miscandu-se intr-o atmosfera neguroasa de ignoranta, de superstitii, de pretentii, de lacomie si de frica ."[2]

Pe langa toate acestea, Vasile Alecsandri era contrariat si de raporturile umilitoare care existau de jos in sus chiar intre diversele categorii din sanul boierimii, de formele pe care le imbracau si formulele in care se exprimau aceste raporturi de la inferior la superior.

Alte trasaturi ale societatii identificate de Alecsandri sunt lipsa de demnitate, de loialitate, de patriotism care domnea in sanul boierimii, de sus si pana jos, predominanta imoralitatii atat in viata de familie a acestora cat si in viata sociala (mita, schingiuirea taranilor si tiganilor robi, bataia la falanga, rasluirea pamanturilor razasesti de catre marii mosieri).

Referindu-se la Moldova in perioada anilor 1840, intr-o scrisoare a sa catre un amic ramas la Paris, Vasile Alecsandri spunea: "Iubite amice, Crescuti amandoi in Franta din copilaria noastra, ne-am despartit de un an, lung cat un secol; tu ai mai ramas la Paris, o! fericitule intre fericiti! Iar eu m-am intors in Iasi, aducand cu mine un mare bagagiu de iluzii si de idei moderne. Adorator fervent al treimei sfinte si mantuitoare ce reprezinta libertatea, egalitatea si fraternitatea, am reintrat in tara ca un fanatic naiv si convins ca voi gasi pretutindeni aceste sacre principiuri in aplicare.insa ce am gasit: Libertatea lantuita cu insasi mana domnitorului .libertatea presei ciopartita de foarfeca cenzurei.Am gasit egalitatea, turtita, sarmana! Subt un namol de prejudete absurde si de privilegiuri monstruoase, un nomol atat de mare, atat de greu cat ar trebui un cutremur social pentru ca sa-l rastoarne si sa-l risipeasca.Nimic mai trist decat aspectul poporului strivit! Nimic mai viclean si mai brutaldecat tipul subalternilor pusi in contact cu el; nimic mai mult decat fizionomia boierilor mici; nimic mai grotesque decat ingimfarea boierilor mari".[3]

In aceste conditii sociale, tinerii educati in Franta, isi exprimau nemultumirea fata de abuzurile, imoralitatea, lipsa de patriotism existenta, promovand in acelasi timp noile idei, de libertate, de egalitate, de drepturi cetatenesti, de supunere a celor mari la interesele obstii, care sunt temelia intregului edificiu social si cultural. Totodata, acestia cunosteau lupta popoarelor din Europa pentru libertatea lor nationala.

Burghezia, in aspiratiile ei de clasa in ascensiune, avea nevoie de libertate nationala, de constituirea unui stat national, nazuinta de care erau legate asteptarile diferitelor categorii de mestesugari si ale maselor populare, determinandu-le sa se grupeze cu entuziasm si incredere in jurul ei. Oamenii cu studii in occident cunosteau interesul pentru dezvoltarea folclorului, ca mijloc de a defini si individualiza un intreg popor, prin intermediul maselor populare, cu limba si traditiile lor, cu cantecele lor si portul national. Insa boierimea era adversara acestei idei, caracterizandu-se prin atitudini de dispret pentru tot ceea ce era national si popular, acceptand fara nicio critica tot ceea ce era de provenienta straina.

Analizand atitudinea boierilor fata de spiritul national, Alecsandri spunea "Nationalitatea se calca in picioare"[4], Russo de asemenea condamna "dezastruosul ridicul de a dispretui tot ce miroase a moldovenesc" , iar Costache Negruzzi, inca din 1838 afirma: "Trebuie sa stiti, domnul meu, ca noi suntem o fire foarte desantata: ne place a maimuti pe straini si a ne defaima pe sine".

Ca si bunul sau prieten Alecu Russo, Vasile Alecsandri constientizeaza ca in Moldova anului 1840 exista, ".doua principii care stau in lupta, o lupta inabusita, insa uriasa si necontenita, intre batran si tanar, intre obiceiul cazut si vested si inovatia cutezatoare, plina de putere si de viata, o lupta pe moarte intre vechi si nou, in care biruinta greu castigata va fi a celui din urma."[7] In aceste conditii, pentru Vasile Alecsandri, atasamentul pentru ideea nationala, pentru afirmarea individualitatii nationale contra cosmopolitismului, se intrepatrunde cu lupta impotriva feudalismului.

Inca de pe vremea cand se aflau la Paris, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogalniceanu, luasera hotararea sa creeze o forma legala de antrenare a tuturor romanilor in miscarea de regenerare culturala si nationala. In 1839, se initiaza prima societate culturala care depasea limitele teritoriale ale unei singure provincii. Astfel ia nastere la Paris, Societatea pentru invatatura poporului roman, avand ca principal scop lupta comuna pentru apararea autonomiei si desfasurarea unei propagande unioniste. Membrii societatii stabilisera ca la intoarcerea in tara sa scoata un ziar pentru promovarea ideilor liberale si patriotice.

Astfel, in toamna anului 1840, Mihail Kogalniceanu va scoate la Iasi "Dacia literara", unde Vasile Alecsandri isi publica primele sale lucrari literare, prilejuindu-i afirmarea ca scriitor prin tiparirea in coloanele acesteia, a primei sale nuvele Buchetiera din Florenta. Scopul revistei era stimularea dezvoltarii literaturii romanesti prin afirmarea individualitatii nationale, prin limba utilizata, prin continut si problemele abordate, precum si prin consecintele avute.

In stransa legatura cu programul "Daciei literare" are loc si reorganizarea vietii teatrale la Iasi, prin numirea lui Alecsandri, alaturi de Negruzzi si Kogalniceanu, in februarie 1840, in Comitetul director al teatrelor francez si roman, reunite pentru o perioada de patru ani, cu incepere de la 15 mai acel an. In 1841, Asachi scoate o revista in care toate materialele se publica si in frantuzeste si in romaneste, avand astfel doua titluri: Le glaneur moldo - valaque si Spicuitorul moldo - roman. Asachi facea parte dintre oamenii de seama a Moldovei pe care Alecsandri ii vizitase printre primii la intoarcerea sa in tara; invitat de acesta, Alecsandri se afirma in public ca si poet, publicand insa in limba franceza. El publica in Spicuitorul moldo - roman trei dintre poeziile scrise la Paris: Le cosaque, La jeune fille, A monsieur de Lamartine, pe care i le traduc in romaneste I. Poni, Dimitrie Gusti si Asachi.

Prin decret domnesc din 2 iunie 1841, domnitorul Mihail Sturza, in semn de recunoastere a unor calitati specifice unei personalitati, recunoasterea primelor sale afirmari ca autor, dar si in scopul de a si-l apropia, i-a conferit in iunie 1841 rangul de spatar. La sfarsitul aceleiasi luni, impreuna cu fratele sau Iancu, Vasile Alecsandri il viziteaza la Bucuresti pe Ion Ghica, prilej cu care a cunoscut pe Iancu Vacarescu, Ion Heliade Radulescu, fara a-i putea insa intalni, asa cum si-a dorit, pe N. Balcescu, Grigore Alexandrescu si Cezar Bolliac, aflati inca in inchisoare sau surghiun, ca urmare a participarii lor la complotul esuat din anul precedent.

Entuziasmul si optimismul determinat de venirea si stabilirea bunului sau prieten Ion Ghica, la Iasi pentru o perioada indelungata, in toamna anului 1841, au fost risipite prin pierderea brusca a mamei sale in ianuarie 1842. Inmormantarea mamei sale are loc fara tatal sau, care era grav bolnav la Viena, motiv pentru care Alecsandri merge pentru a-l aduce in tara impreuna cu un prieten medic.

Intr-o scrisoare din Lemberg, unde se afla pe la sfarsitul lui februarie, inceputul lui martie 1842, Alecsandri ii scria lui Ion Ghica, aflat la Iasi, unde fusese numit profesor la Academia Mihaileana. "Dealtfel, starea de ingrijorare permanenta in care ma aflu cred ca m-ar impiedica sa ma amuz chiar in Paris; cu cat ma apropii de tata, cu atat temerile mele sporesc; norocul meu ca amabilul nostru prieten, doctorul, e cu mine, caci fara el mi-as pierde capul." Pentru a-l sustine moral si a-l distrage de la moartea mamei sale si grija bolii tatalui sau, dupa aceasta intoarcere din strainatate, Ion Ghica si medicul Ludovic Steege au decis sa locuiasca impreuna cu Vasile Alecsandri in casa parinteasca a acestuia din ulita Sf. Ilie.

In aceste imprejurari, in vara anului 1842, Alecsandri a inceput seria calatoriilor prin tara, prin munti indeosebi, prilej cu care redescopera frumusetea poeziei populare, facandu-si din culegerea si prelucrarea acesteia o permanenta pasiune. Prin desele sale calatorii la Falticeni, Botosani, Mircesti si Bucuresti, Alecsandri s-a apropiat tot mai mult de realitatea vietii taranilor, intelegand suferinta acestora pe baza contactului direct cu acestia. Aici este, dupa contactul din copilarie, primul mare izvor al apropierii poetului de tarani, nefiind doar o apropiere formala, privind numai ceea ce aparea decorativ in viata si costumul lor. Intelegand din ce in ce mai profund ura taranilor fata de boierime si aspiratia lor spre libertate, confruntandu-le cu propriile sale aspiratii, Alecsandri ajunge sa considere taranimea ca un aliat al luptei in care el insusi se angajase.

Preocuparile literare, tot mai accentuate precum si dificultatile de ordin administrativ intalnite, au determinat pe cei trei directori ai teatrului sa concesioneze drepturile contractului lor unei directoare de trupa germana in mai 1842, fara ca interesul lor sa se fi diminuat pentru institutia in cauza. Acest fapt este dovedit de Alecsandri prin scrierea si reprezentarea scenica, in premiera, a noii sale piese, Iorgu de la Sadagura, la 18 ianuarie 1844, apreciat ca moment de triumf pentru autor, marcand adevarata intemeiere a teatrului romanesc: "Vasile Alecsandri.trebuie sa fie privit ca adevaratul intemeietor al teatrului romanesc original, pus in serviciul unor idei inaintate de regenerare si, prin aceasta, ca si prin alegerea si felul de tratare al subiectelor, cu adevarat national".

Ecoul reprezentarii acesteia, determinat de actualitatea ei, a fost atat de mare incat consulul francez de la Iasi o considera, intr-un raport diplomatic adresat guvernului sau, ca pe un "simptom de schimbari sociale".

Calea strabatuta de Alecsandri in anii premergatori revolutiei pasoptiste este marcata si de conlucrarea, in calitate de redactor si colaborator, alaturi de Kogalniceanu,

I. Ghica si Panait Bals, la aparitia revistei iesene "Propasirea". Reusind timp de zece ani sa evite cenzura, redactorii acestei foi au reunit in coloanele ei cele mai reprezentative pagini din creatia scriitorilor romani contemporani, indiferent de hotarele in care se aflau acestia, avand ca reper Unirea. La 14 septembrie 1844 Alecsandri ii scria lui Ghica: "Foaia noastra continua sa apara, dar cu multe dificultati."[11] Ramas o perioada ca singur redactor al publicatiei, Alecsandri, desi tanar, in varsta de numai 23 de ani, dovedi atat simt politic, spirit organizatoric, cat si forta creatoare pentru a asigura supravietuirea revistei. Insa din ratiuni politice aparitia publicatiei a fost oprita, Kogalniceanu a fost surghiunit la manastirea Rasca iar Negruzzi surghiunit de asemenea la propria sa mosie. ".Ai auzit de exilul lui Kogalniceanu, a lui Negruzzi, de asasinatul bietei noastre reviste.Era sa fiu si eu cuprins in proscriptie; exclus din consideratie pentru tatal meu, as fi preferat exilul decat sa fiu fata la ultimile momente ale revistei" , scria el lui Ghica, stabilit acum definitiv la Bucuresti.

Suprimarea "Propasirii", urmand masurilor similare indreptate de carmuire impotriva altor cunoscute publicatii progresiste precum "Dacia literara" sau "Arhiva romaneasca", ca si impotriva sustinatorilor lor, n-au eliminat entuziasmul tineretului revolutionar, ci dimpotriva i-au canalizat actiunile de lupta pe fagas conspirativ.

Referindu-se la idealul democratic si patriotic care ii ghidase actiunile, Vasile Alecsandri spunea: "ideea este un fenix care nu moare niciodata; poate fi respinsa uneori, dar nu poate fi inabusita." Spectacolul vietii publice la care asistase in anii 1841 - 1844 il determina pe Alecsandri sa mediteze cu seriozitate la modul in care poate reactiona fata de nedreptatile existente, spunand "mare camp de lupta se intinde inaintea noastra", "lupta nu ne sparie, caci ne sustine si ne animeaza speranta izbandei".

Intensificarea framantarilor social - politice, agravate si de nemultumirile provocate in randul boierimii de despotismul lui Sturza, existenta activa a unor organizatii secrete si in Moldova, la fel ca si in Tara Romaneasca erau caracteristicile principale ale acelei perioade istorice. Chiar daca n-a facut parte din ele, Vasile Alecsandri nu putea ramane indiferent fata de manifestarile in care erau implicati cei mai multi dintre camarazii sai, cu atat mai mult cu cat tendinta unei actiuni comune a tinerilor patrioti din toate provinciile romanesti se facea tot mai evidenta. In Bucuresti se infiintase Societatea politica secreta, in care rolurile cele mai importante reveneau lui N. Balcescu si I. Ghica.

In aceste imprejurari, Vasile Alecsandri, cu legaturile avute in societatea bucuresteana si fiind mai putin suspect decat alte personalitati ale acelei perioade, a fost ales ca emisar moldovean in Tara Romaneasca in vederea stabilirii unui plan comun de lupta a tineretului din ambele tari romane. Aceasta postura justifica foarte desele vizite ale lui Alecsandri in Tara Romaneasca. Dupa primirea extraordinara de care s-a bucurat la Bucuresti, in februarie 1845, Alecsandri a avut prilejul sa cunoasca, in primavara si vara aceluiasi an, doua personaje al caror destin, oarecum asemanator, i-au marcat propria existenta. Mai intai o cunoscu la mosia Blinzi (Tecuci) pe Elena Negri devenita muza si prietena devotata a poetului, iar cu ocazia sarbatoririlor de la Minjina, intalni pe Nicolae Balcescu, cu care a legat, in putinii ani de viata ramasi acestuia, a prietenie adevarata.

In vara aceluiasi an, Alecsandri efectua doua calatorii in strainatate: o prima calatorie la Viena iar a doua la Constantinopol, materializand proiectul din 1839, prilej cu care a cunoscut pe Mehmet Pasa - ministrul de interne, amiralul devenit ulterior ministru de razboi, Mehmet Ali si multe alte persoane cu functii diplomatice. Reintors la Iasi, dupa o perioada "in care i-au rasarit cateva idei literare" a gasit capitala Moldovei intr-o stare sociala precum "expresia nemultumirii poporului contra abuzurilor guvernului" .

Intr-o comunicare a Secretariatului de Stat catre Hatmanie, se scria la 29 octombrie 1845 "Luindu-se in stiinta ca un frantuz, anume Valian, care in anii trecuti viind aicea in tara au fost izgonit, acum ar cerca deosebite chipuri ca sa se furiseze iarasi de a intra in Moldova, pe la Galati, sa fie oprit." Acest francez progresist Vaillant, era fostul profesor de la Bucuresti al lui Ghica si Gr. Alexandrescu, care incerca sa asigure legatura intre miscarea antifeudala din Moldova cu cea din Tara Romaneasca. Framantarile puteau fi prevazute; astfel, domnitorul Sturza l-a numit pe fiul sau cel mare comandant al armatei, comandase arme in strainatate, apoi grabise executarea lor.

Lucrarile catagrafiei din 1845 au provocat mari nemultumiri, care au grabit organizarea unei miscari ample, profund si real opozitioniste nu numai fata de domnitor, dar fata de intregul sistem dominant, spre deosebire de opozitia absolut oportunista si personala pe care o faceau in general cei mai multi dintre marii boieri. In 28 decembrie, 30 de mici boieri din zona Vasluiului semneaza un memoriu prin care, luindu-se apararea taranilor, se cere anularea lucrarilor catagrafiei. Tinerii bonjuristi erau constienti de consecintele acestor actiuni, drept dovada Alexandru Cuza ii scria unui amic in legatura cu ele: "orice moldovean nu poate fi decat patruns de speranta pentru prosperitatea tarii si mandru de a fi moldovean, avand in vedere miscarile patriotice ale nemultumitilor."

Memoriul a fost respins iar in ianuarie 1846, la Iasi, au loc mari tulburari de strada. Comentand aceste evenimente, ziarul francez Le National scria intr-o corespondenta particulara, "Anul acesta trebuia sa aiba loc in intreaga Moldova recensamantul pentru fixarea impozitelor; lucrarea aceasta, care se face din 7 in 7 ani si se soldeaza totdeauna cu sarcini oneroase pentru popor, a provocat o nemultumire generala.Poporul a inceput in sfarsit sa deschida ochii si sa-si dea seama ca el singur suporta toate impozitele, ca el singur suferea."[21]

In aceasta perioada, el pune tot talentul literar in sprijinul afirmarii idealurilor patriotice romanesti, caracteristica a generatiei pasoptiste, aspect evidentiat prin gandurile lui Balcescu trimise lui Alecsandri: ".sa intoarcem ceea ce ne-a ramas din dragostea noastra, s-o intoarcem catre tara noastra. Romania va fi iubita noastra. Intr-insa si printr-insa sa reinnoim si sa intarim fratia noastra. Cinta-mi dar, iubite poet, cinta-mi Romania ca Kolar Bohemul patria sa. Fie ea amoreza ta, credinta ta, dumnezeul tau. Iubeste-o, dar fa pe toti a iubi pe iubita ta. "

Evident, in aceasta epoca, pentru Alecsandri problema primordiala era problema nationala; patriotii, atat cei din Moldova, cat si din Tara Romaneasca, erau convinsi ca pentru realizarea scopurilor lor era necesara o solidaritate a romanilor din toate cele trei tari.

La 1848 si in timpul lui Gr. Al. Ghica

Inceputul anului 1848 a adus cu sine o serie de schimbari in intreaga Europa, majoritatea tarilor europene fiind strabatute de un puternic val revolutionar. La scurt timp dupa evenimentele din februarie de la Paris, revolutia a izbucnit pe tot intinsul continentului: in 13 martie la Viena, 15 martie la Budapesta, 18 martie la Milano si Berlin, in 28 martie la Iasi iar la Bucuresti in 12 iunie. Pretutindeni, miscarile se desfasurau sub lozinca independentei nationale, fara a se pierde din vedere nazuintele democratice ale popoarelor.

In tara, la inceputul anului 1848, atmosfera politica era destul de tensionata deoarece abuzurile si coruptia administratiei provocasera mari nemultumiri in toate straturile societatii. Desi informatiile politice ajungeau mai greu in Moldova, cenzura domnitorului neacceptand existenta ziarelor straine, articolele privitoare la la framantarile sociale si politice din vestul Europei erau adeseori copiate, raspandite si comentate.

Astfel, pe intreg cuprinsul Moldovei, evenimentele petrecute in occident erau cunoscute in linii mari si urmareau cu nerabdare desfasurarea acestora. Miscarile sociale si politice care au produs o impresie puternica asupra tinerilor patrioti moldoveni a fost atat revolutia din Italia, deoarece era o miscare ampla impotriva absolutismului feudal infratita cu o miscare de lupta pentru eliberarea de sub jugul strain si pentru unitate nationala, cat si revolutia din Franta din 22 - 24 februarie 1848, cand monarhia este abolita si se proclama republica.

Entuziasmul revolutionar cuprinsese in intregime vestul si centrul Europei, ajungand pana la hotarele Moldovei, in Bucovina si Transilvania, provincii aflate in acea perioada sub stapanirea Imperiului Habsburgic. Aceasta stare de fapt nu a fost cauza miscarilor social-politice din principatele romane, asa cum unii boieri reactionari au sustinut, ci doar un moment prielnic de manifestare a nemultumirilor poporului.

Nicolae Balcescu afirma mai tarziu "Revolutia romana de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fara trecut si viitor, fara alta cauza decat vointa intamplatoare a unei minoritati sau miscare generala europeana. Cauza ei se pierde in zilele veacurilor."[23]

In atmosfera generala predispusa reformelor sociale si democratice, regimul lui Mihail Sturza a coalizat impotriva sa majoritatea populatiei tarii. Ingrijorat de situatia existenta, domnitorul a hotarat sa ca cei nemultumiti sa-si exprime doleantele in scris, prin intermediul ministrului de interne Stefan Catargi. Acesta a convocat reprezentantii miscarii, printre care si Vasile Alecsandri, pentru a organiza o adunare la care sa participe si Stefan Catargi. Se pare ca in aceste imprejurari Vasile Alecsandri a scris poezia manifest Catre romani, denumita mai tarziu Desteptarea Romaniei.

In ajunul evenimentelor din 1848 din Moldova, principala si cea mai radicala forta din armata nemultumitilor era taranimea, temuta insa de celelalte elemente, de burghezie, de mica si marea boierime, deoarece revendicarile sale amenintau esenta regimului politic si social. Cei mai multi dintre nemultumitii din afara taranimii nu voiau prabusirea regimului condus de Mihail Sturza, ci doar reformarea lui astfel incat anumite categorii sociale sa fie favorizate. Aceasta explica motivul pentru care taranimea, hotarata sa lupte pentru drepturile sale, a fost neglijata. Astfel, unii dintre reprezentantii marii boierimi aflati printre organizatorii miscarii din 28 martie de la Iasi, au influentat decizia colegilor lipsiti de experienta si bine intentionati, de a nu implica taranii in miscarea revolutionara, considerand ca interesele si obiectivele acestora sunt limitate.

La 27 martie, in sala hotelului Petersburg, a avut loc intalnirea reprezentantilor cercurilor burgheze, a membrilor boierimii liberale, a meseriasilor, adunare prezidata de Grigore Cuza, om cu idei liberale. Se decide ca reprezentantii adunarii, reuniti intr-un comitet, in care se afla si Alecsandri, sa redacteze o petitie - proclamatie. In acest timp, domnitorul ordonase utilizarea fortei armate pentru a opri rascoala, element ce denota hotararea lui Sturza de a nu da curs dorintelor rasculatilor inca de la inceput.

Petitia a fost redactata de catre Vasile Alecsandri, dar numai dupa consultari cu boierii adunati la Costache Sturza, unul dintre cei mai indarjiti boieri opozanti ai lui Mihail Sturza. O conditie pusa de boierime era respecarea legalitatii, insa legalitatea in aceasta epoca era concretizata de Regulamentul Organic. Memoriul desi continea o serie de revendicari burghezo - democratice, trecea cu vederea revendicarile taranimii, avand ca prin punct in petitie "Sfinta pazire a Regulamentului in tot cuprinsul sau si fara nici o rastalmacire".

Discutiile dintre Mihail Sturza si delegatia adunarii eu determinat acceptarea de catre domnitor a reformelor propuse, cu exceptia a doua: dizolvarea Obstestii Adunari si infiintarea garzilor cetatenesti. Revolutionarii aflati in casa lui Alexandru Mavrocordat au respins insa orice concesie iar delegatia s-a intors la palat cu acest raspuns. Refuzul domnului de a lua in considerare cererile delegatiei au determinat organizarea pentru a doua zi a unei mari adunari, la care sa participe si mitropolitul. Insa in seara respectiva, armata condusa de fiul domnitorului, Grigore Sturza, a patruns in locuinta lui Costache Sturza si Alexandru Mavrocordat, arestand tinerii patrioti aflati acolo (fratii Raducanu, Lascar si Dimitrie Rosetti, Alecu Moruzi, Alexandru I. Cuza, Vasile Conta si multi altii), si care ulterior au fost trimisi la Galati.

Vasile Alecsandri, care a avut un rol primordial in desfasurarea evenimentelor, a scapat de arestarea din seara lui 29 martie, deoarece plecase mai repede de la adunarea de la Mavrocordat. In momentul inceperii actiunilor represive, el a constientizat pericolul existent si cu ajutorul prietenilor si al familiei reusi sa fuga din Iasi si se refugie in munti, la Hangu, mosia Cantacuzinilor. Chiar daca el a sperat ca acestia sa inarmeze taranii pentru a merge la Iasi, a fost dezamagit cand a constatat ca taranii primisera arme pentru a-i apara pe ei. Modul in care au decurs evenimentele revolutionare l-au deceptionat profund pe poet, cu atat mai mult cu cat el s-a implicat cu deplina incredere in reusita miscarii. Neantrenarea maselor taranesti, caracterul prea limitat al programului revolutionar, lipsa unei bune conduceri precum si faptul ca nu erau sositi in tara toti tinerii cu vederi liberale au contribuit la inabusirea cu usurinta a a actiunilor revolutionare din Moldova.

La cateva zile dupa fuga din Iasi, Alecsandri ii scria Zulniei Sturza: "Acum vrei sa stii draga Zulnia, care a fost rolul meu in toate acestea? Acela al pacalitului.! Am actionat de buna credinta pina in ultimul moment, in speranta unei revolutii care trebuia sa asigure nationalitatea romana si in ultimul moment m-am gasit antrenat intr-un complot impotriva lui Mihail Sturza.Sunt destul de suferind, inima mea singereaza de furie si sunt atat de nefericit, cat poate fi un om care isi iubeste patria si care o vede compromisa. " Astfel, a condamnat lipsa de realism si raspundere cu care fusese pregatita miscarea: "Ai aflat probabil prabusirea ridicola si in acelasi timp vrednica de plans care s-a petrecut la Iasi, datorita lipsei de prevedere si slabiciunii catorva oameni ce n-au stiut sa se mentina la inaltimea rolului pe care-l ambitionase."

In legatura cu aceste evenimente, tot in aceasta scrisoare, Alecsandri evidentiaza falsul revolutionism al unora dintre boieri: "Deocamdata afla ca C. Moruzi si Vasile Ghica, care erau conducatorii conspiratiei si care se laudau ca au patru pina la cinci sute de oameni inarmati in Iasi, ca domnii astia au parasit postul lor in momentul cand trebuia sa se paseasca la actiune, ca au parasit Iasii noaptea.si ca au facut asta fara macar sa anunte pe tovarasii lor."

Manifestarile sociale si politice din Iasi au avut ecou si provincie, fiind identificate agitatii de amploare ale taranilor in tara, mai ales in judetele dinspre munte: Neamt, Suceava, Roman, Bacau, motiv pentru care, dupa doua saptamani de la represiunea brutala de in Iasi, Mihail Sturza trimitea un oficiu domnesc postelnicului Ilie Gherghel: ".la oarecari locuri, dupa invitarile si ademenirile unor fete abatute din dreapta cugetare, ar veni a se aduna si a se insela oameni ademeniti in asemenea neiertata urmare dintre locuitorii sateni, indemnandu-i a se inarma, spre a-i avea unelte la tulburarea linistii obstesti"

In timpul petrecut la Hangu, Vasile Alecsandri afla ca nu se gasea pe listele de proscrisi, din consideratie ca si altadata pentru tatal sau, care avea mai multe afaceri comune cu domnitorul Sturza. Dandu-si seama ca miscarea revolutionara este momentan oprita, prietenii sai arestati sau urmariti, Alecsandri decide calea exilului si astfel, impreuna cu G. Cantacuzino, la 15 aprilie trecu granita in timpul noptii. Insa au fost arestati de o patrula de graniceri austrieci si dusi in satul Tulghes, unde au ramas catva timp sub paza a doi graniceri. Dupa ce sunt eliberati, Alecsandri pleaca spre Brasov unde ajunge in perioada 27 aprilie - 9 mai. In acelasi loc sosesc si alti moldoveni, unii fugari din Moldova iar altii venind de la Paris, neavand posibilitatea de a intra in tara.

In acea perioada, intreaga populatie transilvaneana avea o stare de spirit aparte, deoarece la Brasov, puternic centru romanesc, se discutau problemele Transilvaniei, intrand in contact cu personalitati culturale romanesti: George Baritiu, Andrei Muresanu, Iacob Muresanu. Acest aspect care il determina pe Alecsandri sa publice in tiparnita lui Baritiu poezia Desteptarea Romaniei, precum si brosura Protestatie in numele Moldovei, a Omenirei si a lui Dumnezeu, in care prezinta situatia sociala si politica din Moldova, insistand asupra nedreptatilor regimului Sturza: ".De 14 ani Mihail Sturza rastalmaceste si calca cuprinsul Regulamentului Organic in interesul sau particular. El vinde rangurile boieresti, vinde posturile statului de la cele mai mici pana la cele mai inalte; vinde scaunele clerului; vinde hotararile judecatoresti, vinde masurile administrative; vinde cinstea; vinde cugetul oamenilor; vinde drepturile patriei noastre! El vinde orice se poate vinde sau nu, si aduna aur peste aur, milioane peste milioane pe care le scoate afara din tara, pentru ca sa o saraceasca inca mai mult."

Daca pana atunci Transilvania se afla sub administratia Vienei, in acea perioada se discuta problema unirii Transilvaniei la Ungaria. In imprejurarile create dupa revolutia din martie 1848 de la Viena, ungurii sub conducerea lui Kossuth, au solicitat o serie de revendicari nationale pentru poporul lor, dar pe care nu le considerau legitime pentru celelalte nationalitati ale imperiului habsburgic. Se dorea crearea unui regat independent al Ungariei, legat de imperiu doar prin recunoasterea formala a imparatului ca rege, din care facea parte si Transilvania, fara a fi recunoscuta romanilor calitatea de natiune. Aceasta insemna nerecunoasterea egalitatii in drepturi a romanilor cu ungurii si germanii din Transilvania, incalcare grava a principiilor revolutionare de la 1848.

Contactul cu realitatile transilvanene a avut un impact puternic asupra lui Alecsandri cat si a compatriotilor sai; dupa Adunarea de la Blaj la care au participat un numar de 40000 tarani transilvaneni, moldovenii pribegi aflati la Brasov au constientizat carentele miscarii organizate de ei, precum si forta sociala constituita de taranime.

La Brasov, Alecsandri s-a intalnit cu Negri, Al. Cuza, A. Russo, L. Rosetti, Iancu Alecsandri, G. Cantacuzino, Gr. Bals, P. Cazimir, N. Ionescu, impreuna cu care a redactat doua documente: primul a fost Proclamatia adresata moldovenilor, prin care acestia erau chemati sa reziste asupririi guvernarii lui Mihail Sturza, iar cel de-al doilea Printipiile noastre pentru reformarea patriei, din 12 - 24 mai 1848, act care constituie unul din cele mai importante documente ale Revolutiei de la 1848. Acest demers a avut ca principala motivatie existenta informatiilor inexacte cu privire la miscarea revolutionara de la Iasi.

El a fost gasit intr-un exemplar autograf al lui Vasile Alecsandri, evidentiind rolul important pe care l-a avut atat in redactarea sa cat si printre exilatii de la Brasov.

Acest program cuprindea sase puncte: desfiintarea clacii, anularea corvezilor taranimii catre stapanire, improprietarirea taranilor fara rascumparare, abolirea privilegiilor, intemeierea institutiilor tarii pe principiile de libertate, de egalitate si de fraternitate, unirea Moldovei si a Tarii Romanesti intr-un singur stat neatarnat romanesc. Ambele documente, la a caror realizare nu au participat toti moldovenii refugiati la Brasov, sunt semnate de Vasile Alecsandri.

In urma insistentelor autoritatilor, grupul exilatilor a trebuit sa plece, motiv pentru care, Alecsandri impreuna cu fratele sau Iancu si cu Costache Negri au plecat la Cernauti pe la 5 - 17 iunie. Si aici au gasit pribegi politici veniti din Moldova, dintre care s-a remarcat Eudoxiu Hurmuzaki si cei cinci fii ai sai.

Dupa sosirea in Bucovina, se infiinteaza un comitet revolutionar restrans condus de Costache Negri in care Vasile Alecsandri s-a dovedit a fi unul dintre cei mai activi membri ai lui. In scrisoarea - autobiografie trimisa lui Ubicini, Alecsandri declara ca fusese secretarul acestui comitet, informatie confirmata prin faptul ca scriitorul a fost prezent la toate sedintele, a semnat toate actele insemnate ale emigratiei moldovene si scrisorilor trimise in Moldova sau strainatate .

Impreuna cu celalti membri ai comitetului semneaza manifestul denumit Proclamatia Partidului National din Moldova catre romani, raspandit in foi volante la inceputul lui iulie. Actiunile initiate de acest comitet aveau in vedere realizarea de legaturi cu revolutionarii din Moldova condusi de un comitet clandestin la Iasi.

Totodata, experientele traite in Transilvania i-au determinat pe exilati sa constientizeze atitudinile nepotrivite in noile contexte politice: in memoriile catre Poarta sa nu se foloseasca tonul umilit, slugarnic, folosit pana atunci, ci unul "potrivit cu ideile de dignitate a epocii noastre", iar actiunile desfasurate sa fie recunoscute si asumate: "Frica compromitatiei este o simtire nepotrivita cu ziua de astazi pentru acel ce lucreaza in cuget curatla binele public si dar de datoria noastra este a lasa deoparte orice sfiala spre a pasi mai sigur si mai repede catre talul ce ne-am propus." Succesul revolutiei muntene, proclamarea constitutiei si inlaturarea primelor obstacole din calea realizarii programului de reforme au intarit entuziasmul pribegilor moldoveni, sporindu-le responsabilitatea.

In amintirile despre Vasile Alecsandri, poetul Iraclie Porumbescu a oferit un viu si amanuntit portret fizic si moral, asa cum arata acesta in perioada respectiva, la varsta de 27 de ani: "El era de statura mijlocie, dara sprintena si mladioasa. Fata-i era ratunzie si cu trasaturi din cele mai simpatice! Fruntea-i bine dezvoltata, pe care nu o impresura nici un fir de par pana dupa virful capului, ce insa nu-i scazi amenitatea, ba, pot sa zic - frumusetea, nici un pic. Ochii ii erau negri, iar sprancenele negri deplin si incordate sus si eumetrici, apoi impreunate la mijloc, gemeni una de alta, ce-l facea mai frumos si mai dragalas. Gura-i simpatic proportionala si nasul tot asa. Buza-i superioara o orna o mustata nu mare, neagra ca si sprancenele si ca parul acesta scurt dindaratul capului. Barbetele si fauretele si le radea. El era pe atunci de 26 - 27 de ani.Fiind vara, afara de cateva exceptii, se imbraca schimbis.in bliza si pantaloni ba albi, ba naramzii, la git fara nici o legatura, ci numai cu gulerul camasii indoit in jos; in cap cu o palariuta panama fina. Mersul ii era pururi galant, dar nicicand afectat.In fine , glasu-i era atat in vorbire cat si in cantare domol si totusi de un timbru foarte amabil si atragator. Vasile Alecsandri era, cum il numeste si Eminescu, purure vesel: altfel eu nicicand nu l-am vazut. Nu-i vorba, impresiuni dureroase, mai ales in vremurile cele de urgie in patria sa, Moldova, cand mai in toate zilele veneau vesti, una mai sinistra si mai revoltatoare decat alta, cu buna seama ii strangea inima. Dar fie ca el poseda puterea morala de a sufoca pentru externi durerea in sine, ori, fie ca fata sa, din fire asa, ca sa nu se poata schimba in semn de tristeta, Alecsandri era, afara din cand in cand tacut, cum zisei, purure vesel."

In acelasi timp, unirea Moldovei cu Tara Romaneasa este tot mai des abordata in discutiile patrioti munteni: de la Constantinopol, Ion Ghica scria ca este necesar sa se ia contact cu moldovenii aflati in Bucovina pentru a elabora un plan comun de actiune in acest sens iar acestia comunicau la randul lor, consensul fata de aceasta idee. Activitatea politica a refugiatilor de la Cernauti era orientata in mai multe directii: mentinerea legaturilor cu revolutionarii din Moldova, stabilirea de noi legaturi cu revolutionarii munteni pentru o lupta comuna in vederea realizarii Unirii, prezentarea in strainatate a Unirii principatelor romane ca o necesitate politica (atat pe langa guvernele marilor puteri, cat si in presa, in scopul informarii opiniei publice europene).

Vasile Alecsandri, la aflarea textului Proclamatiei de la Izlaz, in perioada 25 iulie - 6 august, intr-o scrisoare adresata lui Nicolae Balcescu, scria: "Singura izbanda a Valahiei au fost in srare sa ne mingiie de cumplitele nenorociri ale Moldovei, caci pentru noi tara voastra este tot o patrie (.) Trebuie dara sa te instiintez ca dorul cel mai infocat al nostru, cat si al unei mari partide din Moldova este: Unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern si sub aceeasi constitutie."

Personal, atat se atasase crezului revolutionar si scopului acestuia, respectiv Unirea, incat se confesa lui L. Steege: "Daca ma intrebi ce am de gand sa fac acum, cand orice sansa de intoarcere in tara a devenit imposibila, iti voi raspunde ca m-am hotarat sa ma duc in Valahia pentru a ma pune la dispozitia guvernului provizoriu. Acolo voi fi tot intre prieteni, intre frati (.), voi folosi toate fortele mele pentru a sluji cauza Romaniei."

Desi intentiona sa ajunga la Bucuresti, i s-a oferit posibilitatea de a-si pune in practica gandurile spuse lui Steege, de a sluji cauza revolutiei din Principate, implicit cauza Romaniei. Dupa ce solicitase prin scrisoarea Comitetului revolutionar din Cernauti in 18 iulie necesitatea trimiterii unor reprezentanti in Apus, care sa pledeze in favoare intereselor romanesti, Alecsandri primi insarcinarea compatriotilor de a indeplini aceeasi misiune la Paris, pentru care fusesera trimisi mai inainte Ion Marinescu la Frankfurt, Ion Ghica la Constantinopol si Al. G. Golescu - Negru in Ungaria, apoi la Paris.

Din septembrie 1848 pana in primavara anului urmator el desfasura alaturi de trimisul guvernului provizoriu muntean, o intensa si variata activitate propagandistica, subordonata intereselor nationale romanesti, printr-o consistenta informare a opiniei publice franceze asupra evenimentelor din Principate, prin contactele directe stabilite cu diferitele personalitati ale vietii politice si culturale, prin atragerea cat mai multor simpatii din randul gazetarilor si persoanelor influente de la redactiile unor ziare ca: "Le National", "La Reforme", "La Republique", "Le peuple".

In scrisoarea autobiografica adresata lui Ubicini, referindu-se la acea perioada, Alecsandri scria: "Timp de cinci luni de zile Golescu si cu mine (.) ne facuram avocatii cauzei moldo - valahe, prin grai si prin scris. Apartamentul meu se transformase intr-un birou de redactie, de unde porneau zilnic un mare numar de articole care-si gaseau loc in gazete."

Aceste lucruri au fost confirmate in raportul pe care celalalt misionar, trimis neoficial al guvernului provizoriu de la Bucuresti, Al. Golescu-Arapila il inainta, la 6 aprilie 1849, fostilor locotenenti domnesti: "La articolii de gazete am fost foarte mult ajutat de Vasile Alecsandri, carele a scris prin gazete de zece ori mai mult decat puteam sa scriu eu."

Actionand in spiritul pasoptist dominat de tendinta afirmarii individualitatii nationale romanesti, scriitorul a facut de atunci dovada unor calitati de exceptie ce au asigurat reusita actiunii sale si, mai ales, au prefigurat cariera diplomatica de exceptie de mai tarziu. Afectat de neintelegerile aparute in randurile emigratiei romane pe tema tacticii si orientarii actiunilor viitoare, in primavara lui 1849, Alecsandri pleca la Constantinopol si de acolo la Brusa, unde trebuia sa se constituie comitetul unic, reprezentativ al acesteia, pentru ambele Principate. Acolo el intalni pe Ion Ghica, C. Negri si multi alti emigranti romani de la 1848. Apreciat de compatrioti, el a fost singurul membru din comitet care a intrunit unanimitatea voturilor exprimate.

Pe la sfarsitul lui iulie, Alecsandri a parasit Constantinopolul, indreptandu-se catre Paris pentru a se intalni cu tatal sau; afla ca la 13 mai Mihail Sturza parasise Moldova si ca se preconiza sosirea la tron a lui Grigore Ghica, om de cultura, prieten al artelor, luptator pentru reforme si partizan hotarat inca de pe atunci al Unirii.

Constient de noile schimbari petrecute in climatul politic general european, in care Franta renuntase la principiile revolutionare din 1848, precum si de evenimentele petrecute in Moldova dupa intronarea lui Al. Grigore Ghica, precum si la insistentele familiei, Alecsandri a raspuns afirmativ invitatiei facute de noul domnitor exilatilor moldoveni, intorcandu-se in tara in anul 1850, dupa doi ani de pribegie. Dezamagit de capitularea armatei maghiare in fata imparatului de la Viena, de politica franceza, intr-o scrisoare catre Ion Ghica, Alecsandri spunea: "De la sosirea mea la Paris, n-am facut nimic, n-am scris nimic, din cauza ca sunt teribil de dezgustat de politica negustoreasca a Frantei. Interesul banesc domina majoritatea inimilor pina-ntr-atat ca actiunilor de bursa le creste valoarea pe masurace scade cea a chestiunii libertatilor europene."

La invitatia domnitorului au raspuns in acelasi mod si Mihail Kogalniceanu, Costache Negri, D. Rallet, Al. I. Cuza, carora domnitorul le-a oferit posturi de vaza in aparatul politico - administrativ. Pretuindu-i meritele literare, Ghica i-a oferit lui Alecsandri functia de arhivist al statului, in 3 februarie 1850, functie care nu l-a pasionat foarte mult. Postul acesta fusese detinut pana atunci de catre Asachi, in acea perioada de peste 60 de ani, compromis politic prin sustinerea fara rezerve in presa a politicii reactionare dusa de Mihail Sturza. Pe data de 28 septembrie 1849 a fost numit in locul lui Asachi, tatal lui Alecsandri, dupa care, acesta a demisionat la inceputul lui februarie, anul urmator, pentru a ceda postul fiului sau. Insa poetul se afla la Paris, unde s-a intalnit cu Nicolae Balcescu, sosit din Transilvania; totodata, tatal sau continua sa-l cheme insistent in tara, fiind informat si de legatura pe care o avea poetul cu actrita Driri. Amenintat de tatal sau ca daca nu se intoarce acasa in termen de o luna, nu mai primeste bani, Alecsandri porneste spre tara la 17 decembrie. ".de la intoarcerea la Paris duc cu familia mea o lupta epistolara fara seaman in antichitate si cu atat mai putin in epoca moderna. Din toate partile sunt hartuit de sfaturi, imputari, pana la urma porunci. "

La 3 aprilie 1851, Vasile Alecsandri a fost numit membru in comisia pentru reorganizarea invatamantului public in Moldova, organism ce a avut ca principal merit stabilirea limbii romane ca limba oficiala de invatamant. Desi situatia siciala si politica parea relativ stabila in Moldova, scriitorul era dezamagit de noua domnie, de influentele exercitate de vechile familii boieresti asupra domnitorului, de fastul exagerat pe care acesta il introdusese la curtea sa.

Intr-o scrisoare lui Ghica, Alecsandri scria: "Dupa o rasturnare totala si o schimbare de dinastie, ce am castigat? Galoane!(.).14 aghiotanti cu pene de cocos si lachei ce schimba de trei ori costumul pe zi. " Raspunsul lui Ghica la aceste ganduri a ajuns la domnitor, motiv pentru care scriitorului i se aduc imputari, fiind acuzat impreuna cu Ghica de complot, situatie solutionata oarecum prin interventia poetului la domnitor, asa cum arata o scrisoare din 3 octombrie: "si timp de doua ore am avut o vie explicatie pe aceasta chestie. "

Preocuparea principala in aceasta perioada pentru Alecsandri ramane literatura, fiind una din epocile cele mai bogate in creatii din activitatea sa. In aceasta perioada, scoate revista "Romania Literara" in 1855, in jurul caruia reuseste sa stranga un grup reprezentativ de scriitori, nu numai din Moldova ci si din Tara Romaneasca. Tot in aceasta perioada, in decembrie 1854, i se incredinta conducerea Teatrului din Iasi. Scriitorul cunostea importanta literaturii si a teatrului indeosebi pentru raspandirea ideilor politice in cercuri tot mai largi, asa ca se hotaraste

Izbucnirea razboiului Crimeii trezeste noi sperante in inimile romanilor insa deschiderea Conferintei de la Viena, in perioada 3 - 15 martie 1855, arata ca este nevoie de noi eforturi din partea patriotilor romani pentru a lamuri marile puteri si oponia publica europeana. In acest scop, Vasile Alecsandri, la indemnul tovarasilor sai, pleaca in vara anului 1855 la Paris cu misiunea de a intreprinde o activitate de propaganda politica filoromana.

Precipitarea evenimentelor, apropierea sfarsitul razboiului, activitatea desfasurata in Moldova faceau necesara prezenta lui Alecsandri in tara. El paraseste Parisul in octombrie 1855, reintorcandu-se in patrie prin Constantinopol, unde ramane pana la sfarsitul anului, in tovarasia lui Ghica si a altor prieteni ai sai. In aceasta perioada, impreuna cu Costache Negri, D. Rallet si N. Kretzulescu alcatuiesc un un memoriu care cuprindea o serie de revendicari cu privire la Principate, care a fost prezentat mai tarziu Conferintei ambasadorilor din 11 februarie 1856 de la Constantinopol.

3. Implicarea in lupta pentru Unirea Principatelor

La 11 februarie 1856 s-a incheiat protocolul conferintei de la Constantinopol, finalizat cu considerarea teritoriilor Moldovei si a Tarii Romanesti ca parte integranta a Imperiului Otoman, cuprinzand perspectiva unor reforme cu caracter democratic, referitoare indeosebi la raporturile dintre tarani si proprietari, fapt neacceptat de boierii din tara.

Un numar mare de personalitati ale vietii publice si culturale, precum Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu, A. Russo, Gr. Cuza, C. Rolla, D. Miclescu, Lascar Catargi adreseaza domnitorului, in 16-28 februarie 1856, o scrisoare prin care ii cer sa protesteze catre Congresul de pace deschis la Paris contra considerarii celor doua principate ca parte integranta a Imperiului Otoman.

In aceeasi perioada Grigore Ghica trimite un memoriu contelui Walewski, presedintele congresului de la Paris, intrunit in urma razboiului din Crimeea. Deschiderea la 25 februarie 1856 a congresului de la Paris reprezenta unul din cele mai importante evenimente din acea perioada pentru viitorul si dezvoltarea Principatelor, precum si pentru problema Unirii. Patriotii romani au constientizat importanta momentului pentru realizarea scopului lor, unirea Principatelor romane, aceasta fiind o problema nationala, determinata atat de realitatile istorice, cat si de stadiul de dezvoltare economica a tarilor romane.

Prin tratatul de la Paris, incheiat la 30 martie 1856, Principatele romane erau puse sub protectoratul Turciei, Rusiei, Frantei, Angliei, Austriei, Piemontului si Prusiei. Cele sapte puteri hotarasera sa se convoace in ambele principate adunarile ad-hoc, constituirea unei comisii internationale, alcatuita din reprezentantii marilor puteri care sa asiste in principate la alegerile si dezbaterile acestor adunari.

La 25 mai - 6 iunie 1856, la via lui Petre Mavrogheni de la Socola, a avut loc constituirea comitetului de lupta pentru Unire, din care faceau parte: Alecsandri, Kogalniceanu, Rallet, Rolla, C. Hurmuzaki si C. Negri. In vederea asigurarii acestui deziderat politic s-a considerat necesar de a se stabili relatii de comunicare cu patriotii munteni, fiind delegat cu aceasta sarcina Vasile Alecsandri.

Conform tratatului de la Paris, in tarile romane, pe timpul alegerilor pentru adunarile ad-hoc se instituie cate o caimacamie, in Moldova fiind numit Teodor Bals. Prin masurile arbitrare luate, caimacamul s-a dovedit a fi un antiunionist, aspect care a determinat membrii Comitetului electoral al Unirii, impreuna cu Alecsandri sa redacteze la 7-19 februarie 1857 o petitie adresata marilor puteri europene semnatare ale tratatului de la Paris prin care se protesta impotriva actiunilor intreprinse de Bals.

Moartea neasteptata a acestuia a impus necesitatea numirii unui alt caimacam, printre propuneri fiind Alecsandri, C. Negri, Lascar Rosetti, evidentiind astfel notorietatea pe care o avea scriitorul in cercurile politice din Moldova. Insa autoritatile turcesti prefera un alt antiunionist declarat, Nicolae Vogoride. In scopul combaterii unirii principatelor romane, acesta colabora cu consulul austriac Godel Lannoy. Sub auspiciile guvernului turc si a celui austriac, Vogoride a pus in practica masuri politice abuzive: au fost schimbate organele administrative, erau propulsati doar candidatii antiunionisti iar listele de alegatori erau facute astfel incat sa se asigure reusita alegerii unei adunari reactionare.

In acest context, tinerii patrioti inainteaza un memoriu membrilor Comisiei internationale, cu sediul in Bucuresti prin care reclama masurile guvernului. Au fost delegati pentru a sustine acest document Alecsandri, Kogalniceanu si Rallet, care la 22 martie au plecat spre Tara Romaneasca. Alecsandri avea o scrisoare de recomandare de la Victor Place, consulul francez la Iasi, catre delegatul francez, contele Talleyrand-Perigord. Dupa ce arata atitudinea defavorabila Unirii a caimacamului, hotarat sa impiedice libera exprimare a vointei poporului cu ocazia alegerilor pentru Divanele

Ad-Hoc, memoriul cere dreptul de intrunire al comitetelor electorale, restabilirea libertatii presei, neinfluentarea alegerilor de catre guvern.

Raportul lui Talleyrand-Perigord, delegatul francez in comisia internationala de ancheta in Principate, adresat contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, in 2-14 aprilie, consemna: ".membrii comisiei au primit vizita a trei moldoveni, d-nii Kogalniceanu, Rallet si Alecsandri, delegati pe langa comisie pentru a-i transmite doleantele prietenilor lor politici si pentru a se plange de actele lor violente, arbitrare si represive ale caimacamului. Acesti domni sunt oameni de o inalta distinctie: unul a fost ministru, ceilalti doi, unul ca istoric si celalalt ca poet, ocupa primele locuri in patria lor. Convorbirea cu ei a produs in general asupra tuturor colegilor mei o impresie favorabila cu privire la cauza pe care au venit sa o apere pe langa noi. Savfet - Efendi insusi mi-a spus cu intreaga sa bonomie sentimentala: Mi-au adus la cunostinta fapte care-mi strapung inima; in consecinta, in pofida proastei stari a sanatatii mele, va voi urma in Moldova si acolo vom pune lucrurile pe un drum mai bun."

Misiunea a fost un succes deoarece majoritatea membrilor comisiei au fost convinsi de necesitatea unei vizite in Moldova. O perioada de doua saptamani petrecute la Iasi de catre membrii comisiei au pus lumina entuziasmul maselor din Moldova pentru cauza Unirii. Cu toate acestea, Vogoride incurajat de atat de tatal si cumnatul sau, cu influenta in cercurile influente de la Constantinopol, cat si de guvernul turc si cel austriac, a mentinut aceeasi atitudine antiunionista.

A falsificat listele electorale, eliminand unionistiisi inscriind numai elementele reactionare; prezentand manevrele antiunioniste ale caimacamului, Alecsandri ii scria prietenului sau Grenier, aflat in Franta: "Nu-ti inchipui, scumpul meu Grenier, ce plictiseala apasa anul acesta asupra societatii Iasilor; s-ar zice ca lumea e enervata de asteptarea infrigurata si mult prea prelungita a evenimentelor politice. Guvernul pare a-si fi dat poalele peste cap.in genere domneste demoralizarea completa." Si in continuare, el declara ca in asteptarea unei schimbari imbucuratoare se ocupa: "cu cateva lucrari literare, care ma fac sa uit mizeriile noastre politice." Aceste masuri arbitrare au determinat decizia unionistilor de a sabota alegerile prin abtinerea de la vot. La 22 aprilie - 4 mai 1857, a fost redactat un memoriu, semnat de un numar mare de personalitati politice, precum si de Alecsandri a fost trimis Comisiei internationale.

In acelasi timp, Alecsandri impreuna cu alti membri ai Comitetului central al Unirii, trimiteau circulare Comitetelor unioniste din provincie, prin care se solicita neparticiparea la alegeri. Toate aceste demersuri, ca reactie la actiunile administratiei lui Vogoride, au determinat anularea alegerilor. Discutiile de la Osborne din 11 august 1857 intre Napoleon al III- lea si regina Victoria, guvernul englez a consimtit sa sprijine demersul Frantei pe langa guvernul otoman pentru a se face noi alegeri.

Perseverenta unionistilor, asociata cu demisia lui Al. I. Cuza din functia de pircalab de Galati, precum si publicarea scrisorilor confidentiale ale caimacamului, care dezvaluiau ilegalitatile comise de administratia sa, au determinat constrangerea din partea Frantei asupra Portii de a anula alegerile. Desfasurate ulterior in conditii normale, noile alegeri din septembrie 1857, au dat o majoritatea unionista semnificativa.

Vasile Alecsandri, desemnat in urma alegerilor ca deputat pentru judetul Bacau, va absenta de la primele sedinte ale Divanului, dupa care va demisiona. Sub motivul ingrijirii sanatatii, scriitorul pleaca la Paris in iulie 1857, insa motivul real al acestei calatorii a fost continuarea in strainatate a propagandei unirii Principatelor, determinand o pozitie extrem de favorabila a ziarelor franceze fata de cauza unionista.

Intr-o scrisoare adresata la 20 septembrie lui Victor Place, Alecsandri declara ca parasise tara "in urma marei victorii ce am repurtat-o in primele alegeri prin abtinerea generala a tarii. " O luna mai tarziu, intr-o scrisoare catre acelasi, explica decizia luata: "De vreme ce izbanda era asigurata fara cea mai mica lupta, prezenta mea in Divan n-ar fi slujit decat satisfactiei mele personale si e lucrul la care ma gandesc cel mai putin cand e vorba sa-mi slujesc tara."

Timp de un an cat a ramas in Franta, poetul a continuat sa faca o permanenta propaganda Unirii Principatelor Romane, stabilind relatii cu diferite personalitati ale vietii culturale si politice franceze: Lamartine, Quinet, compozitorii Gounod si Ambroise Thomas, Dumas - fiul, intalniri intermediate si de fratele sau Iancu, care prin casatorie avea o familie franceza.

Conferinta de la Paris din 1858, prin Conventia pe care a elaborat-o, nu indeplinea criteriile de Unire, insa lasa deschisa posibilitatea realizarii acesteia. Ea hotaraste ca sub numele de "Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti", cele doua Principate sa ramana mai departe separate, avand fiecare un domn si un guvern al ei. Conform Conventiei, in locul lui Vogoride, a fost instituita caimacamia de trei, compusa din Anastase Panu, Vasile Sturza si Stefan Catargi, care avea sa organizeze activitatile publice pana la alegerile pentru Adunarea electiva, cu rol in desemnarea noului domnitor as Moldovei. Conventia, desi nu a dat satisfactia asteptata dorintelor de unire ale romanilor, deschidea noi perspective pentru solutionarea interna a acesteia: "Lupta ce urmeaza sa se incinga in curand la noiva fi foarte violenta. Partidul inteligent si dezinteresat isi are privirile atintite asupra lui Negri. " , scria Alecsandri.

Guvernul provizoriu este alcatuit din unionisti convinsi, precum A. I. Cantacuzino la finante, Al. Cuza la razboi, G. Cuciuran la culte si instructie. Un post deosebit de important in guvern, postul de secretar de stat adica ministru de externe, cu rol fundamental in abordarea situatiei internationale si a relatiilor diplomatice ii este incredintat lui Vasile Alecsandri. Aceasta functie o exercita in doua faze: prima data in timpul caimacamiei de trei, iar a doua oara in timpul domniei lui Al. Cuza.

Din activitatea lui ca ministru de externe in prima perioada sunt de mentionat doua momente, carte ilustreaza lupta lui pentru afirmarea demnitatii nationale. Unul din acestea este schimbul de note diplomatice cu consulul austriac Godel - Lannoy, infocat oponent al infaptuirii Unirii; deoarece consulatul refuza sa dea viza supusilor romani care voiau sa plece in Austria, Alecsandri, la 31 octombrie - 12 noiembrie, ii adreseaza o nota in care intreaba care este cauza acestor refuzuri, daca ele se datoreaza persoanelor solicitante sau unor nereguli in intocmirea pasapoartelor. La raspunsul lui Godel - Lannoy, ca acest refuz este determinat de existenta titulaturii de pe pasaport "Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei", si nu Moldova, iar consulatul austriac nu este autorizat sa accepte nici un act care poarta aceasta titulatura, Vasile Alecsandri redacteaza o nota care constituie un model de patriotism si de atitudine demna. In raspunsul sau, din 3 - 15 noiembrie, el arata ca denumirea de Principatele Unite este acordata de Conventie si ca aceasta denumire a fost recunoscuta de catre reprezentantii celor sapte puteri. Conventia, considera el, este un act diplomatic european, care specifica drepturile Principatelor si obliga la respect in mod egal atat pe locuitorii lor, cat si reprezentantii puterilor care au ratificat-o. Oricare ar fi caracterul acestei denumiri, ea apartine acum Moldovei si Valahiei ca un drept castigat. In concluzie, spune ca secretariatul regreta si ca este evidenta atitudinea negativa a consulatului imperial austriac de a nu recunoaste soliditatea unui drept acordat Moldovei de catre insusi imparatul Austriei.

Al doilea moment se refera relatiile cu delegatul otoman Afif - bei, trimis cu firmanul de numire a caimacamiei; in cadrul acesteia se ivise un conflict intre Stefan Catargi, antiunionist, si ceilalti doi membri, Anastase Panu si Vasile Sturza, care erau sustinatori ai Unirii. Trimisul turc, sesizat de reclamatiile celui dintai, le primeste favorabil; ceilalti doi caimacami deleaga pe Vasile Alecsandri sa mearga la Afif - bei, pentru a-i explica ca prin atitudinea sa partinitoare fata de Stefan Catargi determina o atmosfera tensionata si de incertitudine in tara, care poate duce la serioase perturbari. Deoarece conflictul parea sa ia amploare, Alecsandri redacteaza, la 29 noiembrie - 11 decembrie un memoriu adresat vizirului si reprezentantilor marilor puteri la Constantinopol, in care relatand desfasurarea evenimentelor de la instalarea caimacamiei, explica diferite masuri luate de aceasta.

In aceasta perioada, Alecsandri se afla in mijlocul tuturor actiunilor, pe unele initiindu-le chiar el, in primele randuri ale luptatorilor pentru cauza Unirii. Demersurile sale politice si diplomatice sunt argumentate hotarat si demn. Numele lui apare in multe actiuni alaturi de ale celor doi caimacami unionisti. Intransigenta ministrului de externe se manifesta atat in plen intern, cat si extern atunci cand ideea Unirii era amenintata. Astfel, in plina campanie electorala, el admonesteaza public "Gazeta de Moldavia" a lui Asachi, pentru atitudinea ei antiunionista, fara a uita insa meritele anterioare ale redactorului in promovarea culturii romanesti, iar pe unul dintre vechii sai prieteni, C. Hurmuzaki il atentioneaza public atnci cand interesele acestuia contravin intereselor nationale.

Prestigiul politic pe care si-l castiga marele scriitor prin activitatea sa in favoarea Unirii se regaseste in faptul ca cea mai influenta dintre gruparile unioniste il propune drept candidat al ei la alegerile care trebuiau sa desemneze pe domnitorul tarii. Insa Vasile Alecsandri isi retrage candidatura, considerand ca rolul important propus nu corespunde aspiratiilor sale si il propune pe C. Negri ca domnitor, obiectiv care nu a fost atins cu sprijinul acestuia.

Printr-o scrisoare din 2-14 decembrie 1858 Negri comunica lui Alecsandri hotararea lui definitiva de a nu primi a fi propus printre candidati, ba chiar de a refuza sa fie ales deputat, deoarece nu avea averea sau veniturile prescrise de legile de atunci pentru a fi macar alegator: "de vreme ce nu m-am incercat a-mi face drituri pentru deputatie cand nu le aveam, asemenea nu ma voi incerca a mi le face pentru domnie cand le am inca si mai putin. Plec dar capul inaintea pravilei si, gasind rele in altii incercarile de a o calca sau a o inconjura, cu atat mai rele trebuie sa le gasesc acestea pentru mine insumi. "

Pentru ca singur nu avea la dispozitie suficiente mijloace materiale necesare, Alecsandri se intelege cu inca trei prieteni comuni: Lascar Rosetti, Manolache Costache Iepureanu si C. Rosetti - Tetcanu si fac un act de danie lui Costache Negri. In realitate, acesta nu primea nimic, insa formal, Negri devenea posesorul averii necesare pentru a putea fi alegator si deputat, inlaturand astfel dificultatile posibile in alegerea sa ca domnitor. Cu toate insistentele sustinatorilor sai, Negri se retrage din aceasta postura.

In toiul bataliei electorale pentru alegerea domnitorului, s-au evidentiat trei principale tabere politice. O prima tabara, formata din boieri legati puternic de vechile forme de viata sociala si politica, se grupa in jurul fostului domnitor Mihail Sturza, care, intors in tara, se hotarase sa cheltuiasca sume fabuloase pentru a cumpara voturile si a se alege din nou domnitor al Moldovei. O alta tabara se grupa in jurul lui Grigore Sturza, fiul lui Mihail Sturza. Cea de-a treia categorie era cea a partidei nationale, a unionistilor, care, chiar daca erau constransi de factorii internationali sa nu mai militeze, fatis, pentru Unire, reprezentau tendintele cele mai moderne, dezvoltate din punct de vedere social si politic.

4. In vremea lui Cuza Voda. Misiunile diplomatice

Considerat in aceasta perioada ca fiind "cel mai mare om al Moldovei" , lui Vasile Alecsandri i s-a oferit posibilitatea sa rosteasca primul in fata Adunarii, intrunita in 5-17 ianuarie, numele candidatului ce ce intrunea optiunea majoritatii, adica Alexandru Ioan Cuza. Foarte curand, dupa alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei, Alecsandri relata fratelui sau, aflat la Paris, derularea evenimentelor politice la Iasi, ca si posibilitatea revederii, intemeiata pe intentia declarata a principelui de a-l face mesager al intereselor tarii in Apus. Numit principal consilier al lui Cuza, la inceputul lui ianuarie, Alecsandri il recomanda domnitorului pe C. Negri pentru misiunea extrem de dificila de a obtine de la Constantinopol investitura, si sugera componenta primului guvern, al carui decret de numire avea sa-l contrasemneze , iar in final, primi el insusi mandatul de a reprezenta in fata suveranilor si cabinetelor politice din Occident pe alesul natiunii romane.

Referindu-se la entuziasmul general existent in aceste momente, Alecsandri scria fratelui sau in 8-20 ianuarie 1859, povestind un episod care il ilustreaza : "Sa-ti redau entuziasmul produs de aceasta alegere este cu neputinta. Bucuria de a fi scapat de cei doi Sturza a fost asa de spontana, asa de mare, ca timp de trei zile populatia Iasilor s-a dedat la adevarate nebunii. Mase de oameni, ducand torte si transperante alegorice, parcurgeau strazile strigand: Traiasca printul! Traiasca deputatii! Jos strigoii! La moarte Mihail Sturza! Corpul ofiteresc, fericit de a avea un domnitor iesit din randurile lor, veni sa ne gaseasca pe noi, deputatii, la cabinetul de istorie naturala: ei ne luara pe sus, ne purtara in triumf.Le tinui o cuvantare care mai, mai sa-mi fie fatala, atatea dovezi de admiratie mi s-au adus. A doua zi, ziua sfantului Ion, catre ora noua seara ma duceam la Zizin, cind intalnii o multime imensa de oameni, cu torte, steaguri etc. Zadarnic incercai sa evit aceasta intalnire; ma recunoscura in sanie si intr-o clipita ma vazui inconjurat de peste 3000 de oameni care incepura sa strige salutandu-ma. Traiasca Alecsandri! Traiasca deputatul nostru! Traiasca poetul nostru!Vrura sa ma smulga din sanie ca sa ma poarte in triumf; doi comisari de politie care se aflau acolo ma aparara zicind multimii ca sunt bolnav. In sfarsit, luai cuvantul pentru a spune: Fratilor, sa traiasca steagul Moldovei, steagul romanesc pe care-l purtati cu atata fala! La aceste cuvinte era sa fiu asurzit de urale. Era o scena nocturna din cele mai fantastice. In mijlocul acestui tumult, auzii o voce de adevarat stentor strigand: Unde-i muzica? Muzica militara inainta prin mijlocul masei compacte ce ma inconjura. Atunci, aceeasi voce spuse din nou: Cantati mai Hora Unirei, ca Alecsandri au facut-o! Noi urale intovarasite de dans si de cantece. Era maret! Fui uluit in chipul acesta timp de o ora, dupa care multimea imi dadu drumul pentru a merge sa cinsteasca pe Panu, Kogalniceanu si altii. Intr-un cuvant, toata lumea e multumita ca avem un principe nou si ca am scapat de primejdiile care amenintau tara. Numai batranii mari boieri nu stiu unde le e capul, nu inteleg nimic. Cum, zic ei, un Cuza domnitor! E cu neputinta, e un vis urat! Si cu toate acestea, a doua zi, dupa alegerea lui Cuza, ei mersera cu totii sa faca pe catelusii dinaintea lui. Pana si Grigore Sturza, pana si Mihail Sturza, toti s-au prosternat umili in fata noului astru. O, soi mirsav de ciocoi!"

Dupa dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza incepe o noua etapa in activitatea diplomatica a lui Vasile Alecsandri, in cursul careia i-au revenit o serie de sarcini deosebit de dificile.

Alegerea de la Bucuresti, care a insemnat succesul politicii partidului national si realizarea unui mare postulat istoric, atras asupra Principatelor toata furia si intrigele guvernelor Austriei si a Turciei. La latitudinea nefavorabila a acestora s-a adaugat si lipsa de bunavointa a guvernului englez, care nu aprecia actiunea menita sa elibereze Principatele intr-un viitor apropiat de legaturile sale cu Imperiul Otoman. Prin Conventia de la Paris, se stabilise principiul separatiei, hotarandu-se sa fie doi domni, doua adunari, doua guverne. Se admisese numai titulatura de Principatele Unite si infiintarea unei comisii centrale la Focsani, in vederea elaborarii de legi comune. Romanii, interpretand in sensul intereselor lor decizia celor sapte puteri garante, alesesera acelasi domn in ambele Principate. Astfel, era necesar mult tact pentru a se obtine din partea marilor puteri recunoasterea dublei alegeri a lui Cuza care trebuia sa constituie actul premergator al Unirii definitive.

In acest context, se impunea in primul rand inlaturarea actiunii ostile a guvernului austriac si otoman. Pentru aceasta, era necesar, ca un prim pas, sa se obtina sprijinul Frantei; de aceea, chiar in primele zile de la alegerea sa, Alexandru I. Cuza insarcina pe Vasile Alecsandri cu misiunea de a pleca la Paris. Scopul calatoriei este redat sugestiv de marele scriitor in insemnarile sale: "Instructiile ce-mi dete domnitorul se cuprindeau in aceste singure cuvinte ce-mi zise la momentul pornirii mele: du-te si fa cum te-or povatui inima si constiinta!"

Alecsandri urma sa plece nu numai la Paris, ci si la Londra si la Torino; domnul ii daduse scrisori catre Napoleon al III-lea si Walewski la Paris, catre Malmesburry, ministrul de externe englez, si catre regele Victor Emanuel la Torino, prin care cerea sprijinul guvernelor respective pentru recunoasterea dublei alegeri a lui ca domn al Moldovei si Tarii Romanesti. In acelasi timp, Alecsandri urma sa mai solicite din partea lui Napoleon al III-lea instructori francezi in vederea viitoarei organizari a armatei din Principate. O alta misiune era sa caute sa obtina un imprumut pe piata franceza.

In acea vreme, Vasile Alecsandri era omul cel mai de incredere al lui Alexandru Cuza, incredere pe care el a onorat-o cu toata stralucirea inteligentei sale si cu o mare subtilitate. De aceea, domnul il numeste ministru de externe in guvernul de la Iasi. In ziua de 3 - 15 februarie1859, Alecsandri pleaca din capitala Moldovei.

In insemnarile sale. Momentul este redat in felul urmator: ".Astfel dar, infasurat in haina serioasa a diplomatiei, am plecat in misie politica la Paris, la Londra, la Torino.Aveam mult serioasa si mult delicata insarcinare de a apara pe langa cabinetele Frantei si Engliterii si a Sardiniei actele savarsite in Moldova si Valahia la inceputul anului 1859.Misie importanta! Raspundere mare si spaimantatoare! Eu, un biet taran de la Dunare, aveam a ma gasi in contact cu capacitatile cele mai recunoscute din Europa, cu oamenii cei mai insemnati!Nu dar fara griji ma intrebam de voi putea sa ma ridic si sa ma sustin la inaltimea misiei mele."

In 11 - 23 februarie sosi la Paris si in aceeasi zi ceru audienta la contele Walewski. Scriitorul - diplomat a cautat sa demontreze cu mult tact sinceritatea si avantul entuziast cu care a fost realizata dubla alegere.

In acelasi timp a aratat si speranta pe care o au romanii in sprijinul Frantei. Walewski, ponderat, dar binevoitor, il asigura de sprijinul Frantei, insa ii prezenta in acelasi timp si dificultatile politice care stateau atunci in calea Unirii. Dupa ce se informa de modul cum a decurs alegerea lui Cuza, precum si despre persoana domnitorului ii spusese ca va comunica imparatului dorinta lui Alecsandri de a fi primit in audienta, dar isi exprima parerea ca aceasta nu va putea avea loc decat peste 15 zile. Insa intalnirea

s-a produs a doua zi; intrevederea intre Alecsandri si Napoleon al III-lea este una dintre cele mai interesante pagini din istoria diplomatiei romanesti. Desi incepator in diplomatie, Alecsandri, adevarat patriot, a stiut sa prezinte imparatului cauza romanilor in formele cele mai avantajoase.

De la inceputul audientei, Napoleon a aratat multa bunavointa, recunoscand dreptul romanilor de a-si constitui un stat; profitand de intrebarile interesante, de altfel, ale imparatului cu privire la starea armatei, administratiei, Alecsandri prezinta dorinta lui Cuza de a i se trimite in tara ofiteri instructori francezi pentru toate ramurile artei militare. Spre surprinderea lui, imparatul nu numai ca-i aproba imediat cererea, dar ii promise si 10.000 de pusti cu capsule si doua baterii de artilerie. La rugamintea lui Alecsandri de a se inlesni Principatelor Romane un imprumut de 6 000 000 de franci, Napoleon, dupa ce se interesa de granitele pe care le puteau oferi tarile romane, ii promise ca il va ajuta sa obtina un imprumut de 12.000.000 franci.

Napoleon nu a fost de acord cu proclamarea Unirii definitive a Principatelor, sfatuindu-l sa nu se abata de la Conventia de la Paris si sa astepte recunoasterea dublei alegeri de catre puterile garantate: "Ceea ce se cuvine sa faceti acumeste sa asteptati in liniste viitoarele conferinte si sa va ocupati cu seriozitate de reorganizarea administrativa, financiara si militara a Principatelor. Catati a va recomanda Europei prin intelepciunea reformelor dinauntru, precum v-ati recomandat prin patriotismul de care a-ti dat dovada, si va pregatiti a nu silui evenimentele, ci a profita de cursul lor" , citeaza Alecsandri cuvintele imparatului francez in Istoria misiilor mele politice.

Cadrul propice dialogului creat de bunavointa si interesul imparatului, a ramas in memoria lui Alecsandri doua decenii mai tarziu: ".ca prin un efect magic ideile mele luara un zbor mai liber si mai inalt in atmosfera imperiala, si cauza patriei mele, incredintata mie, se prezenta atunci inaintea ochilor mei in toata marimea sa."

O analiza sumara a imprejurarilor internationale si a pozitiei Frantei in acea perioada, justifica graba cu care a fost primit Alecsandri in audienta de Napoleon al III-lea, cat si obtinerea de armament. Imparatul Frantei pregatea inceperea razboiului cu Austria, hotarat dupa intrevederea avuta in august 1858 cu Cavour la Plombieres.

In scopul slabirii frontului potential din nordul Italiei, atat Napoleon cat si premierul sard convenisera sa creeze in partea rasariteana a imperiului habsburgic un factor de instabilitate. Cu sprijinul revolutionarilor unguri, Cavour intrase in septembrie 1858 in legatura cu Klapka, unul dintre conducatorii emigratiei ungare, cu care stabilise un amplu plan de distragere a unei parti a armatei austriece de pe frontul italian inspre Ungaria si Transilvania prin declansarea unei rascoale a populatiei maghiare, prevazandu-se de asemenea alcatuirea de unitati de voluntari unguri care urmau sa participe la razboi alaturi de coalitia franco-sarda.

Dupa ce Cavour obtinu adeziunea imparatului la acest plen, Klapka se duse la Londra a mers la Londra pentru a-l informa pe seful emigratiei ungare, Kossuth, asupra amintitului proiect.

Pentru realizarea unui asemenea tel, atat Napoleon, cat si Cavour rezervau Principatelor Romane, unul din pivoturile principale ale politicii orientale franceze din acel timp, un rol deosebit deoarece armele si munitiile pentru provocarea rascoalei in Ungaria urmau a fi expediate pe teritoriul Principatelor, cu comsimtamantul guvernelor romanesti, iar de aici trecute in Transilvania.

In acest context al intereselor, Napoleon vazuse in persoana lui Cuza si in dubla sa alegere imprejurari favorabile trecerii la indeplinirea planului antihabsburgic. Dupa o intrevedere a lui Napoleon in februarie 1859 cu Klapka, se hotara trimiterea acestuia la domnitorul roman pentru a se ajunge la o intelegere asupra unor actiuni comune impotriva Imperiului austriac.

La 18 februarie, printul Napoleon ii scria lui Cavour: "Noi vom da arme printului Cuza, indata ce le va cere si el se va intelege cu Klapka pentru a i le ceda " . In timpul audientei a lui Alecsandri la seful statului francez, acesta ii cerea sa-i arate pe harta tinuturile locuite de romani, ceea ce permise poetului sa-i vorbeasca cu entuziasm despre locul pe care il ocupa romanii in Europa, de numarul lor si de rolul important pe care l-ar putea avea, daca ar fi toti uniti la un loc.

Referindu-se la aceasta intalnire, poetul - diplomat afirma: "Vreme de un patrar debitai un curs intreg de geografie romaneasca", aratand pe harta Principatele Unite si provinciile romanesti aflate sub stapanire straina, "vorbind de omogenitatea poporului ce locuieste aceste parti ale Orientului, de rodirea pamantului, de desimea padurilor, de bogatia minelor, de taria Carpatilor ca punct strategic, de multimea raurilor etc. si sfarsii astfel: vedeti, Sire, cat e de intinsa adevarata Romanie si ce regat important ar constitui cu ale sale 9 milioane de romani daca providenta ar realiza visul si aspiratiile lor? Pus de o mana puternica in cumpana politicii moderne, el ar hotari pentru totdeauna solutia atat de grea a chestiei Orientului." Din respectivul episod al discutiei dintre Napoleon si Alecsandri se poate deduce ca inca de pe atunci chestiunea unirii tuturor romanilor era constientizata de catre patrioti, ca imparatul vedea in aceste aspiratii posibilitati suplimentare pentru politica sa de slabire a puterii habsburgice.

Alecsandri sosise la Paris la o saptamana dupa audienta lui Klapka la Napoleon, prin care se hotarase planul de trimitere a armelor prin Principatele Unite. Aceasta explica graba cu care a fost primit diplomatul roman si armele oferite lui Cuza. Imediat dupa aceste demersuri, Alecsandri a plecat in Anglia, moment dificil pentru el, deoarece politica englezeasca urmarea pastrarea integritatii Imperiului Otoman.

Ambasadorul francez la Londra, maresalul Pelissier, a prezentat lui Alecsandri pozitia nefavorabila a guvernului englez fata de cauza romanilor si l-a sfatuit ca in convorbirile cu oamenii politici britanici sa prezinte problematica Unirii ca fiind in avantajul intereselor economice ale Angliei. Dupa o saptamana de asteptare, poetul este primit de ministrul de externe, lordul Malmesburry, insa nu ca persoana oficiala, deoarece alegerea lui Cuza nu fu recunoscuta. Alecsandri a insistat pe ideea conform careia, prin dubla alegere, romanii nu rup legaturile cu Imperiul Otoman si ca vor respecta conditiile Conventiei. Aceste asigurari din partea lui Alecsandri au determinat o schimbare a atitudinii ministrului de externe englez pana la sfarsitul audientei, mentionandu-se ca daca daca nu se urmareste ruperea legaturilor cu Turcia, nerespectarea Conventiei, avand in vedere in acelasi timp imbunatatirea institutiilor externe, fara a provoca complicatii politice externe, atunci guvernul englez va sustine recunoasterea dublei alegeri.

Dupa o intalnire cu lorzii Clarendon si John Russel in ziua de 26 februarie - 9 martie 1859, Alecsandri se intoarce la Paris, unde intalneste pe printul Napoleon , precum si cu diplomatii italieni Nigra si Villamarina, reprezentantul Piemontului la Paris, acestia nestiind cat si ce anume cunoaste Vasile Alecsandri in ceea ce priveste destinatia armelor promise de puterea franceza. Villamarina si Nigra au fost deosebit de impresionati de personalitatea scriitorului roman, la aceasta contribuind si prestigiul de care se bucura in cercurile intelectuale si diplomatice din Paris.

Intr-o scrisoare catre Cavour, prin care il anunta de vizita lui Alecsandri la Turin, aceasta, Nigra, cu o ampla experienta diplomatica, scria: "El e trimis de printul Cuza la excelenta - voastra. Va previn din timp de vizita sa, intrucat e foarte important ca sa fie bine primit. Nu ezit sa afirm ca dupa Cuza, dl. Alecsandri este omul cel mai insemnat din Moldova. E ministru de externe. Inainte de a fi ministru a fost un foarte distins om de litere."

In acelasi timp, Alecsandri a fost de asemenea impresionat de personalitatea lui Nigra: "Gasii un tanar nalt, cu parul balai, cu musteata fina, cu o figura simpatica si placuta, un adevarat secretar de ambasada, elegant, gentilom, invatat si poet. La cea dintai privire ne imprieteniram si incepuram a ne destainui sperarile noastre, dorintele noastre ca si cum ne-am fi cunoscut de 20 de ani. Nigra si eu avem aceleasi gusturi, acelasi amor pentru poezia populara; ca si mine, el a facut o culegere de cantece a poporului italian; ca si mine el au parasit ocupatiile sale literare pentru calea spinoasa a politicii, spre a servi cauza patriei sale, dar ca si mine el aspira a vedea sfarsitul luptei pentru ca sa se poata retrage in sanul familiei, in linistea cabinetului, in domeniul inflorit si fermecator al literaturii."

In sprijinul ideii dublei alegeri, Alecsandri stabileste o intalnire si cu ambasadorul Rusiei in Franta, generalul Kiseleff, fost guvernator al Principatelor in perioada 1829 -1834. Referindu-se la atitudinea deschisa fata de Principate, Alecsandri ii spunea ambasadorului: "Aduceti-va aminte mai cu seama ca Regulamentul organic prevede si consacra chiar principiul Unirii lor. Noi n-am facut alta decat a-l traduce intr-un fapt national; de aceea si avem buna sperare ca la viitoarele conferinte contele Kiseleff, astazi ambasador, va sustine ideile contelui Kiseleff, ex-guvernator al Principatelor." Prudenta ambasadorului fata de problematica Unirii a fost evidentiata prin observatia facuta in mod particular de Kiseleff, spunand ca ambasadorii nu sunt totdeauna stapani pe vointele lor, determinandu-l pe Alecsandri sa consemneze ulterior ca intrevederea s-a desfasurat in termeni convenabili.

Inaintea plecarii la Torino, solul roman a fost primit intr-o noua audienta la Napoleon al III-lea, in prezenta ministrului de razboi, maresalul Vailland., cerandu-i acestuia ca dupa calatoria la Torini, Alecsandri sa revina la Tuileries, pentru a-i comunica observatiile cu privire la situatia reala din Piemont. Acolo, intampinat cu caldura de cunoscutul filoroman Giovanelle Vegezzi - Ruscalla (viitorul "cetatean de onoare" al Bucurestilor in 1863) a intalnit primul ministru care detinea si potofoliul externelor, Camillio Cavour.

Discutiile dintre cei doi s-au axat pe recunoasterea dublei alegeri si desavarsirea actului inceput la 24 ianuarie in Principate, precum si pe planul franco - sard de diversiune in Imperiul Habsburgic, rolul romanilor in infaptuirea sa. Desi sprijinea Unirea, a recomandat maxima prudenta, ca si Napoleon nedorind aparitia unor complicatii externe care sa prejudicieze planul de insurectie al maghiarilor; in aceasta discutie, Cavour a prezentat lui Alecsandriadevarul cu planul de actiune franco-sard impotriva Imperiului Habsburgic, precum si destinatia reala a transportului de arme daruite de Napoleon.

Constient de gravitatea implicatiilor, solul roman nu a respins ideea colaborarii cu insurgentii unguri, insa si-a exprimat rezervele sale cu privire la aceasta problema printr-o scrisoare catre fratele sau Iancu: "Spune-i.ca noi romanii nu suntem pregatiti, ca n-avem bani, nici arme, nici stiinta militara si ca, prin urmare, nu putem sa ne legam de a lua vreo parte activa la nici o miscare in anul acesta, ca pozitia noastra geografica si politica nu ne iarta de a face cauza comuna cu ungurii si, intr-un cuvant, ca tot ce am putea face este de a inlesni trecerea armelor destinate pentru maghiari."

Loial, Alecsandri a insistat ca Iancu sa-l convinga pe Cavour, iar prin intermediul acestuia pe imparat, sa nu se conteze pe forta militara a Principatelor in imprejurari inca defavorabile acestora. In 12 martie Alecsandri a avut o intrevedere cu regele Victor Emanuel, transmitandu-i scrisoarea lui Cuza precum si adeziunile poporului roman fata de aspiratiile nationale legitime ale italienilor. Intors in Franta, la 7 aprilie a avut loc intalnirea reprezentantilor puterilor semnatare ale Conventiei, pentru a delibera in problematica recunoasterii dublei alegeri din Principate; aparata de fratii Alecsandri, aceasta cauza a obtinut acceptul a cinci din cele sapte puteri semnatare.

Vasile Alecsandri s-a intors in tara prin Constantinopole, sosind la Galati in data de 27 iulie, finalizand astfel prima misiune diplomatica, atat in cariera sa, cat si in diplomatia romaneasca.

Dupa dubla alegere a lui Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri a detinut functia de ministru de externe al Moldovei in guvernul lui Vasile Sturza pana la 8 martie, apoi in acela a lui Ion Ghica intre 8 martie si 27 aprilie 1859 si in cabinetul lui Manolache Costache Epureanu, intre 27 aprilie si 10 noiembrie 1859. La intoarcerea in tara, el isi da demisia care este respinsa de Cuza. A fost apoi ministru de externe in guvernul Tarii Romanesti, condus de Ion Ghica, intre 11 octombrie 1859 si 25 mai 1860. In timpul cat a lipsit din tara, interimatul a fost asigurat de C. Rolla.

Activitatea lui Vasile Alecsandri ca ministru de externe al Moldovei si Tarii Romanesti nu s-a limitat numai la misiunile din strainatate. Actiunile lui au fost ingradite de faptul ca Principatele romane se aflau sub suzeranitatea Turciei, precum si de aceea ca politica externa se afla sub directa indrumare a domnitorului. In ciuda acestor limitari ale sferei sale de actiune, Alecsandri a fost autorul unor initiative importante, precum infiintarea agentiei Principatelor Unite la Paris si infiintarea biroului de corespondenta. La sfarsitul anului 1859, Costache Negri prelua in mod oficial functia de agent al Principatelor pe langa Poarta. Inca din prima sa audienta la Napoleon al III-lea din 25 februarie 1859, ministrul de externe al Moldovei reusi sa obtina acceptul principelui ca Principatele Unite sa aiba un agent oficial, solicitand numirea fratelui sau Iancu Alecsandri, post care ii fu acordat in vederea urgentarii deschiderii agentiei.

Motivand intemeierea acestei agentii, el prezenta sarcinile principale politice pe care trebuia sa le indeplineasca agentul Principatelor Unite: el trebuia sa exercite atributii de informare a reprezentantilor marilor puteri si sa intervina ori de cate ori tratatele ori conventiile incheiate de Poarta cu puterile straine atingeau independenta sau interesele materiale ale tarii. Agentul mai trebuia sa asigure o interpretare loiala si justa a Conventiei de la Paris si sa obtina de la guvernul francez un sprijin activ pentru reorganizarea Principatelor Unite. Un rol deosebit era atribuit agentiei in problema unui imprumut in strainatate si in ce priveste grija pentru tinerii romani aflati la studii in capitala Frantei. Acest memoriu a fost punctul de plecare, sub aspect organizatoric pentru infiintarea agentiei Principatelor Unite la Paris. Guvernul moldovean de sub presedintia lui Manolache Costache Epureanu primi favorabil propunerea de a se infiinta o agentie romana la Paris, iar cel din Tara Romaneasca de sub conducerea lui Ion Ghica, hotaraste, printr-un jurnal al Consiliului de ministri, crearea acestei agentii. Desi jurnalele celor doua guverne capata repede sanctionarea domneasca, infiintarea agentiei intarzie mai bine de o jumatate de an in asteptarea votarii bugetelor de catre adunarile legislative. Iancu Alecsandri a fost numit titularul ei la 31 iulie 1860, iar agentia a luat fiinta la 26 august - 7 septembrie 1860.

Deoarece lupta pentru desavarsirea Unirii urma sa intampine dificultati s-a simtit nevoia crearii unui oficiu de propoganda in favoarea cauzei romanilor. Infiintarea si organizarea acestui oficiu a fost opera lui Alecsandri pe cand era titularul ministerului de externe al Tarii Romanesti. In acelasi memoriu in care propunea infiintarea unei agentii la Paris, el pleda pentru crearea unui oficiu de propaganda in apusul Europei, menit sa sprijine si sa consolideze Unirea. Din proiect rezulta ca Alecsandri isi dadea seama ca actiunea reformatoare a lui Cuza va avea de intampinat serioase dificultati. De aceea el considera ca era de datoria statului roman sa foloseasca presa pentru a castiga de partea sa opinia publica europeana.

Vasile Alecsandri considera ca, in perfect acord cu domnitorul, se impunea a se apela nu numai la sprijinul moral al strainatatii, ci si la cel material, socotind ca pentru progresul tarii atragerea capitalului strain si a unor specialisti de peste hotare in vederea reorganizarii administratiei si dezvoltarii economiei romanesti au devenit adevarate necesitati. El acorda o deosebita atentie formarii unui curent de opinie in cercurile de afaceri rin intermediul presei.

Vasile Alecsandri concluziona ca organizarea propagandei prin presa europeana, nu mai putea fi lasata pe seama particularilor si trecuta in sarcina guvernului care sa o transmita Ministerului de Externe, numindu-se in acest scop un functionar special. Acesta urma sa redacteze in limba franceza o serie de buletine saptamanale, scrise de mana si continand stiri interne politice, comerciale si literare, cat si unele copii de pe documentele oficiale ale guvernului. Buletinele luau drumul Biroului central de corespondenta si redactie de la Paris, organism subordonat ministerelor de externe ale Principatelor.

Intr-o nota, in noiembrie 1859, scria Alecsandri: "Noi am cadea intr-o greseala cumplita daca am crede ca este de ajuns de a face sa se pomeneasca de noi, din timp in timp numai la vreo mare ocazie. Daca Romania n-ar da catava vreme Europei noutati despre dansa, nimeni in Europa nu ar mai gandi la Romania. O presa amica si devotata este ca o santinela neadormita, care e gata de a arunca strigatul de alarma. Izolarea pentru un stat ca Romania este un pericol permanent."

Titularul Biroului central cu sediul la Paris avea ca principal scop dirijarea publicarii in principalele ziare europene informatiile si comentariile din Principate si sa elaboreze articole destinate mentinerii interesului public pentru cauza romaneasca. In aceast post, Alecsandri l-a propus pe A. Ubicini, talentat publicist filoroman, cunoscator al poblemelor orientale, cu legaturi de prietenie stranse cu fostii exilati politici romani de la 1848. Ubicini participase la miscarea revolutionara din Tara Romaneasca de la, avand functia de secretar; intre Alecsandri si Ubicini, relatiile de prietenie erau fundamentate in primul rand pe colaborarea literara. Anuntat de Alecsandri la sfarsitul anului 1859, Ubicini primi aceasta functie, confirmand acceptul in data de 18 - 30 ianuarie 1860.

La 25 mai guvernul din Tara Romaneasca, in frunte cu Ion Ghica a demisionat, incetand cu aceasta si activitatea de ministru a lui Alecsandri. Intr-o scrisoare adresata lui Costache Negri la Constantinopol, in care ii arata ca guvernul din care facea parte demisiona, el si-a manifestat incantarea de a se reintoarce la Mircesti. Insa in situatiile diplomatice extreme, dificile, Al. I. Cuza a facut apel in permanenta la serviciile sale.

5. La vremea senectutii

Dupa aproape un sfert de secol de la ultima sa misiune in strainatate, Partidul liberal aflat la putere din in anul 1876, il solicita pe Alecsandri , in scopul diminuarii nemultumirilor generale existente, atragand noi personalitati in randurile sale. In acest sens, Bratianu i-a oferit lui Alecsandri in 1885posibilitatea de a fi ales senator, ca ulterior de a fi trimis ca ministru plenipotentiar la Bruxelles sau Roma. Conditionand aceasta alegere prin manifestarea doar a opiniilor proprii independente Alecsandri accepta postul de ministru la Paris, eliberat de demisia lui Balaceanu.

Activitatea diplomatica a lui Alecsandri reluata din aprilie 1885 era diferita de cea anterioara: in perioada 1859 - 1863 se ducea lupta pentru recunoasterea individualitatii politice romanesti in cadrul Imperiului otoman, iar in aceasta perioada era reprezentantul unui stat independent. Pe cand in timpul caimacamiei de trei si in timpul domniei lui Al. Cuza, in calitate de ministru de externe, Alecsandri a intreprins initiative in scopul afirmarii situatiei politice romanesti, in calitate de ministru plenipotentiar, activitatea lui a fost aceea de executant al ordinelor primite de la Bucuresti si de a informa cat mai atent Ministru de Externe despre evenimentele care se desfasurau la Paris.

Sosirea la Paris a avut loc in imprejurari dificile politice: in relatiile romano - franceze, datorita conflictului economic, exista o anumita tensiune. Orientarea germanofila a politicii externe romanesti, determinata de Carol I si de unele cercuri politice, a determinat la tensionarea pronuntata a relatiilor dintre Franta si Romania.

In asemenea imprejurari, sarcinile noului ministru erau , pe cat de numeroase, pe atat de delicate si lipsite de satisfactia efortului voit. De aceste realitati s-a convins el insusi dupa primele contacte diplomatice si a regretat hotararea luata, marturisind familiei si amicilor: "Sunt destul de prost dispus de la sosirea mea.in mare bucluc am intrat!.nu-mi era mai bine la Mircesti?(.) Mi-am gasit beleaua cu legatiunea din Paris. "[62] Obligatiile diplomatice in calitate de ministru plenipotentiar il oboseau: "Sunt obosit de mese, de baluri, de vizite, chinuri obligatorii a postului ce ocup ", scria Alecsandri intr-o scrisoare din acea vreme. Dorul de tara, de Mircesti nu l-a parasit niciodata; intr-o scrisoare catre Papadopol-Calimah, el scria: "Mi-e dor de Mircesti si de cabinetul de lucru, unde, pe nesimtite, ma apropiam de birou, apucam condeiul si scriam vrute si nevrute." , iar in alt context , in 1886, scria: "Vom veni in tara, caci suntem manati de dorul ei!".

Anul 1888 aduce suferinta si boala in viata lui Vasile Alecsandri si numai amintirea Mircestilor reuseste sa ii ofere buna dispozitie. Toti cei care l-au vizitat in ultima parte a vietii sale au ramas impresionati de seninatatea sa, afirmand: "A sta de vorba cu el asupra oricarui subiect era o placere nespusa. Tot ce vorbea parea atragator si hranit in felurite cunostinti si intamplari.la prima parere parea simplu ca un satean. Numai dupa ce-l cunosteai ceva mai de aproape ti se arata in toata adevarata lui marime sufleteasca."

Obsedat tot mai mult de dorinta revederii Mircestilor, epuizat de boala, Alecsandri este adus de familie de la Paris in iunie 1890. Ultimele saptamani din viata, petrecute la Mircesti, au fost umbrite de decizia meschina a intereselor politice ale ministrului de externe de atunci, Al. Lahovary, care ia refuzat cererea de prelungire a concediului in tara, desi stia ca aceasta provine de la o persoana foarte bolnava. In 22 august moare, lasand in urma pe langa o durabila opera literara, impresionanta prin vastitatea si varietatea ei, precum si amintirea faptelor sale politice.

Activitatea sa diplomatica desfasurata cu pasiune si pricepere, cu convingere in justetea cauzei reprezentate si cu devotament in apararea ei, proiecteaza peste ani imaginea patriotului inflacarat, dublata de cea a scriitorului militant, care in fiecare ipostaza reda posteritatii marile insusiri ale generatiei redesteptarii nationale.