Raporturile de la luxembourg si copenhaga

RAPORTURILE DE LA LUXEMBOURG SI COPENHAGA

La 14 decembrie 1973, la Copenhaga, sefii statelor comunitare semneaza "Declaratia despre identitatea europeana", care prezinta un pas important spre cooperarea politica. Conform Declaratiei, statele se angajeaza sa faca tot posibilul pentru a actiona in comun, deoarece doar asa vocea Comunitatii devine importanta si clar auzita. Karl Deutsch si colaboratorii sai de la Universitatea din Princeton amintesc de esecul 'Europei occidentale'. Dar realitatea mondiala dicta o cooperare politica, chiar daca aceasta se preconiza mult mai modesta, decat cea esuata prin Europa occidentala. Sefii de guverne convin pentru un paralelism in elaborarea politicilor nationale, fara a introduce careva modificari in sistemele guvernamentale existente. Aceasta evolutie a cunoscut cateva etape importante, mai mult sau mai putin reusite: renumitul Plan Fouchet, Tratatul franco-german din 22 ianuarie 1963, summitul de la Haga. Raporturile de la Luxembourg si de la Copenhaga constituie si ele o etapa majora pentru cooperarea politica europeana. O materializare a acestei politici devine Consiliul European, unde sefii de guverne incearca sa coordoneze cele mai importante probleme politice. Pe tot parcursul acestei perioade, opinia publica ramane neinformata despre mersul acestor tratative sau negocieri, despre dezbaterile diplomatice, despre compromisurile facute de diferite state, care imbraca un caracter de colaborare strict interguvernamental. Indiferent de forma cooperarii politice, importanta era insasi continuarea acesteia si practica acumulata la acest capitol. Pas cu pas se construia ceea, ce se va numi bazele politice ale Uniunii Europene.

Tratatul franco-german si cooperarea politica

Inca Planul Fouchet prevedea o cooperare politica importanta a celor sase membri ai Comunitatii. Cooperarea insa a esuat la timpul sau din diferite motive, iar prevederile acestui Plan raman viabile. Cancelarul german Adenauer si generalul de Gaulle, dupa nenumarate 'experimente politice', incearca sa transpuna prevederile acestui Plan in viata. In timpul vizitei sale in RFG, la 4-9 septembrie 1962, generalul de Gaulle propune un acord franco-german de cooperare in toate domeniile. Aceasta cooperare, functionand eficient, ar fi putut deveni o posibilitate reala de opozitie Statelor Unite si Uniunii Sovietice. Cooperarea franco-germana ar fi demonstrat necesitatea cooperarii pe plan european, devenind punctul de atractie si nucleul unei uniuni politice. In timpul vizitei se decide aprofundarea cooperarii in toate domeniile, iar in urmatoarele luni demareaza negocierile pentru un amplu acord de cooperare. La 22 ianuarie 1963 sefii statelor francez si german semneaza la Paris Tratatul de prietenie dintre aceste tari. Prima parte a Tratatului contine indici asupra modului de organizare a cooperarii. Sefii statelor urmau sa se intalneasca nu mai putin de doua ori pe an pentru a emite directivele, elaborate in cadrul negocierilor. Directivele urmau sa fie aplicate in viata de ministerele de externe, al apararii, al educatiei etc., care se convocau trimestrial. Departamentele din cadrul ministerelor erau obligate sa mentina contacte permanente, sa colaboreze in cadrul misiunilor diplomatice si consulatelor, precum si in cadrul organismelor internationale. Atat in Franta, cat si in Germania apare cate o comisie din reprezentantii ambelor state, care se ocupa de coordonarea cooperarii dintre state si prezinta periodic raporturi asupra cooperarii, sugestii pentru ca programele adoptate sa fie implementate mai reusit. A doua parte a Tratatului contine descrierea programelor si directiilor generale de cooperare. Spre exemplu prin intermediul consultatiilor diplomatice urma sa se stabileasca o politica externa comuna in relatiile acestor tari cu ceilalti membri ai CEE, in cadrul NATO, a altor organisme internationale, sau chiar atitudinea comuna fata de evenimentele din Estul comunist. In domeniul apararii erau schitate obiective comune: cooperarea in domeniul industriei militare, pregatirea si finantarea comuna a proiectelor in domeniu. Se schitasera programe de cooperare si in alte domenii, precum: economie, cultura, invatamant. Rezultatele acestei tentative de cooperare multilaterala au fost diferite in diferite tari. In domeniul cooperarii pe plan militar rezultatele au ramas destul de modeste, fiind inregistrate doar cateva succese, iar pe plan extern cooperarea asa si n-a demarat. In realitate Tratatul a fost in mare masura creat sub protectia si cu concursul celor doi mari politici: de Gaulle si Adenauer. Meritul acestora a fost enorm, dar atunci cand s-a procedat la ratificarea Tratatului in parlamentul german la 16 mai 1963, deputatii au anexat un preambul, in care au mentionat fidelitatea RFG pentru integrarea Nord Atlantica si pentru constructia europeana. Insasi Charle de Gaulle a fost obligat sa recunoasca, ca daca Tratatul franco-german nu se aplica, asta nu e pentru prima data in istorie.

Raporturile de la Luxembourg si Copenhaga

La 27 octombrie 1970 ministrii de externe a celor Sase se convoaca la Luxembourg pentru a asculta Raportul contelui Davignon. Ministrii erau hotarati sa continue unificarea politica inceputa la Haga. Obiectivele principale erau:

asigurarea informativa si consultatiile regulate in domeniul principalelor probleme ale politicii internationale

manifestarea solidaritatii si armonizarea punctelor de vedere comunitare in materie de politica externa

de a actiona de comun acord, atunci cand interesele statelor coincid

Ministrii de externe convin, in vederea realizarii acestor obiective, de a se intalni o data in sase luni, iar sefii statelor sau a executivelor urmau sa se intalneasca in dependenta de

necesitate. Un 'comitet politic' urma a se convoca cel putin de patru ori pe an pentru a pregati reuniunile ministeriale. Un moment important subliniat in Raport este stabilirea unor relatii intre institutiile comunitare si mecanismul de luare a deciziilor politice: comisia era invitata sa-si dea avizul asupra politicii externe, iar un 'colocviu' semestrial urma sa informeze membrii Comisiei politice a Parlamentului european asupra politicii externe comunitare. Prin misiunea sa, Raportul de la Luxembourg a contribuit la diminuarea divergentelor dintre guvernele statelor membre in ceea ce priveste politica externa si la pregatirea terenului pentru o cooperare politica eficienta. Tot aici a fost stabilita o legatura intre cooperarea economica si cea politica: statele candidate urmau sa adere la gentleman's agrement de la Luxembourg. Prima reuniune convocata in cadrul Raportului de la Luxembourg a fost cea de la 19 noiembrie 1970 de la Munich, unde au fost puse in discutie si s-a convenit asupra problemelor Orientului Apropiat si a proiectului unei conferinte asupra securitatii in Europa. O continuare a acestor actiuni a fost si Raportul de la Copenhaga din 23 iulie 1973. Acesta viza o intensificare a procedurilor de cooperare politica, cerand o mai mare implicare a administratiilor nationale. Sesiunile ministeriale se vor convoca deja de patru ori pe an si la orice alta reuniune, indiferent de tematica, membrii Comunitatii vor putea discuta problemele integrarii politice. Comitetul politic se convoaca in dependenta de necesitate si incetul cu incetul ocupa un loc similar cu cel al Reprezentantilor permanenti in cadrul institutiilor comunitare. La nivelul administratiei nationale se reuseste mai mult: noua 'directori ai Europei' din partea ministerelor pregateau lucrul Comitetului politic impreuna cu un grup de experti. Un sistem de comunicare directa facilita legatura intre cele noua state ale Comunitatii. Cei Noua dispun de un plan de cooperare politica pe termen scurt si de un plan de dezvoltare pe termen lung, pregatite de un ''grup special de analiza si cercetari'. In acest mod toate problemele legate de organizare treceau in mainile functionarilor de diferite niveluri, pe cand ministrii erau liberi pentru a se ocupa de problemele europene majore. Raportul de la Copenhaga invita statele membre de-a nu adopta o pozitie politica certa la nivel de guvern, fara o consultatie prealabila cu ceilalti membri ai Comunitatii. Cele mentionate in Raport n-au devenit decizii obligatorii pentru statele comunitare, dar ideea armonizarii diplomatiilor acestor state a revenit pe scena politica europeana. Politica data de cooperare poate fi caracterizata ca conlucrare interguvernamentala, fara obligatiuni serioase. In asa fel se urmarea evitarea unui nou esec in acest domeniu, chiar si crearea unui secretariat permanent (vazut drept un prim pas spre institutionalizare) nu avea decat misiunea pregatirii intalnirilor la nivel inalt. Este o perioada de coordonare activa, cand sunt comise multe greseli, dar sunt inregistrate si primele succese ale cooperarii politice. Unul dintre acestea a fost medierea tratativelor din Orientul Apropiat in anii 1973-1975, unde politica externa a celor Noua a fost coordonata la cel mai inalt nivel. Un alt succes evident a fost prezentarea solidara si bine coordonata a Comunitatii la Conferinta de la Washington, referitoare la energie. O pozitie comuna a fost adoptata de catre cei Noua si fata de evenimentele din Europa de Sud (Spania si Portugalia). Comunitatea a ramas toti acesti ani fidela valorilor democratice, sustinandu-le activ si promovandu-le, pe cand regimurile totalitariste au fost detestate si criticate vehement. Cea mai elocventa manifestare de cooperare politica a fost demonstrata in timpul pregatirii Conferintei de Securitate si Cooperare in Europa, desfasurate la Helsinki si la Geneva.

Atitudinea SUA fata de cooperarea politica comunitara

Inca de la inceputul anilor '60 John Kennedy mentiona, ca doar o Europa puternica si integrata poate salva fragmentarea Aliantei Nord Atlantice, doar cu o Europa puternica SUA poate fi 'linistita', iar relatiile pot fi construite pe baza de incredere, reciprocitate si parteneriat. Inca cativa ani va domina ideea unei Uniuni Atlantice asezate pe doi piloni: SUA si Europa integrata. Odata cu instalarea la Washington a administratiei Nixon, politica fata de integrarea europeana se modifica. Consilierul principal al Presedintelui american - H.Kissindger pune intrebarea, daca e posibil oare de impacat principiul unitatii atlantice in materie de aparare si securitate cu politica economica din ce in ce mai rationalista a Comunitatii. Mai mult decat atat, administratia Nixon propune un plan de integrare politica a SUA in Comunitatea europeana, dupa modelul Aliantei Atlantice. Propunerea insa intarzie, Europa deja este integrata si unificata, respectiv si reactia la doleantele diplomatiei americane este negativa. La 1973 Henry Kissinger tine discursul sau ' Noua Carta Atlantica'', in care diplomatul american mentioneaza, ca Europa nu se intereseaza, decat de problemele sale regionale, in timp ce ar fi de dorit sa se angajeze cu responsabilitati mondiale. Ideea nu era noua, deoarece inca in 1970 Zbigniew Brzezinski propunea o Comunitate a Natiunilor, formata din SUA-Europa de Vest-Japonia, in timp ce Kissinger vedea o uniune, in care ar domina unica superputere angajata la nivel mondial-SUA. Deja la sfarsitul anului 1973, Noua Carta Atlantica cedeaza 'Frontului Consumatorilor de energie', in cadrul caruia SUA si Europa urmau sa colaboreze. Administratia americana insista la un moment dat la reducerea efectivului militar american de pe continentul american, insa Senatul se opune acestei propuneri. La 19 iunie 1974, la Ottawa, este elaborata o noua declaratie de principii atlantice, semnata cu o saptamana mai tarziu la Bruxelles de catre cei Cincisprezece. Conform acestor principii:

misiunea primara a Aliantei ramane garantarea pacii si securitatii tuturor membrilor

aceasta uniune urma sa dureze atata timp, pana nu va fi posibila o dezarmare totala si controlata

efectivele armate ale SUA erau distribuite pe teritoriul Europei si Americii de Nord,

trei patrimi din potentialul Aliantei Nord Atlantice se afla in Europa

pentru prima data sunt mentionate fortele nucleare franceze si cele britanice, care constituiau o forta importanta a Aliantei

Intelegerea dintre aliati reduce posibilitatea unui razboi nuclear (acordul Brejnev-Nixon din 22 iunie 1973). SUA isi asumau dreptul de folosire a armelor nucleare in caz de atac asupra unuia dintre aliatii europeni. O problema mai ramanea consultarea cu SUA a proiectelor politice dupa modelul celor Noua. Ultimii decid ca vor face aceasta doar in cazul, cand toti membrii Comunitatii vor fi de acord sa se consulte cu SUA. Astfel declaratia de la Ottawa reprezinta pe de o parte un veritabil consensus, iar pe de alta parte o intelegere fragila in cadrul NATO. O modificare a politicii americane a fost mentionata in decembrie 1975, cand consilierul Secretarului de Stat Helmut Sonnenfeldt se adreseaza ambasadorilor SUA din Europa in legatura cu doctrina sovietica a 'limitarii suveranitatii'. Functionarul american atentiona, ca aceasta inseamna instaurarea unei dominatii sovietice in Europa de Est. In aceasta noua situatie politica, H.Kissinger vede o alta posibilitate de instaurare a influentei americane in Europa occidentala. Evenimentele ulterioare vor inregistra o noua turnura istorica, deosebita de cea propusa de consilierii americani.