UNITATEA SI DIVERSITATEA CULTURILOR STRATEGICE IN EUROPA

UNITATEA SI DIVERSITATEA CULTURILOR STRATEGICE  IN EUROPA

Europa se aventureaza, in sfarsit, in domeniul apararii. Dupa multiple tergiversari, tarile din Uniunea Europeana au cazut de acord in privinta unei politici de securitate comune, preludiul unei politici comune de securitate si de aparare. Din acest moment, exista o vointa politica ce a generat o dinamica institutionala. Au fost fixate obiective, a inceput sa se schiteze o structura europeana de aparare, cu siguranta, in mod anevoios si avand preocuparea de a nu concura NATO, dar, in fine, a disparut un tabu: acela ca Europa pare a fi pe punctul de a se dota cu capacitatea militara care ii lipsise pana atunci si o impiedicase sa se afirme, deplin, pe scena internationala, in calitate de actor principal. "Cu militarul nu puteti face tot, dar fara militar nu puteti face nimic". (Raymond Aron).

Este inca prematur sa stim daca toate obstacolele vor putea fi depasite. Aici ne lovim de problema centrala care nu mai poate fi eludata: apararea este, chiar mai mult decat moneda, atributul suprem al suveranitatii, ultima ratio regum. Europa apararii nu va exista, cu adevarat, decat in ziua in care Europa va fi pe deplin o entitate politica, oricare ar fi forma sa juridica. Trebuie sa constatam ca noi suntem inca departe de acest lucru, ca statele nu inteleg sa renunte la competenta lor in materie si ca Uniunea Europeana pare a fi, din acest moment, condamnata sa continue, o perioada inca nedeterminata, politica pasilor mici.

Pana in prezent, a prevalat o conceptie materia­la, cu cautarea capacitatilor. Diversele summit-uri care s-au succedat, de la cel din Saint-Malo, care a dat impulsul decisiv, au definit nivelurile de forta ce trebuie sa permita, incepand din 2003, angajarea a 60000 de persoane, cu toate mijloacele necesare: navale, aeriene, in curand, spatiale. Problema este, totusi, de a sti daca aceste forte nationale unite vor duce la o putere militara europeana. In mod sigur, faptul ca cvasitotalitatea membrilor Uniunii Euro­pene apartin si NATO a favorizat, de mult timp, munca in comun, omogenizarea procedurilor si a permis o interoperabilitate care trebuie perfec­tionata, dar care este, deja, reala. Diferentele de perceptie dintre diversele componente ale acestei puteri europene, aflate in perioada de elaborare, ra­man considerabile si nici in acest domeniu nu pu­tem evita, in mod nedefinit, reflectarea pe celalalt plan, cultural, a constituirii unei Europe a apararii. In Europa pe cale de unificare, discernem cu greu­tate (este un eufemism) conceptul care ar permite federalizarea vointelor si mijloacelor din domeniul apararii: conceptiile despre securitate (globala sau militara) si despre legaturile cu imperiul american sunt atat de variate si, adesea, antagoniste, incat, cu greu, am putea gandi un concept strategic euro­pean altfel decat ca pe o aparenta inselatoare. Pro­blema politica, fara indoiala, dar care nu se reduce la o simpla divergenta de interese sau de evaluare.

Abordarea culturalista

Teoreticienii s-au ocupat mult, de circa do­uazeci de ani, de aceasta dimensiune a strategiei si a tacticii, astfel incat abordarea culturalista a devenit, in doua sau trei decenii, una dintre caile cele mai promitatoare (desi, in final, putin prac­ticate) din domeniul studiilor de aparare. Ideea centrala este simpla: exista caractere nationale, sau, cel putin "anumite modele de comportament care decurg din conditionarea culturala" care se exprima in special prin comunicarea nonverbala, analizata magistral de Edward Hall.

Chiar tari apropiate din punct de vedere geografic pot fi, in prezent, foarte indepartate. Acest lucru se intampla cu francezii, care ar avea o conceptie a timpului policrona ("ei indeplinesc mai multe sarcini direc­te") si cu germanii, al caror timp ar fi monocron ("ei se consacra in mod total si exclusiv sarcinii respective"). Aceste conditionari culturale, ineren­te naturii umane, ajung la adevarate culturi strate­gice care se transmit in mod difuz, prin impregnare (memorie eroica, legendara, ritualuri initiatice.) mai mult decat prin invatamantul didactic si care modeleaza in profunzime perceptiile celor ce iau decizii politice si ale actorilor militari, la toate ni­velurile. Principiile strategice si tactice, regulile universale, valabile in mod obiectiv, se lovesc de credinte subiective, de valori care le interpreteaza in maniera specifica si care, uneori, chiar le recu­za (negarea tuturor principiilor de concentrare, de surpriza, de siguranta, de legatura a armelor.de catre etica cavalereasca). Arta razboiului nu poate fi aceeasi in Europa si in China, din moment ce modelul strategului european este cel al marelui cuceritor, in timp ce, in China clasica, razboiul este o dezordine careia trebuie sa ii pui capat, strategul ideal fiind un om virtuos a carui preocupare este aceea de a restabili ordinea si armonia.

Bineinteles, aceste particularitati sunt perceptibile, indeosebi, in momentul in care diferentele culturale sunt foarte puternice. Cercetarile cele mai remarcate au evidentiat specificitatea ireductibila a culturii strategice chineze sau japoneze in raport cu culturile strategice occidentale. In cazul tarilor care au o proximitate geografica, diferentele sunt, evident, mult mai putin marcate si, deci, atrag mai putin atentia. Totusi, ele exista, iar una din sarcinile teoriei este de a accentua contururile, influenta, dar si limitele.

Lucru care a fost schitat corect. Istoricilor nu le place sa se ridice la niste vederi generalizatoare, din teama de a nu cadea sub acuzarea infamanta de sociologism. In sens invers, sociologii au prea des tendinta de a identifica trasaturi generale care nu iau in considerare evenimentele istorice si diversitatea doctrinelor. Cultura strategica exista, ea orienteaza adesea, determina rareori. Cultura strategica franceza s-a impacat bine atat cu ideologia ofensivei excesive inainte de 1914, cat si cu defensiva statica si liniara dupa 1918 si ar fi deosebit de dificil sa identificam o unitate de vederi intre sefi, chiar si in aceeasi epoca. Stilul lui Turenne si al lui Condé sunt total opuse, de asemenea cel al lui Pétain si Foch. Totusi, Bruno Colson a putut desena, intr-un mod sugestiv si convingator, liniile generale ale unei culturi strategice franceze, pe care o considera constanta (intotdeauna exista cazuri aberante) sau cel putin regulata, incepand din epoca moderna pana in zilele noastre.

Pluralismul cultural european

Pentru a construi o adevarata cultura strategica europeana trebuie sa deschidem un santier intreg. Chiar daca analistii moderni nu mai adera la modelul simplificator din British Way of Warfare a lui Liddell Hart, nimeni nu poate nega existenta unui stil de razboi britanic, foarte diferit de stilul de razboi francez. Soldatii britanici au fost, adesea, prezenti in bataliile continentale (la Malplaquet, la Dettingen, la Waterloo, la Sevastopol.), dar strategii de dincolo de Marea Manecii au cautat, in general, sa actioneze pe margini (strategia periferica) si prin aliati interpusi, in timp ce francezii, constransi de geografie, impinsi si de impulsivitatea lor, au preferat, in general, confruntarea directa, cautand batalia decisiva (modelul napoleonian).

Aceste diferente se regasesc la nivelul executiv, numit, astazi, operativ; dincolo de variantele multiple, stilul francez prefera manevra, in timp ce stilul german cauta mai intai puterea de soc sau de foc. Doctrina germana a manifestat intotdeauna interes pentru trupele usoare si razboiul neregulat (amintirea de la Landsturm din 1813), respinse de doctrina franceza dupa experientele dureroase din Revolutie (in Vendée) si din Imperiu (in Spania si in Rusia). Am mai putea invoca centrele-exemple, dar tendinta globala este destul de clara.

Cu siguranta, ceea ce se intampla in geografie se intampla si in cultura: putem sustine ca este vorba de factori aflati in declin in fata omnipotentei factorului material si a tehnicii. Uniformizarea tehnica este un fapt dovedit, intarita, in cazul european, de apartenenta, timp de cinci decenii, la o alianta care a cautat mereu o standardizare materiala si doctrinara. Totusi, permanenta stereotipurilor culturale ramane foarte puternica si nu este sigur ca apartenenta la NATO a transformat, radical, spiritele.

In fond, Alianta nu are decat cincizeci de ani, timp prea scurt pentru a transforma, complet, culturi strategice si tactice modelate de secole intregi de confruntari: Franta impotriva Angliei, Franta contra Germaniei, dar si Portugalia contra Spaniei, Italia contra Austriei, Danemarca impotriva Germaniei, Grecia impotriva Turciei. Istoria laborioasa a structurilor militare ale NATO, care incepe sa fie scrisa, dovedeste cat de mult pot ramane vii rivalitatile dintre "aliati": intr-adevar, a fost nevoie de amenintarea sovietica si de hegemonia americana pentru a constrange cateva din aceste tari sa lucreze impreuna si inca se mai evita cu grija cateva infruntari prea delicate.

Europa de Nord impotriva Europei de Sud?

Marea linie de fractura ar opune culturile stra­tegice "manageriale", ca cea britanica si germana, culturilor strategice "razboinice", ca cea franceza sau italiana. Primele acorda o mare importanta pregatirii fortelor, planificarii si realizarii unui lant logistic solid, angajarea venind doar cand toate aceste conditii sunt reunite. Celelalte pun mai mult accent pe parada si improvizatie, chiar pe bricolaj, pentru a atenua intarzierile sau lacunele din pre­gatire.

Contrar afirmatiilor unui ministru al apararii inaintea declansarii razboiului din 1870, Franta a plecat mereu la razboi fara un nasture la ghetra, iar evenimentele recente nu ne sugereaza o trans­formare notabila din acest punct de vedere, fie ca este vorba de razboiul din Golf, pentru care a fost nevoie de constituirea unui corp expeditionar "dezbracand" peste 50 de regimente, sau interven­tia recenta din Afganistan, pentru care cresterea puterii (daca o putem numi astfel) a fost deosebit de lenta si laborioasa. Planificarea de tip german sau britanic nu a intrat inca in moravurile armatei franceze.

De asemenea, germanii, traumatizati de aminti­rea celui de-al Doilea Razboi Mondial si inspiran­du-se din modelul american, sunt, de acum inainte, foarte atenti la minimizarea pierderilor, in timp ce francezii nu au renuntat in intregime la "parada". Cu siguranta, absolventii de Saint-Cyr nu mai merg la lupta cu panas si manusi albe, dar bilantul foarte greu al atentatului de la Drakkar, din Liban, nu a provocat nici criza politica, nici agitatie reala in opinia publica. Constrangerea politica si media­tica este mult mai slaba in Franta decat in Germa­nia sau Marea Britanie, ceea ce ofera guvernului o anumita libertate de actiune, de care uzeaza cu mai mult sau mai putin discernamant. Aceasta diferen­ta de mentalitate antreneaza o diferenta de orga­nizare: modelul francez ramane mai ierarhic, mai putin "democratic" decat modelul german Innere Führung, care tinde sa reduca specificul militar : soldatul nu este decat un functionar in uniforma, preocupat de drepturile sale si care nu se mai re­fera la un trecut eroic, condamnat de acum inainte (guvernul social-democrat chiar a hotarat schim­barea denumirii de cazarma) in globalitatea sa: se respinge nu numai nazismul, dar chiar si intregul militarism prusac.

In schimb, francezii sunt reputati pentru abilitatea de a se descurca, pentru capacitatea lor de a stabili o relatie cu populatiile. Mostenirea de circa o suta cincizeci de ani de conflicte coloniale, in care armata franceza a dobandit o experienta aproape unica (cu cea a Marii Britanii) si pozitiva in intregime (din punct de vedere militar), nu s-a pierdut. Aceasta adaptare la mediul local s-a verificat si in operatiile din Iugoslavia, Liban si chiar din Afganistan, in timp ce alte contingente europene operau mult mai repliate, reducand contactele locale la minimumul solicitat de misiune. Diferenta este clara intre tarile latine, mai inclinate sa caute integrarea si tarile protestante din Europa de Nord, la care se observa intotdeauna o anumita rezerva.

Astfel, deci, apare, pentru domeniul nostru, marea opozitie dintre Europa de Nord si Europa de Sud. Bineinteles, ar trebui sa introducem numeroase corectari. Ar fi o eroare sa concepem atat Europa de Nord cat si Europa de Sud ca niste blocuri omogene care s-ar defini unul in raport cu celalalt sau in opozitie cu celalalt. Din contra, istoria ne invata ca infruntarile, rivalitatile au fost la fel de vii si in interiorul celor doua mari regiuni ale Europei. Chiar si astazi, simpla observare sugereaza diferente profunde intre francezi si italieni, intre britanici si germani. Nu vor exista soldati europeni atat timp cat nu vor exista europeni, pur si simplu, si se stie perfect ca ideea unui cetatean european eliberat de idiosincraziile sale nationale este o pura himera.

In rest, acest lucru este, oare, atat de important? Aceasta diversitate face lucrurile mai dificile, dar nu imposibile. Europa economica a fost construita cu rabdare, pentru a se ajunge la edificiul impresionant pe care il cunoastem astazi, in ciuda insuficientelor existente. Europa politica si militara va avea o elaborare, probabil, mai lunga si mai laborioasa, dar nimic nu ne permite sa afirmam ca ea este sortita esecului, in mod iremediabil.

Europa impotriva SUA?

Problema este, o data in plus, politica. Oare Europa vrea sa se afirme pe scena mondiala ca o putere independenta sau accepta sa ramana la remorca SUA, intr-un rol de secund stralucit, cu aceasta conceptie exprimata altadata de Kissinger: SUA au responsabilitati mondiale, in timp ce europenii nu ar avea decat responsabilitati regionale? Regasim aici criteriul fundamental al politicului exprimat de Carl Schmitt: actul politic fondator este specificarea adversarului. Tarile europene se vor considera mereu rivale si vor incerca sa beneficieze de sprijinul american impotriva vecinilor lor sau vor reusi sa se distanteze de o putere imperiala oarecum stanjenitoare?

Viitorul Europei se configureaza in functie de raspunsul la aceasta problema centrala, iar factorul cultural are, si in acest caz, un rol important. Diversitatea de culturi strategice europene nu exclude, totusi, o anumita unitate, cel putin fata de cultura strategica americana. Tendinta fundamentala a evolutiei este de nivelare a culturilor strategice prin factorul tehnic. Astazi, datorita progreselor din domeniul constructiei europene, disparitiei Uniunii Sovietice, protectia cedeaza locul angajarii. Aproape pretutindeni, orientarea se indreapta catre un model de armata formata din profesionisti, calchiat dupa cel adoptat de SUA la sfarsitul anilor 1970 cu All Volunteers Force.

Dar, aceasta aliniere la modelul american nu se traduce prin situarea la un nivel unic. Dimpotriva, distanta ar avea tendinta de a creste usor, cel putin in domeniile de varf, din cauza disproportiei dintre bugetul apararii american si bugetele apararii europene. Europenii consuma mai putin pentru cheltuielile lor si risipesc mai mult, datorita programelor nationale multiple. Ca o consecinta logica, SUA si Europa incearca sa nu mai actioneze in aceeasi curte. De altfel, razboiul recent din Afganistan a confirmat, dupa razboiul din Kosovo, vointa din ce in ce mai ferma a SUA de a nu se mai incurca in consultari cu aliatii, adesea reticenti, din punct de vedere politic, si din ce in ce mai putin fiabili, din punct de vedere tehnic. Prin forta lucrurilor, europenii ar putea constata ca niciunul dintre ei nu cantareste in mod hotarator in opinia strategilor de la Washington. Concluzia poate fi, atunci, renuntarea sau alinierea, inca mai puternica, in speranta de a-si pastra rolul de secund stralucit. Dar, invers, europenii pot fi tentati sa preia in propriile maini conducerea strategiei lor, in loc de a se incredinta SUA.

Chiar o vointa politica afirmata, al carei inceput poate fi descoperit, inca, cu greu, nu va putea anula distanta care ne separa de SUA. Rationalizarea eforturilor europene de aparare ar fi, in orice caz, o actiune de durata lunga. Exact in aceasta situatie, abordarea culturalista ar putea sa se dovedeasca utila, incitandu-i pe europeni sa nu se focalizeze doar pe aspectele materiale, ci sa favorizeze dimensiunea culturala.

Un cercetator italian, Virgilio Ilari, a atras atentia, recent, asupra acestui fapt. Pe baza catorva lucrari recente, el a considerat ca a descoperit schita unui model umanist european pe care il opune modelului materialist american. Aceasta constituie o pista care ar putea fi aprofundata. In ziua de azi, europenii sufera de "sindromul lui Polibiu" (Lucien Poirier), adica de tendinta de a copia in intregime puterea imperiala, in special, in domeniul doctrinelor. Este suficient sa vedem soarta recenta a nivelului operativ, teoretizat de aproape un secol de catre ganditorii germani sau sovietici, dar care nu a cunoscut o voga universala decat in momentul in care SUA l-au reluat pe cont propriu, la inceputul anilor 1990. Patrimoniul strategic european este suficient de bogat pentru ca noi sa nu mai avem nevoie sa copiem un model venit de dincolo de Atlantic.

Bogatia gandirii europene ar putea fi exploatata pentru a elabora un aparat teoretic, apoi de doctrine, care ar putea fi comparat cu cel american. Ideea unei Carti Albe Europene a Apararii este, poate, prematura. Dar, gandirea de fond privind strategia fundamentala ar permite schitarea unui limbaj comun, identificarea unor paradigme sau principii in jurul carora ar putea fi conceputa o doctrina europeana coerenta si credibila. Astfel, s-ar ajunge la modelul umanist visat de Virgilio Ilari: "HMA vs RMA", istoria militara veche impotriva Revolutiei in Domeniul Militar.

O astfel de afirmatie i-ar face, cu siguranta, pe sustinatorii abordarii tehnice triumfatoare de astazi sa zambeasca. Cu ce ne-ar putea fi de ajutor Tucidide sau Guibert in fata omnipotentei americane in domeniul armelor de precizie sau in cel al observarii si al comunicatiilor spatiale?

Nu este vorba de negarea importantei decisive a dimensiunii tehnice de astazi. Cel care dispune de superioritate tehnica poate, de acum inainte, sa loveasca la distanta mare si aproape sigur, pana la a se ajunge, asa cum a aratat generalul Poirier, la negarea strategiei, adica a dialecticii vointelor: cel mai slab este condamnat sa incaseze loviturile fara a putea sa raspunda, nu mai exista incertitudine strategica. Aceasta este axioma de baza a partizanilor RMA, care au, poate, dreptate pe plan strict militar, insa care uita ca strategia este dualista: militara, dar si politica. Dominatia tehnica a SUA nu le-a permis sa rezolve, in mod instantaneu, problema pusa de organizatia terorista Al-Qaeda. Si ne amintim de cateva esecuri umilitoare, in Haiti sau Somalia. Priceperea operationala conteaza mai mult decat acumularea mijloacelor in conflictele asimetrice care au tendinta de a deveni regula. In acest caz, ar fi necesar un model strategic european. Noi nu am putea face tot ce fac SUA, dar am avea, totusi, o libertate de actiune mult mai mare decat restul pe care ne putem baza astazi.

Inca o data, este o problema de vointa si de luciditate politica. Europa militara trebuie dotata cu mijloacele de care are nevoie pentru a-si ocupa locul si pentru a raspunde la asteptarile puterii politice. Insa mijloacele in sine nu-si dobandesc intreaga semnificatie decat in momentul in care se inscriu intr-o arhitectura doctrinara coerenta. Exigenta intelectuala ramane inca la fel de puternica. Diversitatea culturilor strategice europene, perceputa prea adesea ca un obstacol, nu trebuie sa impiedice elaborarea unui concept strategic unificat.