Autovictimizarea

AUTOVICTIMIZAREA

In general, agresivitatea se manifesta ca urmare a interactiunii dintre doua categorii de factori: impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru si reactiile stimulative din exterior. Cand forta agresiva acumulata in interior se orienteaza spre persoana care a produs-o, aceasta devine autoagresivitate, autoagresiune.

Autoagresiunea cuprinde atitudini, acte, fapte, manifestari de agresivitate si violenta fata de propria persoana.

Autoagresiunea cunoaste o gama variata de comportamente care culmineaza cu sinuciderea. Aceasta reactie comportamentala extrema care este suicidul, are la baza dezechilibrul intre forta si semnificatia stimulilor interni, respectiv externi si modalitatea de raspuns a persoanei.

Cercetarile din domeniul psihologiei si psihiatriei arata ca cel care se sinucide o face din cauza cuiva sau a ceva, cu care nu a reusit sa comunice si acest fapt i-a blocat in mod tragic fluxul existential.

Cand exprimarea acestui conflict se face in interior, are loc suprimarea eului, respectiv sinuciderea. Cauzele sinuciderii sunt biopsihosociale si tin atat de structura personalitatii, cat si de structura si dinamica societatii.

Majoritatea definitiilor date suicidului scot in evidenta elementul intentional, faptul ca persoana in mod constient isi suprima viata. Suicidul este o actiune voita a subiectului care consta in suprimarea propriei vieti.

Situatiile dificile, tentativele autolitice si suicidul, exprima o grava perturbare a starii de constiinta a acelor persoane ce isi pot pierde capacitatea de rezistenta si depasire a functionarii, in proiectia lor de afirmare. Aceste constatari cuprind dominantele unor situatii expresive pentru categorii diferite ce apartin unor culturi, traditii, relatii psihopatologice si ale unor situatii din traiectoria unor societati.

Situatiile autolitice succed si agraveaza starile cunoscute ca fiind dificile pentru o persoana si conditia sa de existenta si afirmare in viata. Preocuparile dominante in situatiile existentiale si autoanaliza lor individuala se pot constitui ulterior in acte de suicid, acte dezvoltate in procese de constiinta si conduite polimorfe de auto si hetero-agresivitate (Pirozyński, Scripcaru & Belescu, 1996).

Orice dificultate fireasca din afirmarea vietii poate distinge, in durata unei personalitati, o motivatie existentiala, in care pot interveni crize sau stari critice de epuizare, cu neputinta vitala de a exista si intretine o comunicare functionala.

Autoanularea existentei de sine apartine unei conditii subiective si unor factori victimologici. Procesele psihice, dominantele lor psihologice si patologice detin expresivitati latente, partial mascate sau aparent ignorate, suprimate sau convertite in reactii paradoxale ce pot precipita tensiuni supraliminare care declanseaza starea de criza a riscului vital.

Suicidul si motivatia sa exprima semnificatia grava a conditiei umane, a personalitatii si a unor relatii interpersonale. Psihologia fiecarei personalitati exprima caracteristica individuala a unei mentalitati strabatuta de evenimentele traite si gradul lor distinct de a actiona si reactiona la frustratii.

In structura personalitatii sinucigasilor pot fi gasite anumite predispozitii latente care in conditii situationale adecvate pot fi activate. Trecerea la act este conditionata atat de structura specifica a personalitatii sinucigasului (labilitate, egocentrism, indiferenta afectiva etc.), cat si de incitatiile exterioare, care pot fi chiar de intensitate minima, dar resimtite acut ca frustrante, nefavorabile, neconforme cu cerintele si sentimentele intime ale subiectului. Ei cred ca moartea este singurul mod de rezolvare a problemelor pe care le au.

Considerata o forma specifica de conduita devianta, prin sinucidere nu se urmareste autodesfiintarea, ci mai degraba moartea, fuga de viata si modul in care aceasta se prezinta sau este perceputa la un moment dat.

Sinuciderea presupune parcurgerea a trei faze diferite (Dragomirescu, 1976):

1)Suicidatia - faza de incubatie, de aparitie a ideii de a termina cu totul si de a-si pune capat zilelor. Cauzele sunt de natura psihopatologica (tulburari psihice grave, stari depresive severe, etilism cronic etc.), de natura sociala (esec profesional, familial, scolar etc.) sau de natura psihosomatica (boli incurabile, infirmitati fizice, malformatii congenitale etc.).

2)Suicidactia - faza de trecere de la idee la decizie, ea incluzand si cautarea formelor, metodelor si procedeelor de realizare a actului propriu-zis. In aceasta faza asistam la o crestere marcata si progresiva a starii de tensiune intrapsihica, este momentul "exploziei autodistructive" cand individul adopta decizia infaptuirii suicidului.

3)Traumatizatia - faza de realizare efectiva, de punere in practica a modalitatilor autodistructive. Important in aceasta etapa a conduitei suicidare sunt metodele folosite si efectul lor. Traumatizatia poate fi urmata de reusita sau nu, in acest ultim caz ea ramanand la nivelul de tentativa de suicid.

Alex Thio (1988) diferentiaza trei categorii de suicid si anume:

a)Suicidul-amenintare. Persoanele care ameninta cu suicidul urmaresc de fapt, atingerea unor scopuri in viata, tendinta acestora fiind mai mult sa traiasca decat sa moara. Atunci cand nu reusesc sa-si atinga scopurile propuse unele dintre aceste persoane pun in aplicare amenintarile lor (santajul suicidar).

Comportamentele presuicidare sunt adesea avertismente sau forme de amenintare pe care cei din jur nu le receptioneaza ca atare ori nu le acorda importanta cuvenita si nu realizeaza starea de pericol in care se afla cel ce emite asemenea avertismente. In aceasta situatie se impune ajutorul social sau medical.

b)Suicidul-tentativa. Persoanele care fac parte din aceasta categorie sunt usor labile, nehotarate, neconvingatoare, ambigue in intentia lor. Foarte adesea afirma ca "nu-mi pasa daca mor sau traiesc". Cele mai multe tentative de suicid se petrec in locuri sau conjuncturi in care salvarea este posibila, probabila sau chiar inevitabila.

Exemplu:

Numitul V.T. in varsta de 25 de ani este un caz edificator, pentru ca in cinci ani a avut 16 tentative de sinucideri. A incercat, cam tot ce intra in arsenalul unui sinucigas "profesionist". Si-a taiat venele de la brate, a inghitit cantitati mari de pastile, a vrut sa se inece, s-a dat cu capul de pereti, s-a aruncat de la etajul trei si ultima data si-a taiat meticulos, cu o bucata de sticla, tot pieptul, "incercand (spunea el) sa ajunga la inima". Toate tentativele de sinucidere le-a facut "teatral". Nu il intereseaza ca se automutileaza, el stie una si buna: "tot de mana mea o sa mor". Mama lui a decedat, iar tatal a "disparut" in lume. Nu are frati, nici surori, a fost casatorit si a divortat. Consuma bauturi alcoolice in mod frecvent si motivul incercarilor sale este ca nimeni nu il ajuta. Medicii il compatimesc, dar de inteles nu il intelege nimeni.

c)Suicidul-reusit. Doua treimi din cei care se sinucid sunt cunoscuti a fi avand cel putin o tentativa suicidara in perioada anterioara. Cei mai multi dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidara altor persoane. Actul suicidar implica existenta (reala sau imaginara) a unei probleme care aparent nu are solutie si din care suicidantul nu poate iesi decat prin actul tragic al sinuciderii.

Pornind de la notele scrise de catre sinucigasii-reusiti si de la relatarile celor care incearca sa se sinucida, se pot discerne mai multe tipuri de sentimente suicidare, cum ar fi: sentimente de scuza, de remuscare, de vinovatie, de razbunare, de generozitate si uneori sentimente suprarealiste.

In ceea ce priveste structura personalitatii, toate statisticile demonstreaza ca frecventa sinuciderii cunoaste o curba ascendenta de la varsta de 14-15 ani pana la varsta de 50 de ani, cu doua cresteri foarte accentuate la adolescenta si la varsta a treia (Paunescu, 1994). Adolescenta este perioada cea mai vulnerabila, in care fortele impulsionale se confrunta cu exigentele valorilor morale. La varsta a treia, legea vulnerabilitatii determinata de varsta biologica ramane valabila. Legea vulnerabilitatii este dovedita si prin raportul dintre numarul sinuciderilor la adolescenta si la varsta a treia, care este de 3/9.

Cercetarile cele mai pertinente arata ca nu exista o ereditate suicidara propriu-zisa, ci numai un procentaj ridicat de anumite predispozitii suicidare, sau trasaturi psihopatologice generale.

Adolescentul sinucigas se dezvolta intr-un mediu psihosocial cu grave perturbari structurale si relationale. Totusi, este greu de stabilit un raport precis intre perturbarile mediului socio-familial si frecventa suicidului, pentru ca exista o multitudine de modalitati prin care copilul sau adolescentul receptioneaza si integreaza aceste influente.

Societatea actuala creeaza conditiile pentru aparitia, dezvoltarea si amplificarea sentimentului de insecuritate afectiv-relationala. Tensiunile existente in societate sunt prezente si se amplifica si la nivelul familiei, sinuciderea fiind o solutie preferata in fata dificultatilor existentei.

Motivarea conduitelor autoagresive la tineri (cu personalitati vulnerabile) se face pe seama dificultatilor de adaptare, a esecului in procesul de scolarizare, instruire sau de ordin sentimental, inadaptarii pe fondul imaturitatii afective, volitive si din punct de vedere a constiintei sociale. Se impune identificarea factorilor de ordin predispozant, favorizant si declansant (biogeni, neuropsihogeni, socioculturali etc.).

Adolescentii suicidari au o conduita in limitele largi ale normalitatii, dar sunt prezente si unele tulburari de comportament, reactii depresive, stari reactive, uneori foarte exagerate din cauza hipersensibilitatii si a "exploziei" de personalitate.

Sindromul presuicidar la adolescenti se manifesta prin depresie, anxietate, agitatie, perturbari ale somnului, manifestari psihosomatice, schimbari in comportamentul social, cu afectivitate labila, iritabilitate crescuta si agresivitate manifesta, o pierdere a umorului, a performantelor scolare, a initiativei si pretuirii de sine etc. Depistarea adolescentilor care prezinta acest sindrom este deosebit de utila in practica prevenirii sinuciderilor.

Actul suicidar poate avea loc ca rezultat al unui "scurt circuit", cu componente impulsive, fara ca subiectul sa poata decide constient asupra lor, executand actiunea in timpul unei obnubilari a constiintei; alteori este rezultatul unei premeditari anterioare sau poate fi urmarea unei fantasme, in care actul sinucigas a fost de multe ori executat imaginar, in functie de consecintele sale asupra propriei persoane (narcisism, dorinta de a se razbuna, de a pedepsi pe cineva, pentru a fi iubit, dorinta de a deveni erou etc.).

Incadrata in autoagresivitate, sinuciderea este o forma ambivalenta de autopedepsire si heteropedepsire, in sensul ca adolescentul, prin acest act isi pedepseste parintii, stiind astfel ca ii distruge sufleteste, si in acelasi timp, se pedepseste pe sine pentru fapte - de multe ori imaginare. Adler a emis ideea ca sinuciderea este o forma de hipercompensare fata de sentimentul de inferioritate. Adolescentul recurge la sinucidere pentru a demonstra lumii importanta si valoarea lui si pentru a arata anturajului cat pierde prin disparitia sa.

Printre mecanismele psihologice ale sinuciderii la aceasta varsta, sunt si reactiile nestapanite fata de privarea de dragoste, fie a parintilor, fie a unei persoane de sex opus. Tendinta adolescentului de a-si intensifica starile sufletesti sau tendintele afective, il conduce uneori la supozitia ca este nedreptatit, marginalizat, umilit, acestea fiind situatii greu de suportat. Frustrarea provoaca tendinta de agresivitate impotriva celor care au determinat-o si totodata declanseaza un sentiment de culpabilitate, care orienteaza agresivitatea catre propria persoana.

Tendintele agresive pot fi amplificate si de factorii constitutionali, prin raportarea la unele modele agresive parentale sau ambientale. Uneori agresiunea ambientala determina la adolescent aparitia impulsului de sinucidere, prin intoarcerea acesteia catre propria persoana.

Cand autoagresivitatea devine foarte puternica, adolescentul nu mai reuseste sa-si utilizeze mecanismele de compensare, nu mai poate sa stabileasca relatii cu propriul eu, nu mai gaseste la altii nici incredere, nici dragoste, iar in interiorul sau exista numai ura si violenta. Aceasta stare, traita constient sau inconstient, activeaza toata frustratia din copilarie. In aceasta stare de tensiune adolescentul se simte singur, abandonat, incarcat de resentimente, pentru el existenta nu mai are sens, tendinta de sinucidere fiind singura cale de rezolvare a acestei situatii.

Statisticile Organizatiei Mondiale a Sanatatii (Paunescu, 1994) stabilesc o corelatie intre grupa de varsta si sinucidere. Perioada de involutie (imbatranire) cunoaste cel mai ridicat procent de persoane care se sinucid. Procesele biopsihosociale apartinand imbatranirii, produc o serie de modificari psihopatologice in personalitatea varstnicilor care, de multe ori, declanseaza impulsul de autoagresivitate sub diferite forme, printre care si sinuciderea. Pe langa starile patologice, situatia varstnicilor este afectata atat de cauze economice, cat si de cauze sociale, relationale. Nevoile materiale, sentimentul abandonului total, lipsa de asistenta si protectie sociala, singuratatea, traumatismele psihoafective etc., fac sa creasca numarul sinuciderilor la varstnici.

In peste 90% din cazuri, sinuciderea este primul semn al unei boli psihice, chiar daca aceasta nu a fost diagnosticata. Pentru clarificarea eventualelor cauze psihice ale actului de suicid, se face asa-numita "autopsiere psihologica". De cele mai multe ori, subiectul prezinta tulburari psihice, cu toate ca pentru cei din jur el parea un om perfect normal si cu atat mai mult gestul lui era inexplicabil.

Frecventa sinuciderilor este mai mare la barbati decat la femei. Mariajul influenteaza pozitiv rata sinuciderilor atat la barbati cat si la femei. Astfel, vaduvii se sinucid mult mai frecvent decat celibatarii, urmeaza divortatii si pe ultimul loc sunt cei casatoriti. Pe langa mariaj, existenta copiilor pare sa constituie un factor de diminuare a riscului de sinucidere.

Cu cat nivelul intelectual si cultural este mai ridicat, cu atat scad tendintele suicidare. Persoanele cu o pregatire superioara au capacitatea de a descoperi sistemele de compensare. Situatia socio-morala intareste motivatia existentiala.

In cazul conduitei suicidare, in general, trebuie adoptata urmatoarea schema de interventie (Dragomirescu, 1980):

a) Preventia sau pre-interventia actioneaza asupra etapei clinice a suicidactiei si cuprinde totalitatea masurilor profilactice indreptate asupra individului sau comunitatii sociale in scopul prevenirii conduitei suicidare, a cauzelor care o pot genera. In aceasta categorie de masuri se pot distinge doua grupe: masuri psihoprofilactice (educatie sanitara, psihopedagogica etc.) si masuri psihosociale (insertie socio-familiala pozitiva, relatii interpersonale pozitive etc.). Masurile psihoprofilactice se opun actiunii cauzelor patologice de ordin individual, ale conduitei suicidare, iar masurile psihosociale - actiunii cauzelor de ordin comunitar, sociale ale conduitei suicidare.

b) Interventia sau etapa terapeutica include totalitatea masurilor cu caracter curativ indreptate asupra persoanei sau asupra circumstantelor sociale, extraindividuale, in scopul combaterii factorilor care o intretin sau o agraveaza. In aceasta categorie de masuri se pot distinge trei grupe: masuri medicale, masuri psihiatrice (terapie biologica, psihoterapie, terapie ocupationala) si masuri medico-sociale (socio-pedagogice, protectie sociala, siguranta medico-legala). Masurile de interventie medicala (reanimare, terapie etiologica intensiva de urgenta) trebuie actionate in momentul crizei autoagresive, cele de interventie psihiatrica se opun circumstantelor de ordin psihopatologic, iar masurile medico-sociale contracareaza circumstantele sociopatice.

c) Recuperarea sau post-interventia cuprinde totalitatea masurilor de eliminare a urmelor crizei suicidare, de anulare a consecintelor conduitei suicidare, indreptate atat asupra individului cat si asupra comunitatii sale sociale. In cadrul acestor masuri de recuperare distingem doua grupe: masuri individuale (psihoterapie, asistenta psihiatrica constand in terapie si supraveghere psihiatrica, socioterapie) si masuri sociale (adaptare familiala, profesionala, sociala). In general masurile recuperatorii urmaresc indepartarea efectelor traumatizatiei pe plan somatic, iar pe plan psihologic, restabilirea echilibrului normal al personalitatii individului.