Logica formala si problema raportului dintre subiect si obiect in cunoastere

LOGICA FORMALA SI PROBLEMA RAPORTULUI DINTRE SUBIECT SI OBIECT IN CUNOASTERE

Cateva consideratii cu privire la existenta ne vor ajuta sa intelegem mai bine statutul logic si ontologic al judecatilor, raportul lor cu alte categorii logice. Teoria notiunii a adus deja in discutie punctul de vedere ontologic pe care acum va trebui sa il dezvoltam din perspectiva noilor probleme urmarite.

Cadrul ontologic minimal, cel putin asa cum ni-l releva teoria notiunii, se compune din obiecte, proprietati, clase si relatii. Ca si pana acum, prin obiect inteleg ceva foarte general, si anume, tot despre ceea ce putem spune ceva cu sens.

Obiectele pe care le avem in vedere cu prioritate in aceasta lucrare pot fi grupate in patru mari clase: obiecte concrete, abstracte, ideale si fictionate. Varful Omul din Bucegi, de exemplu, este un obiect concret, in timp ce numarul patru este unul abstract. Trasatura lor comuna este obiectivitatea, faptul ca nu le putem impune si nici modifica proprietatile dupa propria noastra dorinta si vointa.

Un obiect ideal este obiectul real "eliberat" de proprietatile lui neesentiale, iar obiectele fictionale sunt obiectele care populeaza universuri imaginate, cum este castelul din romanul cu acelasi titlu al lui Fr. Kafka.

Distingem in acest cadru ontologic cateva categorii mari de raporturi, si anume:

● Raporturi intre obiecte,

● Raporturi intre obiecte si proprietati,

● Raporturi intre obiecte si clase,

● Raporturi intre clase,

● Raporturi intre clase si proprietati,

● Raporturi intre proprietati.

In limbaj, aceste raporturi se exprima prin propozitii ce pot lua diferite forme:

a este relatia R cu b,

a este F,

a apartine clasei A,

Clasa A este in relatia Q cu clasa B,

Clasa A satisface proprietatea H,

Proprietatea F presupune proprietatea G etc.

Iata si cateva ilustrari foarte simple ale acestor forme propozitionale:

4 este mai mic decat 5,

6 este numar par,

5 apartine clasei numerelor naturale,

Clasa numerelor intregi este inchisa relativ la operatia de adunare,

Proprietatea de-a fi numar par este echivalenta cu proprietatea de-a fi divizibil cu doi.

Faptul ca am ales numai propozitii din matematica nu are nici un fel de importanta, puteam folosi orice alte propozitii. De pilda, "4 este par" si "Socrate este alb" provin din aceeasi forma logica, in ambele se predica ceva despre altceva.

Fiecare din propozitiile invocate ar putea fi reformulata cu ajutorul ideii de proprietate. In loc de "4 este mai mic decat 5" am putea spune "4 are proprietatea de-a fi mai mic decat 5"; in loc de "5 apartine clasei N" putem spune "5 are proprietatea de-a apartine clasei N" etc. Cadrul ontologic despre care am vorbit la inceput se reduce in acest fel doar la obiecte si proprietati. Este drept ca unele proprietati devin astfel mult mai speciale, insa, pentru moment, putem face abstractie de natura acestor proprietati tratandu-le ca pe toate celelalte.

Presupunand mai departe ca am dispune de inventarul tuturor obiectelor si proprietatilor, am putea imagina diferite situatii in care obiectele au (sau nu au) respectivele proprietati. De exemplu, in situatia S₁ obiectul a_i are proprietatea F_r dar nu are proprietatea F_j; in S₂ acelasi obiect are proprietatea F_j dar nu o are pe F_k, si asa mai departe.

Aceste situatii le numim situatii posibile sau, mai simplu, lumi posibile. Se intelege ca una dintre lumi corespunde lumii reale care este, ea insasi, o lume posibila (altfel nu ar putea fi reala).

Ontologia logicii ar putea fi atunci:

● una din lumile posibile (sa zicem lumea reala),

● mai multe lumi posibile,

● toate lumile posibile.

Deocamdata ne intereseaza primul caz, cel mai simplu si cel mai important pentru problemele in discutie, insa, pentru inceput, se cer facute cateva precizari.

In primul rand trebuie observata "aptitudinea" limbajului de-a putea reproduce diferite structuri ontologice, de la cele foarte generale pana la structuri foarte speciale, accesibile doar limbajului stiintific. Aceste corespondente logico-ontologice au constituit o tema de reflexie pentru filosofii din toate timpurile. Aristotel le discuta in prima lucrare a Organonului intitulata Categoriile unde face o distinctie foarte importanta - distinctia dintre substantele prime (lucrurile individuale) si substantele secunde (speciile si genurile).

S-a spus, si pe buna dreptate, ca logica lui Aristotel este un "corolar" al ontologiei sale substantialiste intrucat propozitiile de predicatie de care se ocupa el aproape in exclusivitate nu fac decat sa exprime raporturile acestor categorii ontologice. In propozitia "a este A", de pilda, se exprima raportul dintre a (substanta prima) si A (substanta secunda), iar in "Toti A sunt B" se exprima raportul dintre doua substante secunde. Recursul la ontologie, cel putin in cazul lui Aristotel, este mai mult decat evident.

O alta fata a raportului dintre logica si ontologie apare la B. Russell in legatura cu distinctia sa dintre faptele atomare si faptele moleculare (ulterior Russell va transfera aceasta distinctie si propozitiilor).

Fapt, la Russell, este ceea ce face ca o propozitie simpla gen "Zapada este alba" sa fie adevarata. O idee similara de "fapt" intalnim si in primele propozitii din Tratatus-ul lui Witgensttein:

"Lumea este totalitatea faptelor, nu a obiectelor",

"Lumea este determinata prin fapte, respectiv, prin toate faptele",

"Faptele in spatiul logic constituie lumea",

"Lumea se divide in fapte" etc.

Cu toate diferentele dintre ele, aceste exemple ilustreaza nevoia adaptarii continue a logicii la ontologie, si invers.

Observam apoi ca multe propozitii pot fi aduse la forme in care figureaza particula "este", respectiv, "sunt". In loc de "a are proprietatea F" s-ar putea spune " a este F" sau "F este despre a", iar in loc de "a apartine lui A" s-ar mai putea spune "a este in A".[1] De aici impresia ca forma "A este B" ar fi una privilegiata, ca ea ar putea traduce orice alta propozitie din limbaj. Este o exagerare, fireste, pentru ca, asa cum am mai spus, "este" poate insemna o multime de alte lucruri.

In fine, trebuie observat ca nici una din propozitiile exemplificate nu se refera la subiect, la faptul ca aceste propozitii sunt gandite, eventual afirmate, de cineva anume. Logica formala, cel putin in dezvoltarile ei moderne, nu ia in considerare pozitia subiectului insa de aici nu trebuie trasa concluzia ca propozitia exista pur si simplu, independent de cel ce le gindeste. Propozitiile sunt rezultatul actiunilor individuale si sociale, ele rezulta din interactiunea continua dintre individ si sistemul imprejurarilor sale de viata.

Este drept ca pentru scopurile pe care le urmareste logica este recomandabil sa facem abstractie de subiect, sa luam in considerare doar raporturile obiective dintre propozitii, raporturi care se preteaza la o abordare formala. Dar daca vrem sa privim lucrurile mai in adancime, atunci va trebui sa luam in considerare si pozitia subiectului, sa aratam ca aceste propozitii sunt dependente de intentiile unui astfel de subiect.

Raporturile subiectului fata de obiectivitate sunt grupate de Gh. Enescu in cateva clase mari, in functie de intentie:

● Raporturi asertive (cu intentia de a comunica o informatie),

● Raporturi interogative (cu intentia de a determina un raspuns la o intrebare),

● Raporturi normative (cu intentia de a determina o actiune),

● Raporturi evaluative (cu intentia de a da o apreciere, evaluare).

Cu siguranta ca s-ar mai putea adauga si alte asemenea raporturi care sa aibe la baza alte intentii insa deocamdata ne rezumam la aceste exemple care sunt cele mai relevante sub aspect logic.

Primul raport genereaza propozitii cognitive in care se afirma sau se neaga ceva cu privire la o stare de lucruri. Este important sa retinem trei caracteristici ale propozitiilor cognitive, si anume:

● un anumit continut de gandire (ideea ca atare sau informatia),

● actul asertarii (sau afirmarii), si

● valoarea de adevar pentru ceea ce este asertat.

Valoarea de adevar (sau valoarea logica) a propozitiilor este obiectiva in raport cu actul gandirii. Vreau sa spun ca desi propozitiile sunt rezultatul gandirii noastre, noi nu putem impune, dupa dorinta, adevarul pentru ceea ce gandim.

Al doilea raport genereaza propozitii interogative, intrebari sau, mai general, probleme. Desi intentia noastra este dobandirea de cunostinte, adeseori se intampla ca in raport cu o situatie sa pornim de la o intrebare si nu de la o afirmare. In principiu orice propozitie este sau ar putea fi raspunsul la o intrebare, altfel spus, in raport cu orice propozitie cognitiva se poate formula o intrebare care sa aiba respectiva propozitie drept raspuns al ei. Aceasta nu inseamna ca intre propozitiile interogative si cele cognitive ar exista un fel de antecedenta logica, ca unele ar fi anterioare altora. Se poate foarte bine intampla sa asertam o propozitie independent de orice interogatie, urmare a confruntarii subiectului cu o realitate data.

Ultimele raporturi genereaza propozitii normative (sau imperative) si propozitii de valoare (sau evaluative).

Ceea ce se urmareste in primul caz este o anumita actiune care poate fi practica sau/si teoretica. Cand se spune in manualele de matematica "Rezolvati exercitiile" este clar ca avem de-a face cu activitati intelectuale ce vizeaza obiective de ordin teoretic. Cu totul altfel stau lucrurile in cazul propozitiei "Porneste masina!" unde componenta teoretica, desi prezenta, este incomparabil mai redusa. Nu cred insa ca putem vorbi de actiuni teoretice sau practice in forma pura decat cu foarte putine exceptii, fiecare o presupune pe cealalta, chiar daca nu in aceeasi masura.

In sfarsit, propozitiile de valoare (sau evaluative) subsumeaza o gama foarte larga de propozitii, in functie de natura evaluarii. Ceea ce ne intereseaza in primul rand aici sunt evaluarile logice: adevar-fals, valid-nevalid, corect-incorect, consistent-inconsistent, posibil-imposibil s.a. Ele nu sunt independente mai ales ca cele mai multe au la baza distinctia fundamentala dintre adevar si fals.

Interesant este ca uneori acelasi continut de gandire poate fi "trecut" prin toate cele patru raporturi ceea ce va genera tot atatea propozitii. De exemplu, de la faptul ca "101" este transcrierea numarului cinci din sistemul zecimal in cel binar putem forma propozitiile:

● "101 = 5" (cognitiva),

● "Care este echivalentul zecimal al numarului 101 din sistemul binar?" (interogativa),

● "Transcrie numarul 101 din sistemul binar in cel zecimal!" (imperativa),

● "Transcrierea lui 101 prin 5 este corecta" (evaluativa).

Nu este obligatoriu ca unul si acelasi continut de gandire sa dea nastere la toate cele patru tipuri propozitionale, sau numai la acestea, exista inca multe alte tipuri de propozitii despre care inca nu am vorbit dar care pot fi abordate in aceeasi maniera.