ACTIUNEA si rationalitatea - Paradigma sociologiei actiunii

Sociologia actiunii reprezinta o traditie sociologica importanta. Din acest motiv, primul capitol este consacrat actiunii sociale. Nu este decit una dintre traditiile existente, dar ea se impune atentiei prin transparenta epistemologica si eficacitate practica:

prin transparenta epistemologica: sociologia actiunii se defineste prin­
ti-un ansamblu de piincipii clare, intemeiate pe natura lucrurilor;

prin eficacitate: interesul pe care il trezeste sociologia - ca orice disci­
plina stiintifica - se masoara prin capacitatea pe care o are de a explica
fenomene ce sint la prima vedere confuze pentru spirit. Or, sociologia ac­
tiunii a demonstrat din plin ca este in masura sa raspunda acestei exigente.
In cadrul acestui voium vor exista asemenea exemple.

Paradigma sociologiei actiunii

Principiile fundamentale pe care se bazeaza o comunitate stiintifica sint de obicei considerate paradigma acesteia. O paradigma este intr-un anume fel constitutia, ansamblul de reguli de baza care il ghideaza pe cer­cetator in activitatea lui. Se vorbeste, de pilda, despre paradigma cartezia­na pentru a desemna principiile pe care se bazeaza teoriile fizice propuse de Descartes. Aceste principii il invita pe cercetator sa isi reprezinte toate fenomenele naturale in mod mecanic, dupa modelul ciocnirilor dintre bile­le de biliard sau cel al transmiterii miscarii intre rotitele unui ceasornic. Aceasta paradigma este de pilda utilizata in teoria carteziana a opticii.

Definitia sociologiei actiunii

Stiintele sociale isi au si ele paradigmele lor. Una dintre ele este cea desemnata in general prin notiunea de sociologie a actiunii, sociologie in-

RAYMOND BOUDON

teractionista sau sociologie actionista. Dar mai exista si altele: sociologia structuralist-fiinctionalista, sociologia marxista, sociologia durkheimiana reprezinta paradigme sociologice ce au la rindul lor o anumita continuitate in timp.

Conform primului principiu fundamental al sociologiei actiunii, faptul ca orice fenomen social, indiferent de natura lui, este intotdeauna rezulta­tul unor actiuni, atitudini, credinte si, in general, al unor comportamente individuale este considerat cu maxima seriozitate. Cel de-al doilea princi­piu, venit in completarea primului, afirma ca sociologul care vrea sa expli­ce un fenomen social trebuie sa regaseasca sensul comportamentelor indi­viduale aflate Ia originea lui.

Putem ilustra aceste principii printr-un exemplu elementar preluat de la Simmel (1892). Sa presupunem, ne spune acest autor, ca vrem sa expli­cam existenta tunelului Saint-Gothard. Ea este in mod evident rezultatul unui ansamblu de actiuni, in speta al unor decizii politice, stiintifice, arhi­tecturale, precum si al unor actiuni de executie. Explicarea existentei unui tunel inseamna deci deopotriva reconstituirea acestei retele de actiuni si justificarea motivelor aflate la baza lor. Sociologia actiunii postuleaza ca - daca nu intotdeauna in practica, cel putin in teorie - explicarea orica­rui fenomen social este de acest tip. Si merge chiar mai departe, admitind ca aceste principii sint aplicabile ansamblului stiintelor sociale.

Luind un exemplu elementar din economie, sa presupunem ca vrem sa explicam scaderea pretului unui produs pe piata: acesta este rezultatul unei nesfirsite serii de decizii luate de producatorii, distribuitorii si consuma­torii produsului. Astfel incit pentru a explica scaderea respectiva trebuie identificati actorii sociali, mai precis grupurile de actori interesati, si rega­sit sensul comportamentelor lor. O asemenea analiza - pe cit de simpla in plan teoretic pe atit de complexa din punct de vedere practic - va ajunge, de pilda, la concluzia ca aparitia unui produs de calitate mai buna a cucerit consumatorii si ca, in consecinta, comerciantii au fost incitati sa soldeze o marfa invechita.

In conformitate cu sociologia actiunii, toate fenomenele sociale, inclu­siv schimbarile intervenite in moravuri sau credinte, se explica in acelasi mod. Astfel, Mannheim (1929)¹ se intreaba de ce a disparut treptat tabuul ce a marcat foarte multa vreme imprumutul cu dobinda. Acesta s-a erodat, explica el, o data cu dezvoltarea schimburilor comerciale. Atit timp cit ele se realizau intre indivizi care se cunosteau, cel care dadea cu imprumut se astepta ca cel care lua cu imprumut sa-i faca, daca se ivea ocazia, servicii echivalente imprumutului acordat. O data cu aparitia economiei de schimb, acest sistem bilateral se dovedeste a fi prea rigid. Cel care acorda impru­mutul nu poate accepta sa raspunda nevoilor financiare ale unui client

l. Acest exemplu este reluat in capitolul XIII "Cunoasterea', p. 578

ACTIUNEA

anonim decit daca are garantia ca acesta ii va plati dobinzi. Cum nevoia face legea, credinta in caracterul imoral al imprumutului cu dobinda s-a erodat treptat, pentru a cadea apoi in desuetudine. De aceea, astazi, tabuul nu mai exista doar in cadrul familiei restrinse, mediu unde prevaleaza re­latiile de intercunoastere care, in societatile traditionale, se extindeau Ia grupuri si retele mult mai largi. Este evident faptul ca analiza lui Mann-heim vede in disparitia acestui tabu efectul unor schimbari in atitudinile si comportamentele actorilor sociali, pe care le-a analizat ca avind un sens, in speta ca reprezentind adaptari comprehensibile la niste conditii sociale schimbatoare.

Principiile sociologiei actiunii pot parea banale. Cu toate acestea, vali­ditatea lor a fost deseori contestata din motive pe care le vom analiza mai departe. Pe de o parte, trebuie sa recunoastem ca, daca ele pot fi enuntate cu usurinta, punerea lor in practica este foarte dificila, si aceasta din sim­plul motiv ca fenomenele sociale au adesea nenumarate cauze individuale. Pe de alta parte, se poate dovedi la fel de dificila descoperirea motivelor care 1-au condus pe un anumit actor la un anumit act, fie din lipsa mar­turiei sale, fie datorita faptului ca el apartine unei culturi cu care nu sintem familiarizati.

inainte de a continua discutarea acestei paradigme, merita precizata o pioblema de vocabular. Pentru desemnarea ei s-au propus mai multe ex­presii concurente: sociologie a actiunii, sociologie interactionista, sociolo­gie actiomsta. In realitate, fiecare dintre aceste expresii prezinta avantaje si inconveniente. Ultima are dezavantajul de a fi un neologism in compa­ratie cu celelalte doua. Acestea sint, in ceea ce le priveste, expuse riscului de a fi confundate cu unele curente de gindire care nu au, nici pe departe, importanta sociologiei actiunii, in sensul in care folosim aici aceasta ex­presie. Intr-adevar, prin inieractiomsm simbolic se desemneaza o paradig­ma sau, mai degraba, un stil de cercetare sociologica ce se caracterizeaza prin accentul pus pe aspectele simbolice ale relatiilor de interactiune sociala. Acest stil de cercetare, ilustrat de pilda de E. Goffman (1956), este in esenta microsociologic. Adica este limitat in practica la analiza unor grupuri concrete compuse din persoane aflate in situatie de interactiune directa. Or, sociologia, in general, si sociologia actiunii, in particular, sint in mod traditional interesate, deopotriva si in primul rind, de obiecte situa­te pe o scara mult mai larga. E suficient sa mentionam lucrari ca Vechiul Regim si Revolutia de Tocqueville (1856), Etica protestanta de Weber (1920a) sau Diviziunea muncii de Durkheim (1893) pentru a constata ca majoritatea marilor opere sociologice clasice au un caracter macrosocio-logic. Ele analizeaza, in alti termeni, fenomene macroscopice, adica feno­mene situate pe o scara mai larga decit aceea a grupurilor direct observabi­le. La modul general, sociologia este interesata nu numai de situatiile de

RAYMOND BOUDON

interactiune directa, caracterizate prin punerea fata in fata a actorilor so­ciali, ci si de situatii de interdependenta, in care actorii actioneaza unii asupra celorlalti fara sa se cunoasca si fara sa se vada. Deci sociologia in~ teractionista nu trebuie confundata cu interactionismul simbolic. Pe de alta parte, sociologul francez A. Touraine (1965, 1984) desemneaza prin termenul de "sociologie a actiunii' o teorie speciala a schimbarii sociale: aceea care acorda un rol crucial "miscarilor sociale' in geneza schimbarii sociale. Pentru a aminti ca sociologia actiunii in sensul in care o intelegem noi nu coincide defel cu aceste demersuri speciale, vom folosi alaturi de celelalte doua expresia sociologie actionista.

Originile intelectuale ale sociologiei actioniste

Este incontestabil faptul ca sociologia actiunii, cel putin sub forma ei constienta si programatica, ia nastere tn Germania. Tot asa cum cartea Iui Durkheim (1895) asupra Regulilor metodei sociologice subliniaza impor­tanta paradigmei pozitiviste in sociologie, marile texte epistemologice ale lui Weber (1922a, 922b) (Economie si societate, Eseuri asupra teoriei stiintei) si Simmel (1892) (Problemele filozofiei istoriei) pot fi considerate manifestele fondatoare ale sociologiei actiunii².

Nu este lipsit de importanta sa insistam asupra diferentelor intelectuale care il opun pe Durkheim lui Weber. Si unul si celalalt sint, in general, perceputi ca figuri importante si complementare ale sociologiei clasice. Dar este absurd sa-1 reducem pe unul la celalalt. Faptul ca s-au ignorat aproape total se explica poate prin aceea ca ei au sesizat cu claritate diver­gentele existente intre conceptiile lor asupra sociologiei. Legat de acest aspect al istoriei sociologiei, R. Aron (1967) a fost mai perspicace decit T. Parsons. Pentru el, Marx, Weber, Simmel, pe de o parte, si Durkheim, Mauss, iar printre moderni un Levi-Strauss, pe de alta, reprezentau traditii de gindire diferite, Intr-un laudabil efort de unificare a sociologiei, Par­sons s-a straduit, dimpotriva, sa stearga diferentele. Faptul ca opera sa ma­jora. Structura actiunii sociale (1937), este in general perceputa mai de­graba ca sincretica decit ca sintetica reprezinta probabil pretul pe care a trebuit sa-1 plateasca pentru pariul facut. Deoarece, pentru mai multa clari­tate, este preferabil sa se recunoasca faptul ca sociologia dispune de o pa­leta de paradigme intru totul distincte, decit sa se incerce punerea lor laolalta intr-o sinteza fragila. De altfel, tentativa lui Parsons de a face din trioul Weber-Durkheim-Pareto un fel de Newton policefal al sociologiei apare astazi in toata naivitatea ei, intr-o vreme cind putini fizicieni ar mai admite ca fizica se poate intemeia pe o paradigma unica. Cu toate acestea,

2. Boudon, Bourricaud (1982).

ACTIUNEA 27

confortul intelectual oferit de o viziune unificatoare - chiar atunci cind ea este precara - e atit de mare incit cu regularitate au aparut si alte mo­tiuni de sinteza, ulterioare celei propuse de Parsons.

Pentru a intelege opozitia intelectuala care il desparte pe Durkheim de Weber, trebuie sa amintim sumar citeva aspecte ce tin de istorie. Deoarece o paradigma apare foarte rar din senin, in general, ea nu este nici produsul unei intuitii sau al unei viziuni de geniu. Cel mai adesea, ea apare intr-un cli­mat intelectual. Or, acest climat era foarte diferit in Franta si in Germania, in vremea cind fondatorii incercau sa defineasca contururile sociologiei.

in Franta sfirsitului de secol al XlX-lea, o figura continua sa domine scena intelectuala: Auguste Comte. Fara sa-si dea seama, Durkheim isi in­suseste unele din ideile lui Auguste Comte (1830-1842), care ii par, ca si multora dintre contemporanii sai, ca venind de la sine: astfel, preia de la acesta conceptia fatalista sau, cum se mai spune, holista asupra socialului, viziunea sa evolutionista asupra istoriei, clasificarea pe care o face stiinte­lor. Dar cum stilul profetic al lui Comte contrasteaza cu stilul academic si scientist al lui Durkheim, deseori astazi percepem cu dificultate filiatia, altminteri foarte directa, dintre inspirator si discipol, intr-adevar, este im­posibil sa intelegem conceptia pe care o are Durkheim despre sociologie daca nu observam ca isi are radacinile in clasificarea stiintelor data de Comte. Aceasta clasificare devenise litera de evanghelie in Franta secolu­lui al XlX-fea datorita simplitatii sale, ca si faptului ca linia evolutiva pe care o contura de la fizica la biologie corespundea pe deplin ordinii istori­ce de aparitie a stiintelor. Nu exista deci nici un motiv pentru a nu-i acorda acestei viziuni comtiene un caracter definitiv si pentru a nu fi sedus de concluzia pe care Comte a tras-o, si anume ca sociologia este ultima veri­ga a unui lant evolutiv. Dupa chimie, apoi dupa biologie, sociologia era pregatita sa atinga stadiul pozitiv.

Comte a reusit fara indoiala sa traseze aceasta linie evolutiva deoarece indepartase din viziunea sa tot felul de discipline, care existau totusi ca atare si, uneori, de foarte multa vreme, cum ar fi: istoria, economia si psi­hologia. Dar forta conceptiei lineare asupra progresului era atit de mare in secolul al XDC-lea incit se accepta cu usurinta neglijarea detaliilor care daunau puritatii curbelor evolutive.

Oricum, Durkheim reia ad litteram, consolideaza si legitimeaza exclu­derile operate de Comte: istoria nu face parte dintre "stiinte', psihologia manifesta pretentii nelegitime la rangul de stiinta, economia nu este decit o incarnare a "metafizicii', pe care Durkheim (1895), ca bun comtian, o socotea condamnata. Pe scurt., sociologia stiintifica va trebui sa expulzeze orice urma de psihologie. Ea se va inspira din fizica, cel putin asa cum si-o reprezentau cei de la sfirsitul secolului al XlX-lea, incercind in principal sa puna in evidenta legile sociale care guverneaza relatiile intre fapte so-

RAYMOND  BOUDON

ciale. in plus, din biologie va retine ideea conform careia pe masura ce sintem mai sus pe scara fiintelor intregul tinde sa domine partile.

Comte nu a exercitat aceeasi influenta in Germania. In buna parte, de­oarece Hegel ocupase acelasi spatiu intelectual. Pe de alta parte, la sfirsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului XX, in aceasta tara avusese loc o aprinsa discutie de metoda cu privire Ia statutul epistemologic al asa-nu-mitelor stiinte ale spiritului (Geistewissenschaften). De fapt, aceasta dis­cutie era orientata in jurul problemei obiectivitatii in istorie: trebuia oare respectat cu strictete programul "realist', atribuit marelui istoric Leopold von Ranke, care 1-a definit si propus (descrierea trecutului "asa cum s-a desfasurat in realitate') sau, asa cum facea colegul sau de la Universitatea din Berlin, G.W.F. Hegel (1807), trebuia sa-ti acorzi mai multa libertate de interpretare? Daca da, pina unde se putea merge fara a aluneca in arbi­trar? In contextul acestei dispute asupra metodei se dezvolta sociologia germana clasica. Iar prin el se explica faptul ca ea se defineste in primul rind ca o modalitate originala de a intelege istoria.

La urma urmelor, pentru multi sociologi germani din perioada clasica, sociologul se deosebeste cu adevarat de istoric prin aceea ca isi acorda dreptul de a pune intrebari asupra fenomenelor istorice si sociale la care nu se poate da un raspuns sub forma de povestire. El propune in special abordarea subiectelor pe care istoria traditionala le trateaza prin metoda genetica- aceea a povestirii - cu ajutorul unor metode inedite. De pil­da, Rank (1824) a raspuns printr-o povestire, altminteri admirabila, la una dintre intrebarile care il preocupau: de ce temelia Germaniei a fost Prusia? Weber (1920/j) insa tiu foloseste povestirea pentru a raspunde la intre­barile ce il intereseaza: de ce industrializarea nu a produs in Statele Unite efectele de laicizare intilnite in Franta sau in Germania? De ce capitalis­mul s-a dezvoltat mai usor in mediu puritan? Si aceeasi remarca se poate face, de pilda, in legatura cu intrebarile puse de Simmel (1900) cu privire la influenta banilor asupra reprezentarilor sociale, sau de Sombart (1906) in legatura cu motivele ce explica de ce industrializarea nu a fost insotita in Statele Unite de aparitia unor miscari socialiste.

Iar apoi, in timp ce Durkheim ignora total economia, sociologii ger­mani fac mereu referinta la ea, pe de o parte, datorita locului pe care il ocupa Marx in climatul intelectual si politic german, iar pe de alta, datorita renasterii remarcabile a teoriei economice aparute in Austria o data cu Cari Menger. Asa cum sublinia Hayek (1978), in Gnmdsatie (1871) (Principii), iar apoi in Untersuchungen iiber die Methode cier Soziahvis-senschafien (Cercetare a metodelor stiintelor sociale} (1883), Menger afirma cu claritate importanta pentru stiintele sociale a unui triplu princi­piu pe care il vom regasi in sociologia germana clasica:

ACTIUNEA

l/principiul ce consta in incercarea de a explica fenomenele macrosco-

pice prin reducere la cauzele lor microscopice;

2/ principiul conform caruia aceste cauze trebuie cel mai adesea asimilate

motivelor (implicite sau explicite) ale actorilor sociali;

3/ principiul de simplificare ce pretinde ca actorii sociali sa fie grupati in

tipuri - Weber va spune in tipuri ideale.

Metodologia unui Weber sau a unui Simmel este prea apropiata de aceste principii pentru a nu fi tentati sa avansam ipoteza unei influente a lui Menger asupra sociologiei clasice germane. Aceste principii, si in spe­cial primul dintre ele, nu i-au fost de altfel straine nici lui Marx (1847) care, oricit de contradictoriu se dovedeste a fi in aceste probleme de meto­da, il sfatuia pe Proudhon sa nu considere societatea ca o Societate-Per­soana, ci ca o societate de persoane.

Deci, in Germania, au existat toate motivele pentru ca sociologia sa se dezvolte intr-un fel la intersectia istoriei, economiei si psihologiei, in Franta, dimpotriva, toate motivele au fost reunite pentru ca ea sa se defi­neasca impotriva acestor discipline. Dupa cum au existat si toate motivele pentru ca sociologia franceza sa fie mai atrasa de o perspectiva holisia, iar sociologia germana de o perspectiva individualista asupra societatilor.

Principiile sociologiei actiunii

Sa ne intoarcem la principiul conform caruia orice fenomen social, in­diferent de natura lui, trebuie considerat drept ceea ce este, si anume produ­sul unor actiuni, credinte sau comportamente individuale. Acest principiu este in mod curent desemnat prin expresia "individualism metodologic' (IM). Acesta este primul principiu al sociologiei actiunii.

Primul principiu al sociologiei actiunii

Datoram aceasta expresie - "individualism metodologic' - socio­logului si economistului austriac J. Schumpeter (1954). Ea a fost popu­larizata de catre economistul F. von Hayek (1952) si filozoful stiintelor K. Popper. Dar ea poate fi deja intilnita textual intr-o scrisoare a lui Max Weber catre prietenul sau R. Liefmann, un economist marginalist: "Nici sociologia (i.e. ca si economia de stil mengenan) nu-si poate avea originea decit in actiunile unuia, citorva sau a numerosi indivizi distincti. De aceea trebuie sa adopte metode strict individualiste.' Max Weber nu face aceas-

RAYMOND BOUDON

ta declaratie in treacat. Dimpotriva, el o dezvolta in primele pagini din Wirtschaft und Gesellschqft (Economie si societate, 1922a), precum si in numeroase texte metodologice. Si o pune in aplicare in analizele sale so­ciologice ce contin aproape intotdeauna, chiar daca la modul eliptic, o parte in care sint examinate motivele pe care le au actorii sociali pentru a manifesta un anumit comportament sau o anumita credinta. Vom vedea mai jos asemenea exemple.

in aceasta privinta, trebuie sa facem o distinctie intre diversele sensuri ale cuvintului "individualism' si sa nu confundam sensul metodologic cu sensul moral sau sensul sociologic. Este individualist in sens moral cel care face din individ sursa suprema a valorilor morale. O societate este in­dividualista in sens sociologic arunci cind pentru ea autonomia individului este socotita o valoare dominanta. In sens metodologic, notiunea de indivi­dualism are o cu totul alta semnificatie: ea presupune doar faptul ca, pen­tru explicarea unui fenomen social, trebuie regasite cauzele individuale, adica intelese motivele pe care le au actorii sociali de a face ceea ce fac sau de a crede ceea ce cred.

in ciuda banalitatii sale aparente, principiul IM a avut de intimpinat o serie intreaga de obiectii.

Astfel, se considera uneori ca el nu ar putea fi aplicat decit la societati­le "individualiste' (in sens sociologic), in societatile "arhaice', cum se spune citeodata, individul nu ai- dispune de o autonomie reala, cu exceptia planurilor biologic si fizic. Deci, un asemenea principiu nu ar putea fi per­tinent in acest caz. De fapt, aceasta obiectie are la baza o confuzie de voca­bular: ea asimileaza sensul metodologic si sensul sociologic al conceptului de individualism, in plus, ea vehiculeaza o reprezentare naiva a societati­lor arhaice: in epoca victoriana, aceasta reprezentare se datora sentimentu­lui de superioritate al occidentalilor; astazi, ea se bazeaza mai des pe o viziune rousseauista conform careia societatile de demult sint un fel de spatiu de conservare, unde ar exista inca o caldura comunitara care ar fi disparut in societatile modeme.

Cei care au studiat societatile numite "arhaice', un Evans-Pritchard (1937) in studiul sau despre populatia azande din nordul Sudanului, de pilda, au subliniat intotdeauna faptul ca indivizii de aici se pot dovedi la fel de sceptici si calculati ca si cetatenii din societatile modeme. Pe de alta parte, un Popkin (1979) a aratat nu fara umor si in mod convingator ca, daca e deseori nevoie de unanimitate pentru ca o hotarire sa capete forta de lege in societatile arhaice, acest lucru nu are explicatia care i se da de obicei, si care nu exista de fapt decit in mintea observatorilor occidentali. Larga raspindire a acestei reguli nu este consecinta unei unanimitati carac­teristice societatilor respective. Ea se datoreaza mai degraba faptului ca ele reprezinta niste sisteme sociale foarte fragile, in consecinta, orice

ACTIUNEA

schimbare le ameninta echilibrul precar si se poate dovedi fatala. De aceea _este de inteles faptul ca, intr-un sistem de acest gen, fiecare doreste sa dis­puna de un drept de veto cu privire la o decizie pe care o socoteste ame­nintatoare.

Dar IM nu presupune nici reprezentarea actorului social ca suspendat intr-un fel de vid social. Dimpotriva, pentru IM actorul a fost socializat si este in relatie cu alti actori care, ca si el, ocupa roluri sociale, au credinte etc. La modul general, IM recunoaste fara ezitare ca actorul social se mis­ca intr-un context care, in buna masura, i se impune. Deci, acest principiu nu presupune conceperea societatii ca o juxtapunere de singuratati progra­matoare. Imaginea pe care o vehiculeaza despre societate nu este atomista ci interactionista, ceea ce este, bineinteles, altceva. Dar confuzia intre in­dividualism si atomism este frecventa. Si cele mai rafinate spirite ii pot cadea victime, asa cum o demonstreaza faptul ca G. Gurvitch (1950) a condamnat cu severitate, din motive de atonrism, sociologia lui Weber, iar R. Aron pe cea a lui Simniel, cind, de fapt, acuzatia este deopotriva de ne-ftmdamentata si intr-un caz si in celalalt.

Pe de alta parte, trebuie remarcat faptul ca IM nu interzice (de ce ar face-o?) regruparea actorilor sociali in categorii, daca acestia se gasesc intr-o situatie analoga si daca este de asteptat sa se observe din partea lor o atitudine asemanatoare in legatura cu un subiect sau altul. Astfel, Weber (1920a) admite in Etica protestanta ca exista ceva comun la toti calvinis-tii. In acelasi fel, economistul recunoaste ca toti consumatorii care se con­frunta cu o crestere de preturi tind sa aiba acelasi comportament. Iar atunci cind un sistem economic trece de la economia de subzistenta la economia de schimb, aceasta prefacere afecteaza, daca nu pe toata lumea, cel putin pe o buna parte a actorilor sociali. De aceea, credinta in caracterul imoral sau moral al imprumutului cu dobinda este colectiva. Deci nu exista nici o contradictie intre metodologia individualista si vocatia sociologiei de a se ocupa de fenomenele colective.

Trebuie insa mers si mai departe: dat fiind faptul ca sociologia actiunii este preocupata de fenomene ce sint, in general, rezultatul a nenumarate cauze individuale, daca nu vrem sa ajungem la un impas, se impune regru­parea actorilor sociali in grupuri abstracte, reunirea lor in tipuri sau, cum se mai poate spune o data cu Weber, pentru a insista asupra caracterului simplificator al acestei proceduri, in tipuri ideale.

Dar principiul IM nu exclude nici posibilitatea legitima de a analiza, in anumite conditii, o entitate colectiva ca pe un un individ. Astfel, se poate vorbi de guvernul francez sau de Partidul Comunist Francez ca si cum ar fi vorba despre indivizi. Deoarece aceste doua entitati dispun de un sistem de decizie colectiva, putem foarte bine enunta o propozitie ca aceasta: a decis sa adopte cutare linie deoarece urmarea sa obtina in felul

RAYMOND  BOUDON

acesta un beneficiu electoral.'' in acest caz, personificarea nu pune nici o] problema. In schimb, este contrar principiului IM sa se declare, de pilda: "Societatea franceza crede ca..,', "clasa muncitoare considera ca este inj interesul ei sa'.

IM este uneori pus in discutie din motive epistemologice sau metafizi-1 ce. Astfel, unii socotesc ca notiunea insasi de "stiinta' presupune elimina-'J rea datelor subiective: o stiinta demna de acest nume nu ar putea introduce propozitii ce descriu starile subiective ale unui individ deoarece acestei sint prin definitie inobservabile. Aceasta obiectie este clasica la pozitivisti Comte sau Durkheim nu isi imaginau ca o sociologie cu pretentii stiinti­fice poate include propozitii de acest tip. De aceea, in multe din textele sale Durkheim militeaza atit de aprins pentru o sociologie complet elibej rata de orice urma de psihologie. In Despre sinucidere (1897), el chiar un fel de pariu: sa vorbeasca despre sinucidere, dezinteresul du-s total de motivele sinucigasilor. La drept vorbind, nu reuseste cu adevarat Daca examinam Despre sinucidere in amanunt, constatam intr-adevar, faj ra prea mare dificultate, ca propozitiile cu ajutorul carora explica corelatii le pe care le observa intre ratele de sinucidere si diferitele variabile expli cative introduse sint, de fapt, propozitii psihologice, insa aceste propozit psihologice par a fi strecurate pe furis.

Altii ajung la puncte de vedere analoge pe cai diferite: crezind cu uneori din obedienta fata de vulgata marxista, ca individul nu dispune d nici o marja de autonomie si ca este intru totul jucaria unor detenninisrri sociale, acestia trag concluzia ca o sociologie fundamentata pe IM nu po£ te decit consolida o iluzie de autonomie pur imaginara, in ceea ce-1 prives te, Durkheim recunostea, dimpotriva, autonomia actorului social si vede] chiar in educatie un instrument de extindere a acestei autonomii. EI pingea din motive epistemologice enunturile privitoare la starile subiea tive ale actorilor sociali. Spre deosebire de el, neomarxistii le resping dn ratiuni de doctrina: asemeni subiectului social din Ideologia g (1846) pe care Marx si Engels il condamna sa vada lumea pe dos, dut parerea lor, actorul social nu ar putea decit sa nutreasca iluzii in legatujj cu motivele comportamentului sau. Acest principiu fundamenteaza intre| ga sociologie a unui P. Bourdieu, de exemplu.

Neonuirxistilor Ii se poate obiecta ca nu exista nici un motiv pentru a i impartasi pesimismul doctrinar si ca este greu de inteles de ce, intr-o lui pe care ei o zugravesc ca populata cu orbi, ei ar fi singurii care vad. Po.i vistilor li se poate opune o remarca simpla, si anume ca propozitiile rei ritoare Ia starile subiective ale unui individ pot fi la fel de sigure si obied ve ca si enunturile din stiintele naturii. Astfel, propozitii de tipul "mai i-a tras o palma copilului pentru ca era furioasa' sau "la originea acest

ACTIUNEA

incendiu se afla imprudenta' pot fi la fel de sigure ca propozitia conform careia capacul ceainicului se ridica atunci cind apa atinge 100°.

Faptul ca principiul IM nu este intotdeauna acceptat nu se datoreaza exclusiv acestor obiectii si interpretari gresite, ci si dificultatii de a-1 apli­ca, chiar daca traduce o idee simpla si banala. O rata a natalitatii rezulta fara nici o indoiala prin adunarea unor comportamente individuale. Dar sociologul poate fi complet incapabil sa explice, de pilda, de ce s-au schimbat comportamentele in materie de procreatie intre doua perioade. De aceea, si alte tipuri de explicatie (explicatia statistica, de pilda) isi pot avea rostul lor. Astfel, poate fi interesant sa retinem existenta unei core­latii intre evolutia ratelor natalitatii si o anume variabila economica, chiar daca nu avem nici o idee despre cauzele microscopice ce se afla la origi­nea ei. in acelasi fel, putem constata o evolutie a cererii globale de educatie fara sa putem preciza de ce familiile tind spre niveluri scolare mai ridicate.

Al doilea principiu: principiul de rationalitate

Conform principiului IM, un fenomen social trebuie interpretat in ma­sura posibilului drept efect al unor actiuni, credinte si comportamente individuale. Dar pentru a avea o explicatie completa., se impune evidentie­rea cauzei -- sensului - acestor actiuni sau credinte. De la Weber incoa­ce, se vorbeste in general de comprehensiune pentru a desemna acest mo­ment al analizei, in conformitate cu sociologia actiunii, explicarea unui fenomen social presupune, cu alte cuvinte, determinarea comportamente­lor individuale care il produc precum si posibilitatea de a intelege aceste comportamente.

Astfel, Tocqueville (1856) ne explica faptul ca subdezvoltarea agricul­turii franceze in secolul al XVIII-lea are drept cauza principala absenteis­mul proprietarilor funciari. Si precizeaza ca acest absenteism este compre­hensibil; din cauza ponderii si importantei statului, precum si din cauza scutirilor fiscale de care beneficiaza locuitorii oraselor, proprietarii fran­cezi au mult mai multe ocazii si motive de a se lasa sedusi de functii admi­nistrative decit omologii lor englezi. Iata de ce, in ciuda influentei fizio-cratilor, agricultura franceza stagneaza intr-o perioada in care cea engleza se modernizeaza cu repeziciune.

Sociologia actionista afirma deci ca, in principiu, comportamentul unui actor social este intotdeauna comprehensibil. Dar acest lucru nu inseamna ca observatorul are acces imediat la motivele actorului. Dimpotriva, in cele mai multe cazuri, aceste motive trebuie reconstruite prin coroborare, cam asa cum se face intr-o ancheta politista. Starea "empatica', aceea atinsa de observatorul care poate sa spuna cu convingere: "in aceleasi con­ditii, as fi actionat (fara indoiala, probabil) ca si actorul', aceasta stare

RAYMOND BOUDON

empatica este cel mai adesea un punct de sosire mai degraba decit unul di
plecare. El nu este rezultatul unei "comuniuni de gindire', ci mai cunhcj
concluzia unei anchete mai lungi sau mai scurte. Deoarece, daca subiectul
observat apartine unei culturi, daca, in chip mai general, se gaseste intr-qj
situatie foarte diferita de cea a observatorului, acestuia din urma ii poata
veni deosebit de greu sa "se puna in locul celui observat'. Pentru a reusii
va trebui Ia inceput - si aceasta este o conditie necesara dar nu suficienta
-- sa adune informatii multiple cu privire la contextul social caruia ia
apartine subiectul observat. l

Se impune insa sa insistam asupra unei consecinte a acestor dificultatii atunci cind observam un comportament ce pare bizar si sintem si putini familiarizati cu contextul in care apare acesta, sintem tentati sa luam acn de aceasta imposibilitate de a ne pune in locul altuia si, sub o forma saJ alta, sa interpretam acest comportament ca irational, adica lipsit de ra-1 tiuni: "Trebuie sa fii nebun (naiv, prost, inapoiat, primitiv, plin de prejude-1 cati, inconstient etc.) ca sa faci asa ceva.' Aceasta remarca este cu atzt maffl importanta cu cit vocabularul in discutie comporta variante savante ce poa cu usurinta induce in eroare. Astfel, pentru a explica unele comportamente! la prima vedere incomprehensibile, multe analize fac apel la notiuni curaj ar fi cele de "alienare' sau "masochism', sau considera ca actorul sociai al "interiorizat' unele valori carora i se supune in mod compulsiv. Asemenea! explicatii pot fi fundamentate, iar conceptele evocate pot avea un real inteJ res cognitiv. Dar, cel mai adesea, ele nu fac decit sa traduca fie incapaci-J tatea observatorului de a se pune in locul celui caruia ii observa comportai mentul, fie preocuparea Iui de a da prenotiunilor sale un aer obiectiv. i

Si de data aceasta trebuie sa ne oprim asupra unei chestiuni de vocabula
Iar. Se vorbeste uneori despre sociologie comprehensiva intr-un prim sens;!
pentru a desemna o paradigma a carei origine o regasim la Rickert (1929)1
si, in special, la "ultimul' Dilthey (1910). Conform acestei conceptii,!
stiintele umane, si sociologia in particular, ar fi discipline mult mai apro-|
piate de critica literara decit de stiintele naturii. Obiectivul lor ar fi mai|
degraba regasirea sensului unor institutii, al marilor epoci ale istoriei si, im
general, al fenomenelor istorice decit al cauzelor acestora. Ele ar fi decif
mai curind interpretative decit explicative.

Dar alteori se vorbeste despre sociologie comprehensiva intr-un alti sens, pentru a desemna paradigma sociologiei actiunii si pentru a marca! opozitia acesteia fata de sociologia de traditie pozitivista care, asa cum am j vazut, isi propunea sa elimine acel moment al analizei care consta in a intelege sensul comportamentelor individuale, in acest al doilea caz, noti-' unea de intelegere se aplica exclusiv actorului individual: ea ne arata ca un moment esential al oricarei analize sociologice consta in regasirea seusu-

ACTIUNEA

lui comportamentului sau. Dar comprehensiunea nu este aici decit un mo­ment al explicatiei.

Deci, atunci cind se vorbeste despre comprehensiune sau despre socio­logie comprehensiva, este absolut necesar sa se stie daca expresia are primul sens, cel al Iui Dilthey, sau cel de-al doilea, al lui Weber. Deoarece cuvintul a intelege are, evident, sensuri diferite, dupa cum e vorba despre determinarea sensului unei actiuni sau al unui eveniment istoric. De altfel, trebuie sa fhn de acord ca, in cel de-al doilea caz, notiunea de sens este destul de confuza: de la caz la caz, ea desemneaza fie cauzele evenimentu­lui respectiv, fie consecintele sale, fie importanta sa, si anume importanta sa pentru continuarea cursului istoriei. Ne dam astfel seama care este ris­cul sociologiei comprehensive in sensul ultimului Dilthey: acela de a ca­dea in cursa filozofiei istoriei sau, cum trebuie mai degraba spus o data cu Simmel (1892), a metafizicii istoriei.

In felul acesta, paradigma sociologiei actioniste ajunge la o problema dificila: ce inseamna sa intelegi comportamentul, actiunea, credintele unui actor social? Cum poti ajunge- evitind arbitrarul si subiectivismul - la acea stare in care sa te poti in mod legitim declara convins ca intelegi cau­za unui anume comportament? In ce conditii poate fi indepartata obiectia pozitivistilor? Cu alte cuvinte, cum sa fii sigur ca o propozitie ce se refera la sensul unei actiuni are validitate obiectiva?

inainte de a aborda aceasta problematica, si pentru a da mai multa con­cretete discutiei, pare util sa studiem in detaliu un exemplu clasic din so­ciologia actiunii.

Un exemplu clasic

In articolul sau despre sectele protestante in Statele Unite, scris la in­toarcerea sa dintr-o calatorie facuta in aceasta tara la inceputul secolului, Weber (19206) isi pune urmatoarea intrebare: in timp ce in majoritatea so­cietatilor occidentale industrializarea si modernizarea par sa fie insotite de un regres al religiilor traditionale, in Statele Unite lucrurile nu stau la fel. In aceasta societate, cea mai moderna dintre toate, religiozitatea ramine foarte vie. De ce?

Problema este cu adevarat enigmatica, iar raspunsul e departe de a fi evident. El ilustreaza conceptia pe care si-o facea Weber despre functiile sociologiei: sa faca inteligibile fenomene care, la prima vedere, nu sint de­loc asa.

Raspunsul sau, ce trebuie considerat drept un raspuns partial, fara sa excluda alte raspunsuri, poate fi formalizat dupa cum urmeaza:

RAYMOND BOUDON

J

l/Statele Unite se deosebesc de vechile natiuni europene, cum sinl Franta si Germania, piintr-un anumit numar de caracteristici. Astfel, sim| holurile stratificarii sociale sint mai putin accentuate in Statele Unite. Lu| cru explicabil prin aceea ca aceasta tara nu a cunoscut niciodata sistemul] de stratificare juridica ce a lasat urme profunde in celelalte doua tari (sta-a tile in Franta, sau acele Stande in Germania), precum si prin ideologia! egalitara de care este impregnata tinara natiune. De asemenea, mobilitatea! sociala e aici mult mai usor de realizat decit in batrinele societati europe-J ne. In orice caz, mitul egalitatii sanselor este puternic in Statele Unite, irfi timp ce in Franta si in Germania ramine, dimpotriva, foarte raspindita| ideea ca exista o ordine sociala naturala si ca fiecare trebuie sa stea Ia lo-l cui sau.

Din punct de vedere religios, Franta si Germania se caracterizeaza prin existenta unei Biserici dominante; Statele Unite, prin proliferarea sec­telor. Aceasta diferenta se explica la rindul ei prin motive istorice.

3/in ciuda fortei mitului egalitar in Statele Unite, aceasta societate este, evident, stratificata. Din motive istorice usor de dezvoltat, elitele tind sa fie protestante. Lucru explicabil in principal prin aceea ca cei mai vechi emigranti erau protestanti.

Importanta pe care o detin aici schimburile sociale impersonale con­stituie o caracteristica esentiala a societatilor modeme: de dimineata pina seara, persoane care nu se cunosc - bancherii si clientii lor, perceptorii si contribuabilii etc. - intra in interactiune, contracteaza angajamente reci­proce sau intra in raporturi de negociere, de forta sau de putere.

5/ Schimburile sociale impersonale sau, mai general vorbind, interac­tiunile impersonale presupun din partea fiecarui protagonist o apreciere a fiabilitatii, eventual a capacitatii de rezistenta si a altor trasaturi ale parte­nerului. In societatile traditionale, interactiunea avind un caracter perso­nal, actorii sociali se pot baza pe cunoasterea efectiva a unuia de catre celalalt atunci cihd trebuie sa ia o hotarire cu privire Ia angajamentele loi reciproce sau la modalitatile in care interactioneaza. in societatile modei-ne, caracteml impersonal al schimburilor ii pune pe protagonisti in situatia de a recurge Ia mijloace indirecte, in Franta si in Germania (sa nu uitam ca sintem la inceputul secolului), acest rol este in mod natural detinut de sim­bolurile de stratificare, in Statele Unite, aceste simboluri (simboluri vesti­mentare, lingvistice, diplome, stiluri de viata, insemne de proprietate etc.) sint mai putin accentuate, mai putin lizibile la prima vedere. De aceea se recurge la altceva: din motivele istorice evocate mai sus, caracterul "pro­testant' joaca in Statele Unite rolul unui "substitut functional' al simbolu-riloi de stratificare europene, dupa cum se poate spune imprumutind voca­bularul Iui Merton (1949).

6/ Caracterul "sectar' al protestantismului american genereaza o puter­nica concurenta intre secte. Acestea inteleg ca sint in pozitia de a distribui

ACTIUNEA

certificate de onorabilitate sau de importanta sociala, susceptibile de a fa­cilita viata sociala a celor care Ie obtin. De aceea ele supraliciteaza unele in raport cu altele si sfirsesc prin a juca un rol crucial in viata cotidiana.

Aceasta stralucita analiza, ce nu are pretentia de a exclude alte expli­catii posibile, este interesanta din mai multe puncte de vedere.³ Pe de o parte, ea contribuie la rezolvarea unei enigme. Pe de alta, ilustreaza la mo­dul foarte sugestiv procedurile si principiile sociologiei actiunii.

Avem aici de a face cu aplicarea unei metodologii individualiste: actorii sociali aflati in interactiune se gasesc intr-un context diferit in Statele Unite si, respectiv, in Fianta si Germania. Analiza lui Weber, daca o reducem la scheletul ei logic, consta in alcatuirea listei acestor diferente si demon­strarea faptului ca ele antreneaza comportamente diferite: catalizarea schimburilor este realizata fie de simbolurile religioase, fie de simbolurile de stratificare. Pe de alta parte, Weber ne restituie sensul comportamentelor cu ajutorul unor enunturi psihologice simple si usor de acceptat: partenerii vor sa-si poata evalua reciproc credibilitatea sau importanta; responsabilii sectelor profita de pozitia lor de distribuitori de certificate de onorabilitate sau respectabilitate sociala si incearca sa-si plaseze credinciosii la nivelul cel mai ridicat, astfel incit sa urce pe aceasta scara a prestigiului.

Analiza ilustreaza fidel demersul tipic al sociologiei actioniste. Feno­menul social ce urmeaza a fi explicat, si anume influenta si vitalitatea protestantismului in America inceputului de secol, este analizat ca efect al unei miriade de comportamente individuale. Dar actorii sociali sint regru­pati in mari categorii (indivizii ce intra intr-o relatie de schimb, responsa­bilii unor secte). In sfirsit, sensul comportamentului lor este descris prin citeva propozitii psihologice simple, ce au forma unor enunturi privitoare la motivele pe care le au actorii sociali de a interpreta fie apartenenta reli­gioasa, fie simbolurile de stratificare, ca semne de respectabilitate.

Acest exemplu permite de asemenea masurarea fragilitatii unora dintre obiectiile privitoare la sociologia actiunii, evocate mai sus. intelegem ast­fel ca metodologia individualista nu presupune defel o viziune atomista asupra societatilor. Ea nu interzice, ba chiar cere, ca indivizii sa fie con­siderati ca inserati intr-un context social, in plus, ea reprezinta o invitatie la a-i trata ca identici pe indivizii aflati in aceeasi situatie si, in felul aces­ta, permite analiza fenomenelor colective. Dar se straduieste totodata sa puna in evidenta motivele individuale ale acestor fenomene colective. In fine, acest exemplu reliefeaza un alt aspect important. Notiunea de sens al unei actiuni sau al unui comportament este in sine destul de confuza. Or, m acest caz, ea este definita implicit in mod clar si distinct: sa regasesti

3. Este absolut necesar sa completam aceasta analiza cu aceea facuta de Tocqueville (l 835), care insista asupra faptului ca organizarea "sectara' a religiei dominante americane 3 ferit-o de conflicte cu statul, caracteristice istoriei religioase franceze sau germane din secolul al XDMea.

RAYMOND BOUDON

- . .

sensul comportamentului actorilor, sa intelegi acest comportament nu
seamna sa gasesti motivele pentru care actorul face ceea ce face. l

inseamna oare acest lucru ca sociologia actiunii propune considerarea! individului ca fundamental "rational'? Aceasta este problema delicata pei care o vom aborda in cele ce urmeaza. Ea poate fi formulata si altfel, intre-1 bindu-ne daca principiul fundamental, conform caruia actiunile individua­le sint considerate comprehensibile, trebuie consolidat si transformat in-tr-un postulat de rationalitate.

Cum trebuie sa-si reprezinte sociologul actiunea individuala? Rationalitatea actorului social

Ce vrem de fapt sa spunem atunci cind declaram ca intelegem sem unei actiuni? Caracterul foarte vag al acestei expresii a fost utilizat ca gument impotriva sociologiei actioniste si nenumarati autori au incercat: demonstreze ca o sociologie de tip stiintific nu poate face loc notiunii comprehensiune. Ar fi imposibil, spun acestia, sa ii asociem operatii eoni trolabile rara sa mentinem o parte inevitabila de subiectivitate. Argumen-| tul este prezentat in mod sumar de Durkheim, dar si intr-un mod mai ela| borat de catre unii filozofi contemporani ai stiintelor, cum ar fi Abei (1964). Insa falsitatea i se poate demonstra cu usurinta prin reducere Ia absurd: daca il presupunem adevarat, nici o ancheta politista nu ar putea fi| de exemplu, obiectiva: cine imi poate spune ca acest automobilist nu -i calcat cu premeditare pe ace! pieton? Bineinteles, nu ne propunem sa afirj mam ca in practica orice ancheta politista reuseste efectiv, ci doar ca ei poate fi, in principiu, obiectiva, desi presupune judecati privind starile subiective ale invinuitului, in realitate, argumentul pozitivist confunc obiectivitate si exterioritate, doua notiuni cu totul distincte. Faptul ca rile sufletesti ale invinuitului sint in sine invizibile nu inseamna ca nu k putem reconstitui prin coroborarea unei serii de simptome vizibile. Daci argumentul pozitivist ar fi valid, este limpede ca orice viata sociala ar imposibila, caci noi am fi victimele unei indoieli perpetue privitoare la| sensul pe care trebuie sa-1 atribuim comportamentului celuilalt.

Tipuri de rationalitate

Notiunea de comprehensiune ne arata deci ca exista posibilitatea de regasi, prin coroborare, cauza comportamentului actorului social. Aceast cauza poate lua, evident, forme foarte variate: aceea a unei pasiuni, de pil*

ACTIUNEA

ja sau a unei emotii (Cutare a facut acel lucru din dragoste, din ura etc.), _si este evident ca acest tip de comportamente joaca un mare rol in expli-|_catia istorica.

Oar intimplarea face ca subiectii care prezinta interes pentru sociolog, [ precum si nivelul la care se plaseaza acesta, il fac sa se intilneasca rareori _cli pasiuni, in orice caz mult mai rar decit pe biograf. Cel mai adesea, so­ciologul are de-a face cu comportamente care se pot explica prin motive intemeiate. Astfel, calvinistii din E fi ca protestanta a lui Weber (1920rt) au motive intemeiate, date fiind credintele lor, de a cauta succesul in afaceri _si de a-si investi profiturile, mai degraba decit de a Ie consuma. America­nii din articolul aceluiasi Weber despre sectele protestante au motive inte­meiate de a incerca sa afle carei secte ii apartine partenerul lor. In acelasi mod, proprietarii funciari francezi de la sfirsitul secolului al XVIII-iea au, dupa parerea lui Tocqueville, motive intemeiate pentru a cauta sa obtina insarcinari regale si pentru a-si abandona paminturile, instalindu-se la oras, mai curind decit pentru a se comporta ca niste getitlemen-farmers, dupa modelul englez.

Pentru sociolog, a intelege comportamentul unui actor social inseamna deci, cel mai adesea, a-i intelege motivele sau motivele intemeiate (vom lasa pentru moment deoparte aceasta distinctie ce va fi clarificata mai jos), in acest sens, si numai in acesta, se poate spune ca sociologia, sau cel pu­tin sociologia actiunii, are tendinta de a subscrie Ia postulatul de rationali­tate al actoruhii social. Aceasta nu inseamna ca pentru ea omul este ratio­nal. Deoarece ea nu se ocupa de om, ci de actorul social. Cu alte cuvinte, postulatul de rationalitate este un principiu metodologic, si nu o afirmatie ontologica. Iar apoi, aceasta notiune de rationalitate este mai larga decit aceea a filozofiei sau economiei clasice. Pentru a preciza aceasta idee, sa spunem ca sociologia considera ca un comportament este rational ori de cite ori este in masura sa ofere pentru el o explicatie ce poate fi enuntata in felul urmator: "Este comprehensibil faptul ca actorul X s-a comportat in maniera Y: intr-adevar, in situatia in care se afla, avea motive intemeiate sa faca Y.'

Acest criteriu, ce poate primi calificativul de semantic, permite schita­rea unei frontiere intre rationalitate, in sensul in care este folosita aici no­tiunea, si irationalitate. Astfel, nu putem spune: "Mama avea motive inte­meiate sa-si palmuiasca copilul, deoarece era furioasa.' O asemenea fraza ^va produce imediat o impresie de absurditate. In schimb, putem spune: «Mama nu avea tuci un motiv sa~si palmuiasca copilul, dar era furioasa'; comportamentul ei a fost comprehensibil, dar nu rational. In acelasi fel, °u vom spune: "Teroristul avea motive intemeiate sa-si ucida victima, de­oarece era convins ca*', ci: "Teroristul nu avea motive sa-si ucida victi­ma, dar era convins ca' Dimpotriva, vom spune fara sa contrariem:

RAYMOND BOUDON

"Calvinistii aveau motive intemeiate sa-si reinvesteasca profiturile, deoi rece erau convinsi ca'

Vom retine doar cu titlu de exemplu si pentru a sublinia dificultatii! considerabile pe care le ridica definirea notiunii de rationalitate faptul filozoful stiintelor K. Popper (1967) propune o definitie si mai larga, ac mitmd ca un act poate fi considerat ca rational din momentul in care actt rul social poate sa-i precizeze motivele, oricare ar fi ele. Astfel, pentiil Popper, teroristul din exemplul nostru ar fi rational. Aceasta consecinti greu de acceptat sugereaza ca este indispensabil sa raminem la definitii mai limitativa sugerata de exemplele anterioare.

Aceasta scurta discutie ne permite sa deosebim in cele din urma trc tipuri de definitii ale notiunii de rationalitate. In conformitate cu o prii definitie, ce poate fi numita ingusta, un comportament este rational atunij cind are la baza motive fundamentate in mod obiectiv: de pilda, inainte a traversa strada privesc la dreapta si la stinga pentru ca altfel risc efect sa fiu calcat de o masina. La cealalta extrema, Popper propune o definiti ce poate fi calificata drept larga: este rational orice comportament ce at la baza niste motive, oricare ar fi natura lor. in sfirsit, asa cum o sugereas implicit sociologii clasici ai actiunii, se pare ca poate fi propusa o definiti intermediara: este rational orice comportament pentru care se poate ofej o explicatie de forma "X avea motive intemeiate sa faca Y, deoarece fara a ne expune protestelor si fara a avea noi insine sentimentul ca formulat un enunt contradictoriu.

Asa cum vom vedea mai jos cind vom aborda notiunea de rationalitat subiectiva, prima definitie ajunge sa califice drept irationale compoi mente pe care majoritatea oamenilor le-ar socoti rezonabile. Definitia lai¹ ga propusa de Popper are, in ceea ce o priveste, defectul invers, de a cor sidera rationale comportamentele ce tin de fanatism sau nebunie. Cit spre definitia intermediara, daca este mai acceptabila, ea prezinta insa s] inconvenientul ca ajunge la o concluzie ce poate parea derutanta, si anunuj ca, daca notiunea de rationalitate poate fi definita semantic, ea nu poate definita formal. Astfel, definitia se bazeaza pe faptul ca o fraza ca "X av motive intemeiate sa faca Y, deoarece credea ca Z' poate ori sa aibl sens, ori sa fie lipsita de sens, si propune sa se considere Y, in primul cazj ca rational, iar in cel de-al doilea, ca irational. Rezulta de aici ca o credinti poate fi - sau nu - acceptata ca motiv, in functie de natura credintei discutie. De fapt, vom considera ca fraza "X avea motive intemeiate si faca Y, deoarece credea ca Z..,' are un sens daca poate fi completata de ol suita de propozitii (ce au si ele sens) de genul: "Deoarece Z era adevarat',! "deoarece Z era verosimil', "deoarece Z era plauzibil' sau, mai general,) "deoarece X avea motive intemeiate sa creada Z, deoarece' etc.

ACTIUNEA

Poate exista un anumit disconfort atunci cind sintem nevoiti sa admi­tem ca un concept nu poate face obiectul unei definitii conforme si ca tre­buie sa ne bazam ca aici pe criterii semantice, in realitate, mai multi filo­zofi, si nu dintre cei mai putin insemnati, de Ia Kant (1787) Ia Wittgen-stein (1945) sau Ryle (1949), ne-au aratat ca dorinta de a asocia unor con­cepte o asemenea definitie este deseori o mare naivitate. Folosind una din acele imagini al caror secret il detinea ca nimeni altul si comentind situatia celor ce au pretentia sa determine criteriile adevarului, Kant spune ca acestia ii aduc in minte cazul celor doi nebuni, unul care incearca sa mulga un tap, in timp ce celalalt tine galeata.

De fapt, poate ca "rationalitatea' se gaseste in aceeasi situatie cu "ade­varul' si este imposibil sa asociem acestor concepte, totusi indispensabile, o definitie conforma.

Daca acceptam aceasta definitie semantica a notiunii de rationalitate, folosita - mai des implicit decit explicit - de sociologia actiunii, vom intelege mai bine faptul ca un Weber a folosit in mod firesc, vreau sa spun fara a simti nevoia de a se justifica, o expresie ca "rationalitate axiologica' (Wertrationalitat). Numerosi comentatori, cum ar fi Lukes (1967) au fost socati de aceasta expresie. Lucru explicabil prin aceea ca aveau in minte definitia ingusta a notiunii de rationalitate. In acest caz, pare intr-adevar dificil sa acceptam sa vorbim despre rationalitate axiologica. Deoarece, daca motivele actorului social trebuie sa fie obiective, ele nu pot lua forma unor judecati de valoare⁴. In schimb, notiunea de Wertrationalitat incetea­za sa mai apara drept contradictorie daca este asociata unor afirmatii acceptabile de forma "X avea motive intemeiate sa faca Y, deoarece cre­dea in propozitia normativa Z, si avea motive intemeiate sa creada Z, de­oarece'.

Din momentul in care ne debarasam de ideea general acceptata care spune ca orice concept serios trebuie sa faca obiectul unei definitii confor­me, observam mai bine avantajele acestei teorii semantice a rationalitatii. In primul rind, ea evita excesele definitiei largi si ale definitiei inguste. Apoi, permite diferentierea unor tipuri variate de rationalitate. Weber (1922a) a simtit pe buna dreptate nevoia acestei tipologii si, asa cum se stie, a identificat patru forme principale de actiune: actiunile rationale in sens teleologic, actiunile rationale in sens axiologic, actiunile traditionale si actiunile afective. Dar nu este sigur ca aceasta distinctie intre rationali­tatea teleologica (Zweckrationalitat) si rationalitatea axiologica (Wertra­tionalitat) este suficienta si epuizeaza problema tipurilor de rationalitate.

4. In analiza sa, Lukes imbratiseaza punctul de vedere al lui Hume, conform caruia o judecata de valoare nu poate fi obiectiva Aceasta idee general acceptata nu trebuie insa luata mai in serios decit e cazul. Nenumarate judecati de valoare se dovedesc a fi de fapt enunturi factuale.

RAYMOND BOUDON

Definitia semantica a notiunii de rationalitate (este rational orice corn-,
portament Y despre care se poate spune "X avea motive intemeiate sa faca j
Y, deoarece') permite in orice caz crearea unui ansamblu mai bogat de
tipuri de rationalitate, pjecind de la natura consideratiilor introduse dupa
"deoarece': Astfel, putem avea: ;

l/ deoarece Y corespundea interesului (sau preferintelor) lui X;

2/ deoarece Y era cel mai bun mijloc pentru X in atingerea obiectivului

pe care si 1-a fixat; '

3/ deoarece Y decurgea din principiul normativ Z, iar X credea in Z si

avea motive intemeiate sa creada in el;

deoarece X a facut intotdeauna Y si nu avea nici un motiv sa puna in

discutie aceasta practica;

SI deoarece Y decurgea din teoria Z, iar X credea in Z si avea motive

intemeiate sa creada in ea etc.

Aceste diverse cazuri, precum si altele ce ar putea fi create prin prelun­girea listei de mai sus, pot fi curent intilnite nu numai in sociologie, ci si in explicatiile pe care le dam in mod spontan in legatura cu uneie compor­tamente pe care ajungem sa le observam in viata de zi cu zi. Pe de alta parte, ele corespund unor distinctii simple. Cu toate acestea, cuvintele fo­losite pentru a le descrie nu sintpe deplin fixate, in legatura cu primul caz, putem vorbi despre rationalitate utilitara. Despre cel de al doilea se poate spune ca ofera o definitie implicita a notiunii de rationalitate teleologica (Zwech'ationaUtat Ia Weber). Cel de-al treilea defineste si el implicit ra­tionalitatea axiologica (Wertrationalitat la Weber), in legatura cu al patru­lea, putem vorbi de rationalitate traditionala. Acest caz evidentiaza faptul ca, dintre actiunile inspirate de traditie, unele pot fi socotite rationale. Sint cele carora Ie putem asocia o explicatie acceptabila de forma "X avea motive intemeiate sa faca Y, deoarece intotdeauna a facut asa si nu avea nici un motiv sa-si puna in discutie aceasta practica'. Dimpotriva, altele sint irationale: cele despre care trebuie sa spunem "X nu avea motive sa faca Y, dar traditia cerea ca' Cit despre cel de-al cincilea caz, el defi­neste implicit ceea ce putem numi rationalitate cognitiva.

in aceiasi timp, aceasta tipologie ne propune sa respingem o alta idee contestabila, ce a fost aparata in special de Parsons (1937). intr-adevar, sociologia este deseori definita printr-o ruptura de gindirea utilitarista. in timp ce utilitaristii ar avea tendinta de a explica orice comportament prin interesul actorilor sociali, sociologii ar fi "descoperit' ca actorul social se supune deopotriva normelor si valorilor. Acestei imagini stereotipe i se poate opune in primul rind un argument istoric: toti utilitaristii, incepmd cu Adam Smith (1776), stiau deja foarte bine ce au "descoperit' socio­logii. Dai^ mai ales, asa cum a spus-o foarte bine un Simmel (1892), daca nu este legitim sa se explice orice comportament prin interes, e imposibil

ACTIUNEA

_sa se explice numeroase comportamente fara sa se recurga la aceasta cate­gorie. Dupa cum reiese cu claritate din schita de tipologie de rnai sus, ra­tionalitatea de tip utilitar este una dintre formele de rationalitate pe care sociologul trebuie sa o analizeze. In orice caz, sociologia nu poate fi defi­nita printr-o ruptura de utilitarism. In schimb, e corect sa spunem ca socio­logia e pusa in situatia de a manipula o paleta mai larga de tipuri de ratio­nalitate decit, de pilda, economia.

in fine, in acest punct al discutiei putem nota un ultim avantaj al defini­tiei semantice fata de definitiile clasice diverse care au fost propuse pentru conceptul de rationalitate. Ea ne permite intr-adevar rezolvarea dificultati­lor ce rezulta din faptul ca, in mod curent, vorbim nu numai despre ratio­nalitatea actiunilor sau a comportamentelor, ci si despre rationalitatea cre­dintelor. Raspunsul dat acestei probleme consta adesea, ca si la Jarvie si Agassi (1967), in a admite ca termenul "rationalitate' are semnificatii di­ferite in cele doua contexte. Dar rareori sintem dispusi sa admitem, mai ales atunci cind ni se ofera si alta posibilitate, ca o omonimie nu se bazea­za pe o anume sinonimie. Definitia propusa mai sus evita aceste dificul­tati, deoarece motivele intemeiate ale actorilor sociali sint concepute ca fiind in masura - sau nu - sa puna in joc credinte.

Rationalitatea obiectiva

Se poate vorbi despre rationalitate obiectiva arunci cind actorul social foloseste mijloacele obiectiv vorbind cele mai bune - in raport cu nivelul cunoasterii - in vederea atingerii unui obiectiv. Asa poate fi calificata, de pilda, actiunea inginerului ce construieste un pod si foloseste cea mai buna combinatie a materialelor, tehnicilor, procedurilor disponibile pentru a construi lucrarea cea mai fiabila, cea mai adaptata locului si nevoilor, si in acelasi timp cea mai ieftina. Pareto (1916) califica acest tip de actiuni drept "logice'. Deseori acestea sint numite si actiuni "rationale'. Cuvintul rational este in acest caz utilizat in sensul ingust prezentat mai sus.

Intr-un sens mai putin ingust, notiunea de rationalitate poate fi din nou definita plecind de la notiunile de maximizare sau optimizare, continute implicit in definitia precedenta, introducind insa o nuanta esentiala: si anume faptul ca aceasta optimizare este o simpla idee regulatoare si ca, in practica, e deseori dificil, daca nu chiar imposibil, sa se precizeze, fie si cu aproximatie, care este cel mai bun mijloc pentru atingerea unui obiectiv sau pentru cunoasterea clara a "celui mai ambitios' obiectiv care ni-1 pu­tem fixa in functie de mijloacele aflate la dispozitie, intr-un asemenea caz, m loc sa cautam ce este "mai bine', vom cauta ce este "mai putin rau', so­lutia "pe care o putem apara', cea de care "nu trebuie sa ne rusinam', cea

RAYMOND BOUDON

pe care "nu o vom regreta', intr-un cuvint, cea de care ne putem declai "satisfacuti'.

H. Simon (1957) a fost primul care a atras atentia cercetatorilor stiinte sociale, si in special economistilor precum si sociologilor organiza­tiilor, asupra faptului ca in practica agentii economici insisi, de pilda con­ducatorii de intreprindere, sint de cele mai multe ori nu in cautarea vreunei inaccesibile perfectiuni in alegerea mijloacelor, ci a unei solutii prudente, "satisfacatoare' (de unde si insistenta Iui pe notiunea de satisfecing). Pe de alta parte, alti autori au subliniat faptul ca schema mijloace-scopuri este deseori o reprezentare prea simpla: de multe ori, actorul social tatoneaza, avanseaza gradat, luindu-si o prima masura de reducere a incertitudinii ih care se afla, evitind pe cit posibil angajarea sa pe un drum ireversibil etc. Braybrooke si Lindblom (1963) au vorbit de "gradualism' (incrementa-lism) in legatura cu acest tip de actiuni si aceste scheme de analiza. Actiu­nea diplomatica este adesea de acest tip. Alti cercetatori au insistat asupra faptului ca, atunci cind un actor se gaseste confruntat cu o situatie de deci­zie complexa, poate evita aporia magarului lui Buridan folosindu-se de acele shadow motivations (motivatii de substitutie), sau considerind in mod semiconstient mijloacele drept scopuri, daca acestea din urma nu ii suit clare.

Notiuni precum cele de satisfecing si gradualism, schemele de analiza a actiunii ce au fost dezvoltate ih principal de sociologii organizatiilor si deciziei, cum sint Crozier si Friedberg (1977), descriu actiunea sociala in-tr-un mod mai realist decit schemele ce au la baza o conceptie ingusta asu­pra rationalitatii. Este insa adevarat ca nici diplomatul nici seful de intre­prindere nu urmeaza o logica a actiunii atit de simpla ca aceea a inginerului.i Aceste nuantari ale teoriei rationale a actiunii se caracterizeaza printr-o ipoteza comuna tuturor, si anume ca, in practica, actorul social nu poate avea in general acces la toata informatia de care ar avea nevoie pentru a se comporta rational in sensul ingust al termenului.

Se poate vorbi despre rationalitate obiectiva in legatura cu acest an­samblu de scheme, acceptind insa ca unele sint mai rigide decit altele, pri­mele presupunind ca actorul social dispune de intreaga iriformatie utila, iar celelalte ca, nedispunind de ea, va trebui deci sa foloseasca compromi­suri acceptabile.

Trebuie oare de aici sa tragem concluzia ca, daca prin absurd informa­tia ar fi gratuita sau usor accesibila, actiunea sociala ar fi intotdeauna o ac­tiune logica in sensul lui Pareto, adica o actiune rationala in sens ingust¹? Ar insemna sa ne pripim, deoarece exista cazuri in care informatia lipses­te, cum ar fi atunci cind actorul social nu se poate hotari fara sa-si constru­iasca o anumita reprezentare despre un viitor nedeterminat, sau cind tre­buie sa decida "th fata propriei sale constiinte' pe baza unor principii nor

ACTIUNEA

mative ce nu pot fi intotdeauna gasite in real, sau cind se gaseste ihtr-o si­tuatie ambigua, ce poate fi interpretata in moduri diferite.

Rationalitatea subiectiva

Iata de ce, in ciuda supletii lor, schemele ce presupun doar un deficit de informatie din partea actorului social sint adesea insuficiente pentru socio­logul ce vrea sa inteleaga actiunea sociala.

Aceasta insuficienta se datoreaza faptului ca ele nu tin seama de un lucru esential, si anume ca, pentru a raspunde situatiilor complexe evocate mai sus, actorul social mobilizeaza in mod curent tot felul de a priori (de tip declarativ, normativ eic.) ce ii permit sa dea un sens situatiei in care se gaseste, sa-si fixeze niste obiective si sa-si aleaga mijloacele. La aceasta mai trebuie adaugat si faptul ca, nu de putine ori, distinctia mijloace-sco-puri este greu de sesizat. Astfel, sa scrii o carte poate fi un mijloc de a ob­tine influenta sau succesul, dar si o activitate de natura sa produca o place­re. Pentru a desemna aceste cazuri ce scapa cadrului rationalitatii obiecti­ve, putem vorbi, in conformitate cu H. Simon (1982), despre rationalitate subiectiva.

Un exemplu simplu si instructiv, preluat de H. Simon (1982) din psiho­logia cognitiva experimentala, permite ilustrarea acestei notiuni de ratio­nalitate subiectiva: un experimentator ii cere unui subiect sa prezica rezul­tatele unei partide de "cap sau pajura' trucate, in care - dupa cum ii spu­ne - exista nu o sansa din doua sa fie "cap', ca in jocurile obisnuite, ci patru din cinci, in mod obiectiv, cea mai buna strategie pentru subiect ar fi sa prezica de fiecare data "cap', intr-un asemenea caz, el ar avea intr-ade-var de fiecare data patru sanse din cinci sa cistige. Dar aceasta strategie este rar folosita, iar subiectii prefera in general sa prezica in mod aleatoriu "cap' de patru ori din cinci. Aceasta strategie este in mod obiectiv proasta, deoarece subiectul are astfel de fiecare data nu patru sanse din cinci de a cistiga, ci mult mai putin; exact, saizeci si opt de sanse din o suta. Dar ea este in mod subiectiv un raspuns natural si rational la aceasta provocare: intr-adevar, subiectii au cele mai intemeiate motive sa aleaga o strategie de imitare, adica sa produca o serie guvernata de aceleasi reguli ca si seria pe care li 3-3 cerut sa o ghiceasca. Procedind in felul acesta, ei utilizeaza un a priori, reprezentat de un principiu simplu, rezonabil si pertinent in multe imprejurari, dar care e de data aceasta ineficient.

Acest exemplu ne permite sa subliniem doua aspecte importante. Con­form primului, actorul social isi mobilizeaza deseori, fara ca de fapt sa-si dea cu adevarat seama, tot felul de a priori ce pot fi eficiente in anumite ^lmP^leJurari, dar sint mai putin in altele. Conform celui de-al doilea, chiar atunci cind ele conduc la o "solutie' proasta, actorul nu este in mod obli-

RAYMOND BOUDON

gatoriu considerat ca irational. Comportamentul subiectilor Iui Simon va| putea fi in mod normal explicat printr-o analiza de tipul "aveau motive in­temeiate sa aleaga aceasta solutie, deoarece'. In schimb, o reactie de forma "nu aveau nici un motiv sa aleaga aceasta solutie, dar' ar fi soco­tita bizara.

O data cu notiunea de rationalitate subiectiva, ne indepartam complet de reprezentarea actiunii ca o alegere optima- sau cel putin satisfacatoa­re -- intre mai multe solutii posibiie. De data aceasta, actorul social se ho­taraste sa porneasca de la unul sau mai multe principii ce ii par adaptate problemei care se pune.

Dupa caz, acele apriori mobilizate in actiune pot imbraca forme diver­se si, in aceasta privinta, exemplele s-ar putea inmulti la nesfirsit. Astfel, sa presupunem ca doi actori A si B intra in interactiune si ca A nu il c noaste bine pe B. Pentru a-si micsora incertitudinea, intr-o prima etapa o putin, A va fi probabil tentat sa interpreteze reactiile lui B plecind de propria sa psihologie. In acest caz, pentru a interpreta comportamentul I B, el va folosi o grila, desi nu are nici o certitudine ca ea i se aplica obie tu Iu i sau.

Sau sa ne imaginam ca un om politic are de luat o decizie intr-o situati
complexa, in care ar fi cu adevarat utopic sa incerci sa anticipezi cu pre­
cizie consecintele ce ar putea rezulta prin luarea unei decizii sau a alteia.
Acesta va fi probabil inclinat sa-si aminteasca de situatii trecute ce ii par
comparabile pentru a incerca sa evite repetarea erorilor comise atunci, in
acest sens, May (1973) a putut sa scrie ca in 1945 Roosevelt a luat toate
hotanrile cu o singura preocupare principala: sa nu repete erorile comise
de Wilsonin 1918.

Ca si H. Simon (1982), putem utiliza notiunea de rationalitate subiec­tiva pentru a descrie cazul tipic ilustrat de aceste diferite exemple, desi af fi poate mai clar sa vorbim despre rationalitate cognitiva. Dar aspectul im­portant este urmatorul: aceasta discutie ne permite sa subliniem faptul ca actiunea se poate baza pe a priori de natura variabila, pozitive dar si nor­mative, ce pot avea statut de principii si, deopotriva, de propozitii descripr tive. Desi aceste apriori sint de multe ori aplicate de actorul social in mod necritic, comportamentul lui nu devine astfel irational. Deoarece, daca sint considerate ca "venind de la sine'¹, faptul se explica prin aceea ca, deseori, in practica, ele sint niste instrumente bine adaptate. Astfel, este adevarat ca e o dovada de chibzuinta sa incerci sa nu faci din nou aceleasi greseli, dar nu e mai putin adevarat ca acest principiu te poate impinge sa le si comiti-

Notiunea de rationalitate cognitiva permite deci completarea tipologie' lui Weber intr-unul din principalele ei aspecte. Intr-adevar, exemplele de mai sus se caracterizeaza toate prin aceea ca un comportament supus examinarii poate fi explicat printr-un enunt de forma: "X avea motive in-

ACTIUNEA

tenieiat sa faca Y, deoarece Y decurgea din teoria Z; aceasta este, binein­teles, criticabila, dar X avea motive intemeiate sa creada in ea'. Aceasta formula se aplica in egala masura in cazul lui Roosevelt si al cobaiului examinat de H. Simon. Notiunea weberiana de rationalitate axiologica se defineste, in mod paralel, drept ansamblul enunturilor de forma: "X avea motive intemeiate sa faca Y, deoarece Y decurgea din teoria normativa Z; aceasta'

in sfirsit, acum intelegem de ce expresia motive intemeiate este indis­pensabila: ea permite reperarea cazurilor in care actorul social, fara a fi din aceasta cauza lipsit de rationalitate, se bazeaza pe motive de a caror fundamentare obiectiva nu este sigur.

Rationalitatea "psihologica'

Ar mai trebui introdus un al patrulea tip de rationalitate ce poate fi cali­ficata drept "psihologica', in lipsa unui termen mai precis. El corespunde, de pilda, relatiilor de implicatie introduse de Durkheim in teoria sa asupra religiei: astfel, sentimentul sacrului presupune, dupa Durkheim (intr-un sens, evident, nelogic si care poate fi din acest motiv calificat drept "psi­hologic'), existenta unei fiinte ce inspira subiectului un sentiment de res­pect. Pentru a da un exemplu mai banal: admiratia fata de un autor "impli­ca' o atitudine pozitiva fata de ideile sale. Pascal vorbea despre "ratiunile inimii' pentru a desemna acest tip de "ratiuni'. Categoria weberiana a ac­tiunilor "afective' (ajfektiielle) poate fi considerata o categorie eteroclita ce cuprinde actiunile inspirate de emotie sau pasiune, precum si actiunile ce depind de aceasta "rationalitate psihologica'.

Irationatitatea

Este important sa revenim asupra unui aspect evocat mai sus. Notiunile de rationalitate cognitiva si de rationalitate axiologica desfiinteaza defini­tia ingusta a notiunii de rationalitate si ajung la o notiune mult mai larga decit cea a lui Pareto sau a economiei clasice. (Sa ne amintim, intr-adevar, ^ca "actiunile logice' in sensul lui Pareto nu sint altceva decit actiuni ratio­nale in sens ingust.) Nu trebuie insa sa tragem de aici concluzia ca defini­tia propusa nu lasa defel loc irationalitatii. Cauza am vazut-o: multe com­portamente nu pot fi descrise in mod natural cu ajutorul unei expresii de 'pul "X avea motive intemeiate sa faca Y, deoarece'. Pentru aceste comportamente s-a propus calificativul de irationale.

Distinctia semantica dintre comportamentele ce pot fi explicate in mod natural cu ajutorul unor enunturi de forma "X avea motive intemeiate sa

RAYMOND BOUDON

faca Y, deoarece' si cele explicate mai curind prin enunturi de forme "X nu avea motive sa faca Y, dar' corespunde, evident, unei distincti psihologice, in primul caz, se considera ca actorul isi domina comportai mentul, in cel de-al doilea, dimpotriva, il controleaza imperfect si este inf trucitva antrenat de forte psihice pe care nu le stapineste. De altfel, aceast distinctie nu exclude deloc faptul ca numeroase comportamente rezult; dintr-un amestec de elemente rationale sl de elemente irationale, caci dupa celebra formula a lui Hume, "ratiunea este slujitoarea pasiunilor'. Sj trebuie sa recunoastem ca pina si actele aparent cele mai supuse "ratiunii isi pot avea originea in pasiuni. Astfel, anumite teorii filozofice sau chii stiintifice le-au fost inspirate autorilor lor de un irepresibil sentiment di ostilitate fata de teoriile adverse.

Dar trebuie sa revenim asupra unui aspect important amintit mai sus sl sa insistam asupra faptului ca sociologul trebuie, din principiu, sa fie cir| cumspect cu teoriile ce lasa un loc prea mare interpretarii irationale a com| portamentelor. Asa cum am vazut, aceste interpretari irationale sint intr-z devar in numeroase cazuri produsul unor fenomene de proiectie: atunc| cind observam un comportament al unui subiect pe care nu-1 cunoastei bine, avem tendinta sa suplinim aceasta lipsa de informatie atribuindu| trasaturi care ne sint proprii noua sau mediului nostru. Proiectia descris are avantajul ca ne ofera o interpretare a comportamentului observat, dar j interpretare care are deseori si inconvenientul de a fi eronata. Astfel, ratei crescute ale natalitatii, observate in tarile din Lumea a treia, sint deseoi puse de observatorii occidentali pe seama unor comportamente irational^ aceste rate s-ar explica prin aceea ca taranii locali sint "inapoiati', ca supun "pasiv' unor traditii seculare etc. in realitate, observatorul are acel sentiment de nationalitate ca urmare a unui fenomen de proiectie: apart] nind unei societati in care familiile numeroase trag deseori mita de coadi el admite implicit ca acelasi lucru se intimpla peste tot. Or, in tarile sarac adeseori o familie numeroasa usureaza, dimpotriva, viata tuturor mei brilor sai, oferind servicii de asistenta si asigurare pe care o familie re ca dimensiune nu le poate da. Astfel, in multe tari din Lumea a treia solidi ritatea familiala indeplineste functiile asumate la noi de Protectia sociala.!

Aceste fenomene de proiectie sint frecvent observate in stiintele socii le, desi unul din obiectivele primordiale ale acestor discipline si, la drel vorbind, principala lor vocatie este de a curata "simtul comun' de prejudl cati. Astfel, pentru a explica "rezistenta' la inovatie a taranului ce refuza noua saminta sau a consumatorului ce respinge un produs nou, se evoca uneori forte obscure ce 1-ar aservi pe actorul social traditiilor si i-ar inter­zice sa-si vada interesul. Uneori, aceste forte obscure poarta nume savante. Astfel, pentru a explica practicile magice, la inceput Levy-Bruhl (1922) a propus sa se vada in ele manifestarea unei pretinse "mentalitati primitive'-Aceasta notiune ofera, fara indoiala, o explicatie a practicilor magice. Dar v

ACTIUNEA

ea este pur verbala, iar Levy-Bruhl a abandtmat-o aproape complet in Car­netele sale (1949), desi acestei explicatii i se datoreaza in principal gloria _sa. Unii teoreticieni mai circumspecti, cum ar fi in special Durkheim (1912) si Weber (1922a), au atras atentia asupra faptului ca magia ofera o interpretare a lumii ce nu are nimic irational, fiind vorba de societati sau medii sociale in care gindirea stiintifica este necunoscuta. Dar primul im­puls al observatorului occidental impregnat de gindire stiintifica este de a considera practicile magice ca stranii si irationale.

Aceste fenomene de proiectie nu privesc doar cazul in care observa­torul se apleaca asupra unor societati exotice. Astfel, un sociolog al mun­cii, Chinoy (1952), nu concepea ca niste muncitori pot fi cu adevarat sa­tisfacuti de unele avantaje materiale pe care un profesor universitar are motive intemeiate sa le considere derizorii,'* El a interpretat deci aceasta satisfactie ca pe un siretlic al muncitorilor, provenit din adincul incon­stientului lor, pentru a reusi sa accepte o situatie inacceptabila. In acelasi fel, unii sociologi ai educatiei sau culturii nu isi imagineaza ca poti fi com­plet dezinteresat de cultura sau de diplome si pretind ca aceia care le des­considera sint ghidati de o cenzura invizibila sau de o autoritate sociala invizibila care le-ar arata fara stirea lor ca trebuie sa se indrepte de prefe­rinta spre caile marginale ale sistemului scolar.

Astfel, interpretarile irationale ale comportamentului celuilalt se expli­ca deseori prin aceea ca, din lipsa de informatii sau de perspicacitate, sau fiindca cedam atractiilor sociocentrismului despre care vorbeste Piaget (1955), sintem incapabili sa gasim motivele care il inspira si care sint, de­seori, greu de identificat. Aceste pericole sint cu atit mai de temut astazi, cind influenta conjugata a celor trei autori, Nietzsche, Freud si Marx (in special cel din primele pagini ale Ideologiei germane, 1846) a contribuit la legitimarea interpretarilor irationale ale comportamentului: astfel, inde­partarea foitelor obscure responsabile de un anumit comportament ar echi­vala cu o dovada de modernism, ar arata ca lectia psihologiei profunzimi­lor a fost inteleasa bine. Dar daca referinta la acesti maestri poate repre­zenta ocazional o utila sursa de inspiratie, ea poate produce si explicatii facile, gaunoase si, deopotriva, false, lipsite de interes si, pe deasupra, dis­pretuitoare fara temei la adresa actorilor sociali, explicatii ce pot totusi trece drept revelatii, deoarece trezesc un sentiment de "profunzime' si in­voca in sprijinul lor teorii influente.

Aceste alunecari pot fi accentuate printr-un mecanism suplimentai', si anume acel care se produce atunci cind, deseori, observatorul impartaseste cu publicul sau unele a priori privitoare la cel observat. Asa se explica laptul ca, multa vreme, comportamentele "primitivilor' au fost interpretate ^ca irationale: l/ din cauza "distantei culturale'⁴ ce separa in acest caz obser­vatorul de cel observat, acestea sint efectiv foarte greu de inteles; II obser-

5.Boudon(1979).

KI7/////////J

RAYMOND BOUDON

vatoml poate usor sa-si determine publicul sa-i impartaseasca o interpreti re irationala a comportamentului "primitivului'.

Aceasta discutie permite intelegerea semnificatiei unui important a; pect de metoda evocat mai sus si asupra caruia un Weber (19226) si, m< tii'ziu si independent de el, filozoful stiintelor K. Popper (1967) au insisti indelung. El poate fi prezentat in felul urmator: desi este la fel de absut ca omul sa fie declarat rational ori irational, sociologul - ca si economii tul, cercetatorul politiei* sau demograful - are de cistigat daca il considt ra pe actorul social ca rational, ne spun Weber si Popper. Cu alte cuvinfe el trebuie sa plece de la principiul ca acesta are intotdeauna motive intt meiate de a face ceea ce face si de a incerca prin toate mijloacele de cai dispune sa regaseasca respectivele motive. Si numai in cazul in care s dovedeste imposibil sa i se atribuie unui comportament anumite motiv< ne vom simti autorizati sa propunem o interpretare irationala a acestui; Popper a vorbit despre ipoteza zero pentru a desemna acest principiu, se bazeaza pe faptul ca, adesea, explicatiile irationale sint seducatoare facile si cu mare putere de influentare, chiar atunci cind sint false. Aceasr influenta poate fi evaluata plecind de la succesul pe care 1-au cunoscu odinioara unele teorii irationaliste -- astazi definitiv uitate -- precum cek ale lui Le Bon (1895) sau cele de inceput ale lui Levy-Bruhl (1922).

La modul general, una dintre cele mai dificile probleme cu care se con­frunta sociologia este aceea a calitatii si validitatii enunturilor pe care Ie introduce pentru a explica comportamentul actorilor sociali. Deoarece este usor sa consideri drept irational un comportament care este in realitate¹ rational, sau sa te inseli asupra tipului de rationalitate si sa vezi, de pilda, o rationalitate de tip utilitar acolo unde opereaza o rationalitate de tip axio­logic (sau invers). Asemenea erori nu prejudiciaza doar cunoasterea, ci ai. si consecinte nefaste din punct de vedere practic, daca analizam numeroa­sele esecuri inregistrate de politicile bazate pe analize eronate ale compoi tamentului actorilor. Ph. Beneton (1983), P. Berger (1974), M. Cusson (1983) S. Sieber(1981) si altii au oferit numeroase exemple de asemenea erori de diagnostic in cazul politicilor de dezvoltare, de lupta impotriva inegalitati­lor si saraciei sau, respectiv, de lupta impotriva drogurilor si crimei.