Ajutorul ca trasatura a vietii comunitare sau La ce e buna colportarea?

Ajutorul ca trasatura a vietii comunitare sau La ce e buna colportarea?

Comunitatea, povestita de diversi sociologi si antropologi, pare a fi acel loc, cumva idilic, cu oamenii sai, care se cunosc de mult timp si care traiesc dupa niste reguli stabilite de-a lungul vremurilor. Ei seamana din perspectiva ideilor si valorilor, stiu cam totul unii despre altii, se ajuta intre ei, sunt un fel de familie mare. Dar aceasta descriere ar fi putut incepe cu 'A fost o data ca niciodata o prea frumoasa asezare in care oamenii se cunosteau si se intelegeau'. Doar ca taramul de poveste e prea departe. Caci drumurile noastre mai mult sau mai putin zilnice ne arata prea urate sau nu prea frumoase asezari, cu oameni incruntati de grijile proprii sau de cele ale cetatii, oameni care adesea uita ca grijile lor pot fi si grijile altora sau ca deschiderea ochilor spre altul i-ar putea ajuta. Si atunci comunitatea este undeva departe, departe, in societati primitive sau in povestile stramosilor.

Dar ce mai gasim pe meleagurile noastre? Oameni amarati, cu probleme multe care nu-si gasesc de lucru, care si-au pierdut obisnuintele cunoscute si nu si-au gasit inca unele noi. Cei mai multi dintre ei. Exista un fel de cautare surda. Sa ne oprim undeva in Sud, in apropierea unui oras mare al carui combinat de ingrasaminte chimice produce tot mai multi someri si tot mai putina energie. In vremurile trecute, cand combinatul functiona, satele dimprejur si-au trimis oamenii la pomul laudat, care a avut grija de cei ajunsi pe langa el. Astfel, proaspetii muncitori aveau nu doar un loc de munca dar si apartamente la bloc, cu caldura si apa curenta. Si iata ca, dupa ce s-au obisnuit cu acestea, desi nu toate erau bune, au intrat in alta poveste. Acolo stau in aceleasi case, dar sunt probleme cu apa si caldura, nu mai au de lucru, iar copiii li se imbolnavesc, caci pomul laudat a aruncat cu fum si mere otravite. Si atunci ei, putin nelamuriti, se intorc spre parinti sau bunici, inapoi spre sat. Dar si aici e greu caci balaurul arunca fum spre sat, iar pamantul adesea nu mai au cu ce-l lucra. Si, daca te opresti sa stai de vorba cu cei mai proaspeti locuitori ai satului, someri sau disponibilizati (caci ei disting intre acestea doua), intai te-ntrebi cum de reusesc sa traiasca. Serviciu n-au, iar unii dintre ei n-au nici pamant. Cei care au, n-au unelte cu care sa-l lucreze, iar ceilalti n-au ce face cu ceea ce stiu a face. Si totusi, dupa un timp afli ca ei se ajuta. Nea Marin stie sa repare masini si il stie tot satul. Si varza sau cartofii trebuie dusi cumva la piata, iar daca ai o masina, cat de harb, mai faci un pic de economie si ai cu ce te descurca pentru la anul. Astfel nea Marin are de lucru, uneori atat de mult incat nu face fata si isi cheama si prietenul sa-l ajute. Ei ii ajuta pe oameni sa le mearga masinile, oamenii le lasa cate ceva, oua, cartofi, varza si astfel reusesc sa se descurce. Nea Marin nu are firma. Iar cei cu masinile nici n-ar avea bani sa-si plateasca reparatiile daca ar apela la una.  Iata ca asa, afland de la tata Maria despre nea Marin, ei se descurca ceva mai bine.

Sa mergem acum intr-un orasel de la poalele Apusenilor, care, daca te-ai lua doar dupa niste poze, pare aflat intr-o frumoasa vale, in mijlocul toamnei. De fapt e vara si copacii sunt galbeni de la fumul fabricii care abia mai functioneaza. Aici, din blocuri in preajma carora cresc porcii, razbat glasuri de copii, jucausi si zburdalnici ca totii copiii. Doar ca, daca vorbesti cu mamele lor, afli ca nu stiu cum vor trai ei mai departe, caci poluarea le-a intrat in sange si nu prea mai vrea sa plece de acolo. Si mamele nu stiu ce sa mai faca. Sau nu stiau pana cand nu au aflat de la doamna Gina, ca macar si-ar putea trimite copiii intr-o tabara, unde medicii au grija de ei, unde stau la aer curat si mananca (macar o data in an), produse naturale.

Sa ne intoarcem in Sud, dar aproape de Targoviste, intr-un sat care e asa de aproape de oras ca mai toti locuitorii faceau naveta. Acum viata e grea, mai ales pentru cei care au multi copii de crescut si n-au serviciu. Noroc cu tanti Ileana care vorbeste cu toata lumea. Ea lucreaza la o gradinita si mai schimba doua vorbe cu mamele ce-si aduc copiii. Si asa afla cam ce se mai intampla in sat, cine e bolnav, cine n-are de lucru, cine are nevoie de ajutor. Asa ca atunci cand tusa Floarea i-a spus ca nu isi mai aduce copilul la gradinita, ca nu are ce ii da de mancare si mai are si alt copil mic acasa, a trimis-o la tanti Ioana, care-si rupsese piciorul si avea nevoie de ajutor in gospodarie. Si asa femeile care cauta de lucru mai trec pe la ea sa afle ce se intampla in sat si pe unde s-ar putea duce si ele. Si tanti Ileana le ajuta cum poate.

A fost o data o comuna din Moldova, pe niste dealuri frumoase, unde te intrebi cum a ajuns picior de om. Caci drumurile sunt proaste, iar iarna inoti in noroi. Sau asa se intampla pana de curand. Caci au venit niste hartii la Primarie si un nene a aflat ca se pot face niste proiecte si ca se pot repara drumurile satului si le-a spus si celorlalti. Si oamenii la inceput nu credeau ca cineva poate sa-i ajute, ca vecinii lor chiar pot sa faca ceva nu doar pentru ei, dar pentru toti. Si cand cei din satul vecin au vazut ce se poate face, au vrut si ei. Iar daca in primul sat a trecut mult timp de la idee la fapta, in celalalt din aceeasi comuna totul a mers mult mai repede, caci acum se stia ca se poate face ceva, dar se aflase si cum.

Si acum sa ne oprim intr-o toamna-iarna, la o coada, la apa, in fata unui bloc. Gasesti aici, in fata hidrantului, copii cu mainile inghetate pe toarta galetii, taraind-o cu greu catre scara de bloc, gasesti femei insarcinate care urca si ele cu cate un bidon, doua. Gasesti barbati si femei obositi dupa venirea la serviciu, dar care isi doresc macar sa se spele un pic pe maini si sa-si faca si sa manance o ciorba. Si pentru aceasta trebuie, intai de toate, sa stea la coada la apa, caci administratoarea a fugit cu banii lor, iar autoritatile nu au cum ii ajuta rapid. Ele stiu doar ca nu au fost platite costurile aferente utilitatilor blocului respectiv. Si o batranica din bloc, care abia se taraste dintr-o camera in alta nu are nici ea apa, dar vecinii, cu care altfel nu vorbeste prea mult, afla despre situatia ei si ii aduc si ei apa.

Au fost o data ca niciodata ca daca n-ar fi nu s-ar povesti, niste oameni necajiti care se ajuta intre ei. Care nu se cunosc prea bine, dar care afla de la tanti Ileana, tata Maria sau nea Vasile pe unde sa isi gaseasca de lucru sau sa isi repare masina, cum sa isi salveze macar partial copiii sau cum ar putea face sa nu mai inoate in noroi in timpul iernii. Astfel ca ei, desi nu traiesc chiar in comunitatea perfecta din vremuri de demult, incep sa se ajute, sa comunice, sa isi stabileasca noi reguli, sa duca o viata comunitara. Chiar daca nu putem intalni comunitatea ideala, putem gasi trasaturi ale vietii comunitare. Printre ele si ajutorul. Astfel acea folosire in comun a resurselor naturale comunitare se transfera la nivelul informatiilor, o forma esentiala a ajutorului fiind tocmai punerea in comun a acestora, in special a informatiilor utile membrilor grupului.