Antiterorismul - o lupta pe tot terenul

In momentul in care, in al doilea razboi mondial, a aparut formula de kamikaze, atunci cand pilotii avioanelor japoneze au inceput sa se transforme in bombe teleghidate, sensul razboiului bazat pe turniruri si pe trimiterea solilor pentru a anunta inceperea ostilitatilor a devenit o pagina de istorie.

Terorismul, intr-un fel, exista undeva in zona unde cauzele mari politice pot fi justificate, dupa care incepe o zona irationala pe care o numim terorism, pentru ca ea presupune utilizarea unor mecanisme sau metode care pun in discutie intr-un mod inacceptabil si fara a face diferenta intre combatanti si necombatanti, intre cei implicati si cei neimplicati, pana la urma viata, sistemul de valori, standarde, sisteme politice si asa mai departe.

A fost foarte greu pentru cei care au incercat, dupa 11 septembrie 2001, sa evalueze terorismul international, pentru ca, in general, in plan extern, statele discutau despre agresiune, despre utilizarea fortei intr-un mod clar, neechivoc, si, chiar daca in anumite situatii puteau fi semne de intrebare privind declansarea unui atac sau paternitatea atacului respectiv, cum s-a intamplat, spre exemplu, in septembrie 1939, conflictul de granita intre Polonia si Germania, cu diversiunile care au avut loc pentru a deruta oarecum si pentru a orienta in alt mod responsabilitatea, totusi aceste elemente de conflict in plan extern porneau de la ideea ca agresorul, adica cel care utilizeaza forta, poate sa fie identificat cu un anumit stat sau poate sa fie legat in mod neechivoc de un anumit stat.

In momentul de fata, lupta impotriva terorismului este o lupta pe tot terenul, ca sa folosesc o formula din handbal sau din fotbal, agresiunea poate sa vina de oriunde si ea se poate produce oriunde. Nu vreau insa sa incep cu concluziile si dati-mi voie sa trec in revista istoria in plan normativ international a preocuparilor legate de lupta impotriva terorismului.
Sunt aproape 150 de ani de cand au fost luate masuri la nivel intern si au inceput sa apara preocupari la nivel international. Primul stat care a introdus masuri de combatere in legislatia interna a fost Belgia, in 1856. A fost introdusa in legislatia penala clauza atentatului, prin care atentatele politice au fost considerate extradabile. Mult mai tarziu - trecem deja in secolul XX -, in 1927, a avut loc la Varsovia prima Conferinta internationala de unificare a dreptului penal, iar la aceasta conferinta, desi nu a fost folosit termenul de terorism, s-a incercat o definire a fenomenului. In rezolutia care a fost adoptata atunci se propunea sanctionarea unor acte cum ar fi pirateria, falsificarea de moneda, comertul cu sclavi, utilizarea internationala a unor mijloace capabile sa creeze un pericol comun, un pericol pentru mai multi.

In 1930, are loc la Bruxelles cea de-a doua Conferinta internationala in domeniul unificarii dreptului penal. Este folosit, iata, pentru prima data termenul de terorism, se propune si o definitie pe care o putem judeca acum in ce masura ramane corecta: folosirea deliberata a unor mijloace capabile sa produca un pericol comun reprezinta acte de terorism ce constau in crime impotriva vietii, libertatii si integritatii fizice a unor persoane; la fel, actiunile indreptate contra proprietatii private sau de stat, in scopul realizarii unor scopuri politice sau sociale. Un an mai tarziu, la Conferinta de la Paris - era deja o perioada extrem de fierbinte, intre cele doua razboaie mondiale, anii 30 au insemnat numeroase eforturi pentru definirea terorismului sau de reglementare a luptei impotriva terorismului - spuneam, deci, la Paris, in 1931, terorismul este definit in felul urmator: "Oricine, in scopul terorizarii populatiei, foloseste impotriva persoanelor sau proprietatilor bombe, mine, incendii sau mijloace explozive, arme de foc sau alte mijloace sau cine intrerupe sau incearca sa intrerupa un serviciu public sau de utilitate publica va fi pedepsit". De fapt, nici aceasta definitie nu a fost adoptata pe plan international. Era vorba doar de incercari la nivel de doctrina, la nivel diplomatic de a propune o anumita evaluare, o anumita conturare a fenomenului, care avea expresii extrem de diverse.

In 1934, la Madrid, in cadrul conferintei care se ocupa tot de unificarea dreptului penal, se propune includerea in notiunea de terorism si a altor acte, cum ar fi provocarea de catastrofe, distrugerea lucrarilor de arta, participarea la masacre sau atrocitati colective comise impotriva unei populatii lipsite de aparare. Sigur, chiar in Conventiile de la Haga din 1899 si 1907, in purtarea razboiului, se facea diferenta intre combatanti si necombatanti si se incerca pedepsirea celor care nu respectau aceste reguli elementare de separare intre beligeranti si populatia civila.

Sa nu uitam ca la 9 octombrie 1934 au fost asasinati regele Alexandru al Iugoslaviei si Louis Barthou, ministrul de externe al Frantei. Unele dintre actiunile in plan international, in cadrul Ligii Natiunilor, pornesc de la acest eveniment, de la acest atentat care a avut o foarte mare rezonanta in plan european. Guvernul francez a adresat Consiliului Ligii Natiunilor, la 9 decembrie 1934, un memoriu in care erau incluse principiile generale susceptibile a servi ca baza pentru conturarea unui acord international in vederea reprimarii unor crime ce au ca scop terorismul politic. La o propunere a Marii Britanii, Consiliul Ligii Natiunilor a adoptat o rezolutie prin care s-a decis constituirea unui comitet insarcinat cu intocmirea unui studiu in vederea elaborarii unui anteproiect de conventie pentru reprimarea actiunilor teroriste sau a crimelor comise cu scopuri teroriste politice. Comitetul a elaborat un proiect de conventie in acest domeniu si un proiect pentru crearea unei Curti Penale Internationale. Comitetul era compus din 11 membri reprezentand diverse tari, inclusiv Romania.

In 1935, a avut loc la Copenhaga cea de-a sasea Conferinta pentru unificarea dreptului penal, iar la aceasta conferinta au fost luate in discutie cele doua proiecte de conventii pe care le-am mentionat si, cu acea ocazie, a fost adoptata o rezolutie in care se declara ca vor trebui calificate drept infractiuni speciale si reprimate acele acte care creeaza o situatie de teroare, pot incita la schimbari, la ridicarea de obstacole in functionarea unui organ public sau sa tulbure relatiile internationale, reprezentand o amenintare la adresa pacii.
Sunt foarte interesante aceste elemente care, in decurs de numai cativa ani, se adauga in identificarea si in configurarea acestei infractiuni internationale. Sigur, unele sunt doar elemente de doctrina, sunt doar evaluari pe care unii sau altii incearca sa le introduca in aceasta analiza, dar apar si elemente normative, apar aspecte care incep sa stranga cumva, in jurul unui nucleu axiologic puternic, reguli care sa protejeze fiinta umana si din acest punct de vedere.

In aprilie 1937, in cadrul Comitetului Ligii Natiunilor care se ocupa de aceste aspecte a fost finalizat proiectul transmis apoi Conferintei care s-a desfasurat mai tarziu la Geneva si care a fost convocata de Consiliul Ligii. Intr-adevar, intre 1 si 16 noiembrie 1937, a avut loc la Geneva Conferinta interguvernamentala pentru prevenirea si reprimarea terorismului, care a adoptat doua conventii: Conventia pentru prevenirea si reprimarea terorismului si Conventia pentru crearea unei Curti Penale Internationale. Aceste conventii utilizeaza o abordare similara cu cea care s-a desprins din lucrarile Conferintei de la Copenhaga din 1935.

Iata, asadar, preistoria acestor preocupari, a acestor reglementari. In mod paradoxal, aceste eforturi au fost incununate de succes in preziua inceperii celui de-al doilea razboi mondial. In 1937, deja suntem in plina criza politica in Europa si, in mod evident, aceasta conventie, inclusiv cea referitoare la Curtea Penala Internationala nu mai aveau cum sa fie operationale. Ele, practic, intrau intr-un proces de moarte clinica, pentru ca, in nici un caz, in timpul razboiului aceste documente nu puteau sa fie puse in aplicare.

Conventia este, in orice caz, un prim instrument juridic international in materie si de aceea am vrut sa-l marchez si sa vi-l prezint ca atare. Conventia identifica drept elemente componente ale terorismului actele internationale realizate cu scopul de a provoca teroare, a cauza moarte, a rani grav sau a determina pierderea libertatii de catre sefi de stat, familiile lor sau functionarii publici, de a provoca pagube sau distrugerea proprietatii publice, actele menite sa puna in pericol viata unor persoane. Conventia a fost semnata de reprezentantii a 24 de tari, printre care si Romania, dar a fost ratificata numai de India, aceasta aflandu-se mai departe de focarul de razboi din Europa. Probabil ca aceasta este explicatia pentru care India a ratificat Conventia, dar sigur ca acest lucru nu a folosit prea mult in perioada urmatoare nici in zona unor confruntari foarte dure si cu manifestari teroriste puternice, in zona Indiei si Pakistanului.

Dupa razboi, Declaratia Universala a Drepturilor Omului denunta violenta terorista a guvernelor sau a persoanelor particulare. Interesant este ca apare deja o anumita deosebire, o anumita evolutie: si guvernele sunt considerate ca fiind capabile sa realizeze actiuni teroriste. Experienta razboiului, fara indoiala, a indrumat lucrurile in aceasta directie. Se proclama ideea ca orice persoana are dreptul la viata, libertate, securitate, ca nimeni nu poate fi supus torturii, unui tratament sau unor pedepse fondate pe cruzime, inumane sau degradante, reluandu-se de fapt prevederile din conventiile de la Haga adoptate in 1899 si 1907. Protectia acestor drepturi a fost reafirmata si prin cele doua Pacte asupra drepturilor omului din 1966. ()

Se poate observa ca, in general, reglementarile internationale apar de indata ce se iveste o problema internationala si aceasta situatie reclama o anumita solutie la nivelul statelor. Finalul anilor 60 a insemnat, in deceniul decolonizarii in cadrul Natiunilor Unite, si o foarte mare anvergura a activitatilor desfasurate de miscarile de eliberare nationala. In acea perioada, au fost destul de multe atentate asupra sigurantei aeronavelor, incercari de deturnare si, imediat, a aparut aceasta presiune pentru reglementari internationale, pentru reguli de securitate mai stricte. ()

Si acum, dati-mi voie sa spun cateva cuvinte despre incercarile de definire a terorismului international. Spuneam ca aceasta operatiune, la nivel intelectual, a creat numeroase probleme, pentru ca, o data cu timpul, s-au adaugat noi dimensiuni in ceea ce priveste actiunile de terorism si a trebuit ca ele sa fie privite ca si noi elemente componente in definitia ce s-a incercat de-a lungul anilor a fi data terorismului. Inclusiv in cadrul Natiunilor Unite, asa cum aratam, se discuta de mai bine de 30 de ani atat problematica pedepsirii actelor teroriste, cat si o eventuala definitie care sa fie universal acceptata.

Repet, o problema care a condus in permanenta, la nivel politic, la o anumita separare intre tarile dezvoltate si tarile mai putin dezvoltate a fost limita pana la care pot sa mearga miscarile de eliberare nationala pentru a-si duce lupta lor in favoarea realizarii dreptului la autodeterminare. Este vorba de discutii ample care au avut loc in legatura cu Organizatia de Eliberare a Palestinei, cu limitele intre care un popor, reprezentat printr-o anumita miscare si care nu are un stat constituit, poate sa duca aceasta lupta pentru a-si realiza dreptul la autodeterminare in forma crearii unui stat national.

Este o problema extrem de complexa, care s-a pus inca de la inceput. Aceasta chestiune a fost discutata amplu atunci cand a fost elaborata Carta Natiunilor Unite si, dupa aceea, a fost discutata de nenumarate ori in doctrina, in problema fundamentului dreptului international, fiind cumva examinata intr-un raport de prioritate intre dreptul la autodeterminare, care are ca subiect popoarele, si suveranitate, care are ca subiect principal statele. Nu intru in aceasta discutie care este, probabil, problema cea mai delicata si cea mai complexa in cadrul abordarilor generale din dreptul international, in filozofia dreptului international, dar mentionez aceasta chestiune care a blocat cumva discutiile, pentru ca, in cadrul Cartei si in filozofia Natiunilor Unite, se accepta ideea ca unul dintre cazurile de utilizare licita a fortei il reprezinta lupta popoarelor pentru autodeterminare.
Cu alte cuvinte, in realizarea acestui obiectiv politic major, miscarile de eliberare nationala sau miscarile care reprezinta popoare care se lupta pentru realizarea dreptului lor la autodeterminare pot folosi in mod licit forta. Este una dintre exceptiile prevazute in textul Cartei.

Pana unde poate sa mearga insa utilizarea fortei in cadrul acestei filozofii, care a dominat, de altfel, deceniul anilor 60, cand s-a produs, in mare masura, decolonizarea Africii? In momentul de fata, dupa ce dreptul la autodeterminare si decolonizarea au dus, practic, la formarea a aproape 200 de tari membre ale ONU, au ramas doar cateva chestiuni reziduale care nu mai sunt tratate decat ca exceptii si nu in cadrul unor reguli care sa justifice constructii teoretice sau normative distincte. In plan international, se discuta, in momentul de fata, sub anumite unghiuri, despre poporul palestinian si poporul kurd. Nu vreau sa exprim un punct de vedere politic, chestiunea aceasta este foarte delicata. De aceea, nu am sa intru intr-o analiza in legatura cu aceste chestiuni. Stiti foarte bine sensibilitatile care exista. Vreau numai sa subliniez faptul ca, in doctrina, exista discutii in legatura cu aceste situatii.

Revin la ideea de baza, aceea a departajarii intre utilizarea licita a fortei, din punctul de vedere al dreptului international, si utilizarea ilicita a acesteia sau a altor metode pentru a provoca o stare de panica, a genera un anumit efect care sa fie de natura politica sau pentru a duce la obtinerea unor resurse financiare care sa fie utilizate ulterior fie pentru mentinerea unor grupuri, fie pentru o actiune viitoare de acest fel. La nivelul ONU, in declaratia facuta cu prilejul adoptarii Rezolutiei din 1994, Rezolutia 49/60, se statueaza faptul ca actele de natura penala infaptuite in scopuri politice, cu intentia de a provoca populatiei sau unui grup de persoane o stare de teroare, nu pot fi justificate in nici o circumstanta, indiferent de motivatiile politice, filozofice, ideologice, rasiale, etnice, religioase sau de orice alta natura, care ar putea fi invocate pentru a le justifica. Iar in doctrina, ca sa dau un singur exemplu, se spune: "Orice act ilicit de extrema violenta, comis de unul sau mai multi indivizi sau de grupuri organizate, actionand in nume propriu sau cu aprobarea, incurajarea, acceptul tacit sau sustinerea unui stat, savarsite impotriva unor persoane sau bunuri, in urmarirea unui obiectiv ideologic, politic, social sau religios, susceptibil sa puna in pericol numeroase vieti omenesti sau bunuri importante si sa aduca grave prejudicii pacii si securitatii internationale".

Am sa reiau acum elementele constitutive ale actelor teroriste, asa cum apar ele din aceste analize: existenta unui grup, de regula strict organizat, axat pe un ideal programatic social, national, religios sau pe identificarea unui anumit inamic. Actiunea este ilicita din punct de vedere al normelor juridice recunoscute de comunitatea internationala; actiunea este comisa cu extrema violenta sau intr-un mod de natura sa produca mari daune umane sau materiale; grupul actioneaza fie pe cont propriu, fie cu sprijinul tacit sau activ al unui stat tert; actiunea terorista urmareste crearea unei atmosfere de frica sau panica colectiva, de natura sa intimideze autoritatile unui stat sau un alt grup de putere si, indirect, sa duca la eliminarea fizica a victimelor sau la distrugerea anumitor bunuri. Atingerea scopurilor presupune mediatizarea cat mai puternica a actului terorist. Grupul de autori incearca, de regula, sa-si ascunda identitatea. Tintele sunt alese pe considerentul producerii unui impact psihologic cat mai mare si nu pe criteriul valorii strategice, militare sau economice. Terorismul reprezinta o amenintare grava - se accepta acest lucru - la adresa pacii si securitatii internationale si, ca atare, reprezinta si trebuie sa reprezinte o preocupare pentru actiuni comune din partea statelor.

Foarte multi considera ca in cazul terorismului international se declanseaza procesul de autoaparare colectiva. Este un mecanism care determina pe plan international solidaritate si actiune comuna.

Actiunile teroriste pot fi reduse la trei tipuri fundamentale: actiuni contra bunurilor - distrugerea cu explozivi a cladirilor, a bunurilor, masinilor; actiuni contra persoanelor, a libertatii lor - rapiri, sechestrari, luari de ostatici, individuale sau colective - sau a integritatii lor fizice, asasinate sub diferite forme; actiuni combinate contra bunurilor si persoanelor - deturnari de avioane, masini-capcana si altele.

Dintr-un alt punct de vedere, s-ar putea face o clasificare de urmatorul tip: terorismul de drept comun, terorismul social, terorismul politic, terorismul national sau international. Vedeti, acesta este un alt aspect, extrem de interesant. Terorismul, cel putin asa cum era el discutat in Belgia in 1856, viza terorismul intern. Noi discutam acum in mult mai mare masura despre terorismul international, iar in anumite situatii chiar grupuri care vizeaza scopuri in interiorul tarii respective includ elemente de extraneitate, legate de un alt stat, de cetateni ai altor state, tocmai pentru a mari presiunea si a obtine beneficii mediatice cat mai mari: terorismul international, cel religios, electronic, biologic sau chimic.

Am sa inchei cu cateva fraze in legatura cu contributia romaneasca la lupta impotriva terorismului international, situatia de astazi si atitudinea Romaniei in acest plan. As vrea sa-l citez, in mod deosebit, pe Vespasian Pelea, care a avut o contributie deosebit de importanta la elaborarea primului proiect de Conventie impotriva terorismului. Proiectul Pelea figureaza, de altfel, printre documentele din care s-au inspirat autorii Conventiei pentru prevenirea si reprimarea terorismului, din 1937. O alta contributie a lui a fost cea referitoare la configurarea Curtii Penale Internationale.

Acum, in ceea ce priveste situatia de dupa 11 septembrie 2001, as vrea sa subliniez faptul ca, practic, din acel moment problemele terorismului au angajat toate statele lumii. Daca pana atunci se considera ca aceste actiuni se pot intampla doar unora dintre state, dupa unele evenimente mai recente, inclusiv atentatele din Indonezia, este foarte clar ca terorismul international poate sa se manifeste oriunde in lume. Din acest motiv, principala datorie a comunitatii mondiale este de a genera o solidaritate internationala care sa permita o lupta eficienta in toate zonele lumii. In mare masura, terorismul este sprijinit si poate fi realizat in special prin sume importante, prin spalarea de bani, actiuni sau infractiuni conexe, as spune, fapte conexe care pot sa ajute la punerea in aplicare a unei anumite actiuni concrete de terorism.

De aceea, Consiliul de Securitate a creat Comitetul Antiterorism, promovand ideea de a fi monitorizata punerea in aplicare a Rezolutiei 1373. Statele membre ale ONU raporteaza acestui comitet masurile antiteroriste luate in domeniile legislativ, financiar, vamal, in emigratie, extradare si trafic cu armament. Toate aceste elemente reprezinta un efort de monitorizare a aspectelor care pot sa favorizeze anumite actiuni de terorism. Un rol important in lupta aceasta antiterorista il joaca INTERPOL.

In ceea ce priveste Romania, sigur, in conditiile in care dorim sa obtinem nu numai drepturile si beneficiile participarii la cooperarea internationala, trebuie sa ne asumam si responsabilitatile care deriva din calitatea noastra de membru al comunitatii internationale. De aceea, este important sa cunoastem aceste obligatii pe care le avem in plan international, sa asiguram o cooperare politica eficienta, iar la nivel tehnic sa facem ceea ce depinde de noi pentru a evita sau a elimina riscurile de aceasta natura. Este sensul unei discutii pe care am avut-o in cadrul Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, unde au fost revazute planurile de colaborare si de actiune in cadrul institutiilor romanesti cu atributii in domeniile sigurantei nationale, ordinii, pazei si sigurantei cetatenilor.

Extrase din conferinta tinuta de premierul Adrian Nastase la inaugurarea aulei Universitatii Crestine "Dimitrie Cantemir", 2002