Minoritati entice din Romania - Politica statului roman fata de acestea

Romania este un stat unitar, care inglobeaza o populatie majoritar de etnie ramana, in proportie de peste 90 %. Restul populatiei este de alte etnii, raspandite pe intrega suprfata a Romaniei.

Conform datelor oficiale centralizate in urma ultimului recensamant din 2002, acestea sunt :

Aceasta lista include toate grupurile etnice care au in componenta lor mai mult de 1.000 de persoane.

In cele ce urmeaza voi incerca sa fac o succinta prezentare a minoritatilor mai numeroase.

Ungurii ( sau maghiarii )

Ungurii ( maghiarii ) reprezinta populatia de baza a Ungariei. Limba maghiara pe care acestia o vorbesc face parte din familia de limbi fino-ugrice din familia limbilor uralice, dar in momentul de fata, aceasta are cuvinte si neologisme imprumutate din limbile poparelor invecinate Ungariei. Ungurii s - au autodenumit totdeauna maghiari ( 'magyar' ), insa populatiile vecine I - au denumit unguri. In momentul de fata dintr - o populatie de cca. 14,5 milioane de vorbitori de limba maghiara, in jur de 10 milioane traiesc in Unagaria, restul in alte tari, printer care si Romania. Nici una dintre minoritatile nationale din Romania nu a avut o relatie mai tensionata cu majoritatea romaneasca. Cu toate acestea, maghiarii si romanii traiesc impreuna de secole. Pentru maghiarii din Transilvania important a fost si a ramas recunoasterea trecutului, a valorilor si traditiilor lor specifice, intr-un context in care alteritatea si diversitatea lor culturalo - lingvistico - spirituala sa nu fie negate.

Prezenta ungurilor pe actualul teritoriu al Romaniei este semnalata inca din secolele VIII-IX d.Hr.

Dupa ce regele Stefan cel Sfint i-a crestinat pe unguri, s - au pus bazele Regatului Ungar, Ardealul a fost inclus ca parte integranta a acestuia. Primul document in care apare denumirea de Ultra siluam ('dincolo de padure') este datat 1075. In acelasi secol apare si numele de Partes Transsilvaniae ('partile de dincolo de padure') si de atunci inainte Ardealul este denumit cu termenul de Transilvania in toate actele regatului ungar, scrise la acea vreme in limba latina. Numele popular a fost o traducere exacta a numelui latinesc - Erdyelve - in maghiara, respectiv Ardeal in limba romana.

In prima etapa, ungurii au fost pozitionati de autoritati, in zonele strategice de la marginea regatului, pentru a apara caile de acces dinspre est : trecaturile Carpatilor de la Bicaz, Ghimes, Oituz. De atunci, si pana in zilele noastre, ei sunt denumiti secui, si nu se considera asimilati etnicilor maghiari, cu toate ca apartin aceleiasi entitati etnice atat lingvistic cat si cultural si religios. Pana in momentul de fata ei au ramas in aceste zone ( judetele Covasna si Harghita ), dar si in cele invecinate, precum si in judetele de granita cu Ungaria. Bucurestiul este a doua capitala dupa Budapesta, privind numarul de etnici maghiari.

La 1918, minoritatile nationale au fost prezente la adunarile de la Alba Iulia unde s - a hotarit unirea Transilvaniei cu Romania. Daca sasii, svabii precum si reprezentantii minoritatilor evreilor si tiganilor si - au exprimat adeziunea la actul unirii Transivaniei cu Romania, liderii minoritatii maghiare au adoptat o atitudine de asteptare, sperand ca la Conferinta de Pace de la Paris nu se va recunoaste unirea Transilvaniei cu Romania.

La Conferinta de Pace de la Paris din ianuarie 1919, statul unitar roman a fost recunoscut, iar locuitorii din Bucovina, Basarabia si din Transilvania au primit cetatenie romana. Astfel, prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 se recunostea si unirea Transilvaniei cu Romania. Conform statisticilor din 1919, Romania reintregita numara aproximativ 28% de cetateni romani care apartineau minoritatilor nationale. Dintre acestea, ponderea cea mai mare o aveau maghiarii cu 7,9%. Aceeasi situatie se prezenta si pe teritoriul Transilvaniei unde cele 52,12 de procente formate din romani erau urmate de cele 26,46 de procente detinute de populatia de etnie maghiara. In 20 din cele 23 de judete ale Transilvaniei populatia maghiara detinea majoritatea.

Dupa semnarea Tratatului de la Trianon, reprezentantii minoritatii maghiare au abandonat pozitia initiala de asteptare si au inceput sa se organizeze pentru a-si apara propriile interese.

In a doua jumatate a anilor 1960, presiunea regimului comunist asupra minoritatilor etnice se intensifica prin promovarea national - comunismului. Sub regimul comunist, toata populatia Romaniei a avut de suferit politic sau material . Viata minoritatilor etnice - indeosebi a celei maghiare - va fi ingreunata de o serie de masuri premeditate ale autoritatilor: transferul de populatie romaneasca in zone locuite majoritar de maghiari, utilizarea intr - o masura tot mai mica de - a lungul anilor a invatamantului in limba materna, discriminarea neoficiala in ce priveste accederea in institutiile de invatamant sau in functii publice ( inclusiv in zonele locuite preponderent de minoritati ), deposedarea de bunurile comunitare, cenzura publicatiilor etc. Nu in ultimul rand, trebuie consemnate eforturile autoritatilor comuniste de a rupe legaturile firesti dintre comunitatile maghiare si bisericile traditionale, acestea din urma - in ciuda diviziunilor confesionale - contribuind masiv de - a lungul timpului la mentinerea constiintei maghiaritatii.

In aceste conditii, opozitia tacuta si neorganizata fata de regimul comunist a fost cu un caracter special in randul minoritatii maghiare, ea asociindu - se adeseori nu doar cu adversitatile ideologice, ci in plus capatand incarcatura nationala si chiar de apartenenta statala.

Trebuie mentionat ca insasi scanteia care a produs incidentele din Timisoara in decembrie 1989, incidente care vor duce la caderea regimului Ceausescu, au aparut in jurul comunitatii maghiare, dar foarte important este faptul ca aceste incidente au avut un ecou si o sustinere promta si masiva din partea majoritaitii romanesti.

In prezent, minoritatea maghiara este organizata politic partial in jurul UDMR, fiind practic singura minoritate cu un partid reprentat in Parlamentul Romaniei.

Rromi

Rromii ( tiganii ), reprezinta a doua minoritate etnica din Romania, ca numar.

Raspandirea acestora este aproape uniforma pe intregul teritoriu al Romaniei, exceptandu - i pe cei nomazi.

Romii sunt originari din nord - vestul Indiei si nord - estul Pakistanului.

Tiganii au migrat in Iran si in Asia mediteraneana, incepand din secolul V, apoi in Imperiul Bizantin in secolul IX, de unde au patruns in sud - estul si centrul Europei (secolele X - XIV ), ca si in nordul Africii. În secolul XV au patruns in Europa apuseana ( in special in peninsula iberica, iar din secolul XIX in cele 2 Americi. În tarile romane sunt semnalati in secolul XIV, fie ca mestesugari liberi organizati in satre, fie ca robi. În Evul Mediu, majoritatea tiganilor din tarile romane erau robi boieresti, domnesti sau manastiresti, ocupatiile lor principale fiind acelea de caldarari, fierari, aurari, spoitori, cantareti, etc.

Exista mai multe teorii privind momentul sosirii rromilor pe actualul teritoriu al Romaniei. Prezenta lor aici este atestata documentar pentru prima data la 1385, dar este foarte probabil ca membri ai acestei etnii sa fi ajuns in tarile romane mult mai devreme.

Rromii vor ramane pentru mai multe secole in stare de sclavie, fie ca robi ai domnitorilor tarilor romane ( tiganii domniei ), fie ai clerului sau ai boierilor. În cele doua principate dunarene si mai ales in Transilvania se vor lua de - a lungul anilor mai multe masuri de secularizare si civilizare a rromilor, dar acest lucru nu a putut fi realizat niciodata pe deplin.

Studiile romanesti despre rromi lipsesc cu desavirsire pina la 1837, cind Universitatea din Berlin ii solicita lui Mihail Kogalniceanu o lucrare in domeniu. Uneori, lapidar, sursele confirma absenta preocuparii elitei romanesti fata de destinul robilor. 'De unde si cind a venit acest neam in Moldova ? Nu stiu nici ei insisi si nici nu se gaseste nimic despre dinsii in cronicile noastre. Tiganii sint imprastiati ici si colo in toata Moldova si nu afli boier care sa nu aiba in stapinirea sa citeva salase de - ale lor', spune Dimitrie Cantemir in ' Descrierea Moldovei '.

Vinzarea de robi ajunsese sa se faca pe o scara atit de intinsa incit, in prima jumatate a secolului al XIX - lea, robii erau ingrasati, deoarece, fiind vinduti cu cintarul, valoarea lor depindea de greutatea pe care o aveau. Ocaua de carne de rob se vindea cu doi galbeni, roaba ( femeia ) era platita mai putin cu o treime decit barbatul, iar copiii nevirstnici pe cate jumatate de pret. Chiar si sugarii se vindeau cu cintarul.

Abia in primele decenii ale secolului al XIX - lea, sub influenta ideilor iluministe europene, rromii sunt eliberati din robie. În 1837, divanul Tarii Romanesti decide dezrobirea tiganilor care apartineau statului, colonizandu-i in satele boieresti. Rromii primesc pamanturi arabile si sunt tratati de acum inainte ca tarani liberi. In Moldova, in 1844, Adunarea Obsteasca adopta un proiect de abolire a robiei pentru tiganii clerului si pentru cei care practica meserii in orase.

Eliberarea tuturor tiganilor, inclusiv a celor aflati in proprietatea boierilor, este decisa in Moldova in 1855, iar in Tara Romaneasca un an mai tarziu.

În secolul XIX, sub influenta ideilor liberale ale revolutiei de la 1848, toti oamenii au fost declarati liberi si egali, robia tiganilor fiind definitiv abolita in 1856.

În noiembrie 1940, Ministerul de Interne, la recomandarea Ministerului Sanatatii, interzice deplasarea rromilor ' nomazi ', pe motiv ca transmit tifosul. Anul urmator, un recensamant secret recenza 208.700 de rromi, despre care se spunea ca ar contamina ' rasa romaneasca '. Un decret regal din 1942 trasa liniile spolierii si desemna criteriile de deportare pentru rromi. S - a inceput prin confiscarea bunurilor. Apoi s - au rationalizat alimentele iar rromii ' amorali ' au fost expediati la munci publice in Transnistria. Rromii ' nomazi ' au fost primii atinsi de persecutii. Presedintele Consiliului de Ministri a ordonat deportarea lor in Transnistria, pe satre. O alta categorie, ' semi - nomazii ', au fost si ei selectati pentru deportare. Au urmat rromii ' sedentari '.

Dupa cel de - al doilea razboi mondial, multi etnici rromi sunt folositi de catre regimul comunist pentru consolidarea puterii populare, dar odata cu schimbarea politicii de stat, de la inceputul anilor 1960, si continuata apoi de Nicolae Ceausescu, tot mai multi vor deveni victime ale politicii oficiale de omogenizare etnica. Sub pretextul sprijinirii modelului unic al omului nou, socialist, se incearca aplicarea conceptului de " uniformizare sociala " care justifica astfel politica de asimilare fortata dusa de regimul comunist, indeosebi fata de rrormi.

La sfarsitul anului 1989, majoritatea continua sa creada ca rromii au beneficiat de aceleasi drepturi ca si restul populatiei, dar ca nu au vrut sa le foloseasca si de aceea " refuza " sa munceasca, sa respecte curatenia, sa mearga la scoala etc.

În contextul mai general al aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, in aprilie 2001, guvernul adopta o Strategie de imbunatatire a situatiei romilor , ce stabileste un set de obiective si o serie de masuri al caror scop final este cresterea nivelului de trai, educarea sporita si diminuarea stereotipurilor despre minoritatea rroma.

Acest lucru este insotit de promovarea unor politici de promovare a unor etnici rromi in functii ale administratiei locale, crearea de locuri speciale la admiterea la liceu sau la facultate, organizarea de cursuri de pregatire pentru predarea limbii si culturii rromani etc.

Nu in cele din urma, o alta chestiune delicate este legata de numarul exact al etnicilor rromi din Romania. Daca recensamantul din 1992 identifica peste 409 mii de personae de etnie rroma, numarul declarat al acestora a crescut oficial la 535.250 in 2002. Totusi, reprezentanti ai rromilor considera ca numarul real al acestora depaseste 1,5 - 2 milioane de persoane.

Aflati mai mereu la marginea istoriei si a societatilor in care au trait, romii au beneficiat in ultimul deceniu de o atentie si grija sporite, mai ales din obligatia Romaniei de a - si consolida capacitatea institutional - administrativa privind protectia minoritatilor.

Ucrainieni

Ucrainenii sunt al treilea grup etnic minoritar din Romania ca marime, numarand 61.350 de personae conform recensamantului din 2002, adica 0,3% din totalul populatiei. Ucrainenii traiesc mai ales in nordul tarii, in zonele din apropierea granitei cu Ucraina. Mai mult de jumatate din ucrainienii din Romania se afla in judetul Maramures. Un numar semnificativ de ucrainieni se gasesc si in judetul Suceava ( 8.506 persoane ) si judetul Timis ( 7.261 persoane ). În judetul Tulcea au fost numarati 1.279 ucraineni. Legaturile dintre romani si ucraineni sunt foarte vechi, si merita amintit in acest context doar faptul ca cea mai veche balada ucraineana cunoscuta este despre Stefan cel Mare. Chiar daca relatiile dintre Romania si Ucraina nu au fost dintre cele mai bune, ( principalul motiv de disputa fiind apartenenta nordului Bucovinei si a judetelor din sudul actualei Republici Moldova ), problemele politice au fost in mare rezolvate prin semnarea unui Tratat de baza bilateral.

Ucrainenii din Dobrogea

Asezarea ucrainenilor in Dobrogea ( Delta Dunarii si in zonele limitrofe ) este legata de unele din cele mai tragice momente din istoria Ucrainei: distrugerea si lichidarea, in anul 1775, de catre tarina Rusiei, Ecaterina a II - a, a Sicei Zaporojene, leaganul secular al nazuintelor de independenta si libertate a poporului ucrainean. Pentru a se salva de represalii, circa 8000 de cazaci zaporojeni se stabilesc, cu incuvintarea Înaltei Porti, in zona Deltei Dunarii. Aici, la Dunavatul de Sus, ei organizeaza in anul 1813, tabara militara ' Zadunaiska Sici ', care a functionat 15 ani, cand a fost desfiintata de catre turci. Spre acest taram al salvarii, populat la inceput de cazaci, se indreapta pana in a doua jumatate a secolului al XIX - lea, grupuri de tarani din regiunile de sud ale Ucrainei, pentru a scapa de iobagie si de recrutarea in armata tarista. Ei intemeiaza localitati, construiesc biserici si se ocupa indeosebi cu agricultura, pescuitul, vanatoarea si cresterea animalelor. Pentru a - i deosebi de vecinii lor rusii lipoveni, localnicii ii numesc haholi.

În ultimii 15 - 20 de ani a avut loc o deplasare in masa a ucrainenilor maramureseni spre Banat care au venit din localitati al caror relief cuprindea numai paduri si fanete pentru a se stabili in aceasta zona unde puteau lucra in agricultura.

O comunitate distincta de ucraineni se afla in preajma Bucurestiului, in comuna Voluntari, ei fiind in mare parte refugiati din URSS, dupa terminarea celui de - al II - lea razboi mondial. Ca minoritate etnica recunoscuta oficial, ucrainenii au un scaun asigurat in Camera Deputatilor.

Germanii

Aceasta comunitate nu e caracterizata de o omogenitate. Ei provin din zone diferite, au fost colonizati in perioade diferite, in scopuri diferite si de aceea nu pot fi tratati ca o entitate unitara.

Sasii transilvaneni (germana Siebenbürger Sachsen) sunt o populatie de origine etnica germana, stabilita in sudul si in nord-estul Transilvaniei incepand cu mijlocul secolului al XII-lea.

Colonizarea sasilor in Transilvania a fost initiata de regele Géza al II-lea (1141-1162) al Ungariei, fiind justificata, in esenta, prin ratiuni de ordin economic si militar. Timp de cateva decenii, sarcina principala a colonistilor germani a fost apararea granitei Regatului Ungar din sudul Transilvaniei. Procesul colonizarii germane in Transilvania a continuat pana spre sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul veacului urmator.

Primii colonisti - germani (franci), valoni si flamanzi - au provenit din teritoriile situate in bazinele raurilor Rin si Mozela. Pe langa coroana maghiara, un rol important in procesul colonizarii germane in sudul Transilvaniei l-au jucat Ordinul cavalerilor teutoni, manastirea cisterciana Igris, din Banat precum si abatia cisterciana Carta din Tara Fagarasului. Teritoriul din sudul Transilvaniei colonizat cu germani are o suprafata de aproximativ 30.000 km².

Drepturile si obligatiile colonistilor germani au fost incluse in asa-numitul Andreanum (in germana, Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen), act emis in anul 1224 de regele Andrei al II-lea al Ungariei. Prin acest important document erau confirmate populatiei germane, asezata pe teritoriul cuprins intre Drauseni si Orastie, autonomia teritorial-administrativa, jurisdictionala si bisericeasca, fiind stipulate concomitent si obligatiile sale fata de regii Ungariei.

Împreuna cu nobilimea maghiara din Transilvania si secuii, sasii au fost membri ai Unio Trium Nationum, agreat in 1438. Acest pact rezerva drepturile politice acestor trei grupuri si excludea majoritatea romana de la viata politica.

Incepand cu secolul al XIV-lea, autonomia domeniului auto-administrat de sasi s-a extins neintrerupt pia ce, in 1486, Matei Corvin a poruncit unirea tuturor sasilor aflati pe 'pamintul craiesc' in 'Universitatea saseasca' (Universitas Saxonum), potrivit dreptului sibian. Acesta este un eveniment important in dezvoltarea sasilor in procesul lor de devenire ca natiune politica.

Împaratul Iosef al II-lea al Sfantului Imperiu Roman a incercat sa anuleze Unio Trium Nationum la sfirsitul secolului XVIII. Actiunile sale vizau inegalitatea politica din Transilvania, in special puterea politica a sasilor. Desi actiunile sale nu au avut efectul dorit, multi sasi au inceput sa se considere o mica minoritate, spre deosebire de nationalistii unguri si romani. Desi au ramas un grup bogat si influent, nu au mai fost o clasa privilegiata.

Pe durata Revolutiei de la 1848 sasii au sprijinit incercarile romanilor de a obtine drepturi politice. Ungurii, insa, doreau unirea completa a Transilvaniei cu Ungaria. Stephan Ludwig Roth, pastor care sprijinea idealurile romane de obtinere a unor drepturi politice, a fost executat de unguri in timpul revolutiei.

La finalul primului razboi mondial, majoritatea sasilor au sprijinit unirea Transilvaniei cu Regatul Romaniei, Insa in scurt timp, increderea lor in rezolutia Adunarii nationale romanesti de la Alba Iulia s-a dovedit a fi o iluzie politica. Partidele si personalitatile romanesti conducatoare nu au tinut seama de drepturile de grup acordate sasilor si secuilor, pe care Romania le asumase prin tratatul de la Versailles. Sasii au putut totusi sa-si pastreze o relativa autonomie in domeniile economiei, vietii asociative, scolii si culturii.

Dupa 23 August 1944, cand trupele sovietice au ocupat Romania, multi din sasii din Transilvania de Nord, in special cei din Tara Nasaudului, ca si svabii din Banat, au fost evacuati de Germania, astfel ca circa 100.000 dintre ei au fugit din calea Armatei Rosii. Pentru cei ramasi in Romania au urmat deportari in Uniunea Sovietica si in Baragan. Urmare a deportarilor la munca silnica in Uniunea Sovietica, a exproprierilor ca si nivelarii oricarui specific national pe care au incercat sa o faca comunistii, sasii din Romania au inceput sa puna sub semnul intrebarii, dupa opt sute de ani, vointa lor de a-si continua existenta in Transilvania.

Sasii ramasi nu au fost expulzati de guvernarea comunista. Statul roman s-a remarcat insa prin asa-numita 'vindere' a minoritatilor, care i-a afectat pe etnicii germani din Romania, ca si pe evrei. Practic, guvernul federal german platea o anumita suma de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autoritatilor de la Bucuresti de a emigra.Cei mai multi dintre ei au emigrat in Germania, atat inainte de caderea comunismului, cat si in primii ani de dupa 1989. Ca urmare a emigrarilor masive, numarul sasilor din Romania a scazut foarte mult.

Svabii banateni

Un grup germanic cu specific propriu lingvistic si cultural, svabii banateni au venit mult mai tirziu in tinuturile vestice ale actualei Romanii. Stabilirea svabilor in Transilvania nu a fost rezultatul unei miscari populare spontane, ci rezultatul unei decizii a statului austriac. Razboiul purtat cu succes de Austria impotriva Turciei (1716-1718), victoria printului Eugen la Petrovara ca si cucerirea Timisoarei la 13 octombrie 1716 i-au obligat pe turci sa paraseasca Banatul. Alipirea Banatului la Austria s-a realizat in urma tratativelor de pace de la Karlowitz. Sub numele de 'Banatul timisorean', a aparut un nou teritoriu administrativ austriac condus direct de autoritatile centrale vieneze. Ca domeniu al Coroanei, era subordonat unui guvernator, devenind un spatiu de colonizare, pentru ca astfel statul austriac sa obtina venituri mai mari din impozite.

Majoritatea celor nou stabiliti in Banat veneau din vestul si sud-vestul Imperiului german.

Colonizarea era o actiune condusa de stat, dar nu s-a desfasurat fara greutati deoarece noii colonisti erau la origine tarani, iar Viena era mai interesata in minerit, deoarece vroia sa atace suprematia industriala a Angliei, Frantei si Olandei. De asemenea, multi principi germani s-au opus emigrarii unei forte de munca bine pregatita.

Numele de svabi provine de la regiunea germana Suabia, de unde erau originari o parte (nu majoritara insa) a colonistilor Banatului. Erau cu totii in majoritate catolici, criteriu principal al acceptarii lor de catre Casa imperiala habsburgica.

Svabii satmareni (germana Sathmarer Schwaben) sunt un grup etnic german care locuieste in judetul Satu Mare, Maramures. Acestia fac parte din grupul mai mare al svabilor dunareni si sunt in principal agricultori germani veniti aici in secolul XVIII din zona Schwabish, Germania.

Primii svabii satmareni au ajuns in Maramures in 1712 in urma unei solicitari a contelui Alexander Karolyi care dorea repopularea zonei, devastata de razboaie.În comparatie cu alte grupuri de germani colonizati in sud-estul Europei, svabii satmareni nu au primit pamant, deoarece s-au stabilit pe domenii nobiliare. Astfel, ei au fost inca de la inceput constransi la iobagie.

Al doilea val de germani veniti in Maramures a fost cel al tipterilor, tot in secolul XVIII. Acestia erau atat agricultori cat si mestesugari si mineri. Venirea lor a adus o contributie important la dezvoltarea economica a regiunii. Pana la sfarsitul secolului, aici au mai venit si alte grupuri de colonisti germani, originari din Europa centrala si de vest.

Dupa 1945 foarte multi s-au refugiat de regimul comunist, emigrand in Germania. Totusi, comparativ cu alte grupuri de germani din Romania, emigrarea catre Germania a fost mult mai redusa, aceasta comunitate germana fiind singura din Romania despre care se poate vorbi ca nu este amenintata cu disparitia.  Germanii bucovineni (in germana Bukowinadeutsche sau Buchenlanddeutsche) au reprezentat o populatie de origine germana, care a trait in Bucovina intre 1780 si 1940. Germanii bucovineni au fost, in majoritate, agricultori. Pana la stramutarea lor in Al Treilea Reich, ce a avut loc in 1940, germanii reprezentau o minoritate nationala cu pondere de circa 21 % din totalul populatiei, valoare stabilita la recensamantul din 1910. Ulterior, s-a constatat ca circa 13% din acestia erau evrei, care s-au declarat germani. Germanii bucovineni aveau o prezenta masiva la Gura Humorului (majoritatea populatiei in 1930), Suceava, Radauti, Vatra Dornei, Cernauti. Prin stramutarea din 1940, circa 80.000 - 90.000 de persoane au parasit Bucovina, fiind duse in Al Treilea Reich.

Evreii

Evreii ( israelitii ) nu mai reprezinta o minoritate importanta numeric in Romania, dar voi pomenii de ea pantru ca aceasta comunitate este cea mai veche pe teritoriu national.

Cercetarile arheologice atesta prezente iudaice in Dacia Romana incepand din secolul al II-lea e.n. Armata romana, venita sa cucereasca Dacia, includea o multitudine de etnii provenite din provinciile imperiului din randul carora nu lipseau nici iudeii. O dovedesc unele inscriptii de la Sarmizegetusa, textele funerare legate de divinitati iudaice la Orsova, monezile iudaice din anii 133-134, semnalate inca de B.P. Hasdeu.

Apoi dupa un hiatus de aproape un mileniu, in anul 1165,

evreii se aflau printre negustorii care practicau comertul intre Bizant, Rusia si Polonia, traversand Bulgaria si meleagurile dunarene. Rolul lor in acest comert a fost remarcat si de istoricul Nicolae Iorga care scria in istoria comertului romanesc: "singuri evreii bateau inca inainte de 1480 aceste drumuri, venind de-a dreptul din Constantinopol". In Transilvania evreii sunt prezenti inca din secolele XI-XII din timpul regelui Ladislau I. La 1251 Bela al IV-lea care este mentionat in documente ebraice pentru atitudinea sa favorabila fata de evrei, stimuland asezarea lor in Ungaria, deci si in Transilvania.

Un complex de imprejurari geografice si istorice favorizeaza ivirea primelor comunitati stabile pe meleagurile romanesti abia in secolele XIV-XV. Conform unor marturii documentare la Cetatea Alba exista un cartier evreiesc inca din prima jumatate a secolului XIV.

B.P. Hasdeu si Mihail Kogalniceanu consemneaza ca Tarile Romane au devenit la sfarsitul secolului al XIV-lea principalul azil pentru evreii alungati din Ungaria de regele Ludovic I pe motivul ca au refuzat sa se converteasca la religia catolica.

La finele veacului XVIII, imparatul Iosif al II-lea acorda evreilor dreptul de a se aseza in toate orasele libere regesti, de a-si exercita liber activitatile comerciale s.a. Se mentin insa inca destule restrictii privind modul de viata pe care evreii doreau sa-l duca pe firul traditiei lor stravechi. Secolul al XVIII-lea inregistreaza o crestere a ritmului de imigrare a evreilor in tarile romane. Fenomenul se afla in stransa legatura cu directiile noi spre care se angajase societatea romaneasca. In acest context evreii au contribuit si ei la formarea pietii interne; mesterii si negustorii evrei au avut un rol important in continuitatea si regularitatea schimbului, in fluxul permanent al marfurilor, in integrarea noului organism economic in cuprinsul pietii europene.

Evreii se adaptau lesne civilizatiei, negotului, meseriilor si capitalismului incipient, necesare societatii romanesti. Rolul si importanta populatiei evreiesti in societatea romaneasca sunt recunoscute de domnitori mai ales in epoca fanariotilor, prin asigurarea unui statut juridic in virtutea caruia comunitatea evreiasca beneficia de libertatea cultului si de autoadministrare.

Numeroase acte domnesti din secolul al XVIII-lea dovedesc ca evreii au fost chemati sa populeze sate si orase si sa intemeieze targuri. Imigrantii capatau terenuri pentru construirea de locuinte, sinagogi, bai rituale, scoli s.a. Fenomenul a fost caracteristic in special pentru Moldova unde pe aceasta cale s-au dezvoltat localitati cu o populatie preponderent evreiasca.

Conduita lor moral-juridica, viata lor traditional-religioasa erau reglementate insa de aceeasi invatatura cuprinsa in Thora (Vechiul Testament) si in Talmud (comentarile rabinice la Thora).

De aceste drepturi specifice pentru practicarea vietii cultual-comunitare evreii au beneficiat din plin in Tarile Romane, viata lor comunitara avand sprijin mai ales din partea domnitorilor fanarioti.

In ciuda unor masuri restrictive adoptate impotriva evreilor, numarul lor creste pe tot parcursul secolului al XIX-lea, in special dupa pacea de la Adrianopol (1829) cand in Tarile Romane patrunde capitalul apusean. Domnitorul Mihai Sturdza duce o politica de atragere a evreilor in Moldova. Astfel, daca la recensamantul din 1803 in Moldova erau aproximativ 12.000 de evrei, in 1859 erau in jur de 130.000, reprezentand 3% in ansamblul populatiei. In Muntenia intre 1838 si 1859 numarul evreilor creste de la 1960 la peste 17.000. In aceeasi perioada evreii cunosc un proces de integrare social-economica si de aculturatie specifica devenirii moderne a evreimii de diaspora.

Dupa Unirea Principatelor (1859), domnitorul A.I.Cuza care i-a numit pe evrei "romani de cult mozaic", a depus toate eforturile pentru a grabi emanciparea "romanilor de rit israelit".

Dar inlaturarea lui A.I. Cuza de la domnie si aducerea in tara a printului Carol de Hohenzollern a insemnat pentru evrei instaurarea unui nou regim de vexatiuni caci prima Constitutie moderna adoptata in 1866 in loc sa fi consfintit dreptul la cetatenie pentru locuitorii evrei considerati pamanteni si hrisoveliti, i-a transformat prin articolul 7 in apatrizi. Initial, Ion Bratianu a promis acordarea cetateniei pentru evrei. Dar in final, sub presiunea unor grave tulburari antisemite de strada si a protestelor din parlament s-a introdus aliniatul 2 la articolul 7 in urmatorii termeni : Numai strainii de rituri crestine pot dobandi impamantenirea oficializandu-se astfel o problema evreiasca in societatea Romaniei moderne. Desi obligati sa efectueze serviciul militar si sa se supuna tuturor legilor tarii, desi plateau toate contributiile si impozitele ca toti ceilalti locuitori, evreii au devenit straini, supusi unui regim restrictiv si discriminatoriu.

In anul 1878, dupa Razboiul de Independenta, sub presiunea Congresului de pace de la Berlin, s-a modificat articolul 7 al Constitutiei din 1866. Conform noului articol si locuitorii necrestini au putut dobandi cetatenia romana. Dar, in ultima instanta modificarea a fost astfel conceputa de legiuitorii romani incat s-au introdus noi masuri restrictive, caci noul articol preciza: "Naturalizarea nu poate fi acordata decat individual si prin lege". Ceea ce insemna acordarea naturalizarii de catre parlament, care indeobste refuza sistematic cererile de naturalizare. Singurii care au beneficiat de o incetatenire imediata si colectiva au fost cei 888 de evrei, participanti la Razboiul de Independenta.

Prin modificarea articolului 7 al Constitutiei, masa evreilor a ramas fara cetatenie, devenind victima legislatiei restrictive aplicata strainilor. Evreii au fost exclusi de la practicarea anumitor profesiuni si meserii, au avut acces limitat la invatamantul de stat. Inrautatirea situatiei populatiei evreiesti la sfarsitul secolului al XIX-lea a determinat un puternic val de emigrare a zeci de mii de evrei in special din randul meseriasilor. Astfel, daca conform recesamantului din 1899 in Romania se aflau 299.632 locuitori evrei, la recesamantul din 1912 au fost inregistrati 239.967 suflete, procentul in ansamblul populatiei scazand dela 4,5% la 3,4%.

Desi in majoritatea lor nu erau cetateni romani, totusi au participat si la primul razboi mondial. Un numar aproximativ de 23.000 de evrei au fost inrolati in armata romana, aproape 10% din totalul populatiei evreiesti.

Evreii si-au dat adeziunea la Marea Unire din 1918, sustinand si in plan international dreptul poporului roman asupra provinciilor integrate Romaniei in 1918.

Unirea din 1918 a dus la cresterea populatiei la circa 750.000 de evrei, cati au fost inregistrati la recensamantul din anul 1930.

Potrivit datelor publicate in Enciclopedia Romaniei, in Romania interbelica evreii detineau 31,14% din totalul intreprinderilor industriale si comerciale. In acelasi timp multi evrei continuau sa fie meseriasi si muncitori; in unele zone ca in Maramures si Basarabia au fost si agricultori si crescatori de animale, in primul rand oieri. Se remarca o orientare tot mai accentuata spre profesiuni intelectuale. In ajunul celui de al doilea razboi mondial din cei peste 8.000 de medici existenti in Romania, 2.000 erau evrei, peste 2.000 de ingineri au fost inregistrati in Asociatia Inginerilor Romani, in jur de 3.000 de avocati in Baroul Avocatilor s.a. Numerosi oameni de stiinta, scriitori, actori, pictori, compozitori si muzicieni evrei au imbogatit cu opere esentiale viata stiintifica, literara, cultural-spirituala si artistica romaneasca. Activitatea creatoare in contextul societatii romanesti a fost intrerupta brusc de evenimentele dramatice din ajunul si din timpul celui de al doilea razboi mondial. In ianuarie 1938 guvernul Goga Cuza introduce legea de revizuire a cetateniei a tuturor locuitorilor evrei din tara. In mod abuziv s-a retras cetatenia romana la peste 220.000 de evrei care intrand sub jurisdictia legilor restrictive aplicate strainilor au pierdut dreptul la munca si la proprietate.

In Vechiul regat evreii au fost trimisi in detasamente de munca, au fost privati de orice drepturi civice, au fost jefuiti si adeseori maltratati, evacuati cu zecile de mii dintr-o zona in alta, dar nu sistematic exterminati: exceptand, desigur, pe cei 8-12.000 de victime ale pogromului de la Iasi si pe cei 7.000 de evrei dorohoieni care au pierit in deportare in Transnistria (din cei 12.000 deportati), pe cei 587 de evrei deportati tot in Transnistria pentru intentia de a se repatria in 1940 in URSS si care au fost executati, in deportare de germani. In Transnistria au mai fost deportati toti evreii din Bucovina de Sud si peste 2.000 de evrei din Vechiul Regat si Sudul Transilvaniei.

Dintr-un complex de motive de natura interna si externa, in toamna anului 1942, regimul antonescian a decis sa stopeze deportarea evreilor

Evreii din Romania reprezinta, azi, in raport cu populatia totala a tarii, in jur de 0,5 la mie, dupa ce in perioadele de varf, dupa estimari si recensaminte, detineau o pondere de 4,5% la 1899, 4,4% la 1920, 4,2% la 1930, 3,8% la 1939 si tot atat la 1 iunie 1940.

Daca etnia evreiasca constituia, numeric, la finele secolului trecut, a doua nationalitate a Regatului Romaniei, iar in Romania reintregita de dupa 1918, a patra, astazi ea se afla pe ultime locuri.

Potrivit cifrelor de mai sus, descresterea populatiei evreiesti din Romania a fost de 75 de ori fata de 1930 si de circa 43 de ori fata de 1947. Au emigrat din Romania, in jumatatea de veac scursa de la ultimul razboi, circa 400.000 de evrei: in jur de 300.000 s-au stabilit in Israel, iar circa 80.000 in diferite tari ale lumii occidentale. La recensamantul din 1977 s-au declarat evrei, dupa cum aratam, doar 24.700, desi dupa unele estimari existau 35.000. Altminteri nu s-ar explica cum de numarul emigrantilor spre Israel sa mai poata totaliza, in toti anii ce au urmat, circa 20.000 de persoane, iar cei ramasi in tara sa fie de circa 15.000 persoane.

Aceasta minoritate a incetat - practic - sa mai existe pe la sfarsitul sec. XX. În 2002 au fost numarati in Romania 6.179 evrei.

ARTICOLUL 4
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului roman si solidaritatea cetatenilor sai.

(2) Romania este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala.