Rolul moralei in coordonatele politice si sociale actuale

Rolul moralei in coordonatele politice si sociale actuale

Ceea ce intelegem astazi prin propaganda nu mai corespunde cu intelesul de acum cincizeci de ani, semnificatie care este si mai departe de cea acordata termenului la 1622. Cu toate acestea, cuvantul "propaganda" apartine limbajului comun, fiind folosit frecvent nu doar in limbajul colocvial, dar mai ales in retorica oficiala utilizata pretutindeni in lume, deopotriva de oamenii politici, de militari sau chiar in discursul academic. Un prim loc comun unanim atribuit propagandei la cumpana dintre milenii este conotatia sa pronuntat negativa, peiorativa, mai ales atunci cand respectivul act de propaganda este atribuit altuia, de obicei un rival sau un inamic politic sau militar. Cauza acestei schimbari de valorizare a termenului se gaseste in experientele trecutului apropiat si in evolutiile politice si morale ale societatii, indeosebi a celei din spatiul euroatlantic. Prin urmare, ne vom referi in cele ce urmeaza la coordonatele politice, sociale si morale comune spatiului iudeo-crestin euro-atlantic, mai precis la cel al democratiilor liberale, deoarece in aceasta matca de cultura a aparut acest concept, aici el a fost dezvoltat si teoretizat, de aici au fost generate celelalte alternative sau emulatii ale sale.

Scopul si mijloacele propagandei secolului XX au fost trecute de constiinta publica contemporana prin furcile caudine ale moralei recunoscute oficial sau subintelese ca fiind reperul central de conduita si judecata in societatea contemporana. Aceasta, asa cum am aratat anterior, omenire incearca sa revina la "morala de prima instanta", cea care nu accepta formula machiavelica a scopului care scuza mijloacele. Intrebarile fundamentale care se pun astazi in judecarea propagandei sunt: Scopul propagandei poate fi moral sau nu? Propaganda poate fi   facuta pentru binele oamenilor, al comunitatii sau ea urmareste doar satisfacerea obiectivelor oculte sau oneroase ale celui care o desfasoara? Daca scopul propagandei este moral, mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop sunt sau nu in concordanta cu cerintele "ecuatiei lui Achile? Cu alte cuvinte, propaganda urmareste doar convingerea intru minciuna, iar daca nu ar urmari doar inocularea unui neadevar, atunci ar putea fi considerata morala folosirea unor minciuni pentru obtinerea unui bine final? Toate aceste intrebari pot primi raspunsuri diferite, functie de timpul istoric in care sunt puse si de societatea care trebuie sa le raspunda. O posibila concluzie ar fi aceea ca judecarea propagandei tine de morala predominanta in epoca in care ea se desfasoara, mai precis, este legata de pozitionarea sa deopotriva fata de minciuna, cat si fata de buna-credinta.

Dezbaterea despre raporturile dintre minciuna si propaganda in vremurile actuale are relevanta nu doar pentru a da o sentinta batranei propagande, ci pentru a o repozitiona, conform acelorasi criterii, fata de operatiile informationale si mai ales fata de cele psihologice. Asadar, propaganda pare a fi definitiv condamnata de a purta stigmatul moralei de a doua instanta, cea care admite minciuna, raul in vederea obtinerii binelui comun din final. Dar operatiile informationale? Sunt oare acestea supuse exclusiv moralei de prima instanta, cea care admite sacrificarea binelui final daca mijloacele nu sunt conforme normelor morale oficial proclamate? Daca admitem extensia conceptuala asupra minciunii propusa de Vasile Tran si Alfred Vasilescu drept "comunicarea intentionata a falsului, forme precum tacerea, si pastrarea secretului, rostirea jumatatilor de adevar, disimularea, exagerarea, minimalizarea, autoinselarea, falsul vizual, alterarea conceptuala, dublul limbaj sau rostirea adevarului cu intentia de a insela" (Tran si Vasilescu, 2003, p. 9) raspunsul credem ca se afla nu in natura proceselor in sine, ci in moralitatea si buna-credinta a celui ce initiaza propaganda, respectiv, operatiile informationale, in modul de evaluare a binelui pe care acesta il urmareste ca obiectiv final. Conflictele politice, armate, sociale contemporane stau marturie asupra numeroaselor situatii in care stigmatul de propaganda a fost atribuit univoc adversarilor, rivalilor, inamicilor, in sensul ca ceea ce fac ei inseamna doar minciuna si rau, cu consecinta implicita ca autorii acestei atribuiri nu pot desfasura decat operatii informationale albe, fara nici un rau, urmarind doar binele in conformitate cu morala de prima instanta. Si totusi, sunt recunoscute ca existand deopotriva propaganda si operatii psihologice albe - cu sursa a mesajelor asumata clar, gri - cu sursa neprecizata si negre - cu sursa afirmata a mesajelor alta decat cea reala, ultimele doua varietati de procedee de influentare implicand utilizarea, in grade diferite, a minciunii.

Liderii politici si militari din spatiul euro-atlantic contemporan, raspunzand exigentelor societatii civile nu mai admit minciuna in demersurile si actiunile lor, fie acestea din sfera privata, asa cum s-a vazut in scandalul Clinton-Lewinski, fie afectand spatiul public, asa cum s-a intamplat in cazul violentelor izbucnite la Budapesta in septembrie 2006, ca urmare a dezvaluirii in presa a faptului ca premierul socialist ungar Gyurcsany a mintit in scopuri electorale populatia asupra starii economice reale a tarii. La randul ei, opinia publica mondiala si mai ales cea occidentala, in baza normelor morale pe care este construita societatea, sanctioneaza fara iertare nu doar minciuna, ci si intentia de a minti. Se admite totusi ca, din diferite ratiuni, in situatii speciale, adevarul poate fi spus doar partial, adica anumite lucruri pot fi cenzurate, dar niciodata mintite, falsificate, trucate fara limite si cu rea intentie. In aceste conditii, propaganda - pe baza nefericitelor sale antecedente acumulate in Primul Razboi Mondial, in cel de-al Doilea si in timpul celui Rece - a fost echivalata cu minciuna, subversiunea, perfidia, onerozitatea nelegitima. In baza acestui rationament, a face propaganda a devenit o acuza preferata referitoare la adversar. Conflictele armate, dar si cele politice de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial stau marturie privind aceasta procedura deopotriva defensiva si ofensiva: defensiva, pentru ca a afirma ca adversarul face propaganda contine implicit mesajul ca cel care face afirmatia este in afara acestei acuzatii si ofensiva, pentru ca a face propaganda inseamna automat un fapt reprobabil si condamnabil din punct de vedere moral. Aceasta logica a functionat perfect in timpul Razboiului Rece, chiar daca regimurile comuniste si-au asumat oficial actul de propaganda. Ea continua sa ramana valabila si in zilele noastre, mai ales atunci cand se pune problema certificarii morale a unei astfel de actiuni.