Statutul social-economic si politic al comunitatilor de romi

Statutul social-economic si politic al comunitatilor de romi

Vechimea sclaviei romilor in tarile romane coboara pana la momentul aparitiei lor in Tara Romaneasca si in Moldova, documentul din 1385 al domnului muntean Dan I si cel din 1428 al domnului moldovean Alexandru cel Bun amintindu-i in postura de sclavi ai domnului tarii, urmare a daniei, ei devenind sclavi ai manastirilor.

Din Tara Romaneasca romii se deplaseaza constant pana la sfarsitul Evului Mediu in Moldova, existand numeroase documente in acest sens. Cronica moldo-germana arata ca Stefan cel Mare, cu ocazia expeditiei in Tara Romaneasca din 1471 a luat "17 000 de tigani cu dansul in sclavie".

Pe teritoriul Tarii Romanesti si al Moldovei, in Evul Mediu, o parte insemnata dintre "sclavii tigani" si-au continuat pe mai departe modul de viata semi-nomad, in special cei aflati in "tigania" domneasca, in timp ce ceilalti sclavi au fost sedentarizati (vatrasii) pe mosiile domnesti, manastiresti si boieresti unde vor lucra in conditii grele pamantul. Dintre acestia, o parte vor ramane la curtea stapanilor indeletnicindu-se cu diferite ocupatii casnice, situatie intrucatva mai buna decat a sclavilor "de ogor". Cel mai folosit criteriu de diferentiere pentru sclavi este cel legat de stapanii de care depindeau. In cadrul acestui criteriu ii diferentiem pe meserii.

Astfel:

I.  Romii domnesti, adica toti sclavii din tara care nu apartineau manastirilor sau boierilor, cu ocupatiile lor specifice dupa cum urmeaza.

Aurarii sau "rudarii" erau cei mai numerosi dintre robii domnesti si plateau domnului o anumita cantitate de aur scoasa din raurile ce strabat Moldova si Tara Romaneasca. Procedeul de lucru il constituia spalarea nisipului si pietrisului adus de ape din munti. Ei sunt atestati pentru prima data in anul 1620 in Tara Romaneasca. Alaturi de acestia mai erau baiesii transilvani, care se deosebeau de primii prin aceea ca scoteau aurul din pietrele muntilor, din locurile numite bai, avand un anumit procedeu pentru curatirea lui.

Acesta ocupatie se putea practica doar cand era cald, iarna aurarii coborand la campie unde prelucrau lemnul, confectionand vase, in special linguri, blide si albii, primind astfel denumirea de lingurari. Ei obisnuiau sa se aseze prin locurile impadurite, cu copaci buni, din care isi lucrau obiectele casnice. O parte dintre ei, cam din secolul al XIX-lea au inceput sa faca caramizi, data fiind cererea de atunci, consacrandu-li-se, astfel, denumirea pastrata si astazi, cea de caramidari.

Laesii (laetii), care erau de meserie fierari. Ei erau in acele vremuri mesterii cei mai iscusiti in lucrarea fierului. Vechile hrisoave si documente ii pomenesc cand erau chemati adesea de catre domn si boieri pentru a fauri unelte si arme.

Caldararii, care prelucreaza arama si confectioneaza caldari si vase de bucatarie, cazane pentru tuica etc.

Pieptanarii confectioneaza din oase piepteni.

Zlatarii sau inelarii care confectioneaza inele si alte bijuterii din aur si din argint.

Ursarii sau zavragiii, veniti din sudul Dunarii, si care se indeletniceau cu purtarea prin sate si mahalalele targurilor a ursilor imblanziti unde ii jucau tot anul. Erau nomazi si locuiau in corturi. Se mai indeletniceau si cu cresterea catarilor si confectionarea ciururilor si a altor obiecte marunte din fier.

Spoitorii se ocupa cu spoitul caldarilor facute de caldarari.

Geambasii, ocupatia lor caracteristica fiind vanzarea-cumpararea cailor sau chiar ti furtul acestora.

Clopotarii confectionau clopote pentru biserici si tot ei le si trageau.

Florarese si lustrangii de ghete, aceste doua categorii aparand mai tarziu.

II. Romii manastiresti, se ocupau cu treburile marunte de la manastire si lucrarea mosiilor. Numarul lor era relativ ridicat, mosiile constituindu-se in cei mai mari proprietari de sclavi tigani. Acestia proveneau indeosebi din inzestrari din partea domniei, testamente, donatii, schimburi, cumparari. Conditiile lor de viata erau grele, fugind de pe domeniile manastirilor de cate ori aveau ocazia.

III. Romii boieresti cuprindeau "tigani" de curte si "tigani" de ogor. Sclavii de ogor munceau mosiile boierilor, iar cei de curte aveau ocupatii precum: slujnice sau feciori in casa, bucatarese, spalatorese, cusutorese, pitari, sacagii, vizitii, birjari, cizmari, lautari etc. O categorie aparte o formau argatii, ingrijitorii si crescatorii de animale: vacari, porcari, bivolari, herghelegii, gainarese etc. Sclavii de la curte erau condusi de catre un vataf rom, care era raspunzator fata de stapan.

Sclavii erau valorosi pentru boier dar care, totusi, nu le facea viata mai usoara. Cand un rob fugea de pe mosie in Tara Ungureasca (cum era numita in Evul Mediu Transilvania) sau in Moldova, erau depuse toate eforturile pentru a-i aduce inapoi. O alta destinatie pentru fugari o reprezenta Imperiul Otoman unde, odata ajunsi, se intampla uneori sa se turceasca, trecand asadar la religia musulmana. La 15 februarie 1634, Patrasco din Bucsani si jupaneasa sa Maria vand lui Tudor fost mare sluger un rob tigan fugit in Tara Turceasca cu 22 ughi. Urma ca acesta sa fie adus inapoi, altfel Patrasco trebuia sa returneze galbenii. In documentul din 14 noiembrie 1644 se specifica foarte clar care este obiceiul din vechime al Tarii Romanesti in privinta dreptului de stapanire asupra sclavilor. Chiar si dupa 20 de ani, fiind aflati in stapanirea lui Mihai, judele Brasovului, Matei Basarab cere reintoarcerea lor la vataful lui Luca logofat, stapanul de drept.

Lamurirea pricinilor, in special clarificarea apartenentei la un stapan se faceau prin delegarea unor boieri de incredere care sa cerceteze cazul si aducerea martorilor (boieri sau oameni buni) care marturiseau in cazul respectiv, iar marturia lor era hotaratoare in aceste intamplari. De asemenea, domnul consulta cartile scrise de inaintasii sai si ce hotarasera ei in aceasta privinta.