Structuralismul - Metode si concepte structuraliste

Structuralismul

I Contextul

A. Contextul istoric

Structuralismul nu este o miscare organizata si, cu atat mai putin, o doctrina. Mei unul dintre cei care au fost reuniti sub etichetarea de structuralisti nu s-a imaginat ori nu s-a vrut asa ceva. Cuvantul are o larga deschidere, denumind nu numai un curent, ci si o noua modalitate de abordare a fenomenelor umane si culturale, imbratisata vreme de mai multe decenii de catre personalitati apartinand celor mai diverse discipline: lingvistica, psihanaliza, istorie, etnologie, critica literara in acest sens, structuralismul este inainte de toate o metoda si abia apoi, prin miza teoretica, o filosofic Dar aplicat la filosofie, termenul devine impropriu, neavand filosofi structuralisti, ci, cel mult, teorii structuraliste. inceputurile structuralismului sunt legate de activitatea lingvistului genovez Ferdinand de Saussure, ale carui prelegeri, tinute intre anii 1906-1907,1908-1909 si 1910-1911, au fost publicate dupa moartea sa, in 1916, de catre studentii sai, sub titlul Curs de lingvistica generala. Un alt jalon important pe traseul structuralismului este "Cercul de la traga', reunind lingvisti din Europa Centrala care, la indemnul lui Trubetkoi si Jakobson, au publicat in 1928, cu ocazia "Congresului international de lingvistica de la La Haye', o serie de teze menite sa primeneasca abor­darea fenomenelor fonetice. Avand punctul de pornire in lingvistica, demersul structuralist are un larg ecou in cercetarea istorica, prin lucra­rile lui Fernand Braudel (Mediterana lui Filip al H-lea, carte redactata in timpul razboiului, dar publicata abia in 1949), prin noua abordare a miturilor inaugurata, in 1941, de catre George Dumezil care publica Jupiter, Marte, Quirinus. In acelasi timp, Levi-Strauss aplica metoda structurala la etnologie si publica in 1949 o lucrare capitala cu un tidu emblematic: Structurile elementare ale rudeniei. Apogeul structuralis­mului va fi atins in deceniile cinci si sase, prin lucrarile unor prestigioase personalitati: Michel Foucault (Cuvintele si Lucrurile, 1966), Althusser (Citindu-1 pe Marx, 1965), Roland Barthes {Gradul zero al scriiturii, 1953), Noam Chomsky (Sintaxa, 1957) si prin publicarea, in 1963, de catre Roman Jakobson a Eseului de lingvistica generala, in timp ce J. Lacan intreprinde o noua lectura a lui Freud, care culmineaza cu aparitia Scrierilor in 1966. In doar un deceniu demersul structuralist impune o noua viziune asupra faptelor de ordin social, producand o bulversare a stiintelor umaniste, marcata la randul ei, de conflicte: polemica dintre Levi-Strauss si Sartre in problema structuralismului si existentialismului, disputa dintre Barthes si Picard (reprezentant al Sorbonei) in legatura cu noua critica. Dupa cum se poate observa, bogatia structuralismului tine atat de fecunditatea interpretativa, cat si de caracterul lui pluridisciplinar.

B. Contextul cultural

Structuralismul este legat de dezvoltarea fara precedent a stiintelor umaniste, carora incearca sa le confere o rigoare similara cu cea a stiintelor exacte. De altfel, punctul comun al tuturor structuralistilor este stradania de a aborda fara presupozitii ideologice actiunile umane, de a descrie faptele si relatiile dintre ele, independent de semnificatiile care le sunt atribuite si de cursul istoric din care fac parte, stradanie dublata de incercarea de formalizare dupa modelul matematic. Structuralismul s-a nascut din criza disciplinelor umaniste, din cautarea legitimitatii lor stiintifice. Metoda si conceptele structuralismului aveau sa fie furnizate de lingvistica, mai precis de fonologie.

in plus, structuralismul se dezvolta si pe fondul unei alte crize, criza sensului si a valorilor. in mod paradoxal, el va arata ca o stiinta a omului poate sa se constituie facand economie de filosofie sau morala implicita. Neincrederea in acestea din urma este sporita si de folosirea, mai ales in Statele Unite, a stiintelor umaniste in scopuri de manipulare in plan social si politic. in perioada de dupa al doilea razboi mondial dominata de fenomenologie, existentialism si marxism, structuralismul se va opune acestor curente atacand cele doua concepte centrale - subiectul sau constiinta si libertatea.

Structuralismul (1950-1970)

opere

949: Brandel, Mediterana 'ui Filip al II-lea Levi-Strauss, Structurile elementare ale rudeniei 1950: Barthes, Gradul zero al scriiturii

1957: Barthes, Mitologii 1958: Levi-Strauss, Antropologia structura/a

1961: Foucault, Istoria nebuniei in clasicism

1964: Levi-Strauss inaugureaz;

ciclul Mitologii

1965: Althusser, Gthid

Capitalul

1966: Lacan, Scrieri

1968: Dumezil, Ml si Epope (voi. I)

1973: Levi-Strauss, Mitologii (ol W); Mita Epopee (voi. III)

culturala

evenimente istorice

949: Republica Populara Chineza '. de Beauvoir, Al doilea sex

950: Ionescu, Cantareata cheala; Se naste teatrul absurdului

[952: Beckett: Asteptandu-1 peGodot 1954: Brecht, Mutter Curaj

1955: Rohe-Grillet, Le Voyeur, "noul roman' 1956: Butor, La modiBcation

1959: Queneau, Zazie in metrou

1963: Robe-Grillet, Pentru

noul roman

1964:. Sartre, Cuvintele

1965: Godard, Eeirot nebunii/; Perec, Lucrurile

1968:Yourcenar, Opera in

negru

Cohen, Belle du seigneur

1969: Tournier, Vineri sau

limbile PaciEcului

1969: Pasolini, Teoreme

1974: Soljenitin, Arhipehgt gulag

948: Revolutia chineza; nceputul razboiului rece

950: incepe razboiul din Coreea

1954: Sfarsitul razboiului iin Indochina; incepe razboiul Algeriei 1956: Revolutia din Ungaria

1958: De Gaulle preia puterea; incepe a cincea Republica franceza 1962: Sfarsitul razboiului Algeriei

1965: primul zbor cosmic

1966: primul radio cu

tranzistori

1967: prima emisiune TV

color

1968: evenimentele din mai

din Franta, invadarea

Cehoslovaciei

1969: demisia lui De Gaulle

Pompidou devine

presedintele Republicii

1974: moare Pompidou Giscard d'Estaing ales presedintele Republicii 1975: sfarsitul razboiului din Vietnam

II. Metode si concepte structuraliste

A. Notiunea de structura

In felul sau propriu de abordare a limbajului, Saussure furnizeaza prototipul metodei structurale: desprinzandu-se de filologie, care studiaza limba din perspectiva istorica, fiind de altfel, in buna masura marcata de evolutionism, structuralismul incepe prin a pune intre paranteze timpul. Va studia limba din punct de vedere sincronic, si nu diacronic. Structuralistii inlatura orice incercare de explicare a sensului din exterior (prin etnologie, geografie, evolutie sociala, adica ceea ce pentru ei inseamna "lingvistica externa'). Limba va fi studiata prin ea insasi, ca sistem - termen-cheie pentru Saussure. "Limba este un sistem care nu cunoaste decat propria ei ordine'. Sistem, sau mai degraba structura, ale carei elemente trebuie descompuse pentru a gasi regulile care guverneaza combinarea lor. Dar in ce consta aceasta structura?

"In primul rand, o structura prezinta caracterul unui sistem; ea consta intr-un ansamblu de elemente, fiind facuta de asa natura incat modificarea unuia dintre ele atrage modificarea tuturor celorlalte' -raspunde Levi-Strauss in Antropologia structurala. Dintr-o data, limbajului ii este smulsa aura sacra. O limba nu este nimic altceva decat o retea de relatii intre elemente al ciror loc este determinat de anumite reguli. Pe Saussure il intereseaza sa stabileasca legile care asigura combinarea semnelor, iar nu sensul acestora din urma. Semnele (cuvintele) pot fi, la randul lor, descompuse in elemente mai mici -fonemele (sunetele), vorbirea fiind actualizarea acestor combinatii. Acest demers este comun tuturor structuralistilor. Levi-Strauss, studiind gradele de rudenie, va face abstractie de indivizi, de loc si de timp, concepand oamenii ca pe niste foneme: oamenii sunt unitatile de baza ale unei combinatii in plan social; aceasta modalitate de combinare le confera un loc, o functie si ii distribuie conform anumitor reguli. In acelasi fel, Foucault va arata, in Cuvintele si Lucrurile, ca oamenii gandesc in cadrul unor structuri mentale subiacente, cu evolutie foarte lenta, numite "episteme'. De aceea, vorbim de stiintele umane nu pretutindeni unde este si omul, ci doar acolo unde se analizeaza, in dimensiunea proprie inconstientului, normele, regulile, ansamblurile de semnificand care dezvaluie constiintei conditiile formelor si continuturilor ei (va conchide el in ultima parte a lucrarii). Cat despre Althusser, el descopera aceasta structura intr-o "formatiune sociala', sistem care ordoneaza si repar­tizeaza oamenii in cadrul raporturilor de productie care o alcatuiesc.

B. "Notiunea de diferenta'

"in limba, exista numai diferente' (Curs de lingvistica generala). Cuvintele nu trimit la idei sau la sunete care ar exista in afara sistemului lingvistic, anterior lui; ele nu trimit la o idee ale carei expresii ar fi, nici la un referent pe care l-ar denumi. Un cuvant nu are sens daca este luat in mod izolat, ci prin raportare la celelalte cuvinte cu care se aseamana ori de care se deosebeste, inscriindu-se in serii de termeni care, la randul lor, capata sens deosebindu-se unele de celelalte. in acelasi fel, tot diferentierea sta la baza identitatii sunetelor, un sunet nefiind decat suma trasaturilor de ordin fonetic care il deosebesc de celelalte sunete si ne permit sa nu le confundam. Spunand ca limba este un sistem de relatii, intelegem ca ea este inainte de toate un sistem de diferentieri.

C. Semnificant si semnificat

Distinctia semnificant/semnificat avea sa fie larg imbratisata, ea aflandu-si originea tot in Cursul de lingvistica generala: un cuvant este "asocierea dintre o imagine acustica si un concept', Saussure precizand: "Vom pastra cuvantul semn pentru a desemna ansamblul si vom inlocui' termenii concept si imagine acustica prin semnificant, respectiv,

semnificat'.

Se pune astfel accentul nu pe legatura semnului cu o realitate exte­rioara (referentul) pe care o desemneaza, ci pe aceea dintre un semn si celelalte semne, caci semnificatul se materializeaza in semnificant, care apartine seriei distinctive de semnificand.

Prin analogie, aceasta distinctie si primatul semnificantului vor fi transferate in alte discipline: in cercetarea asupra miturilor de catre Levi-Strauss, asupra religiilor de catre Dumezil, in economia politica de catre Althusser, in psihanaliza de catre Lacan, in semiologia literaturii de catre Barthes. Astfel, analizand o nuvela de Balzac {Sarrasine), Barthes arata cheia care organizeaza in profunzime textul considerat ca un sistem inchis - aceasta este perechea grafica a literelor "S' si "Z', initialele numelor celor doi protagonisti, si prin ea se explica fantasma in jurul careia se organizeaza povestirea. Cat despre Lacan, el interpreteaza relatarile pacientilor sai drept jocul unui semnificam obsedant care circula prin cuvinte si comportamente, la fel ca in Scrisoarea pierduta, de E. A. Poe, unde eroul, Dupin, gaseste scrisoarea acolo unde era cel mai putin ascunsa: pe biroul ministrului de Interne. Ceea ce il face pe Lacan sa spuna: "Inconstientul este structurat ca un limbaj'. Semnificantul nu este niciodata pe planul al doilea, secundar, el este cel care structureaza si determina semnificatul: "simbolurile sunt mai reale decat ceea ce simbolizeaza ele', afirma Levi-Strauss in Introducere in opera lui M. Mauss. "Omul vorbeste, si aceasta pentru ca simbolul 1-a facut om' -noteaza ca un ecou Lacan ("Functiunea si campul vorbirii si limbajului in psihanaliza', in Scrieri).

III Mize filosofice ale structuralismului

A. Moartea omului

1. Detronarea subiectului

Dezvaluind structura ascunsa dincolo de ceea ce apare la suprafata, structuralismul da o noua lovitura eternei pretentii de libertate si origi­nalitate a subiectului - dintr-o data, manifestarile comportamentale, fie ele in aparenta spontane (alegerea unui partener), ori spirituale (riturile si credintele), se prezinta ca fiind dictate de o structura ale carei reguli scapa intelegerii. Atunci nu este o iluzie sa ma consider subiect? Cat despre identitatea mea - ea se reduce la un loc, la functii si legaturi care imi sunt impuse in mod ascuns. "Structura relatiilor de productie deter­mina pozitii si functii care sunt ocupate de agentii de productie, acestia nefiind nimic altceva decat ocupantii acestor pozitii, in masura in care sunt purtatorii ("Trager') acestor functii' - noteaza Althusser in Citindu-1 pe Marx.

Golind subiectul de inferioritatea lui, structuralismul poarta in el germenii unui antiumanism, care i-a si fost reprosat in mod violent. De altfel, Althusser isi asuma "antiumanismul teoretic' si il revendica zgomotos impotriva iluziilor burgheze legate de umanism. Iar ultima pagina din Cuvintele si Lucrurile dadea vartos apa la moara detractorilor structuralismului, incheindu-se cu urmatoarele cuvinte: "Omul este o inventie pe care arheologia gandirii noastre o arata limpede ca fiind de data recenta. Si al carei sfarsit se apropie'.

Se poate vorbi asadar de radicalismul structuralismului, de vointa lui de a detrona si demonta imaginea veche si tenace a omului, asa cum a fost ea lasata mostenire de umanismul occidental, cu corolarul si miturile sale: constiinta, unitatea eului, identitatea, interioritatea. Pentru structuralism, omul nu este anterior sistemului, el nu este autorul acestuia, ci produsul lui. Efect, iar nu cauza a structurii.

2. Domnia codurilor

O data cu demolarea notiunii de subiect, structuralismul elimina si ideea de origine. Stiintele despre om prezinta sisteme, retele de legaturi care nu au inceput si nici sfarsit, ele sunt o combinare careia putem doar sa-i detectam diferentele si transformarile. Pura imanenta a codurilor pe care nu le transcende nimic, nici subiectul, nici vreo intentie oarecare. De aici iluzia de a conduce codul catre un sens, o finalitate sau o func­tiune. Omul este o intretaiere de coduri care ii guverneaza activitatea materiala si simbolica, intre care pe primul loc se situeaza cel care ii comanda gandirea: anume limbajul. Mai putin vorbind limba, cat fiind vorbit prin ea ("sunt exprimat prin cuvintele celorlalti' - spune Beckett), mai putin gandind, cat fiind gandit prin structurile mentale care comanda jocul reprezentarilor: "Nu pretindem sa aratam cum gandesc oamenii in mituri, ci cum anume miturile gandesc in oameni, fara stirea

lor', scrie Levi-Strauss.

La randul lui, Althusser considera gandirea nu ca fiind o proprietate, o facultate a unui subiect psihologic, ci "sistemul istoric constituit al unui aparat de gandire, intemeiat si articulat in realitatea naturala si sociala' (Citindu-1 pe Marx). Lacan va vedea in subiectivitate si in dorinta un efect al inconstientului, considerat ca fiind "structurat ca un limbaj'. Struc­turalismul pecetluieste fmitudinea omului: acesta apare marginit de caracterul pozitiv al limbajului, inconstientului, structurilor sociale si este incapabil sa cuprinda acel negandit care il determina si il domina. In termenii lui Foucault, structuralismul este o "analitica a finitudinii'.

B. Sens si diferenta

1. Pierderea sensului

Dupa cum s-a vazut din exemplul oferit de analiza asupra limbii, semnificatia rezulta din diferenta dintre cuvinte. Asadar, sensul nu mai trimite la ceva exterior sistemului lingvistic, el este produsul unor com­binatii din interiorul acestuia si, astfel, se pierde orice transcendenta a sensului. Fiind produs de catre structura, sensul este radical destinat imanentei, pe de o parte, si relativitatii, pe de alta. El este ceva arbitrar, caci deriva dintr-un cod si, prin aceasta, tine de fictiune, de inselator. In paralel, deoarece are la baza jocul diferentelor, sensul nu se sprijina pe nici o substanta, el a devenit efect, acoperind un vid, o abatere, o lipsa. Cat despre intelesul primar de directie, se poate spune ca a fost golit si de acesta - sistemul, fie ca este al limbii, al miturilor sau al cunoasterii, nu reprezinta decat un ansamblu de combinari neorientat de nici o trans­cendenta din exterior - nici de cea a subiectivitatii, nici de cea a istoriei.

2. O semiologie generalizata

Astfel, structuralismul se inscrie in vasta miscare a modernismului care refuza metafizica, renunta la marile discursuri totalizatoare pentru a se aventura pe calea demontarii generale a semnelor. Urmandu-1 mai ales pe Roland Barthes, o intreaga generatie va purcede la scotocirea semnelor care se afla dincolo de reaL, implinind, in mod mitic si demisti-ficator, ambitia saussuriana de a clidi, dincolo de lingvistica, o "stiinta generala a semnelor, semiologia'. Astfel, achizitiile lingvisticii vor fi aplicate la analiza miturilor cotidiene (Barthes, Mitologii, 1957), vesti­mentatiei (Barthes, Sistemul modei, 1965), bucatariei (Levi-Strauss, Crud si Copt, 1964), literaturii (Barthes, Despre Racine, 1963), obiectelor din viata de zi cu zi (Baudrillard, Sistemul obiectelor, 1968).

Devenind semn, realul si-a pierdut sensul: cautand sensul pretu­tindeni, asistam la o pletora de semnificatii si, contrapunct amar, la o retragere a sensului. Nu mai exista "solul' in care sa fie ancorat semnul, ci doar o plutire generalizata. Taramul semnului a devenit cantecul de lebada al sensului. In aceasta perspectiva trebuie plasat demersul deconstructivist al lui Derrida, dezvaluind, de la Platon (Farmacia lui Platon, 1968) la Husserl (Geneza si structura fenomenologiei, 1967) ori

Arthaud (Cuvantul gafait, 1965 si Teatrul cruzimii si inchiderea repre­zentatiei, 1966), trecand prin Rousseau (Gramatologia, 1967), mitul unei prezente avand propria obarsie in sine, al unei imanente a unui sens si a unei origini uitate, care constituie soclul implicit al metafizicii occidentale, demers caruia Derrida ii da numele de fonocentrism si

logocentrism.

C. Chestiunea istoriei

Structuralistilor li s-a reprosat adesea faptul ca au eliminat istoria, ca au inlocuit timpul istoric cu orizontul atemporal al structurilor, avatar al "ideilor' platoniciene, ca, punand accentul pe relatii, au umbrit eveni­mentul si singularitatea lui. Dispozitivele mentale ale lui Foucault gliseaza si se transforma la modul intern, fiind mult prea vag racordate la timpul istoric (secolul al XVI-lea marcheaza sfarsitul erei asemanarii, sfarsitul secolului al XVIII-lea - inceputul secolului al XlX-lea - pe cel al epocii clasice), fara ca vreodata sa fie schitata macar o legatura cauzala intre aceste doua ordine. Totul petrecandu-se ca si cum evenimentele ar avea loc in cadrul soclurilor discursive in care iau nastere si se desfasoara cunostintele. Dupa cum se observa, structuralismul se desprinde deopotriva de abordarea existentialista si marxista a stiintelor umane.

Si totusi, in mod curios, structuralismul avea sa alimenteze o noua abordare istorica, cea care s-a cristalizat in jurul revistei Annales, fondata de M. Bloch si L. Febvre intre cele doua razboaie mondiale. Reprezen­tantii cei mai prestigiosi ai acestui curent (Braudel, Derby, Le Goff, Leroy Ladurie) s-au inspirat cu totii din structuralism. F. Braudel, de exemplu, deceleaza, dincolo de timpul scurt al evenimentului (militar, diplomatic, politic), existenta unui timp indelungat, aproape imobil, aflat sub apasarea constrangerilor de natura geografica, a habitudinilor mentale, determinant pentru identitatea civilizatiilor. Studierea acestei istoricitati uitate ii va da cercetatorului ocazia de a descoperi structurile materiale si mentale care se intrepatrund, istoricului revenindu-i sarcina de a inven­taria aceasta retea. In descendenta grupului de la Annales si a scrierilor lui Levi-Strauss va fi forat un nou camp de cercetare istorica - istoria mentalitatilor - domeniu unde stradaniile cercetatorilor vizeaza dega­jarea structurilor mentale care guverneaza societatile si comportamentele oamenilor. Dupa cum se vede, departe de a ignora istoria, structuralismul a condus la inchegarea unei gandiri noi in privinta complexitatii timpului.

IV Trei mari reprezentanti ai structuralismului

A. Levi-Strauss: "Structura primeaza'

1. Prezentarea operei

Levi-Strauss paraseste in 1935 cariera de profesor universitar pentru a pleca in America de Sud. Avea douazeci si sapte de ani. Este profesor la facultatea din Sao Paulo, iar in timpuL vacantelor se duce in inima padurii amazoniene, in tinuturi locuite de indienii bororo si caduveo. in 1939, se intoarce in Franta, dar este curand dat afara din invatamant in baza legii antievreiesti adoptate de guvernul de la Vichy si este obligat sa se exileze. Se refugiaza la New York, unde frecventeaza cercurile suprarealiste si asista la cursurile lingvistului Roman .obson, al carui demers structuralist ii va influenta puternic cercetarile ulterioare. Revenit in Franta, in 1945, este numit director adjunct la Muzeul Omului. Face numeroase calatorii in India, in Pakistan si, bineinteles, in Brazilia. in 1955, Tropice triste ii va aduce notorietate internationala.

in bogata opera a lui Levi-Strauss se pot distinge doua momente: primul debuteaza cu Structurile elementare ale rudeniei (1949) si se incheie cu Gandirea salbatica (1962); cel de-al doilea este inaugurat de publicarea lucrarii Crud si Copt (1964), prima parte a unei tetralogii care va continua cu De la miere la cenusa, Originea obiceiurilor la masa, Omul gol. Ritmul de aparitie a noilor scrieri incetineste ulterior, intre timp Levi-Strauss devine academician. (1973), si abia in 1991 va publica Istoria Lynxului. intreaga opera a lui Levi-Strauss constituie un efort de depasire a triplei perspective interpretative ce domina etnografia: abordarea etnocentrica, mostenita de la Levi Bruhl si de la pozitivism, care vedea in societatile ce nu au cunoscut scrierea supravietuirea unei gandiri arhaice - "mentalitatea primitiva'; abordarea functionalista, inaugurata de lucrarile lui Malinowski, care analizau practicile si miturile plecand de la rolul pe care il indeplineau in viata sociala; abordarea istorica, inspirata de marxism, care plasa faptele culturale intr-o istorie concreta traversata de conflicte. Fata de aceste trei conceptii, Levi-Strauss va propune o lectura sincronica si totalizatoare menita a pune in evidenta, sub aparenta dezordine a comportamentelor materiale si simbo­lice, coerenta structurilor care guverneaza indivizii independent de vrerea lor si prin caracterul lor sistematic, da seama de o gandire logica elaborata, similara cu aceea a popoarelor dezvoltate.

2. "Structurile elementare ale rudeniei'

Lucrarea abordeaza intr-un mod nou faptele matrimoniale. Levi-Strauss descopera universalitatea interzicerii incestului aflata la baza tuturor casatoriilor. Renuntand la interpretarea traditionala, conform careia aceasta interdictie era un fel de intuitie, de altfel inexplicabila, a pericolelor consangvinitatii, Levi-Strauss vede aici conditia prealabila a oricarui schimb si, prin aceasta, a existentei colective. Dupa el, este o interdictie pozitiva, caci proscrierea unirii dintre frate si sora permite deschiderea schimburilor catre ceilalti membri ai grupului. "Interzicerea incestului exprima trecerea de la faptul natural al consangvinitatii la cel cultural al aliantei', noteaza Levi-Strauss, conturand opozitia - care va fi decisiva in opera sa - dintre natura si cultura.

Dincolo de extraordinara varietate a combinarilor posibile (casatorii intre veri, incrucisate, paralele, pe linie materna ori paterna), se reveleaza creativitatea societatilor primitive, independenta lor fata de constrangerile naturale si existenta modelelor de combinare for-malizabile in numar relativ restrans, capabile sa dea seama de solutiile alese. Levi-Strauss arata ca nu de o alegere individuala depinde casatoria, ci de reguli interne care comanda jocul aliantelor, si ca subiectii, chiar daca ii cunosc imperativele, nu cunosc principiile acestui joc.

3. De la structuri la universalitatea gandirii

a) Bricoleurul si inginerul

Cu Totemismul astazi si Gandirea salbatica, reflectia lui Levi-Strauss se largeste, parasind terenul clasic al etnologiei, cel al relatiilor de rudenie, intr-o celebra paralela dintre bricoleur si inginer, el arata ca nu exista "mentalitate primitiva', asa cum credea Levi Bruhl, ca gandirea arhaica nu este gangava si irationala, ca ea se supune aceleiasi rigori sistematice pre­cum gandirea stiintifica, de care difera nu prin procedurile mentale, ci prin fenomenele la care se aplica si prin scop. in timp ce una ramane apropiata de lumea sensibila, cealalta se indeparteaza de ea; in timp ce una isi subordoneaza scopurile instrumentelor de care dispune, cealalta subordoneaza instrumentele proiectelor pe care si le asuma. Dar ambele inventariaza, clasifica realul pentru a impune o ordine culturala dezor­dinii naturale.

"Gandirea salbatica' clasifica altfel si, prin aceasta face sa apara rastur­nate clasamentele noastre si invita la o reconsiderare a acestora din urma. Caci ceea ce descopera etnologul sub aparenta irationalitate a totemis-mului este un sistem foarte elaborat de clasificare a lumii vegetale si ani­male, precum si o retea de echivalente intre universul uman si universul natural, fiecare element al celui din urma primind un semnificat care il leaga de primul. Astfel, fiecare om dobandeste o identitate si se diferentiaza. Important fiind nu simbolismul atribuit in sine animalului sau plantei - ramasita a unei mentalitati magice -, ci trasaturile prin care se deosebesc elementele din interiorul sistemului. Iar datorita acestei diferente fiecare capata un sens. Prin aceasta, "gandirea salbatica', pe de o parte, gaseste mijlocul de a semnifica exterioritatea naturala si deci de a-i da sens, pe de alta parte, da un fundament existentei omenesti. Natura este astfel antropomorfizata, si umanitatea naturalizata, logica totemica functionand ca o mediere intre cele doua ordine, uman si natural.

b) Universalitatea spiritului

Dincolo de aceasta, datorita indelungatei explorari a diversitatii de culturi, opera lui Levi-Strauss arata caracterul universal al spiritului uman.

Poate ca intr-o zi vom descoperi ca aceeasi logica anima deopo­triva gandirea mitica si gandirea stiintifica si ca omul a gandit dintotdeauna la fel de bine. (Antropologia structurala)

Chiar daca modalitatile de gandire variaza, "structurile elementare' ale gandirii raman invariabile, fiind comandate de un numar limitat de mecanisme, de operatii identice (simetrie, opozitie, inversiune, analo­gie). "Legile logice care guverneaza intelectul sunt, prin natura lor, in mod esential invariabile si generale', amintea Levi-Strauss in Totemismul astazi. Plecand de la constatarea si de la elogiul diversitatii (cf. Rasa si Istorie), opera lui sfarseste prin a formula postulatul unei naturi umane eliberate de, antropocentrism, nascute din vointa de a "reintegra omul in

natura'. Levi-Strauss denunta in Privirea indepartata falsa opozitie intre structuralism si umanism. Gandirea nu este, asadar, nimic altceva decat aceasta suma nedefinita de combinatii care faramiteaza realul, incercand sa clasifice eterogenitatea lui ("universul este obiect al gandirii', Gandirea salbatica), decupand realul fara a ajunge niciodata la esenta lui. Exteriorizandu-se in cultura prin multiple forme (arta, bucatarie, totemism, mit, rituri), gandirea nu face decat sa codifice natura in diferite modalitati (astronomica, familiala, culinara, totemica), fara ca vreodata unul dintre aceste coduri sa poata fi condus pana la un centru care ar fi semnificatul lui.

Levi-Strauss rastoarna conceptia marxista asupra gandirii ca produs al relatiilor sociale, pentru a afirma primatul si unitatea gandirii:

Orice forma de viata sociala, cat de elementara, presupune o activitate intelectuala a omului, ale carei proprietati formale nu pot, in consecinta, sa fie o reflectare a organizarii concrete a societatii. (Totemismul astazi)

El ii atribuie antropologiei (in Crud si Copt) sarcina de a "contribui la o mai buna cunoastere a gandirii obiective si a mecanismelor ei'.

4.O mito-logica

a) Mitul - o noua explorare

Acelasi caracter sistematic guverneaza miturile si el va fi pus in evidenta in Antropologia structurala si, mai ales, in Mitologice. Departe de a fi ceea ce pareau initial, si anume produsele unei imaginatii excesive si irationale, miturile se supun unor reguli si trebuie considerate a ii niste structuri. Mitul este astfel scos din sfera gratuitatii interpretarilor simbolice, care vedea in diversitatea mitica niste constante imaginare aplicate pe continutul lor. Mitul considerat ca un sistem inchis va fi decupat in secvente minimale, numite miteme, care sunt considerate nu in succesiunea lor, ci in paralelismele si opozitiile dintre ele. Din acest moment, analiza va detasa unitatile semantice care permit inlantuirea acestor secvente: opozitia sus/jos, deschis/inchis, crud/copt, mas­culin/feminin etc. Metoda va fi aplicata de Levi-Strauss mitului lui Oedip. Naratiunea este mai intai impartita in miteme, distribuite ulterior pe patru coloane, unde "relatiile grupate in aceeasi coloana prezinta o trasatura comuna'; apar astfel patra tipuri de relatii pe care linearitatea narativa le masca: legaturi de rudenie supraestimate (Cadmos pleaca in cautarea surorii lui Europa, Oedip se casatoreste cu mama sa, Antigona isi ingroapa fratele); raporturi inversate (stramosii lui Oedip se suprima intre ei, Oedip isi ucide tatal, Eteode il omoara pe fratele sau, Polinice); o relatie care neaga filiatia omului cu pamantul (Cadmos ucide balaurul, Oedip - Sfinxul); o relatie opusa celei precedente, care aminteste legatura dintre pamant si om (infirmitatea lui Laios, el este schiop, semnificatia numelui Oedip, in greaca inseamna "picior umflat'). Toate aceste episoade pot fi reduse la o dubla opozitie binara, dand la iveala o contradictie inscrisa in miezul mitului, pusa in scena: incapacitatea mentalitatii arhaice grecesti de a gandi originea omului, de a alege intre termenii unei antinomii fundamentale: oamenii se nasc din pamant (autohtonie) sau din unirea barbatului si a femeii?

S-a detasat astfel statutul mitului: acesta este "un fel de instrument logic de creare a unei punti intre problema initiala si problema derivata, care s-ar putea formula aproximativ in felul urmator: acelasi se naste din acelasi ori din altul?' {Antropologia structurala). Altfel spus, mitul expune imposibilitatea grecilor, intr-un moment al istoriei lor, de a gandi filiatia generatiilor, locul tatilor si fuior si chestiunea succesiunii lor: pot fiii sa le urmeze tatilor fara conflict si fara ca pentru aceasta sa cedeze ametelii starnite de identificare? Mitul este deci "un mediator logic' permitand tensiunilor imanente ale grupului sa se manifeste in mod deghizat si oferind, la modul imaginar, o solutie. "Obiectul mitului este de a furniza un model logic pentru rezolvarea unei contradictii' -conchide Levi-Strauss.

b) Mitologicele

In Mitologice, Levi-Strauss isi propune un scop ambitios - analizand 187 de povestiri apartinand culturii amerindiene, el le raporteaza unele la celelalte. Este o ilustrare a transformarii miturilor care tin de aceeasi structura narativa folosita ca armatura in diferitele povestiri. Aceasta demonstreaza ca "miturile gandesc unele despre altele' {Crud si Copt), fara stirea oamenilor. Asadar, Levi-Strauss va face "abstractie de subiect' si isi va indrepta atentia asupra asemanarilor si opozitiilor care leaga secventele diferitelor mituri. Dupa urmatorul plan: in Crud si Copt

expune "o logica a calitatilor sensibile' (crud/copt, ud/uscat), in De ia miere la cenusa - "o logica a formelor' (gol/plin, interior/exterior), in Originea obiceiurilor h masa - "o logica a propozitiilor' (aici/acolo, apropiat/departat, endogam/exogam).

Plecand de la povestile care explica originea bucatariei, avand ca centru "triunghiul culinar' format din crud, copt si putred, Levi-Strauss arata ca aceste opozitii constituie armatura formala, matricea altor opozitii de ordin cosmologic si sociologic. Miturile pun in joc coduri, ale caror unitati discrete sunt, de exemplu, crudul, coptul, uscatul, afumatul, fiertul, dar in spatele explicatiei aparente a originii tehnicilor, alimentelor, elementelor, aceste coduri vorbesc despre cu totul altceva - despre relatiile in cadrul grupului, despre legaturile si tensiunile dintre oameni barbati/femei, despre raportarea la natura. In Omul gol, Levi-Strauss noteaza:

Miturile nu ne invata nimic despre ordinea lumii [], In schimb, ne invata multe despre societatile care le-au produs, ne ajuta sa aratam resorturile intime care declanseaza functionarea acestor societati; in sfarsit, si aceasta este foarte important, miturile ne permit sa desprindem anumite modalitati de operare ale spiritului omenesc [].

5. Un umanism bine temperat

De la Rasa si Istorie pana la Tropice triste, opera lui Levi-Strauss este o vibranta si nostalgica pledoarie in favoarea popoarelor considerate primitive, in favoarea culturii lor rafinate si extraordinar de complexe, asupra careia planeaza umbra lui Rousseau, stramosul indepartat pe care il revendica etnologia si al carui rechizitoriu impotriva inegalitatii este reluat in lectia de scriere la Nambikwara {Tropice triste). in acest sens, Tropice triste se vrea un discurs al remuscarii, al relei constiinte a Occi­dentului, o deplangere apasata a uniformizarii inexorabile a culturilor. Cat despre Rasa si Istorie, aceasta este un elogiu adus diversitatii, res­pingand importanta acordata notiunii de rasa, demontand presupozitii legate de aceasta, refuzand alunecarea diversitatii in inegalitate. Rasa nu este "decat o functie ca oricare alta a culturii', si nu sursa diversitatii culturale, "fiecare cultura selecteaza aptitudini genetice care au influenta retroactiva asupra culturii'.

Mai mult, cartea respinge pretinsa superioritate a civilizatiei occiden­tale, aratand ca orice ierarhie depinde de alegerea criteriilor, denuntand evolutionismul naiv si etnocentrismul impenitent, care sustine pretinsa superioritate, amintind ca suprematia occidentala s-a cladit pe distrugerea altor culturi. In Privirea indepartata, Levi-Strauss afirma mai insistent caracterul unitar al naturii omului, nu pentru a sustine un alt antropocentrism, ci pentru a deplasa accentul pe latura naturala a omului, ca specie vie. in virtutea acestei calitati omul are drepturi - nu pentru ca este om, ci pentru ca apartine speciei omenesti, o specie ca ori­care alta a naturii vii. Levi-Strauss sustine, asadar, ca exista un drept natu­ral, diferit de drepturile omului, la c&re omul trebuie sa aspire indiferent de rasa careia ii apartine, de religia imbratisata, de societatea din care face parte, dar pe care sa-1 recunoasca si tuturor celorlalte specii.

Concluzie

Dincolo de rigoarea metodei se intrezareste o luciditate dezamagita, alimentata de constiinta acuta a fragilitatii omului si a constructiilor lui culturale. "Lumea a inceput fara om si se va si ispravi fara el' - proclama Levi-Strauss in Tropice triste. Agitatia omeneasca are ceva derizoriu si ireal in comparatie cu maretia unui apus de soare. in mod inexorabil, ea produce dezordine si secreta entropie, incat "ar trebui sa scriem mai degraba entropologie decat antropologie' - propune Levi-Strauss. De asemenea, sub aparentul dogmatism al operei se ascunde un scepticism, conform caruia "creatiile spiritului omenesc nu au sens decat raportate la el', ele sunt edificii fragile care, asemenea miturilor, nu conduc niciodata pana la un semnificat originar care sa ofeFe cheia enigmei om.

B. Michel Foucault, o arheologie a culturii

Disparut prematur, in 1984, M. Foucault a dezvoltat o reflectie care poate fi impartita in trei perioade: prima, inaugurata de Nasterea nebuniei in clasicism (1961), urmareste geneza discursurilor care s-au constituit ca structuri ale cunoasterii in Occidentul european, prezinta nasterea stiintei medicale (Nasterea clinicii, 1963), aparitia stiintelor umaniste (Cuvintele si Lucrurile, 1966) si se incheie cu Arheologia stiintei (1969), o epistemologie a discursului. O data cu sustinerea Cursului inaugural la College de France (1971), putem vorbi de o a doua etapa in care M. Foucault este preocupat de o genealogie a puterii care, sub inocenta si falsa obiectivitate a cuvintelor, se deplaseaza in epoca mo­derna, se ramifica la maximum, "acoperind intreaga suprafata sociala.

Punctul de maxima rezonanta al acestei reflectii: Supravegherea si Pedeapsa (1975). Lucrarea publicata in anul urmator, Vointa de a sti, se prezinta ca inceput al unei cuprinzatoare "istorii a sexualitatii', in care sunt analizate scrierile centrate pe dorinta si care au inventat sexualitatea. Proiectul va fi abandonat si inlocuit, dupa o lunga tacere, de o "genealo­gie a omului care doreste' (Folosirea placerilor), in care arata cum acti­vitatea si placerile sexuale au fost problematizate in antichitate prin practici egocentrice, doua lucrari aparute simultan, in 1984, ilustrand aceasta "deplasare teoretica' - Practica placerilor si Grija de sine.

imbratisand un imens camp de cercetare, scotocind texte care de regula sunt de interesul specialistilor (juridice, religioase, medicale), isco­dind scrieri uitate, in aparenta minore (procese-verbale ale proceselor, felurite tratate, ritualuri confesionale, regulamente de uz intern pentru inchisori, spitale, scoli, ordine politienesti), Foucault s-a transformat in arhivarul unei culturi ale carei straturi mentale le da la iveala. Arheologul va aduna aceste texte oculte, dispersate, aratand ca nu sunt izolate pre­cum par, ca ele functioneaza in interdependenta, ca un sistem, fixand si producand acelasi lucru: nebunia, boala, delincventa, sexualitatea.

1.O arheologie a cunoasteri.

a) Nasterea nebuniei

Totul incepe cu Istoria Nebuniei: Foucault arata aici ca nebunia nu este o realitate biologica data, exterioara discursului care o "spune', ci un obiect constituit dintr-o cunoastere care se elaboreaza in mod progresiv; nu o intalnim niciodata decat intr-o tesatura de discursuri autorizate care si-au arogat dreptul de a vorbi in numele ei. Nebunia in sine este tacuta, legata de oralitate, refulata de catre cultura. Ca dovada - evolutia pe care o descrie Foucault: mai intai, nebunul este integrat in viata sociala cu un statut ambiguu, el este in acelasi timp odios si temut. El este ratacitorul, cel alungat din orase, este incredintat pelerinilor ori manastirilor dar, totodata, este indeaproape asociat cu transcendentul. In perioada clasica va fi inchis, aruncat intre vagabonzi, prostituate, delincventi. In 1656 se infiinteaza Sanatoriul - de-acum inainte, nebunul este retras din viata sociala. in secolul al XVII-lea se va trasa o linie de departajare intre normalitate (ratiunea) si nebunie, "raison/deraison' fiind formularea in care a fixat-o cartezianismul.

O a doua etapa, decisiva, incepe in 1794, cand se consuma prima scena care a stat la baza psihiatriei: Pinel dezlegandu-i pe alienatii de la Salpetriere. Scena fondatoare si idilica. Ea da seama, fara indoiala, de progres, de umanizarea reala care corespundea idealurilor iluminismului - nebunia inceteaza de a mai tine de monstruozitate si ajunge sub privirea medicala, devine boala. Este nasterea azilului. Nebunul este acum izolat, supravegheat, inchis intr-un spatiu/timp pentru a fi tratat. in acelasi timp se inregistreaza aparitia unei multitudini de termeni ai patologiei mintale si se instaureaza domnia medicului, care devine stapanul limbajului nebunului si se erijeaza in purtator de cuvant al adevarului. Paradoxal, nebunul este mai subjugat ca niciodata de catre stiinta care pretinde ca-1 vindeca.

b) Supravegherea si pedeapsa

Dincolo de aceasta analiza, care este o demistificare a "obiectivitatii indoielnice' a unei stiinte, se profileaza un proces mai cuprinzator care, in Supraveghere si pedeapsa, atinge dimensiunile culturii in ansamblul ei. Este surprins aici un proces de standardizare sociala, de nivelare a diferentelor, de reducere a alteritatiL, care ii va cuprinde pe copii, prole­tari, vagabonzi, bolnavi, delincventi, prostituate. in spatele acestui proces se ascunde visul de supraveghere totala a socialului, de administrare globala a indivizilor, de gestionare a sufletelor si a corpurilor, care va imbraca forma cazarmii, fabricii, scolii, azilului, inchisorii. Supraveghere si Pedeapsa descrie aceasta intreprindere care coincide cu aparitia statului modern, fiind indeosebi centrata asupra genezei penalitatii.

Trei etape se disting in aceasta evolutie: "voga supliciilor' - sunt analizate practicile punitive din Franta vechiului regim, violenta pedepselor aplicate in public menite a-i aminti supusului ca suveranul este stapanul corpurilor; "sobrietatea primitiva' - sub influenta unor filantropi ca Becaria, asprimea pedepselor se va atenua, corolarul fiind, insa, generalizarea practicilor punitive. Prin aparitia notiunii de disciplina, supravegherea indivizilor este extinsa la ansamblul corpului social, in paralel cu instituirea institutiei carcerale. inchisoarea, ca si azilul studiat in Istoria nebuniei sunt doua locuri in care se materializeaza proiectul de dominare a indivizilor, doua laboratoare ale mentalitatii represive. In Supraveghere si Pedeapsa, Foucault descrie instalarea unei

puteri multiforme la nivelul intregii societati: in scoala, atelier, cazarma, azil, inchisoare, tot atatea parghii functionaresti de care dispune puterea le repartizeaza, le controleaza si le utilizeaza.

2. Cunoastere si putere

Originalitatea lui Foucault se manifesta indeosebi in analiza pe care o face in privinta legaturii dintre cunoastere si putere. Cunostintele nu pot fi disociate de practicile si institutiile pe care le-au generat: "indoielnica lor obiectivitate' ascunde luarea in stapanire a corpurilor, visul de putere. Facand din om un obiect de studiu, cunoasterea nu a facut decat sa-1 subjuge: afirmarea stiintelor sociale, care catalogheaza, cerceteaza, planifica viata oamenilor (statistica, igiena sociala, economie, demografie), precum si dezvoltarea cunostintelor medicale care inregistreaza viata bolnavilor mintali, clasifica bolile, consemneaza faptele si gesturile pacientilor purced dintr-o unica "vointa de cunoastere' ambigua, care, sub acoperirea unei false obiectivitati, se transforma intr-o putere tot mai ramificata si individualizata ce ne copleseste vietile. Cu Vointa de cunoastere, Foucault respinge ideea unei reprimari occidentale (numita "ipoteza represiva') in raport cu sexul care i-ar fi fost refulat, ocultat. Dimpotriva, Occidentul nu a contenit sa se refere la sex, sa il toarne in cuvinte, somand dorinta sa vorbeasca despre sine - de la primele ritualuri confesionale pana la psihanaliza, trecand prin discursul igienistilor, medicilor ori regulamentelor scolare. Haituit, povestit, sexul devine, treptat, o chestiune publica, si dorinta se vede investita cu grai social, care vrea sa o standardizeze, sa o stavileasca. O intreaga serie de discipline stiintifice se instituie drept discursuri legitime despre sex: biologia, medicina, pedagogia, psihiatria, demografia - ocupandu-se 'de copil, de femeie, de cuplu, de adultul pervers. Descrierea lui Foucault vizeaza inventarea, producerea sexualitatii, care conduce la instalarea unei "bio-puteri' ce administreaza, gestioneaza si controleaza dorinta.

3. O cunoastere in absenta subiectului

a) Epistemul

Arheologia stiintei este lucrarea cea mai dificila, cea mai abstracta, dar, poate, si cea mai pertinenta a lui Foucault. Este discursul sau asupra metodei. Obiectul acesteia? O "descriere a evenimentelor discursive', a tuturor enunturilor care trec drept enuntari ale adevarului si se impun ca atare: medicina, economia politica, psihanaliza, dreptul Scopul ei? Sa arate ca dincolo de aparenta lor dispersare, de juxtapunerea lor fortuita, ele alcatuiesc un sistem, se constituie intr-o structura - epistemul. Acesta se defineste astfel:

Totalitatea relatiilor care, intr-o epoca data, se stabilesc intre practicile discursive generatoare de epistemologii, stiinte

inca din Cuvintele si Lucrurile, Foucault aratase raporturile care au facut posibila aparitia simultana a uaor discipline aparent fara legatura intre ele, precum gramatica generala, stiintele naturii, economia - in secolul al XVIII-lea, ori economia politica, filologia si biologia - la sfarsitul iluminismului.

Aceasta abordare sincronica este dublata la Foucault de o abordare genealogica, apropiata de metoda nietzscheana; el isi pune intrebari in legatura cu ceea ce sta la baza validitatii enunturilor, aratand ca o disciplina se elaboreaza in mod lent, prin cumulul de enunturi lacunare, disjuncte despre acelasi obiect. Va trebui ca aceste enunturi sa fie reasezate nu intr-o fictiva continuitate, dupa modelul istoriei ideilor, ci intr-o "dispunere discursiva', in cadrul careia se elaboreaza obiectul (nebunia, patologia, bogatia, sexualitatea, munca), fiecare enunt fiind determinat de pozitia pe care o ocupa in alcatuirea discursului ("un enunt apartine unei formatiuni discursive, asa cum fraza apartine textului'). Fiecare formatiune da nastere "practicilor discursive', care se supun regulilor definitorii pentru conditiile de manifestare a discursului. Ceea ce il intereseaza pe arheolog este sa arate cum se nasc enunturile, cum produc ele obiecte, cum unele dintre ele, legate prin acelasi obiect, trec un "prag de pozitivi tate', instituindu-se drept "cunoastere' susceptibila sa se erijeze in stiinta.

b) Producerea obiectelor

Arheologia cunoasterii este de doua ori originala. Pe de o parte, arata ca obiectele nu sunt preexistente cunoasterii care le produce ca atare; ca aceasta din urma nu desemneaza realitatea in afara limbajului; ca ea se articuleaza in mod progresiv in realitatea pe care o decupeaza, o clasifica.

Cuvintele nu descriu, ele produc si fixeaza obiectele; ele tin mai putin de o activitate teoretica si mai mult de una practica. Dupa cum se vede, Foucault se apropie de pragmatica - curent lingvistic manifestat mai ales in tarile anglo-saxone, sub impulsul lui Austin, care a publicat in 1962 How to do things with words.

Pe de alta parte, Arheologia cunoasterii se desprinde de presupozitiile istoriei ideilor: enunturile nu se succed linear, dupa jocul influentelor, ele nu se inscriu intr-o evolutie si nu se supun unei finalitati concepute in termeni de progres sau de rationalitate. Ceea ce trebuie sa intereseze este aparitia acestor discursuri, instapanirea si evenimentialitatea lor, caci ele au impact material, isi gandesc dispersarea, rupturile care le afecteaza, modalitatile propriilor transformari. Iar tot acest joc nu poate fi redus la unitatea unei constiinte sau a subiectului uman, dupa modelul istoriei hegeliene. Omul este mai putin subiectul acestor discursuri, cat mai degraba le este subordonat, este plasat, fara sa stie, in sistemul lor.

4. intoarcerea la etica

Cu Practica placerilor si Grija de sine, reflectia lui Foucault se deplaseaza din planul puterii in acela mai intim al raportului cu sine. Prima carte se inscrie intr-o "istorie a gandirii' mai putin atenta la studiul reprezentarilor mentale si mai preocupata de modalitatile diferitelor problematizari prin care omul se ofera drept ceva ce poate fi gandit si de practicile care genereaza aceste problematizari. "Istoria sexualitatii' se apleaca spre "o hermeneutica a dorintei', coborand in texte antice, straduindu-se sa regaseasca si sa reconstituie o experienta a relatiei omului cu sine insusi, pe care crestinismul a ascuns-o - genealogia omului care doreste. Din manuale, tratate, scrisori, precepte, circum­scrise diferitelor domenii: dietetica, economie, erotica, Foucault desprinde trasaturile caracteristice: acceptarea placerii si a corpului, idealul de continenta conceput nu in maniera crestina, ca refulare a dorintei, ci drept o cale spre stapanirea aristocratica de sine.

Lucrarea urmatoare, Grija de sine, va urmari trei directii: dieteticul devine "corpul', economicul - "femeia' -, eroticul - "baietii'. Din punct de vedere cronologic, cercetarea se deplaseaza din Grecia antica spre lumea romana si elenistica din primele doua secole ale erei noastre. Se remarca o modificare decisiva: austeritatea cucereste relatia cu sine, corpul devine

obiect al unei cunoasteri medicale mai normative, economicul se centreaza din nou asupra sotiei si asupra relatiei conjugale, in beneficiul fidelitatii, in sfarsit, eroticul cunoaste batjocura dorintei fata de baieti. Pe ascuns, patrund in arta de a trai si in "techne' care guverneaza relatia cu sine, ideea raului, practicile autoobservarii, valorizarea legii, pe scurt, o intreaga tematica a austeritatii pe care o va accentua crestinismul. Firul director care leaga cele doua lucrari?: "Cum, pentru ce si sub ce forma activitatea sexuala s-a constituit ca domeniu moral' (Practica placerilor), facand obiectul unor recomandari si norme care prolifereaza?

C. Jacques Lacan

A fost una dintre personalitatile calauzitoare ale deceniilor sase si . sapte, capul de serie, contestat si stralucitor, al psihanalizei franceze, dar doctrina sa a depasit cadrele disciplinei sale pentru a influenta, prin intermediul unui seminar saptamanal, care a fost urmarit cu mare interes vreme de 30 de ani, un important numar de cercetari in domeniul stiintelor umaniste, critica literara si interogatia filosofica. Reflectiile unor Barthes, Derrida, Althusser, Deleuze, intre altii, se intretaie cu cele ale lui Lacan. Fara indoiala, se poate vorbi de efectul unui curent de gandire, dar nu trebuie uitat ca exista lucrari ale lui Lacan cu mult mai vechi: in 1932, o teza de doctorat marcanta despre psihoza paranoica si, mai ales, o decisiva conferinta, tinuta in 1936, la Marienbad - "Stadiul Oglinzii' - care avea sa fie reluata in 1949, cu ocazia Conferintei internationale de psihanaliza, sub titlul "Stadiul Oglinzii ca formator al functiei eului'. Dar Lacan avea sa dobandeasca o autentica notorietate dupa publicarea Scrierilor (1966), o culegere de articole si conferinte. Evenimentul coincidea cu dezvoltarea anti-psihiatriei, reprezentata mai ales de psihiatrii englezi Cooper si Laing.

Demersul lui Lacan se distinge prin trei trasaturi: mai intai, o noua lectura a lui Freud (ale carui scrieri nu erau atunci disponibile decat in traducere engleza), pusa sub semnuL fidelitatii, dar primenita prin locul central acordat limbajului. Apoi, o respingere a derivatelor psihanali­tice anglo-saxone care faceau (si fac) din psihanaliza o psihologie rea-daptativa ce vizeaza integrarea subiectului in sistemul social. Pe un plan diferit de antipsihiatrie, demersul lui Lacan punea in cauza societatea generatoare de nevroze si psihiatria complice al ordinii sociale. In sfarsit, o practica a curei centrata pe riguroasa neutralitate a analistului (care, dupa expresia lui Lacan, trebuia "sa faca pe mortul'), menita sa rupa cercul intrebarilor adresate subiectului pentru ca acesta sa se intoarca mai lesne la prima si inconstienta interogatie a dorintei sale.

1. Influenta filosofiei

Lacan era un asiduu cititor de filosofie, simtindu-se atras mai ales de Hegel De altfel, inainte de al doilea razboi mondial, urmarise seminarul de la Kojeve consacrat unei analize a Fenomenologiei spiritului. De la Hegel, Lacan preia tematica dorintei, dezvoltata in "dialectica stapanului si sclavului'. Omul este in intregime dorinta, nu dorinta indreptata catre cutare sau cutare obiect, ci dorinta a dorintei de celalalt, iar ceea ce vrea este sa fie recunoscut in aceasta dimensiune a dorintei. Dorinta omului este intotdeauna mediata printr-o alta dorinta, factor de identificare si, totodata, de alienare. "Dorinta omului isi afla sens in dorinta de celalalt, nu atat pentru ca celalalt detine cheia obiectului dorit, cat pentru faptul ca primul sau tel este de a fi recunoscut de catre celalalt' - noteaza Lacan in Scrieri. in acelasi timp, Lacan subliniaza primatul celuilalt in constituirea subiectivitatii. Dar celalalt nu este constiinta hegeliana care se inalta in fata altei constiinte, nu este o alta subiectivitate, ci CELALALT ca loc de desfasu­rare a cuvantului, trecerea obligatorie prin care subiectul ajunge sa-si formuleze dorinta. Celalalt este, asadar, campul cuvantului ca loc de intrupare a ordinii simbolice a culturii. Dorinta omeneasca este, deci, subordonata acestei "defilari radicale a cuvantului', constrans sa treaca trebuinta "prin defilarile semnificantului'. Or, a numi inseamna a suprima lucrul pentru a-1 conserva ca reprezentare, ca absenta adica. Limbajul pune in locul obiectului un semn. "Simbolul se manifesta in primul rand ca asasinare a lucrului, si aceasta moarte constituie eternizarea in subiect a dorintei sale'. (Scrieri)

De aceea, in fond, subiectul este intotdeauna alaturi de dorinta sa, "sfasiat' prin irumperea limbajului, care organizeaza si structureaza interioritatea. De unde iluzia de a asimila dorinta unei realitati biolo­gice, dincolo de limbaj. Idee ilustrata de Lacan prin formularea deve­nita aproape un loc comun: "Inconstientul este structurat ca un limbaj'.

2. Influenta lui Saussure

Locul ocupat de limbaj in problematica lui Lacan devine mai lim­pede prin raportarea la Saussure, si anume la distinctia semnificant/ semnificat, si la lingvistica lui Jakobson, cu opozitia metafora/ meto­nimie. Din inconstient, nu avem niciodata decat limbajul manifes-tandu-se in cuvantul pacientului, in lapsus, in vise, in simptome. Text fragmentat, lacunar. A analiza inseamna a interpreta, a descifra sem-nificantii in absenta semnificatului, a conduce lantul semnificantilor pana la semnificatul originar al dorintei. O dorinta care ea insasi nu se cunoaste si se incredinteaza literalmente literei din urmele semnifi-cante pe care ea le lasa.

Dar in timp ce Saussure instituia un raport conventional (arbitrarul semnului) si univoc (un semnificant trimite la un semnificat), relatie simbolizata prin formula S/s, in care S ("s' majuscula) noteaza semnifi-cantul, Lacan arata ca semnificatul se ascunde, ca bariera simbolica dintre semnificant si semnificat se ingroasa, ca discursul aparent nu are sens in sine, ci este doar o inlantuire de semnificand care trimit la alti semnificand, si asa mai departe, la infinit. Asa se intampla cu cel cuprins de delir, care asociaza un singur semnificant cu orice semni­ficat sau, invers, cu schizofrenicul, care aduce diversitatea semnifi­cantilor la acelasi semnificat. Dupa cum se observa, logica lui Lacan este o logica a semnificantului.

Cea mai buna ilustrare in acest sens ar fi seminarul dedicat "Scrisorii furate', nuvela lui E. A, Poe. in jurul scrisorii compromita­toare care i-a fost furata reginei se organizeaza o intreaga sarabanda umana. Rege, regina, ministrul de Interne, Dupin, toti sunt determinati de scrisoarea ascunsa, si cautata. Scrisoarea este metafora pentru circulatia semnificantului, care determina, fara stirea lor, personajele, scrisoare care se prezinta sub forma a ceva care contine (plicul) si al carei continut este ignorat de fiecare. Ceea ce a vrut sa demonstreze acest seminar este "determinarea majora la care este supus subiectul pe parcursul unui semnificant'. Inconstientul este la fel - apropiat si, totodata, indepartat, ascuns constiintei, dar atribuind fiecaruia un loc si guvernandu-i dorinta. Lacan noteaza:

Deplasarea semnificantului ii determina pe subiecti in actele, destinul, refuzurile, iubirile, succesele si soarta lor, in pofida darurilor lor innascute si a achizitiilor lor sociale.

3. Lacan - structuralist

Astfel, subiectul este mai putin subiect, cat efect al limbajului/de limbaj, fiind conditionat in strafundul psihismului sau de jocurile limbajului. Acesta il precede. inca inainte de a se naste, copilul este deja numit, este inscris in ordinea simbolicului, si in tesatura limbajului va trebui el sa se reprezinte. Omul este astfel detronat din pretentia lui de a 5 subiectul sintetizator al reprezentarilor (cf. Kant sau Fichte). Spre deosebire de Descartes, pe care il comenteaza cu pasiune, Lacan sustine disjunctia dintre "eu' care este desemnat si "eu' care apartine enuntarii, denuntand, pe urmele lui Nietzsche, iluzia gramaticala care comanda cogito-ul Subiectul nu coincide niciodata cu el insusi, el este mereu reprezentat asa cum este in limbaj. Descoperirea facuta de Freud, comenteaza Lacan, ne constrange sa spunem: "gandesc acolo unde nu sunt, deci sunt acolo unde nu gandesc'. Acesta din urma este, asadar, pentru el locul unei deposedari si, totusi, ceva la care trebuie sa acceada pentru a fi un subiect uman. Neputand sa eludeze trecerea prin cuvant pentru a-si formula, fara stirea sa, dorinta - exista intrebarea, care tradeaza aceeasi dorinta, o alieneaza in sens etimologic si deceptioneaza intotdeauna, caci este inapta sa o satisfaca. "Dorinta, asadar, este imposibila', dupa cum afirma Simone Weil.

Paradoxul omului: subiect al limbajului si, totodata, rob al acestuia. Subiectul cartezian, substanta ganditoare, este golit de plenitudinea lui, este marcat de o lipsa fundamentala si originara, din care purcede dorinta. Neimplinire ilustrata prin mitul platonician al androginului primordial, prezentat in Banchetul si care incepe cu separarea de corpul matern, separare pe care dorinta cauta sa o acopere impingand subiectul sa se faca dorinta a dorintei de mama, adica falus. Termen care nu trebuie confundat cu membrul viril, ci care denumeste semnificantul ultim al dorintei, care este simbol al lipsei de a fi ce traverseaza subiectul, simbol a ceea ce nu este, dar trebuie sa devina.

4. Imaginarul, simbolicul, realul

Trinitatii din topica freudiana ("das Es' - asta; "das Ich' - Eul si "Uber-ich' - Supra-Eul), Lacan ii substituie trei instante care se articuleaza pentru a constitui subiectul. Mai intai imaginarul, care corespunde Eului. La toti oamenii este produsul evolutiei individuale, fiind alcatuit din materialele inconstiente din viata fiecaruia, este locul fantasmelor primordiale din prima copilarie, cand subiectul nu se percepe inca in mod independent de corpul mamei, inainte de stadiul oglinzii, in care copilul isi recunoaste imaginea in afara lui si se identifica cu ea.

Apoi simbolicul, care este impletit cu imaginarul si marcheaza iru-perea ordinii limbajului, intrarea in ordinea legii si a celuilalt, inainte de toate a tatalui. Simbolicul corespunde Supra-Eului freudian inseamna intrarea in lumea culturii, dominata de figura paterna, si anume de numele tatalui, cheia de icces in limbaj.

In sfarsit, realul, care ocupa locul lui "das Es' al lui Freud. intotdea­una inaccesibil, oarecum in afara jocului, caci este mereu interzis 'subiectului de ecranul imaginarului si simbolicului, realul scapa oricarei simbolizari si, totusi, comanda structurarea imaginarului. Adevarata cauzalitate care opereaza in psihism, comandand obiectul dorintei, un obiect prin natura lui inaccesibil. Astfel, in mod para­doxal, realul exista sub forma unei absente active. Realul este locul unei lipse care suscita dinamismul dorintei si imposibila ei etansare. Astfel incat Lacan poate sa scrie: "Realul este imposibilul'.

Asa se deseneaza o structura care imbina cei trei termeni si constituie subiectul. Acesta din urma se vede barat (in forma lacaniana a lui "s', bara simbolizand clivajul constient/inconstient), al patrulea punct al unei triangulatii care ii fixeaza destinul: intr-un varf "a', Lacan reprezinta obiectul "a', semnificand obiectul matern, in alt varf "A', majuscula simbolizeaza locul Tatalui si al simbolicului, in sfarsit, intr-al treilea varf "a', el figureaza locul ocupat de imaginea sinelui. Ca la bridge, subiectul ocupa locul mortului, in acelasi timp exclus din joc si inclus in sistem, el este un simplu efect al jocului dintre simbolic, imaginar si real care se desfasoara fara stirea lui.