Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice



Acasa » tehnologie » arheologie
INTRODUCERE IN ARHEOLOGIE

INTRODUCERE IN ARHEOLOGIE



INTRODUCERE IN ARHEOLOGIE

Locuirea constanta a unei populatii pe acelasi areal geografic a condus in cursul timpului la acumularea unor artefacte (obiecte sau monumente) care au marcat peisajul respectiv. Redescoperirea lor accidentala a starnit intotdeauna curiozitatea oamenilor si a generat explicatii dintre cele mai fanteziste. Curiozitatea, ca si dorinta de imbogatire, au dus la primele interventii in ceea ce mai tarziu se vor fi numit complexe arheologice (ruinele unor monumente, morminte etc) cu scopul recuperarii unor obiecte pretioase (de pilda jefuirea inca din antichitate a mormintelor egiptene).

Asadar ce este de fapt arheologia? Cuvantul provine din grecescul archaiologia (archaios – vechi, logos – stiinta) insemnand stiinta trecutului sau mai frumos spus „discursuri despre lucruri vechi” (P. Bahn), dar astazi se refera in principal la studiul trecutului uman cu ajutorul urmelor materiale care au supravietuit pana la noi. Termenul de trecut uman trebuie explicat deoarece arheologii – contrar a ceea ce multa lume crede - nu se ocupa de studiul pietrelor sau al dinozaurilor. Acestea sunt domeniile paleontologilor si geologilor; dinozaurii au disparut cu zece milioane de ani inainte de aparitia primului om evoluat. Arheologia se ocupa de studiul comunitatilor umane din momentul in care acestea incep sa produca primele artefacte (unelte) – dupa ultimele descoperiri in Africa de Est acum 2,5 milioane de ani – domeniul ei de interes ajungand pana in zilele noastre. „Ceea ce ati aruncat la gunoi ieri, indiferent cat de uzat, dezgustator sau potential jenant  este acum, devine parte a datelor arheologiei recente” (P. Bahn). Majoritatea arheologilor se ocupa de studiul trecutului mergand inapoi in timp sute sau chiar mii de ani, dar un numar tot mai mare de cercetatori se ocupa de perioadele istorice si chiar de fenomene contemporane. De exemplu situl testului nuclear din desertul Nevada, cabanele exploratorilor polari sau chiar bunkerele naziste si zidul Berlinului atrag din ce in ce mai multi arheologi astazi. Una din marile posibilitati ale arheologiei este ca lumea intreaga este campul ei de cercetare. Oriunde pe glob, in jungla sau desert, in munti sau in pesteri poate exista o problema arheologica de investigat. Nici macar nu se limiteaza la uscat, exista posibilitatea efectuari de cercetari subacvatice sau specializarii in fotografie arheologica aeriana. Deoarece acopera intreaga noastra istorie, arheologii se pot ocupa de perioade de timp dintre cele mai variate si de obiecte dintre cele mai diverse: totul de la studiul celor mai timpurii unelte de piatra, care abia se disting de pietrele naturale pana la analiza fotografiilor din satelit pentru obtinerea de date privind siturile arheologice reprezinta munca pe care o fac arheologii in incercarea de descifrare a trecutului omenirii.


Din pacate, foarte putine dovezi supravietuiesc din multele lucruri care s-au petrecut in trecut si din aceste dovezi numai o mica fractiune este recuperata de arheologi si probabil numai o mica parte din ceea ce s-a recuperat este corect interpretat sau identificat. In interpretarea trecutului diverselor comunitati umane, arheologii au la dispozitie in principal resturile materiale pastrate in siturile arheologice si mai putin izvoarele scrise. Provocarea metodologica cu care se confrunta toti arheologii este sa determine cum aceste resturi pot fi utilizate pentru reconstituirea modului de viata in trecut si cum s-au modificat societatile de-a lungul timpului. Aceste resturi materiale descoperite in siturile arheologice pot fi clasificate in trei categorii: artefacte, ecofacte si structuri imobile.

 Artefactele sunt obiecte mobile care au fost facute sau au fost modificate de om. In siturile europene cele mai obisnuite artefacte sunt uneltele si armele din piatra, obiectele de ceramica si de fier. Uneltele de piatra sunt des descoperite in siturile paleolitice, mezolitice, neolitice si continua sa fie utilizate pana in epoca bronzului[1]. Acestea evolueaza si se perfectioneaza in timp, in functie de nevoile oamenilor care le-au fabricat. Adesea ele raspund unor cerinte impuse de noi ocupatii, noi strategii de vanatoare sau unor schimbari environmentale si ca atare pot oferi informatii pretioase pentru reconstituirea modului si a conditiilor de viata din trecut. Un exemplu in acest sens il constituie, de exemplu, aparitia microlitelor in perioada de deglaciatiune care a urmat ultimei epoci glaciare[2] sau a topoarelor de piatra slefuita in neolitic (utilizate la despaduririle masive necesare practicarii agriculturii in Europa).

Al doilea artefact major il reprezinta ceramica, care apare si se raspandeste in timpul epocii neolitice. Obiectele ceramice sunt facute din lut, material care poate fi modelat intr-o larga paleta de forme, de la vase de gatit sau de provizii pana la sculpturi si obiecte de arta. Aproape pe tot parcursul preistoriei ceramica a fost modelata cu mana, roata olarului fiind utilizata abia din epoca fierului. In timpul prelucrarii lutul se combina cu alte materiale (degresanti) pentru a evita spargerea vaselor in timpul coacerii. In functie de pasta din care sunt confectionate vasele, decorul de pe ele, tipul de ardere etc. artefactele ceramice pot fi atribuite unei civilizatii, servind adesea la recunoasterea si incadrarea cronologica ei cronologica. De pilda, cultura ceramicii lineare, asociata cu primii agricultori din Europa Centrala, este de obicei recunoscuta prin ceramica ei distincta care poarta incizate decoruri curbilinii.

Obiectele de metal reprezinta o a treia categorie de artefacte descoperite in siturile arheologice. Obiectele facute din metal apar in neoliticul mijlociu. De exemplu Ötzi – faimosul Iceman – descoperit in 1990 la granita dintre Austria si Italia avea asupra lui un topor de cupru. In mileniul trei BC piesele de cupru sunt inlocuite cu cele de bronz pentru ca in mileniul I BC si acestea sa fie la randul lor abandonate in favoarea celor de fier (pentru unelte si arme, bronzul continuand sa fie folosit pentru obiecte de vestimentatie, podoabe, piese de harnasament etc.).

Alte artefacte au fost realizate din materiale organice precum osul, cornul, lemnul etc. Dintre acestea osul a fost utilizat pentru cea mai lunga perioada de timp fiind folosit din paleolitic pana la inceputul sec. XX (cand este inlocuit de plastic). Osul si cornul se pastreaza destul de bine in siturile arheologice, acolo unde solurile nu sunt acide. Nu acelasi lucru se poate spune despre lemn care se pastreaza doar in conditii speciale cum ar fi de pilda turbariile[3], mlastinile, zonele desertice sau glaciare.

A doua categorie de descoperiri arheologice o constituie structurile imobile care au fost construite sau modificate de catre oameni (gropi, santuri, case, fortificatii, temple, vetre de foc, cuptoare etc.). Cele mai multe nu sunt vizibile decat dupa inceperea sapaturilor, altele insa fac parte din peisaj (ca de pilda santurile de la Maiden Castle din SV Angliei). O parte de aceste structuri pot fi identificate cu ajutorul fotografiilor aeriene.

Click on the image to zoom in Fortificatia de la Yarnbury, Wiltshire, (epoca fierului) (dupa Greene)

            O categorie importanta de astfel de structuri  o reprezinta mormintele. Multi oameni au fost ingropati impreuna cu o parte din bunuri (inventarul funerar): haine, bijuterii, vesela, arme, unelte si ocazional oameni sau animale sacrificate. Importanta pentru arheologi rezida din faptul ca toate piesele dintr-un mormant au fost ingropate deodata, putand fi folosite si pentru datarea altor complexe.

Termenul de ecofacte este utilizat de arheologi pentru a descrie resturile materiale care nu au fost fabricate sau modificate de om, dar care sunt descoperite in siturile arheologice si ofera informatii despre mediul inconjuratorsi despre modul cum acesta a fost utilizat de comunitatile umane. Cele mai obisnuite ecofacte sunt oasele de animale, semintele sau alte resturi de plante si polenul. Studiind resturile faunistice arheozoologii pot sa ofere detalii interesante legate de speciile de animale de la care acestea provin, sexul, varsta, modul de gestionare a turmelor, modul de transare a lor etc. Aceste informatii pot fi utilizate  pentru reconstituirea tiparelor de vanatoare, a practicilor economice sau a dietei respectivei comunitati. Recent resturile osteologice sunt utilizate pentru reconstituirea ecosistemului in care o asezare a fost amplasata (v. mai jos).         

Polenul si resturile de flora, impreuna cu alte date biologice si geologice, pot fi utilizate pentru reconstituirea istoriei vegetale a diferitelor regiuni din Europa. Una din cele mai cunoscute aplicatii a analizei polenului a fost reconstituirea istoriei vegetatiei postglaciare in sudul Scandinaviei. Analizele au aratat cum specii de copaci ca mesteacanul, pinul si salcia au fost treptat inlocuite de stejar si tei in timpul procesului de reimpadurire a Europei de la sfarsitul epocii glaciare.

Descoperirea unor concentrari de artefacte, ecofacte sau structuri construite intr-un anumit perimetru evidentiaza existenta acolo  a unei foste asezari umane. O astfel de zona poarta numele de sit arheologic. Acestea pot sa fie foarte variate, de la taberele sezoniere ale vanatorilor-culegatori din paleolitic care au ocupat un teritoriu pentru cateva saptamani, la oppida celtice (fortificatii de mari dimensiuni, centre protourbane) sau la satele evului mediu locuite cateva secole; de la mine la  cimitire si situri ceremoniale. Toate obiectele sau structurile descoperite intr-un sit sunt examinate de arheolog: cum sunt asociate, care este distributia lor spatiala, care este relatia cu mediul inconjurator etc. O cheie in interpretarea resturilor arheologice o reprezinta notiunea de context arheologic adica locul unei descoperiri intr-un sit si relatia cu alte descoperiri din cadrul sitului. De exemplu un vas descoperit intr-o locuinta, langa o vatra de foc are o alta semnificatie decat un vas descoperit intr-un mormant. Pentru pastrarea cat mai multor informatii despre contextul arheologic, specialistul inregistreaza toate datele referitoare la acesta: locul, pozitia, stratul in care a fost gasit, piesele cu care era asociat etc.

Siturile arheologice sunt foarte adesea stratificate, fiind formate dintr-o serie de niveluri arheologice. De aceea arheologul lucreaza foarte mult cu stratigrafia, metoda preluata din geologie. Una din regulile acestei metode spune ca stratul cel mai adanc (cel mai de jos) s-a format primul, in timp ce stratul aflat cel mai sus s-a format ultimul. Interpretarea acestor straturi ii perminte arheologului sa observe schimbarile petrecute de-a lungul timpului si sa dateze (in cronologie relativa) diferitele descoperiri pe care le face intr-un sit[4].

Secventele stratigrafice joaca un rol important in stabilirea cronologiei sitului. Varsta relativa a fiecarui strat este determinata de relatia lui cu stratul de deasupra si de dedesubt. Stratigrafia unui sit este inregistrata prin desenarea profilelor (peretilor) sectiunilor care sunt dezvelite prin sapatura. Pentru inregistrarea structurilor descoperite in acelasi strat (case, vetre, santuri de drenaj) sunt desenate planuri si realizate fotografii in timpul sapaturilor.

Arheologia  studiaza nu numai un sit individual ci a trecut la examinarea relatiilor spatiale dintre siturile apartinand aceleiasi perioade de timp precum si a celor dintre siturile individuale si mediul inconjurator (lacuri, munti, paduri). Prima directie a dus la aparitia termenului de cultura materiala sau cultura arheologica, care descrie grupuri de artefacte si ansambluri similare care sunt gasite in mod repetat impreuna. De exemplu primii agricultori ai Europei centrale produc o ceramica distincta, decorata cu incizii curbilinii, locuiesc in case rectangulare din lemn, cultiva grau amidonier (Triticum dicoccum) si cresc vite, porci si oi. Cultura lor se numeste Linearbandkeramik (LBK, cultura ceramicii lineare) si este un exemplu clasic de cultura arheologica. Culturile arheologice sunt limitate in timp si spatiu. Cultura ceramicii lineare este raspandita in Europa centrala, din Franta pana in NV Romaniei, marea majoritate a siturilor datandu-se la sfarsitul mileniului VI BC. Nu se stie daca toti oamenii apartinand acestei culturi vorbeau aceeasi limba sau daca se considerau toti membrii ai aceluiasi grup etnic.

 

Deoarece siturile arheologice variaza foarte mult nu exista o metoda universala de abordare a unei cercetari arheologice. Metodele utilizate de arheolog trebuie sa fie adaptate sitului pe care il investigheaza. Astfel in siturile paleolitice sunt inregistrate toate bucatile de piatra cioplita sau de os (fiind singurele piese care sunt descoperite in aceste statiuni ele sunt foarte atent colectate, pentru ca sunt singurele care pot sa ofere informatii utile in reconstituirea vietii in aceste asezari). Prin contrast sapaturile in siturile romane sau medievale, care contin o mare cantitate si varietate de materiale arheologice si constructii (ca atare si informatiile extrase sunt mult mai numeroase) sunt abordate intr-o alta maniera. Multe dintre acestea necesita investigatii pe parcursul mai multor ani, unele se afla sub asezari contemporane unde sapaturile sunt conditionate de cladirile moderne, in alte cazuri avem de-a face cu sapaturi de salvare in cadrul carora arheologii trebuie sa termine sapatura pana la o data fixa, fiind probabil ultima sansa ca situl respectiv sa fie cercetat[5].

Indiferent de maniera de abordare a unei sapaturi arheologice exista niste reguli comune tuturor: recuperarea si inregistrarea stratigrafiei (dimensiunea verticala a sapaturii) utila pentru stabilirea cronologiei sitului; inregistrarea tuturor structurilor descoperite intr-un sit (dimensiunea orizontala a sapaturii), ofera informatii despre functionalitatea sitului; recuperarea artefactelor, prelucrarea si clasificarea lor.



O sapatura arheologica, spre deosebire de alte tipuri de cercetare istorica este destructiva, ea nu mai poate fi reluata sau refacuta decat in situatii exceptionale si cu foarte mare dificultate, deoarece cercetarea arheologica distruge documentul, acesta fiind „citibil” integral o singura data. Fiecare situatie arheologica este unica si irepetabila si prin urmare orice interventie neavizata poate provoca pierderi irecuperabile de informatie. De aceea, in ultimii ani, sapatura arheologica propriu-zisa, este ultima solutie aleasa pentru cunoasterea unui sit. Ea este precedata (sau ar trebui sa fie) de o serie de prospectiuni noninvazive menite sa ofere informatii cat mai detaliate despre situl ce urmeaza a fi cercetat. Cele mai cunoscute astfel de prospectiuni sunt: fotografia aeriana, teledetectia sau prospectiunile geofizice.

Fotografia aeriana este un mijloc extrem de eficient deoarece asa pot fi acoperite suprafete foarte mari in intervale de timp mici. Metoda consta in fotografierea sub un anumit unghi, de la o anumita inaltime, in anumite anotimpuri si in anumite momente ale zilei a unor zone pentru a detecta obiectivele arheologice aflate in subsol. Indicatorii care permit identificarea acestora in timpul zborului sunt de mai multe categorii: umbre generate de denivelari ale terenului sub care se afla ruine (in general atunci cand lumina cade oblic si de regula in zone lipsite de vegetatie sau cu vegetatie redusa), diferente de nuante ale solului (umiditatea diferita a solului in zone cu constructii de piatra sau santuri) sau ale vegetatiei (tin in general de diferentele de inaltime si culoare a plantelor in zonele cu complexe arheologice). Fotografiile aeriene pot fi suprapuse peste harti sau chiar transformate in harti (aerofogrametria) ceea ce permite evaluari si masuratori inainte de inceperea sapaturilor propriu-zise.

Click on the image to zoom in Fotografie aeriana. Santurile castrului roman de pamant de la Chew Green, Northumberland (dupa Greene)

Prospectiunea satelitara (teledetectia) este o forma avansata a fotografiei aeriene si presupune realizarea de imagini sau fotografii din spatiul extraterestru prin intermediul satelitilor orbitali sau stationari. Aceasta metoda se utilizeaza pentru zone intinse ca suprafata, greu accesibile sau cu grad mare de risc.

Prospectiunea termala sau termografia este utilizata in special de geologie sau in monitorizarea mediului dar poate fi utilizata cu succes si in arheologie. Prin intermediul acestei metode se inregistreaza variatiile de temperatura de la suprafata solului si pot fi inregistrate date de pe arii largi si cu un cost relativ scazut. Prospectiile termale pot detecta mici variatii in inaltime a suprafetei solului iar diferentele de temperatura ale solului sau vegetatiei pot reflecta anomalii aflate in subsol. Cu ajutorul unor camere speciale numite camere de termoviziune (ce opereaza in banda de infrarosu a spectrului) se poate observa cum caldura este raspandita de diferite tipuri de corpuri. Radiatia infrarosie este emisa de structuri arheologice (santuri, drumuri, canale, podele etc) in lungimi de unda diferite care permit vizualizarea lor in format digital, cu ajutorul acestei metode putand fi localizate si masurate complexele arheologice identificate prin termografie.

Prospectiunile geofizice ca rezistivitatea solului, magnetometria, masuratorile GPR se bazeaza pe masurarea diferitelor caracteristici fizice ale solului. Daca oricare din aceste metode detecteaza vreo anomalie in aceste caracteristici este foarte posibil ca un artefact sau o structura arheologica sa fie ingropata in acel loc. In fapt orice interventie in pamant (santuri, fundatii, gropi, morminte etc.) rup unitatea fizica a subsolului, astfel incat el nu mai poseda aceasi structura uniforma pe care o avea inainte de a fi deranjat.

Metoda rezistivitatii solului functioneaza dupa urmatorul principiu: conductivitatea electrica in straturile de sus ale solului nu depinde de natura solului in sine (exceptie fac solurile care contin minereuri) ci de cantitatea de apa pe care o contin (in apa se gasesc de obicei saruri minerale). Astfel pamantul arabil, care formeaza de obicei stratul de la suprafata al solului contine mai multa apa decat pietrele sau cladirile vechi ingropate in sol. Pe de alta parte un sit cu santuri vechi este in general mai umed.

Click on the image to zoom inPlanurile suprapuse ale sitului neolitic de la Dorchester. Planul punctat a fost facut pe o harta ce arata rezistivitatea solului in timp ce planul cu linii reprezinta structurile arheologice identificate in urma sapaturilor ce au avut loc 6 luni mai tarziu. (dupa De Laet)

      In stadiul actual al cercetarilor se masoara nu conductivitatea solului ci rezistenta electrica a lui (care variaza in proportie inversa cu conductivitatea). Aceasta metoda are insa si limitele sale. De pilda nu poate fi utilizata in regiunile unde roca este aproape de suprafata. Pe de alta parte detecteaza in intregime ramasitele arheologice daca nu sunt prea complexe si daca subsolul este de o natura cat de cat omogena. Rezultate foarte precise au fost inregistrate utilizand aceasta metoda la Dorchester (v. fig.)

Prospectiunile magnetometrice se bazeaza pe proprietatile obiectelor si structurilor aflate in sol de a reactiona specific la expunerea lor la un camp magnetic generat artificial in contextul fondului geomagnetic (campul magnetic terestru natural). Astfel, in masuratorile efectuate cu aparate speciale apar anomalii de intensitate a semnalului, generate de structurile artificiale aflate in sol, care pot fi traduse vizual prin intermediul unor programe de calculator. Au fost create sisteme de prospectie care pot trasa pe baza acestor principii planurile unor cladiri, necropole etc.

Cateva aspecte ale locuirii umane pot cauza asemenea anomalii. Incalzirea la cca. 700° sau peste  cu ajutorul vetrelor, cuptoarelor, furnalelor etc. poate cauza alinierea particulelor magnetice prezente in majoritatea solurilor si argilelor in functie de campul magnetic al Pamantului (din momentul arderii) si pastreaza aceasta noua aliniere la racire (magnetism remanent). Alinierea particulelor magnetice poate fi afectata si de saparea si reumplerea santurilor sau gropilor. Pentru prospectiunile de acest tip se folosesc in ultima vreme mai multe feluri de aparate: magnetometrul cu protoni (are la baza principiul comportarii protonului ce se orienteaza dupa liniile de forta ale campului magnetic local), magnetometrul diferential (masoara diferenta de intensitate magnetica intre cele doua butelii detectoare care compun aparatul), magnetometrul cu radiatii gama (are la baza principiul densitatii solului) etc. Pentru fiecare tip de aparat exista si limite de care arheologul care citeste si interpreteaza diagramele trebuie sa tina cont. De pilda aparatul si masuratorile realizate sunt influentate de obiectele metalice din sol sau de obiectele metalice din vecinatatea masuratorilor, atat terestre cat si subterane.

Prospectiunile electromagnetice  se folosesc de o gama larga de aparate de tipul „detectoarelor de metale”. Acestea identifica si semnaleaza prezenta in sol a obiectelor metalice pe baza principiului de feed-back, de fapt a raspunsului specific obiectului tinta la semnalul trimis de un emitator si intors la origine. Cele mai multe tipuri penetreaza solul pana la adancimi foarte mici, dar sunt utilizate de arheologi pentru a localiza artefactele metalice dispersate (de exemplu un tezaur monetar imprastiat de plug). Dispozitivele mai sofisticate (pulse induction meter) avertizeaza despre obiectele metalice din zonele care urmeaza sa fie cercetate.

Metode ceva mai avansate de prospectie sunt metodele seismice si utilizarea GPR (Ground penetrating radar - georadar). Radarul are un potential considerabil pentru examinarea siturilor aflate in subsol, mai ales cand sunt investigate structuri mari, ca de pilda camerele funerare ce contin spatii goale, dar are dezavantajul ca este performat cu predilectie in zonele foarte uscate.Practic sistemul functioneaza prin transmiterea unui semnal electronic in sol si ricosarea acestuia inapoi la receptor. Semnalul este alterat de densitatea si pozitia lucrurilor pe care le intalneste sub pamant. Principiul de baza de la care se porneste este acela ca materialele aflate in sol prezinta proprietati diferite fata de mediul nederanjat in care se afla. Georadarul induce anumite tipuri de unde in sol utilizand o antena care emite scurte impulsuri electromagnetice; atunci cand acestea intalnesc ceva in cale revin fiind captate de un instrument de masura ce le converteste in impulsuri electrice observabile pe ecranul computerului. Informatiile receptionate sunt transcrise sub forma de diagrame. Cand sunt utilizate culori pentru a scoate in evidenta variatiile, se pot observa formele, nu numai ale structurilor solide ci si profilele gropilor sau santurilor.

Prospectiunile seismice sau acustice sunt comune in geologie si, sub forma de sonar, sunt utilizate in arheologia submarina, dar inca nu au fost utilizate pe scara larga in arheologia pe uscat. O lovitura de baros sau o mica explozie sunt utilizate pentru a genera unde sonice, iar microfoane plasate la suprafata solului inregistreaza reflectarea acestora prin structurile ingropate. De fapt metoda se bazeaza pe emiterea unor unde de soc, propagate in sol prin vibratii elastice si apoi inregistrate de un seismograf. Vibratiile absorbite sau nu de ansamblurile arheologice sunt ulterior analizate cu ajutorul computerului care genereaza o harta sau o diagrama. Tehnica a avut succes la depistarea unor santuri antice sapate intr-un sol de natura solida.

Prospectiunile pedologice presupun colectarea de probe pedologice din solul ce contine urme arheologice. Metoda necesita identificarea in prealabil a sitului arheologic prin alte metode, ea fiind utilizata doar pentru confirmarea sitului prin analiza straturilor, a artefactelor si a ecofactelor din probele de sol. Aceste probe pot oferi informatii legate de intinderea locuirii, precizarea unei stratigrafii mai fine sau modul de dispunere a straturilor precum si modificarile antropice suferite de acesta. Prospectarile de acest tip constau din extragerea de carote cu ajutorul sondelor pedologice, carote care sunt studiate atat de arheolog cat si de pedolog. Studiul lor urmareste mai multe obiective: definirea texturii (importanta pentru precizarile si analizele asupra tehnologiei ceramicii, calitatii si originii surselor de argila sau de piatra), analiza granulometriei (foloseste la precizarea locului de origine a ceramicii sau a altor materiale arheologice), petrografia (analizeaza mineralele din sol sau roci permitand depistarea originii lor) polenul sau resturile de fosile (aduc date despre flora si formarea straturilor de sol; permit aprofundarea cunostintelor despre ambient ca parte componenta a habitatului). Tot in cadrul prospectiunilor pedologice se executa si analize chimice ale solului. In zonele care au fost ocupate de oameni pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp, acumularea de resturi si gunoaie de orice fel au modificat profund compozitia chimica a solului. Descompunerea substantelor organice a dus la cresterea proportiei elementelor minerale. Unele dintre acestea, ca de pilda nitratii sunt progresiv dizolvati si transportati de apa, dar altele, in principal fosfatii sunt prezervati in sol pentru totdeauna. Analiza cantitativa a fosfatilor din sol poate sa indice uneori un sat sau un alt tip de habitat. Aceasta metoda a fost utilizata cu succes in Suedia, Germania, Elvetia, Olanda.

Tendinta actuala este de a deplasa accentul pe aceste genuri de prospectiuni neinvazive, pentru  a obtine cat mai multe date despre un sit, avand in vedere caracterul destructiv al sapaturii propriu-zise.

Datarea trecutului si a obiectelor gasite in siturile arheologice a fost problema centrala a arheologiei de-a lungul evolutiei sale si a ramas extrem de importanta. La 1860 episcopul Ussher stabilea data de 4004 B.C. pentru crearea lumii, data repede uitata odata cu acceptarea de catre lumea stiintifica a teoriei evolutioniste a  lui Darwin care largea considerabil perceptia asupra vechimii Pamantului si a omului. Din momentul in care ideea de preistorie a fost conceptualizata, perioada astfel denumita a fost repede impartita in epoci definite de artefactele, tehnologiile si structurile sociale caracteristice. Cu toate acestea ramanea un mare obstacol; chiar daca oasele si artefactele erau recoltate cu foarte mare grija din straturile geologice sau arheologice, ele nu puteau fi plasate decat intr-o secventa relativa, neputandu-se vorbi in termeni de timp. Datarea absoluta, in ani calendaristici, a ramas in mainele arheologilor care se ocupau de timpurile istorice, initial lumea clasica greco-romana, apoi Egiptul si Orientul pe masura ce srierile ramase de la aceste civilizatii erau descifrate in sec. XIX.



Click on the image to zoom in             Click on the image to zoom in

Piatra de la Rosette. Cartuse ale lui Ptolemeu si Cleopatra pe care le-a descifrat Champollion;  Jean Francois Champollion (dupa S. Manning, The Land of  Pharaos, 1876) (dupa W. Stiebing Jr.)

Prin contrast, descoperirile arheologice din Scandinavia erau grupate in trei epoci succesive: piatra, bronz, fier si nu au putut fi datate in mod absolut pana cand nu au inceput sa apara alaturi de ele importuri romane, din perioada Epocii Fierului. Datarile absolute pentru artefactele din epocile fara surse scrise se leaga de dezvoltarea stiintelor naturii la inceputul sec. XX, cand cercetatorii au inceput sa numere straturile anuale de sedimente lacustre sau inelele copacilor plecand dinstre prezent inspre trecut. Odata cu aparitia fizicii nucleare aceasta a inceput sa ofere date radiometrice pentru datarea varstei Pamantului si a diferitelor epoci geologice. Datorita dezvoltarii datarilor cu radiocarbon din anii 1940 avem si primele date absolute pentru preistorie, prin masurarea radioactivitatii unor mostre de carbune, lemn, oase sau alte materiale organice. Un numar tot mai mare de de metode stiintifice au aparut si s-au dezvoltat contribuind la datarea materialelor anorganice si extinzand cronologia dincolo de limitele datarilor cu radiocarbon (pana la cca. 50000-100 000 de ani ).

De pilda, exista posibilitatea de a afla daca oasele dintr-un strat au aceeasi vechime prin datari chimice. In timp nitrogenul din oasele ingropate incepe sa scada si ele absorb gradual fluor si uraniu. Astfel incat masurand aceste elemente se poate indica daca un grup de oase sunt conteporane sau apartin unor perioade diferite. Aceasta a fost metoda utilizata la inceputul anilor 50 pentru a demasca frauda Piltdown – o presupusa veriga lipsa intre maimute si oameni gasita in Sussex in 1912, dar dovedita a fi o pacaleala  totala. Datarea chimica a aratat ca craniul era recent si maxilarul apartinea unui urangutan modern. Atat craniul cat si maxilarul au fost patate (baituite) si dintii slefuiti ca sa para vechi si convingatori. Si astazi continua dezbaterile despre cine a fost responsabil de aceasta farsa.

Asadar pentru datarea siturilor sau artefactelor se utilizeaza doua tipuri de cronologie: cea relativa si cea absoluta. Cronologia relativa fixeaza numai relatia in timp a doua intamplari, fenomene, sau obiecte prin notiuni ca inainte, dupa sau in acelasi timp. Cronologia absoluta indica ziua, luna si anul unui fenomen, obiect, intamplari sau deceniul, secolul, mileniul, daca nu se pot face delimitari cronologice mai precise.

Dintre metodele de datare cele mai cunoscute enumeram: dendrocronologia, datarile cu radiocarbon 14 – C14, metoda potasiu-argon 40, metoda fluorului, metoda termoluminescentei, hidratarea obsidianului.

Dendrocronologia se bazeaza pe observarea si masurarea cresterii anuale a anumitor specii de copaci care traiesc sute sau chiar mii de ani, de fapt pe numararea inelelor de crestere (anouri). Un inel reprezinta un an si in functie de grosimea lui se pot stabili variatii climaterice, care au influentat cresterea copacului. Comparand masuratorile facute pe copaci vii din aceasi specie crescuti intr-o anumita regiune cu lemne descoperite in sapaturi (in aceeasi regiune) se pot oferi secvente cronologice lungi de secole sau milenii folosind ani reper (foarte secetosi sau umezi). De obicei se intocmeste o scara cronologica a unei zone in care apoi se incadreaza descoperirile ulterioare (diagrama generala). Durata diagramei generale depinde de varsta copacilor care stau la dispozitie pentru asemenea expertize. In America de Nord, unde a fost elaborata aceasta metoda, cei mai vechi copaci – Sequoia gigantea – au o varsta de peste 3000 de ani, iar Pinus Aristata din California ajunge pana la 4600 de ani. Trunchiurile mai multor copaci au fost astfel combinate incat anul taierii unuia sa corespunda datei cand altul abia a inceput sa creasca. Inelele de varsta ale mai multor copaci esalonte in acest fel cuprind un interval de timp mai indelungat decat varsta unui singur copac si reprezinta diagrame sau serii dendrologice care se intind pe cca 6650 de ani.

Click on the image to zoom inMetode de datare prin dendrocronologie (realizarea seriilor dendrologice) (dupa K. Greene)

           

Limitele metodei constau in aceea ca nu poate fi aplicata decat acolo unde exista material lemnos bine conservat si diagrame dendrocronologice corespunzatoare epocii pentru acele zone. De pilda, in necropola scitica de la Pazarik din Muntii Altai, s-a stabilit pe baza analizei dendrocronologice a barnelor din care au fost construite camerele funerare ca unele morminte au fost ridicate simultan in timp ce altele la intervale mai mari sau mai mici de timp.

Folosirea metodei este importanta atat pentru perioadele preistorice, cat si pentru cele antice, medievale sau moderne. Ea este exacta pentru circa 7000 de ani B.C. avand si aplicatii posibil mai largi. In Europa Centrala cea mai timpurie data dendrocronologica este 702 A.D. Metoda permite in principal datarea unor monumente din lemn, iar pentru unele dintre ele ajuta la stabilirea zonei de provenienta.

Descoperirea izotopilor radioactivi, numiti cosmogeni sau cosmonuclizi, generati in mod continuu de radiatia cosmica in paturile superioare ale atmosferei si introdusi ulterior in biosfera a deschis calea datarilor fenomenelor recente cu ajutorul izotopului radioactiv al carbonului C14 (descoperit de Libby in 1947).

Vegetalele si animalele asimileaza direct dioxidul de carbon din atmosfera. Acest CO2 din aer prezinta  o anumita radioactivitate data de cantitatile foarte mici de C14 pe care le are in compozitie. Astfel incat toate organismele vii prezinta aceeasi radioactivitate ca si cea a CO2 atmosferic. La moartea lor schimburile cu atmosfera inceteaza asa ca C14 nu mai este reimprospatat, radioactivitatea acestuia scazand lent, timpul sau de injumatatire fiind de 5568 de ani. Astfel, daca se masoara acum activitatea C14 a unui os fosil si se compara cu activitatea carbonului actual se poate deduce timpul scurs de la moartea vietuitoarei careia ii apartinea fragmentul osteologic, deci se poate estima varsta osului. Acesta este principiul metodei de datare si se bazeaza pe ipoteza ca radioactivitatea naturala a carbonului a ramas constanta in decursul ultimilor 40000 de ani, respectiv ca activitatea C14 a organismelor vii actuale este identica cu cea a acelorasi oganisme care au trait acum cateva zeci de mii de ani. Din pacate aceasta ipoteza nu este riguros exacta deoarece activitatea carbonului nu a fost intotdeauna constanta in timp. Incepand din 1957 au aparut si primele contestari ale acestei metode, cand Vl. Milojicic scrie despre limitele, nepotrivirile si inadvertentele metodei: intensitatea diferita a radiatiei solare, radiatia supernovelor, influenta izotopilor de carbon din aer, influenta activitatii vulcanice asupra radioactivitatii terestre etc. Curbele de calibrarea si recalibrare au suferit numeroase modificari existand numeroase programe de recalibrare a datelor.

Perioada de dezintegrare a acestui izotop este de 5730 ± 40 de ani. Ca urmare a unor conventii internationale, pentru a se evita confuziile, in anul 1951 s-a adoptat pentru perioada de dezintegrare utilizata pentru datari  valoarea de 5568 ani, ce continua sa fie valabila si azi. Se pot data cu metoda C14 toate esantioanele de origine organica.

Metoda potasiu-argon 40 a devenit de uz curent data fiind diversitatea materialelor care pot fi datate cu ajutorul ei. Aceasta metoda are la baza acumularea radiogenica a argonului 40 in raport cu scaderea potasiului. Potasiul este abundent in crusta Pamantului. Ca si carbonul contine in procente mici izotopi radioactivi, in special potasiu 40 care prin dezintegrare pierde jumatatea radioactivitatii si formeaza calciu si un gaz, argon 40. Acest gaz scapa cand incep sa se formeze rocile vulcanice, dar cand noile minerale incep sa se raceasca si sa se cristalizeze ele prind in structura cristalina argonul.Gazul poate fi eliberat in laborator prin incalzirea mostrei iar prin masurarea cantitatii se poate stabili varsta esantionului. Datorita perioadei foarte lungi de injumatatire (1,250 milioane ani) se poate folosi doar pentru perioadele indepartate, de pilda, pentru datarea fosilelor care atesta procesul de antropogeneza.

Metoda fluorului se bazeaza pe testarea fluorului din oasele fosile pornindu-se de la constatarea ca la oasele pastrate in pamant se mareste continutul in fluor in urma sarurilor de fluor dizolvate in apele de infiltratie. Daca in oasele recente procentajul fluorului este foarte redus, acesta va creste treptat corespunzator timpului cat actioneaza infiltratia pana la maximul saturatiei posibile. Se foloseste pentru valori cronologice mari si are marja de eroare mare: la 20000 de ani, 5000, la 200 000 cu 20 000 . Datarea oaselor fosile din straturile paleolitice fixeaza in anumite limite si cronologia absoluta a urmelor arheologice gasite in respectivele straturi. Limitele metodei sunt determinate de unele conditii geografice ce pot diferi de la o zona la alta. Astfel exista deosebiri pentru oasele din soluri silicoase sau vulcanice, cele din regiunile tropicale (unde mineralizarea este rapida si neregulata), pentru oasele calcinate sau pentru cele mai recente de 10 000 de ani.

O alta metoda folosita la datarea ceramicii de aceasta data este metoda termoluminescentei. Termoluminescenta reprezinta un fenomen fizic de emisiune de radiatii luminoase, datorita incalzirii moderate a unui corp la o temperatura inferioara celei de incandescenta. Un mare numar de minerale in timpul incalzirii lor emit lumina. Acest lucru nu este insa suficient pentru a face din aceasta o metoda de datare. Trebuie ca intensitatea acestei emisii luminoase sa fie legata de o scara de timp.

Termoluminescenta are doua legi: 1. Termoluminescenta mineralelor este grosier proportionala cu cantitatea de iradiere pe care au primit-o; 2. Daca un esantion este incalzit pentru a doua oara nu mai emite lumina. El poate face acest lucru numai daca este iradiat din nou. Metoda se utilizeaza la datarea ceramicii profitand de faptul ca in momentul coacerii obiectelor, termoluminescenta care a fost acumulata in argile dupa formarea lor (sau termoluminescenta geologica) este stearsa. Deci cronometrul este repus pe zero (termoluminescenta incepand sa se reacumuleze in timp dupa aceasta coacere) si ceea ce se va data va fi momentul coacerii vaselor sau a obiectelor ceramice. Limitele metodei sunt impuse de diferiti factori, determinati de conditiile in care a stat proba sau de factori tehnici ca temperatura de ardere si intensitatea luminii.

Metoda hidratarii obsidianului se foloseste pentru datarea obiectelor facute din aceasta roca. Obsidianul este o sticla vulcanica rezultata din solidificarea rapida, petrecuta in urma eruptiilor vulcanice. Obsidianul apare numai in anumite zone ale Pamantului unde exista sau a existat o intensa activitate vulcanica, roca fiind cautata in preistorie pentru muchiile foarte ascutite care rezultau in urma spargerii si deci pentru confectionarea uneltelor si armelor din piatra cioplita in timpul epocii pietrei.

Metoda are la baza principiul hidratarii in timp a obsidianului, care se petrece dupa o constanta, daca proba sta in aceleasi conditii. In fapt o suprafata a obsidianului recent prelucrata va absorbi apa din mediul inconjurator, formand un strat de hidratare masurabil, dar care este invizibil cu ochiul liber.Adancimea hidratarii obtinute reprezinta timpul scurs din momentul confectionarii obiectului. Metoda are aplicatii mai ales in statiuni sau situatii in care nu exista observatii de stratigrafie verticala sau lipsesc alte metode de datare.

Limitele metodei sunt impuse de faptul ca hidratarea nu este uniforma in intreaga lume, neexistand aceleasi conditii fizico-chimice peste tot. Aceste conditii depind de existenta unor factori locali care determina rata de hidratare (de pilda temperatura atmosferica).



Desigur metode de datare absoluta exista mult mai multe, unele aflate in faza incipienta altele utilizate pe scara larga. Dintre acestea aminitim: metoda determinarii uraniului din oase; determinarea azotului din oase; determinari prin propagarea ultrasunetelor in oase (pentru fosile); metoda thoriu-uraniu (se bazeaza pe dezintegrarea U234 si transformarea acestuia in Th230 – dateaza organismele litorale); metoda izotopilor de oxigen (studierea raportului dintre izotopii O18 si O 16 in scopul datarii probelor din zonele marine); metoda fusiunii nucleare (se bazeaza pe dezintegrarea diferita a U235 de a uraniului U238, metoda folosita cu succes pentru datarea primilor hominizi din Tanzania) etc. Asa cum se poate observa cu ajutorul diferitelor metode de datare pot fi astazi incadrate cronologic aproape toate tipurile de artefacte sau ecofacte descoperite in siturile arheologice.

Ritmul dezvoltarii infrastructurii si interesul pe care lumea contemporana il poarta propriului trecut a facut ca arheologia sa fie din ce in ce mai prezenta in viata cotidiana: de la sapaturile de salvare la cele sistematice, de la aparitiile televizate sau in presa scrisa a arheologilor care au facut descoperiri senzationale, de la organizarea unor conferinte cu larga audienta la muzeele de specialitate, arheologii sunt tot mai activi in cadrul comunitatilor umane. In toate tarile civilizate autoritatile au elaborat sisteme normative care reglementeaza si protejeaza atat activitatile de cercetare cat si patrimoniul mobil si imobil al istoriei nationale[6]. Rezultatele sapaturilor arheologice sunt publicate in carti si reviste de specialitate dar interesul tot mai larg manifestat pentru acesta stiinta a dus la aparitia unor preocupari constante de popularizare a rezultatelor cercetarii arheologice: prin intermediul canalelor de televiziune: Discovery Chanel, History, National Geografic dar si a publicatiilor de popularizare: Les Dossiers de l’Archeologie, National Geografic, Descopera, Geo etc.

De vreme ce nimeni nu stie cu siguranta ce s-a petrecut in trecut (inclusiv in trecutul recent) nu va exista niciodata un sfarsit al cercetarilor arheologice. Arheologia va ramane o perpetua cautare, o eterna calatorie fara un adevarat sfarsit. Ea este cu atat mai interesanta cu cat o descoperire extraordinara ca Iceman (Omul Gheturilor) sau Armata de Teracota (China) reuseste sa starneasca interesul intregii lumi. Putine alte subiecte pot sa spuna atat de mult.

            Bibliografie

Bahn, P., Archaeology. A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2000

Bejan, A., Micle, D., Arheologia – O stiinta pluridisciplinara. Metode clasice si moderne de lucru, Timisoara, 2006

Florea, G. Introducere in arheologie, curs universitar.

Gherghe, P., Introducere in arheologie, Craiova, 2000

Greene, K. Archaeology. An Introduction, Londra, New York, 2002

Kruta, V., Les Celtes. Histoire et Dictionaire, Paris, 2000

De Laet, S. J. Archaeology and Its Problems, 1957

Laszlo, A. Datarea prin radiocarbon in arheologie, Bucuresti 1997

Lazarovici, Ghe., Metode si tehnici moderne de cercetare in arheologie, Bucuresti, 1998

Luca, S.A., Arheologia generala, Alba Iulia, 1999

Piggott, S., Aproach to Archaeology, 1959

Popovici, D. si colab. Cercetarea arheologica pluridisciplinara. Concepte, metode si tehnici, Bucuresti, 2002

Rachet, G., Universul arheologiei, vol. I-II, Buc. 1977

Stiebing, W.H, Uncovering the Past. A History of Archaeology, Oxford University Press, 1993

Vasaru, Ghe, Cosma, C., Geocronologie nucleara. Metode de datare prin fenomene nucleare naturale, Cluj-Napoca, 1998



[1] Dupa cum bine se stie preistoria si istoria au fost impartite in mai multe epoci definite de artefactele, tehnologiile si structurile sociale caracteristice. Printre primii care a impartit preistoria in perioade  se numara Jurghensen Thomsen. Solicitat de Comisia Regala Daneza pentru Pastrarea si Colectionarea Antichitatilor sa claseze colectia de piese vechi stransa de-a lungul vremii, acesta a creat un sistem de organizare pe trei epoci istorice dupa materialul din care erau confectionate artefactele: piatra, bronz, fier. Nu a publicat fundamentul teoretic a ceea ce este cunoscut sub numele de Dreiperiodensystem decat in 1836 in Ghidul Antichitatilor Nordice dar principiul sau, divulgat in lumea arheologilor a fost aplicat inca din 1830 in muzeul universitar din Lund de catre Bror Emil Hildebrand (Suedia). Fiul acestuia, Hans Hildebrand este acela care va propune in 1872 impartirea celei de-a treia perioade, a fierului in doua, Hallsttat si La Tène pornind de la cele doua situri eponime. O schema simpla imparte preistoria in: paleolitic (caracterizat prin utilizarea uneltelor de piatra cioplita, epoca este impartita in trei perioade – paleolitic inferior, paleolitic mijlociu si paleolitic  superior in functie de evolutia obiectelor de piatra si a comunitatilor umane; se dateaza de la aparitia primelor unelte de piatra cioplita – 2,5 milioane de ani – pana la inceputul Holocenului), mezolitic (epoca de mijloc a pietrei, se utilizeaza in continuare piatra cioplita dar sub forma microlitelor, piese de piatra de mici dimensiuni, cronologic ocupa primele doua –trei milenii  ale Holocenului), neoliticul (epoca noua a pietrei, perioada caracterizata prin aparitia agriculturii, a animalelor domestice, a ceramicii si a pietrei slefuite. In ultima parte a acestei epoci incep sa se utilizeze metalele – aurul si cuprul – aceasta apoca purtand denumirea de eneolitic sau chalcolitic. Neoliticul se incadreaza cronologic intre mileniul  IX (in Orientul Apropiat, VIII-VII in Europa) si mileniul III B.C.), epoca bronzului (numele vine de la utilizarea noului aliaj de cupru si cositor - bronzul, se dateaza in mileniile III-II BC), epoca fierului (evident caracteristica principala fiind folosirea fierului pentru producerea de unelte si arme, in mileniul I BC), epoca romana (care dureaza pana la caderea Imperiului Roman de apus – 476 AC),  urmate de perioada migratiilor, Evul Mediu, Epoca Moderna, Epoca Contemporana. Desigur datele de inceput si de sfarsit ale unei perioade sunt cu caracter orientativ pentru ca ele difera in functie de zona la care se face referire. O epoca nu incepe sau nu se termina peste tot in acelasi timp.

[2] Daca pana atunci oamenii vanau cu precadere animale de talie mare, adoptand o strategie de vanatoare care implica intreaga comunitate (haituirea, utilizarea capcanelor, a armelor mari), odata cu incalzirea climei se vad nevoiti sa isi modifice tacticile de vanatoare. Fauna mare dispare si in locul ei apar animale de talie mica, extrem de agile, ca atare oamenii adopta vanatoarea la distanta, pentru care au nevoie de alte tipuri de arme (este momentul in care inventeaza arcul si sageata, microlitele fiind utilizate frecvent pe post de varfuri de sageata) si domesticesc cainele pe care il folosesc ca ajutor la vanatoare.

[3] acestea produc un mediu anaerob care inhiba actiunea bacteriilor si a altor microorganisme care in mod normal distrug materialul organic. 

[4] Christian Jurghensen Thomsen sustinea ca artefactele de piatra sunt in general mai vechi decat cele de metal. Sapaturile efectuate de unul dintre studentii sai, Jens Jacob Asmussen Worsaae, au demonstrat ca straturile arheologice care contineau numai obiecte de piatra se afla intotdeauna sub cele care contineau atat obiecte de piatra cat si de metal.

[5] Sapatura de salvare si sapatura preventiva se executa atunci cand integritatea unui obiectiv arheologic poate fi afectata de factori externi: lucrari agricole sau de constructie, factori naturali. Un exemplu il constituie de pilda lucrarile de constructie desfasurate in orase care ating adeseori straturile de depunere arheologica si monumente mai vechi aflate in subsol.

[6] Regimul legislativ al cercetarilor arheologice din Romania este reglementat de ORDONANTA nr. 43 din 30 ianuarie 2000 privind protectia patrimoniului arheologic si declararea unor situri arheologice ca zone de interes national (publicata in M.O.: 24.11.2006) si de Legea nr. 182/25.10.2000 privind patrimoniul cultural national mobil. La acestea se adauga Standardele si procedurile pentru cercetarile arheologice (instituite prin OMCC nr. 2392/06.09.2004).









Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 PROIECT DE LECTIE Clasa: I Matematica - Adunarea si scaderea numerelor naturale de la 0 la 30, fara trecere peste ordin
 Proiect didactic Grupa: mijlocie - Consolidarea mersului in echilibru pe o linie trasata pe sol (30 cm)
 Redresor electronic automat pentru incarcarea bateriilor auto - proiect atestat
 Proiectarea instalatiilor de alimentare ale motoarelor cu aprindere prin scanteie cu carburator

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 Proiect diploma Finante Banci - REALIZAREA INSPECTIEI FISCALE LA O SOCIETATE COMERCIALA
 Lucrare de diploma managementul firmei “diagnosticul si evaluarea firmei”

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 CONTABILITATEA FINANCIARA TESTE GRILA LICENTA
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Proiect atestat informatica- Tehnician operator tehnica de calcul - Unitati de Stocare
 LUCRARE DE ATESTAT ELECTRONIST - TEHNICA DE CALCUL - Placa de baza
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 Proiect atestat tehnician in turism - carnaval la venezia




INTRODUCERE IN ARHEOLOGIE


Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu