Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice



Acasa » didactica » carti
Jeffery deaver - colectionarul de oase

Jeffery deaver - colectionarul de oase



JEFFERY DEAVER

COLECTIONARUL DE OASE

The Bone Collector, 1997

            Vineri, 10:30 p.m. – sambata, 3:30 p.m.

            UNU.

            Nu-si dorea decat sa doarma.

            Avionul aterizase cu o intarziere de doua ore si urmase o asteptare nesfarsita pentru recuperarea bagajelor. In plus, firma de la care cerusera o masina ii lasase cu ochii-n soare; limuzina care trebuia sa-i ia de la aeroport plecase cu o ora in urma. Asa ca acum asteptau un taxi.

            Femeia statea la coada formata de pasageri, cu trupul firav inclinat de greutatea laptopului. John flecarea despre dobanzi si noi cai de restructurare a afacerii, dar ea n-avea in minte decat atat: vineri seara, ora 10:30. Vreau sa-mi pun pijamaua si sa bag cornu-n perna.




            Privea sirul nesfarsit de taxiuri. Ceva legat de culoarea si asemanarea dintre ele ii amintea de insecte. Se infiora retraind senzatia respingatoare pe care o avusese in copilaria petrecuta la munte, cand ea si fratele ei gaseau vreun bursuc cu matele scoase sau striveau un musuroi de furnici rosii si-apoi se uitau cu atentie la masa umeda de corpuri si membre zvarcolindu-se.

            T. J. Colfax o lua din loc, tarandu-si picioarele spre taxiul care trasese la bordura si oprise in scrasnet de frane.

            Soferul deschise portbagajul, din interiorul masinii. Trebuiau sa-si incarce bagajele singuri, iar asta-l scoase din sarite pe John. Era obisnuit sa fie servit. Lui Tammie Jean nu-i pasa; i se mai intampla sa fie surprinsa ca are o secretara care-i dactilografiaza si-i ordoneaza documentele. Isi arunca valiza in portbagaj, il inchise si urca in masina.

            John se sui dupa ea, tranti portiera si isi tampona cu batista fata carnoasa si teasta plesuva, de parca efortul de a-si fi azvarlit geanta de voiaj in portbagaj l-ar fi epuizat.

            — Prima oprire pe East Seventy-second, mormai John prin geamul despartitor.

            — Pe urma in Upper West Side, adauga T. J.

            Geamul din plexiglas care despartea scaunele din fata de bancheta din spate era foarte uzat. Femeia il vedea pe sofer ca prin ceata.

            Taxiul porni in tromba de langa bordura si intra curand pe autostrada catre Manhattan.

            — Uite de ce-i atata lume, zise John.

            Arata spre un panou care-i intampina pe delegatii la o conferinta pentru pace ONU, ce urma sa inceapa luni. Zece mii de vizitatori aveau sa se afle in oras. T. J. ridica privirea spre panou – negri, albi, asiatici facand cu mana si zambind. Totusi grafica nu era in regula. Proportiile si culorile erau gresite. Si toate fetele aveau o paloare nefireasca.

            T. J. murmura:

            — Hoti de cadavre.

            Goneau pe autostrada larga, scaldata in galbenul stresant al luminilor de pe margine. Trecura de vechiul Navy Yard, de stalpii podului Brooklyn. John tacu intr-un tarziu, isi deschise laptopul si incepu sa tasteze niste numere. T. J. se lasase pe spatarul banchetei, uitandu-se la trotuarele umezite de aburi si la fetele posace ale oamenilor care stateau pe verandele din gresie ce dadeau spre autostrada. Caldura parea sa-i fi adus in pragul comei.

            Si in taxi era cald, iar T. J. intinse mana dupa butonul care deschidea geamul portierei. Nu se mira ca nu functioneaza. Il verifica pe cel din partea lui John. Era tot defect. Atunci observa ca incuietorile portierelor lipseau.

            Si manerele.

            Pipai suprafata usii, cautand articulatia manerului. Nimic. De parca ar fi fost taiata cu bomfaierul.

            — Ce e? intreba John.

            — Pai, portierele… Cum le deschidem?

            John le privi pe rand, iar pe autostrada aparu si disparu in viteza indicatorul pentru tunelul Midtown.

            — Hei!

            John ciocani in geamul despartitor.

            — Ai trecut de curba, pe unde-o iei?

            — Poate merge prin Queensboro, sugera T. J.

            Drumul era mai lung pe pod, dar scapau de taxa de la tunel. Femeia isi indrepta spatele si batu cu inelul in geam.

            — O iei pe pod?

            Soferul n-o lua in seama.

            — Hei!

            Dupa cateva clipe, trecura in viteza de bifurcatia spre Queensboro.

            — Ce dracu’?! striga John. Unde ne duci? In Harlem. Pun pariu ca ne duce in Harlem.

            T. J. privi pe geam. O masina mergea paralel cu a lor, depasindu-i incet. Femeia batu cu putere in geam.

            — Ajutor! racni ea. Va rog…

            Soferul masinii alaturate ii arunca o privire, apoi inca una, incruntandu-se. Incetini si trecu in spatele lor, dar, cu o miscare brusca, taxiul vira intr-o iesire laterala spre Queens, intoarse pe o alee si traversa in viteza o zona cu depozite parasite. Goneau cu nouazeci si sase de kilometri la ora.

            — Ce faci?

            T. J. batu in geam.

            — Incetineste! Unde…

            — O, Doamne, nu, murmura John. Priveste.

            Soferul taxiului isi trasese o cagula pe fata.

            — Ce vrei? tipa T. J.

            — Bani? O sa-ti dam bani.

            Taximetristul continua sa taca. T. J. isi deschise brusc geanta si scoase un laptop negru. Se dadu inapoi si izbi geamul portierei cu un colt al computerului. Sticla rezista, desi zgomotul loviturii parea sa-l fi scos din minti pe sofer. Taxiul derapa si aproape ca se lovi de zidul de caramida al cladirii pe langa care trecea in viteza.

            — Bani! Cat? Pot sa-ti dau multi bani! zise John dintr-o suflare, cu obrajii carnosi inecati in lacrimi.

            T. J. lovi iarasi geamul cu laptopul. Ecranul se desprinse sub forta impactului, dar geamul ramase intact. Mai incerca o data, insa carcasa computerului se sparse si-i cazu din maini.

            — Rahat…

            Se prabusira amandoi in fata cand taxiul frana brusc, intr-o fundatura sumbra, intunecoasa. Soferul cobori din masina, tinand in mana un pistol mic.

            — Te rog, nu! … il ruga femeia.

            Omul merse la portiera din spate si se apleca, uitandu-se cu atentie prin geamul slinos. Ramase acolo un timp, iar John si femeia se retrasera catre portiera opusa, transpirati si lipiti unul de celalalt.

            Soferul isi puse mainile streasina la ochi si-i privi mai atent.

            Un pocnet rasuna deodata in aer, iar T. J. tresari. John scoase un tipat scurt.

            Departe, in spatele soferului, cerul se umplu de fasii stralucitoare, rosii si albastre. Se auzira alte pocnete si fluieraturi. Omul se intoarse si ridica privirea, in vreme ce deasupra orasului se intindea un imens paianjen portocaliu.

            Focuri de artificii. T. J. isi aminti ca aflase de ele din Times. Un cadou din partea primarului si a secretarului general al ONU pentru delegatii la conferinta, care erau astfel intampinati in cel mai mare oras din lume.

            Soferul se intoarse catre taxi. Cu un zgomot puternic, trase incuietoarea si deschise incet portiera.

            Ca de obicei, apelul fusese anonim. Deci n-avea cum sa verifice la care teren viran se referise martorul. Centrala comunicase prin statie: A zis ca pe Thirty-seven, langa Eleven. Asta-i tot.

            Martorii nu se remarcau prin furnizarea de informatii exacte despre locul unei infractiuni.

            Deja transpirata, desi era de-abia ora noua dimineata, Amelia Sachs inainta pe un maidan cu iarba inalta. Peria terenul – cum spuneau cei care investigau locul unei infractiuni – urmand o cale serpuita. Nimic. Intoarse capul spre micul aparat de emisie-receptie agatat de bluza albastra a uniformei.

            — Agentul 5885. Nu gasesc nimic. Ai detalii?

            Vocea dispecerului se auzi bruiata:

            — Nimic despre pozitie, 5885. Dar mai e ceva… martorul spunea ca spera sa fi murit victima. Terminat.

            — Repeta, dispecer.

            — Martorul spunea ca spera sa fi murit victima. Spre binele ei. Terminat.

            — Terminat.

            Spera sa fi murit victima?

            Sachs se cazni sa treaca peste o ingraditura prabusita si cerceta alta parcela pustie. Nimic.

            Voia sa renunte. Sa intocmeasca un 10-90, un raport de neconfirmare a informatiei, si sa se intoarca pe 42nd Street, zona ei de patrulare. O dureau genunchii si era leoarca de transpiratie in dimineata asta infecta de august. Voia sa se strecoare in zona Autoritatii Portuare, sa stea o vreme cu pustimea si sa bea o cutie mare de ceai cu gheata. Apoi, la 11:30 – peste numai doua ore – avea sa-si goleasca dulapul de la Midtown South si sa se duca in centru, la ora de antrenament.

            Dar nu voia – nu putea – sa ignore apelul telefonic. Isi continua drumul: pe trotuarul fierbinte, printre doua blocuri parasite, pe alt teren napadit de buruieni.

            Isi impinse chipiul pe spate cu aratatorul ei lung, pe care si-l trecu apoi prin claia de par rosu, strans in crestetul capului. Se scarpina cu putere, varandu-si degetul sub chipiu. O gadila sudoarea care i se prelingea pe frunte. Isi sterse si sprancenele.

            Se gandi: Ultimele doua ore de patrulare. O sa fac fata.

            In vreme ce inainta printre tufe, avu prima senzatie de neliniste din acea dimineata. Ma urmareste cineva.

            Tufele uscate se leganau fosnind in vantul fierbinte. Automobilele si camioanele treceau cu zgomot spre si dinspre tunelul Lincoln. Ii trecu prin minte ce gandeau adesea politistii din patrule: Orasul asta e atat de zgomotos, incat oricine ar putea veni pana in spatele meu, cu un cutit in mana, si nu l-as auzi in veci.

            Sau m-ar putea lua cineva in vizorul pustii, din spate.

            Se intoarse brusc.

            Nimeni. Doar frunze, fiare ruginite si gunoi. Se catara pe un morman de pietre, gemand. Amelia Sachs, de treizeci si unu de ani – doar treizeci si unu de ani, ar fi zis mama ei – suferea de artrita. Mostenita de la bunicul ei, dupa cum mostenise trupul zvelt al mamei, infatisarea placuta si cariera tatalui (parul rosu era o enigma). Simti alt junghi, in timp ce-si croia drum printr-un hatis de tufe uscate. Din fericire, se opri la un pas de marginea unei pante abrupte, care cobora vreo noua metri.

            Sub ea se casca o vale intunecoasa, taiata adanc in roca dura din West Side. Pe-acolo trecea calea ferata Amtrak, pentru trenurile ce mergeau spre nord.

            Isi miji ochii, uitandu-se la baza pantei, langa rambleul caii ferate.

            Ce este asta?

            O suprafata circulara de pamant rascolit, cu o creanga scurta iesind din centru? Parea sa fie…

            O, Doamne sfinte…

            Se infiora. O cuprinse greata si simti ca-i arde pielea. Reusi sa-si domine impulsul de-a se indeparta, prefacandu-se ca n-a vazut nimic.

            Spera ca victima sa fi murit. Spre binele ei.

            Alerga spre o scara de fier care cobora dinspre trotuar catre terasament. Intinse mana spre balustrada, dar se opri la timp. La naiba. Infractorul putea sa fi fugit pe-aici. Daca atingea scara, ar fi putut sterge amprentele ramase. In regula, o s-o luam pe ocolite. Inspira profund, ca sa-si amorteasca durerea din incheieturi, si incepu sa coboare peretele de piatra, strecurandu-si pantofii de uniforma – lustruiti impecabil pentru prima zi in noua ei functie – in crapaturile din stanca. Sari la un metru de sol si alerga spre groapa.

            — Mama…

            Nu era o creanga iesind din pamant; era o mana. Corpul fusese ingropat vertical, iar deasupra ramasese doar antebratul. Privi cu atentie degetul inelar; carnea fusese indepartata, iar pe osul dezgolit, insangerat, fusese pus un inel cu diamant.

            Sachs se lasa in genunchi si incepu sa sape.

            Scormonind pamantul cu mainile facute caus, observa ca degetele ramase intregi erau dezarticulate, raschirate nefiresc. Asta-i sugera ca victima fusese in viata atunci cand ultima lopata de pamant ii acoperise fata.

            Si poate ca mai traia.

            Sachs continua sa sape cu furie pamantul afanat, isi taie mana intr-un ciob de sticla, sangele ei intunecat amestecandu-se cu pamantul negru. Apoi ajunse la parul si fruntea victimei, care devenise de un gri-albastrui cianotic din cauza lipsei de oxigen. Sapa mai departe, pana cand vazu ochii fara viata si gura strambata de un rictus oribil, provocat de ultimele sfortari de-a ramane deasupra valului de pamant tot mai inalt.

            Nu era o femeie, desi avea pe deget un inel de dama. Era un barbat solid, de vreo cincizeci de ani. Mort ca pamantul in care zacea.

            Se dadu inapoi, neputandu-si lua privirea de la ochii mortului, si aproape ca se impiedica de o sina de tren. Pret de un minut, nu-i trecu prin minte absolut nimic. Doar cum ar fi sa mori in felul asta.

            Pe urma: Haide, scumpo. Ai gasit locul unei crime si esti primul politist ajuns aici.

            Stii ce ai de facut.

            ARCA.

            A de la Arestarea unui infractor cunoscut.

            R de la Retinerea martorilor si a suspectilor.

            C de la Circumscrierea locului faptei.

            A de la…

            De la ce vine A?

            Isi inclina capul spre statie.

            — Agentul 5885 catre Centrala. Detalii. Am gasit un 10-29 langa sinele de tren, intre Three-eight si Eleven. Omucidere. Trebuie detectivi, criminalisti, ambulanta, medic. Terminat.

            — Receptionat, 5885. Ai arestat vreun suspect?

            — Nici un suspect.

            — Cinci-opt-opt-cinci, terminat.

            Sachs privea tinta degetul dezgolit pana la os. Inelul bizar. Ochii. Si ranjetul… ah, ranjetul ala blestemat. O strabatu un fior. Amelia Sachs inotase in rauri colcaind de serpi, in tabere de vara, si se mandrise ca ar sari fara probleme de pe un pod inalt de treizeci de metri, legata cu o coarda elastica. Dar cand se gandea la spatii inchise… cum e sa fii prins in capcana, imobilizat, panica punea stapanire pe ea ca un soc electric. De-aceea se grabea Sachs cand mergea pe jos si de-aceea conducea masina cu viteza luminii.

            Cand te misti tot timpul, nu pot pune mana pe tine…

            Auzi un zgomot si inalta capul.

            Un huruit tot mai intens.

            Bucati de hartie zburau de-a lungul terasamentului. Trombe de praf invartejindu-se spre ea ca niste stafii infuriate.

            Pe urma un vaier adanc…

            Politista Amelia Sachs, de un metru saptezeci si doi, se pomeni confruntata cu o locomotiva Amtrak de treizeci de tone, o masa de otel vopsit in rosu, alb si albastru ce se apropia cu viteza constanta de saisprezece kilometri la ora.

            — Hei, opreste! racni ea.

            Mecanicul de locomotiva o ignora. Sachs urca pe terasament si se opri intre sine, isi raschira picioarele si incepu sa-si fluture mainile, facandu-i semn sa stea pe loc. Locomotiva se opri cu un scrasnet. Mecanicul scoase capul pe fereastra.

            — N-ai voie pe aici, ii spuse Sachs.

            Omul o intreba ce voia sa zica. Ea se gandi ca barbatul arata mult prea tanar ca sa conduca un tren atat de mare.

            — Aici e locul unei crime, te rog sa opresti motorul.

            — Cucoana, eu nu vad nici o crima.

            Dar Sachs nu-l mai asculta. Isi inaltase privirea spre o gaura din ingraditura aflata in partea de vest a viaductului, sus, langa Eleventh Avenue.

            Asasinul ar fi putut aduce cadavrul pe-acolo fara sa fie vazut – daca ar fi parcat pe Eleventh si ar fi tarat victima pe drumul ingust pana la marginea vaii. Pe Thirty-seventh, strada perpendiculara, putea fi observat de la vreo douazeci de ferestre.

            — Trenul, domnule. Lasa-l acolo.

            — Nu-l pot lasa aici.

            — Te rog sa opresti motorul.

            — Nu poti opri asa usor motorul unui tren. Functioneaza tot timpul.

            — Si suna-l pe dispecer. Sau pe altcineva. Zi-i sa opreasca si trenurile spre sud.

            — Nu putem face asta.

            — Acum, domnule. Am luat numarul vehiculului dumitale.

            — Vehicul?

            — Ti-as sugera s-o faci imediat, se rasti Sachs.

            — Si ce-o sa faci, cucoana? O sa-mi dai amenda?

            Dar Amelia Sachs se catara deja pe peretele de piatra, simtind cum ii trosnesc incheieturile, cu praf de calcar, pamant si sudoare pe buze. Sari pe aleea pe care-o zarise de pe terasament si se intoarse, cercetand cu privirea Eleventh Avenue si Javits Center, de vizavi, care era plin de lume – spectatori si ziaristi. Pe o pancarta uriasa scria: Bun venit delegatilor ONU! Dar in zorii zilei, cand strada fusese pustie, asasinul ar fi gasit cu usurinta un loc de parcare aici si ar fi putut cara neobservat cadavrul pana la sine. Sachs merse pe Eleventh si privi autostrada intesata de masini.

            Hai sa-i dam bataie.

            Patrunse cu greu in marea de automobile si camioane si opri brusc traficul pe benzile dinspre nord. Cativa soferi incercara niste manevre de ocolire, si fu nevoita sa dea doua amenzi. In cele din urma, trase niste pubele in mijlocul strazii, in chip de baricada, sa se asigure ca rezidentii isi respectau obligatiile cetatenesti. Sachs isi amintise intr-un tarziu urmatoarea regula ARCA a politistului.

            A de la Asigurarea locului crimei.

            Zgomotul furios al claxoanelor incepu sa se inalte spre cerul acelei dimineti cetoase, acompaniat curand de strigatele si mai furioase ale soferilor. In scurt timp, vacarmul fu sporit de sirenele primei masini a politiei sosite acolo.

            Patruzeci de minute mai tarziu, locul roia de uniforme si zeci de anchetatori – mult mai numerosi decat ar fi fost nevoie pentru o crima comisa in Hell’s Kitchen, oricat de teribila ar fi fost cauza mortii. Dar, dupa cum aflase Sachs de la alt politist, asta era un caz fierbinte, tocmai bun pentru jurnalisti – victima era unul din cei doi pasageri sositi la aeroportul Kennedy cu o seara in urma, care urcasera intr-un taxi, indreptandu-se catre oras. Nu mai ajunsesera acasa.

            — CNN e cu ochii pe noi, sopti omul in uniforma.

            Asa ca Amelia Sachs nu fu surprinsa vazandu-l pe blondul Vince Peretti – seful Sectiei Centrale de Investigatii si Resurse, care conducea echipa de interventie la locul crimei – cum se catara pe taluz, oprindu-se apoi sa-si curete praful de pe costumul de o mie de dolari.

            Fu surprinsa totusi cand acesta o observa si-i facu semn, cu un zambet vag pe fata proaspat rasa. Ii trecu prin minte ca era pe cale sa primeasca o dovada de recunostinta pentru exercitiul ei de alpinism. Lasase intacte amprentele de pe scara aia, frate. Poate se alegea chiar cu laude. In ultima ora a ultimei zile de patrulare. S-ar fi retras in culmea gloriei.

            Peretti o masura din cap pana-n picioare.

            — Agent de patrulare, nu esti incepatoare, nu-i asa? Asta presupun, in orice caz.

            — Poftim, domnule?

            — Nu esti incepatoare, presupun.

            Practic, nu era, desi avea doar trei ani vechime, spre deosebire de majoritatea colegilor de aceeasi varsta; ei erau in functie de noua sau zece ani. Sachs taiase frunza la caini vreo cativa ani, pana sa intre la Academia de Politie.

            — Nu inteleg intrebarea.

            Peretti parea exasperat, iar zambetul ii disparu.

            — Ai sosit prima la locul crimei?

            — Da, domnule.

            — De ce-ai inchis Eleventh Avenue? La ce te-ai gandit?

            Sachs se uita de-a lungul autostrazii largi, care era inca blocata de baricada din pubele incropita de ea. Se obisnuise cu zgomotul claxoanelor, dar acum isi dadu seama cat de puternic era; convoiul de masini se intindea pe mai multi kilometri.

            — Domnule, prima sarcina a politistului este sa aresteze un infractor, sa retina orice martor, sa asigure…

            — Agent, cunosc regulile ARCA. Ai blocat strada ca sa asiguri locul crimei?

            — Da, domnule. Mi-am zis ca asasinul n-ar fi parcat pe strada perpendiculara. Ar fi fost vazut prea usor din apartamentele de-acolo. Intelegeti? Eleventh parea o alegere mai buna.

            — Ei bine, a fost o alegere proasta. Nu erau urme de pasi pe acea parte a sinelor, ci doua siruri de urme ducand spre scara ce urca la Thirty-seven.

            — Am blocat si Thirty-seven.

            — Aici voiam sa ajung. Doar strada asta trebuia inchisa. Si trenul? intreba Peretti. De ce l-ai oprit?

            — Pai, domnule, m-am gandit ca un tren care strabate locul crimei poate distruge unele probe. Sau asa ceva.

            — Sau asa ceva, agent?

            — Nu m-am exprimat foarte corect, domnule. Voiam sa zic…

            — Dar aeroportul Newark?

            — Da, domnule.

            Sachs privi injur, cautand ajutor. Erau politisti prin preajma, dar aveau alte treburi, ignorand perdaful pe care i-l tragea Peretti.

            — Ce vreti sa spuneti cu Newark?

            — De ce nu l-ai inchis si pe ala?

            Ah, minunat. Un pedant. Isi stranse buzele, ce semanau cu ale Juliei Roberts, dar spuse pe un ton rezonabil:

            — Domnule, dupa judecata mea, parea probabil ca…

            — Si New York Thruway ar fi fost o alegere buna. Si Jersey Pike, si autostrada spre Long Island. 1-70, tocmai pana la St. Louis. Toate astea sunt cai posibile de scapare ale asasinului.

            Sachs isi pleca incet capul si-l privi pe Peretti. Amandoi aveau exact aceeasi inaltime, desi ea avea tocuri mai inalte.

            — Am primit telefoane de la prefect, continua Peretti, de la seful Autoritatii Portuare, de la biroul secretarului general al ONU, de la directorul expozitiei aleia… Facu semn spre Javits Center. Am dat peste cap programul conferintei, discursul unui senator american si tot traficul din West Side. Calea ferata trece la cincisprezece metri de victima, iar strada pe care ai blocat-o se afla tocmai la saizeci de metri distanta si la noua metri deasupra locului crimei. Vreau sa spun ca nici macar uraganul Eva n-ar fi rasolit in halul asta culoarul Amtrak de nord-est.

            — Ma gandeam ca…

            Peretti zambi. Pentru ca Sachs era o femeie frumoasa – „taiatul frunzei la caini” inainte de-a ajunge la Academia de Politie insemnase niste contracte ferme cu agentia de manechine Chantelle, pe Madison Avenue – politistul se hotari s-o ierte.

            — Agent Sachs – barbatul citi ecusonul de pe pieptul ei, aplatizat de vesta antiglont – sa-ti dau un exemplu concret. Cercetarea locului unei crime implica riscuri. Ar fi bine daca am putea imprejmui intreg orasul dupa fiecare omucidere si am retine vreo trei milioane de persoane. Dar nu putem face asta. Ti-o spun in sens constructiv. Pentru edificarea ta.

            — De fapt, domnule, zise ea brusc, m-am transferat de la patrulare. Incepand de astazi la pranz.

            Peretti dadu din cap si zambi amuzat.

            — Atunci gata cu vorba. Dar, oficial, a fost decizia ta sa opresti trenul si sa blochezi strada.

            — Da, domnule, asa a fost, zise ea prompt. Fara indoiala.

            Cu un stilou umezit de transpiratie, Peretti isi nota afirmatia ei intr-un carnet negru. O, nu…

            — Si acum inlatura pubelele alea. Dirijezi circulatia pana cand se va calma traficul. Ai auzit?

            Fara sa dea vreun semn ca pricepuse ordinul, Sachs se indeparta spre Eleventh Avenue si incepu sa dea incet la o parte pubelele. Fiecare sofer care trecea pe langa ea o privea incruntat sau mormaia ceva. Sachs isi privi ceasul.

            Inca o ora.

            O sa fac fata.

            DOI.

            Cu o bataie scurta din aripi, soimul calator se lasa pe pervazul ferestrei. Lumina de afara, la jumatatea diminetii, stralucea, iar cerul parea teribil de fierbinte.

            — Iata-te in sfarsit, sopti barbatul. Apoi inclina capul, auzind soneria de la parter. El e? striga catre scara. El e?

            Lincoln Rhyme nu auzi nici un raspuns si isi indrepta iarasi atentia spre fereastra. Pasarea isi roti capul – o miscare brusca, pe care soimul o facu insa elegant. Rhyme observa ca avea ghearele insangerate. O fasie de carne galbena ii atarna de pliscul negru. Isi intinse gatul scurt si se opri la cuib, cu miscari amintind mai degraba de cele ale unui sarpe. Apoi lasa fasia de carne in ciocul deschis al puiului acoperit cu puf albastru. Ma uit, isi spuse Rhyme, la singura creatura din New York care nu e vanata de altii. Exceptandu-l, poate, pe Dumnezeu.

            Auzi pasi urcand incet pe scari.

            — El era? il intreba pe Thom.

            Tanarul raspunse:

            — Cine a fost? A sunat soneria, nu?

            Thom isi indrepta privirea spre fereastra.

            — Pasarea s-a intors. Uite, pete de sange pe pervaz. Le vezi?

            Aparu si perechea soimului. Bleu-gri ca un peste, cu irizatii. Inalta capul spre cer.

            — Sunt mereu impreuna. Raman asa toata viata? se intreba Thom cu voce tare. Ca gastele?

            Rhyme intoarse ochii spre Thom, care statea aplecat din talia zvelta si privea atent cuibul prin fereastra patata.

            — Cine a fost? repeta Rhyme.

            Tanarul tragea acum de timp, si asta-l irita pe Rhyme.

            — Un vizitator.

            — Un vizitator? Ha.

            Rhyme pufni. Incerca sa-si aduca aminte cand avusese ultimul vizitator. Trebuie sa se fi intamplat cu trei luni in urma. Cine fusese? Poate reporterul acela sau vreun var indepartat. Ma rog, Peter Taylor, unul dintre specialistii in maduva spinarii consultati de Rhyme. Si Blaine fusese acolo de mai multe ori. Insa ea, desigur, nu era un vizitator.

            — Ingheti aici, se planse Thom.

            Dadu sa deschida fereastra. Orice pofta trebuie satisfacuta pe loc. Tinerii astia!

            — Nu deschide fereastra, ii ordona Rhyme. Si spune-mi cine dracu-i aici.

            — E frig.

            — O sa sperii pasarea. Poti inchide aerul conditionat. Eu o sa-l inchid.

            — Noi am fost primii aici, zise Thom, apoi ridica geamul urias al ferestrei. Pasarile s-au mutat aici perfect constiente de prezenta ta.

            Soimii se uitara urat inspre sursa zgomotului. Dar ei asa se uita mereu. Ramasera pe pervaz, scrutandu-si domeniul format din arbori gingko anemici si masini parcate vizavi.

            Rhyme repeta:

            — Cine e?

            — Lon Sellitto.

            — Lon?

            Ce cauta aici?

            Thom examina incaperea.

            — Aici e mare mizerie.

            Lui Rhyme nu-i placea agitatia din timpul curateniei. Nu-i placeau zarva, zgomotul aspiratorului – pe care-l gasea extrem de iritant. Era multumit in locul acela, asa cum era el. Camera aia, pe care o numea biroul lui, era la etajul doi al unei cladiri gotice din Upper West Side, cu vedere spre Central Park. Incaperea era mare, sase pe sase, si fiecare metru patrat era practic ocupat. Uneori se juca, inchizand ochii si incercand sa detecteze mirosul diverselor obiecte din camera. Miile de carti si reviste, teancurile inclinate de fotocopii, tranzistorii fierbinti ai televizorului, becurile acoperite de praf, politele din stejar cu documente. Vinil, peroxid, latex, tapiterie.

            Trei marci diferite de scotch.

            Gainat de soim.

            — Nu vreau sa-l vad. Spune-i ca sunt ocupat.

            — Si un politist tanar. Ernie Banks. Asta a fost un jucator de baseball, nu? Zau ca ar trebui sa ma lasi sa fac curat. Nu-ti dai seama cat de murdara e o casa pana cand oamenii incep sa te frecventeze.

            — Incep sa te frecventeze? Mama, ce bizar suna. Victorian. Cum iti suna asta? Zi-le sa se duca dracului. Se incadreaza in eticheta fin de sičcle?

            — E jale…

            Thom vorbea despre camera, insa Rhyme banui ca se referea si la seful lui.

            Rhyme avea parul negru si des ca la douazeci de ani – desi avea de doua ori pe-atat – dar suvitele erau ravasite si stufoase, avand disperata nevoie de spalat si tuns. Pe fata ii crescuse de trei zile o barba neagra, facandu-l sa para murdar, iar dimineata cand se trezea, simtea furnicaturi in urechi, ceea ce insemna ca si parul de acolo trebuia taiat. Avea unghii lungi, la maini si la picioare, si purta aceleasi haine de o saptamana – pijamale cu buline, al naibii de urate. Avea ochii ingusti, de un cafeniu intens, pe un chip despre care Blane ii spusese de mai multe ori, cu pasiune sau altfel, ca era frumos.

            — Vor sa vorbeasca cu tine, continua Thom. Spun ca-i foarte important.

            — Pai, bravo lor.

            — Nu l-ai mai vazut pe Lon de aproape un an.

            — De ce ar insemna asta ca vreau sa-l vad acum? Ai speriat pasarea? Ma supar daca-i asa.

            — E foarte important, Lincoln.

            — Foarte important, imi amintesc ca spuneai. Unde-i doctorul ala? Poate ca a sunat. Eu motaiam mai devreme. Si tu erai plecat.

            — Esti treaz de la sase dimineata.

            — Nu. Facu o pauza. M-am sculat, da. Pe urma am atipit. Am adormit bustean. Ai verificat mesajele?

            Thom spuse:

            — Da. Nimic de la el.

            — Zicea ca o sa fie aici la mijlocul diminetii.

            — Si e doar trecut de unsprezece. Poate ca n-o sa anuntam toate serviciile de urgenta din oras. Ce zici?

            — Ai vorbit la telefon? intreba deodata Rhyme. Poate ca a incercat sa sune cand vorbeai tu.

            — Vorbeam cu…

            — Am spus eu ceva? intreba Rhyme. Acum te-ai infuriat. N-am zis ca n-ar trebui sa dai telefoane. Poti s-o faci. Ai stiut mereu cum sa procedezi. Eu ma gandeam doar c-ar fi putut suna in vreme ce tu vorbeai.

            — Nu, in dimineata asta te gandesti cum sa fii o pacoste.

            — Tine-o pe-a ta. Stii, exista chestia aia – apel in asteptare. Poti primi doua apeluri deodata. Mi-as dori sa avem asa ceva. Ce doreste vechiul meu prieten, Lon? Si prietenul lui, jucatorul de baseball?

            — Intreaba-i.

            — Pe tine te intreb.

            — Vor sa te vada. Atat stiu.

            — In legatura cu ceva foar-tee im-por-tant.

            — Lincoln.

            Thom ofta. Apoi tanarul aratos isi trecu mana prin parul blond. Purta pantaloni de stofa cafenii si camasa alba, cu o cravata albastra, inflorata, impecabil innodata. Cand il angajase pe Thom, cu un an in urma, Rhyme ii spusese ca putea purta jeansi si tricouri, daca voia. Insa el se imbraca mereu fara cusur. Rhyme nu stia daca asta contribuise la decizia de a-l pastra in serviciu pe tanar, dar asa se intamplase. Niciunul dintre predecesorii lui Thom nu rezistase mai mult de sase saptamani. Numarul celor care renuntasera era egal cu al celor concediati.

            — Bine, ce le-ai spus?

            — Le-am spus sa-mi acorde cateva minute ca sa ma asigur ca esti intr-o stare decenta, pe urma pot urca. Pe scurt.

            — Ai facut asta. Fara sa ma intrebi. Multumesc foarte mult.

            Thom se retrase cativa pasi, apoi striga pe scara ingusta, catre primul etaj:

            — Veniti, domnilor.

            — Ti-au spus ceva, nu-i asa? zise Rhyme. Te feresti de mine.

            Thom nu raspunse, iar Rhyme ii privi pe cei doi barbati apropiindu-se. Cand acestia intrara in camera, Rhyme vorbi primul. Ii spuse lui Thom:

            — Trage draperia. Deja ai iritat prea mult pasarile.

            Ceea ce de fapt insemna doar ca se saturase de lumina suparatoare a soarelui.

            Muta.

            Cu scarboasa banda adeziva lipita pe gura, nu putea scoate o vorba si asta o facea sa se simta mai teapana decat catusele metalice de la incheieturi. Si decat stransoarea degetelor lui scurte, puternice, pe bicepsii ei.

            Soferul de taxi, purtand in continuare cagula pe fata, o condusese pe coridorul murdar, umed, pe langa siruri lungi de conducte si tevi. Se aflau la subsolul unei cladiri de birouri. Nu avea idee unde.

            De-as putea vorbi cu el…

            T. J. Colfax era o jucatoare, vulpea lui Morgan Stanley de la etajul trei. O negociatoare.

            Bani? Vrei bani? O sa-ti dau bani multi, baiete. Bani cu lopata. Repeta asta in gand de o mie de ori, incercand sa-i surprinda privirea, de parca asa i-ar fi putut transmite mesajul.

            Te rooog, implora ea in tacere. Incepu sa se gandeasca la procedurile de detinere a lichiditatilor, ca sa-i dea rapitorului fondul ei de pensii. O, te rog…

            Isi aminti noaptea trecuta: barbatul mutandu-si atentia de la focul de artificii, tragandu-i din taxi, punandu-le catusele.

            Ii azvarlise in portbagaj si pornisera din nou la drum. Mai intai peste pietre de pavaj si bucati de asfalt, apoi pe drumuri netede si din nou pe teren accidentat. Auzise uruitul rotilor pe un pod. Alte curbe, alte drumuri cu denivelari. Pana la urma, taxiul se oprise, iar soferul coborase, parand sa deschida o poarta sau niste usi. A intrat intr-un garaj, isi zise ea. Toate zgomotele orasului se stinsesera, iar duduitul tevii de esapament se amplificase, reverberand intr-un spatiu inchis.

            Pe urma se deschisese portbagajul, si omul o trasese afara. Ii smulsese inelul cu diamant de pe deget si il varase in buzunar. Apoi o dusese pe langa niste pereti pictati cu chipuri fantomatice, ochi goi privind-o fix – un macelar, un diavol, trei copii tristi – zugraviti pe tencuiala erodata. O trasese intr-un subsol mucegait si o trantise pe podea. Urcase scara tropaind, lasand-o in intuneric, coplesita de un miros dezgustator – carne putreda, gunoi. Acolo zacuse ceasuri intregi, dormind putin, plangand mult. Se trezise brusc, auzind un zgomot puternic. O explozie violenta. In apropiere. Si iarasi somn agitat.

            Cu o jumatate de ora in urma, venise dupa ea. O dusese in portbagaj si mersesera inca douazeci de minute. Pana aici. Oriunde ar fi fost aici.

            De data asta intrara intr-o camera intunecata de subsol. In centru se afla o teava groasa, neagra; omul o lega cu catuse de ea, pe urma ii insfaca picioarele si le trase in fata ei, asezand-o in capul oaselor. Ii incrucisa picioarele si le infasura strans cu sfoara subtire – asta-i lua cateva minute. Individul purta manusi din piele. Se ridica si o privi indelung, se apleca si ii sfasie bluza. Trecu in spatele ei, si ea icni simtindu-i mainile pe umar, cercetand-o, pipaind contururile oaselor prin piele.

            Ea plangea, se ruga prin banda adeziva.

            Stiind ce avea sa urmeze.

            Mainile barbatului coborara de-a lungul bratelor ei, apoi pe sub ele si pe trunchi. Dar nu-i atinse sanii. Nu, degetele care i se rasfirau pe piele pareau sa-i caute coastele. Le impunse si le mangaie. T. J. se infiora si incerca sa se retraga. El o tinu strans si continua s-o mangaie apasat, simtind rezistenta osului.

            Omul se ridica. Auzi pasi indepartandu-se. Un timp, se asternu tacerea, insotita de murmurul instalatiilor de aer conditionat si al ascensoarelor. Apoi T. J. scoase un mormait inspaimantat, auzind un sunet chiar in spatele ei. Un zgomot repetat. Fasss. Fasss. Foarte cunoscut, dar pe care nu-l putea identifica. Incerca sa se intoarca, sa vada ce facea omul, dar nu reusi. Ce era asta? Asculta sunetul ritmic, iar si iar si iar. Ii indrepta gandurile spre casa mamei ei.

            Fasss. Fasss.

            Sambata dimineata, in casuta din Bedford, Tennessee. Era singura zi in care mama ei nu lucra si isi consacra mai tot timpul curateniei in casa. T. J. se scula cand soarele ardea si se repezea pe scari s-o ajute. Fasss. Amintirea o facu sa planga. Asculta sunetul si se intreba de ce naiba curata omul podeaua cu miscari atat de precise ale maturii.

            Rhyme vazu surpriza si stanjeneala pe chipurile lor. Ceva ce nu vezi prea des la politistii de la omucideri din New York.

            Lon Sellitto si tanarul Banks (Jerry, nu Ernie) stateau unde le aratase Rhyme cu capul sau hirsut: pe doua scaune identice de trestie, prafuite si incomode.

            Rhyme se schimbase mult de cand fusese Sellitto ultima oara la el, iar detectivul nu-si ascundea prea bine surprinderea. Banks n-avea un termen de comparatie care sa-l ajute sa aprecieze ce vedea, dar si el era socat. Camera murdara, haimanaua care-i privea banuitoare, cu siguranta mirosul – izul visceral care invaluia creatura in care se transformase Lincoln Rhyme.

            Rhyme regreta enorm ca-i lasase sa urce.

            — De ce n-ai dat un telefon, Lon?

            — Ne-ai fi spus sa nu venim.

            Adevarat.

            Thom urca tantos scarile, insa Rhyme i-o lua inainte.

            — Nu, Thom, nu o sa avem nevoie de tine.

            Isi aminti ca tanarul intreba intotdeauna oaspetii daca doreau ceva de baut sau de mancare. Ca o afurisita de nevasta!

            Un moment de tacere. Masiv, cu haine sifonate, Lon Sellitto – douazeci de ani vechime – se uita intr-o cutie de langa pat si incepu sa vorbeasca. Orice-ar fi vrut sa spuna fu oprit de vederea scutecelor pentru adulti.

            Jerry Banks spuse:

            — V-am citit cartea, domnule.

            Tanarul politist nu stia sa se rada – avea multe taieturi pe fata. Si ce bucla fermecatoare pe frunte! Doamne sfinte, sigur n-are mai mult de doisprezece ani. Cu cat se ofileste lumea mai tare, reflecta Rhyme, cu atat mai tineri par locuitorii ei.

            — Pe care dintre ele?

            — Pai, manualul despre investigarea locului unei crime, desigur. Dar ma refeream la cartea cu poze. Cea aparuta acum doi ani.

            — Erau si cuvinte acolo, de fapt, mai mult cuvinte. Le-ai citit?

            — A, da, desigur, zise repede Banks.

            Un teanc urias de exemplare de autor din Scenele crimei se inalta langa un perete al camerei.

            — Nu stiam ca sunteti prieten cu Lon, adauga Banks.

            — A, Lon nu ti-a prezentat anuarul? Pozele? Nu si-a suflecat maneca sa-ti arate cicatricele si sa zica: pe astea le am de cand lucram cu Lincoln Rhyme?

            Sellitto nu zambea. Ei bine, daca vrea, o sa-i dau si mai putine motive sa zambeasca. Detectivul mai varstnic scormonea prin servieta. Si ce are acolo?

            — Cat timp ati fost parteneri? intreba Banks, dornic de conversatie.

            — Ce zici de substantivul asta? spuse Rhyme si se uita la ceas.

            — N-am fost parteneri, zise Sellitto. Eu am fost la omucideri, el a fost seful legistilor.

            — O, spuse Banks, si mai impresionat.

            Conducerea Diviziei Centrale de Investigatii si Resurse era una dintre cele mai prestigioase functii din departament.

            — Mda, facu Rhyme privind pe fereastra, ca si cum doctorul ar fi putut sosi adus de soim. Cei doi muschetari.

            Cu glas calm, care-l infurie pe Rhyme, Sellitto spuse:

            — Sapte ani, cand si cand, am lucrat impreuna.

            — Si ce ani buni au fost, intona Rhyme.

            Thom se incrunta, dar Sellitto nu sesiza ironia. Sau mai degraba o ignora. Zise:

            — Avem o problema, Lincoln. Ne trebuie o mana de ajutor.

            Poc. Vraful de hartii ateriza pe masa de langa pat.

            — O mana de ajutor?

            Rasul izbucni prin nasul subtire pe care Blaine il crezuse intotdeauna creatia unui chirurg plastician, desi nu era. Mai credea si ca buzele lui erau prea perfecte (adauga o cicatrice, glumise ea, si, intr-una din disputele lor, aproape ca i-o facuse). Si de ce, se intreba Rhyme, fantoma ei voluptuoasa continua sa-l bantuie astazi? Se sculase gandindu-se la fosta lui nevasta si simtise nevoia sa-i scrie o scrisoare, care in acel moment se afla pe ecranul computerului. Acum salva documentul pe discheta. In camera domnea tacerea, in vreme ce el introducea comenzile in computer cu un singur deget.

            — Lincoln? zise Sellitto intrebator.

            — Da, domne. O mana de ajutor. Din partea mea. Am auzit.

            Banks se foia stingherit pe scaun, cu un zambet nepotrivit pe chip.

            — Am o intalnire, aa, dintr-un moment intr-altul, spuse Rhyme.

            — O intalnire.

            — Cu un doctor.

            — Serios? intreba Banks, probabil ca sa alunge tacerea ce ameninta sa se astearna din nou.

            Sellitto, nestiind incotro se indrepta conversatia, intreba:

            — Si ce mai faci?

            Banks si Sellitto nu-l intrebasera de sanatate cand venisera. Era o chestiune pe care oamenii aveau tendinta sa o evite cand il vedeau pe Lincoln Rhyme. Exista riscul ca raspunsul sa fie foarte complicat si, aproape sigur, neplacut. Rhyme spuse simplu:

            — Bine, multumesc, dar tu? Betty?

            — Am divortat, zise repede Sellitto.

            — Zau?

            — Ea a luat casa si eu am luat jumatate de copil.

            Bondocul politist vorbise cu o veselie fortata, de parca tot exersase replica asta. Rhyme banuia ca in spatele despartirii se afla o poveste dureroasa. Una pe care nu dorea sa o auda. Totusi nu era surprins ca mariajul esuase. Sellitto era un cal de povara. Era unul dintre cei vreo suta de detectivi de rangul unu din politie, si asta de multi ani – obtinuse promovarea pentru merite, nu doar pentru vechime. Lucra aproape optzeci de ore pe saptamana. In primele luni cand lucrasera impreuna, Rhyme nici nu stiuse ca era casatorit.

            — Unde stai acum? intreba Rhyme, sperand ca o conversatie placuta avea sa-i istoveasca si sa-i trimita la plimbare.

            — In Brooklyn. Heights. Uneori merg pe jos la lucru. Stii regimurile alea pe care le tineam. Poanta e sa nu tii regim. Sa faci sport.

            Nu arata mai gras ori mai slab decat Lon Sellitto cel din urma cu cincisprezece ani, de altfel.

            — Deci, spuse colegial Banks, un doctor, spuneati. Pentru…

            — O noua forma de tratament? sfarsi Rhyme intrebarea ramasa in suspensie. Exact.

            — Noroc.

            — Multumesc mult.

            Era ora 11:36 a.m. Trecuse bine de jumatatea diminetii. Intarzierea e impardonabila in cazul unui medic.

            Surprinse ochii lui Banks scrutandu-i picioarele de doua ori. Il mai observa o data pe baiatul plin de cosuri si nu fu surprins sa-l vada rosind.

            — Asadar, spuse Rhyme, chiar mi-e teama ca nu am timp sa va ajut.

            — Dar doctorul n-a venit inca, nu? intreba Lon Sellitto cu acelasi ton impenetrabil pe care-l folosea ca sa spulbere alibiurile suspectilor de omucideri.

            Thom aparu in pragul usii cu un ibric de cafea. Ticalosul, mormai Rhyme in gand.

            — Lincoln a uitat sa va ofere ceva de baut, domnilor.

            — Thom ma trateaza ca pe un copil.

            — Daca e cazul, riposta asistentul.

            — Bine, se rasti Rhyme. Beti o cafea. Eu o sa iau niste gin.

            — Prea devreme, zise Thom. Inca nu s-a deschis barul.

            Si sustinu destul de bine privirea incruntata a lui Rhyme.

            Ochii lui Banks cercetara din nou trupul lui Rhyme. Poate ca se asteptase sa vada doar piele si oase. Dar atrofierea incetase la scurt timp dupa accident, si primii sai fizioterapeuti il epuizasera cu exercitiile. Si Thom, care putea fi un ticalos uneori si o closca batrana alteori, era un fizioterapeut al naibii de bun. Facea cu Rhyme zilnic exercitii pasive. Isi nota meticulos date goniometrice – masuratori ale nivelului miscarii pe care o aplica fiecarei articulatii din corpul lui Rhyme. Verifica atent spasticitatea, in timp ce mentinea bratele si picioarele intr-un ciclu constant de abductiune si aductiune. Exercitiile pasive nu faceau miracole, dar dezvoltau un anume tonus, reduceau contractiile debilitante si mentineau sangele in miscare. Pentru cineva a carui activitate musculara fusese limitata la umeri, cap si inelarul stang timp de trei ani si jumatate, Lincoln Rhyme nu era intr-o forma prea proasta.

            Tanarul detectiv isi lua ochii de la complicatul dispozitiv electronic de langa degetul lui Rhyme, conectat la alta unitate de control, la racorduri si cabluri ce intrau in computer si intr-un panou fixat pe perete.

            Viata paraplegicilor inseamna fire, ii spusese lui Rhyme un terapeut cu mult timp in urma. Cel putin a celor bogati. A celor norocosi.

            Sellitto spuse:

            — A avut loc o crima azi-dimineata in West Side.

            — Avem niste rapoarte despre niste barbati si femei fara adapost care au disparut in ultima luna, zise Banks. La inceput am crezut ca ar putea fi unul dintre ei. Dar nu era, adauga el dramatic. Azi-noapte, victima a fost unul dintre oamenii aia.

            Rhyme intoarse o fata mirata spre tanarul acneic.

            — Oamenii aia?

            — El nu urmareste stirile, spuse Thom. Daca vorbesti despre rapire, n-a auzit de ea.

            — Nu urmaresti stirile? Sellitto rase. Tu esti ticalosul care citea patru ziare pe zi si inregistra stirile TV locale ca sa le vada cand ajungea acasa. Blaine mi-a spus ca i-ai zis Katie Couric intr-o noapte, cand faceati dragoste.

            — Acum citesc doar literatura, spuse Rhyme emfatic si pe un ton fals.

            Thom interveni:

            — Literatura inseamna stiri care raman stiri.

            Rhyme il ignora. Sellitto spuse:

            — Un barbat si o femeie intorsi dintr-o calatorie de afaceri pe Coasta. Au luat un taxi la aeroport. N-au mai ajuns acasa. A fost un raport pe la unsprezece treizeci. Taxiul a coborat de pe podul Brooklyn in Queens. Pasageri albi, barbat si femeie, pe bancheta din spate. Pareau ca incearca sa sparga geamul portierei. Izbindu-l. Nimeni n-a luat numarul taxiului sau numele firmei.

            — Martorul asta, care a vazut taxiul. S-a uitat la sofer?

            — Nu.

            — Pasagera?

            — Nici urma de ea.

            Unsprezece patruzeci si unu. Rhyme era furios pe doctorul William Berger.

            — Urata treaba, mormai el absent.

            Sellitto rasufla adanc, zgomotos.

            — Continua, zise Rhyme.

            — El purta inelul ei, spuse Banks.

            — Cine purta ce?

            — Victima. L-au gasit azi-dimineata. Purta inelul femeii. Al celuilalt pasager.

            — Esti sigur ca era al ei?

            — Avea gravate initialele ei.

            — Deci ai un susnec, relua Rhyme, care vrea sa stii ca femeia e la el si ca e inca in viata.

            — Ce-i un susnec? intreba Thom.

            Pentru ca Rhyme il ignora, Sellitto spuse:

            — Suspect necunoscut.

            — Dar stiti cum l-a potrivit? intreba Banks, un pic cam prea insufletit pentru gustul lui Rhyme. Inelul ei?

            — Ma dau batut.

            — A taiat pielea de pe degetul tipului. Pe toata. Pana la os.

            Rhyme schita un zambet vag.

            — A, e istet tipul, nu?

            — Ce-i asa de istet?

            — S-a asigurat ca nimeni n-o sa treaca pe-acolo si-o sa ia inelul. Era plin de sange, nu?

            — Jalnic.

            — Mai intai, inelul era greu de vazut. Pe urma e teama de SIDA, hepatita. Chiar daca l-ar fi observat, multa lume ar fi ignorat trofeul ala. Cum o cheama pe femeie, Lon?

            Detectivul mai in varsta facu semn catre partenerul sau, care isi deschise carnetul.

            — Tammie Jean Colfax. I se spunea T. J. Douazeci si opt de ani. Lucreaza pentru Morgan Stanley.

            Rhyme observa ca si Banks purta un inel. Un inel de la vreun colegiu. Baiatul era prea educat ca sa fi absolvit doar liceul si academia. Nici urma de militarie la el. N-ar fi fost surprins daca bijuteria ar fi provenit de la Yale. Detectiv la omucideri? Ce-o sa se aleaga de lumea asta?

            Tanarul politist lua ceasca de cafea in mainile care-i tremurau cand si cand. Cu o miscare aproape neobservata a inelarului, Rhyme dadu clic pe mai multe setari, pana cand opri aerul conditionat. Era inclinat sa nu iroseasca posibilitatile de control pe lucruri precum incalzirea sau aerul conditionat; le rezerva unor necesitati precum iluminatul, computerul si cadrul de intors pagini. Dar cand in camera era prea frig, ii curgea nasul. Iar asta e o tortura cumplita pentru un paraplegic.

            — Vreun bilet de rascumparare?

            — Nimic.

            — Tu esti ofiterul insarcinat cu acest caz? il intreba Rhyme pe Sellitto.

            — Sub conducerea lui Jim Polling. Da. Si vrem ca tu sa revezi raportul de la locul crimei.

            Alte rasete.

            — Eu? N-am mai vazut de trei ani un raport de la locul crimei. Ce-as putea sa va spun eu?

            — Ne-ai putea spune multe, Linc.

            — Cine-i seful judiciarului acum?

            — Vince Peretti.

            — Baiatul congresmenului, isi aminti Rhyme. Puneti-l pe el sa vada raportul.

            O ezitare de moment.

            — Noi te-am prefera pe tine.

            — Ce inseamna „noi”?

            — Seful. Al dumneavoastra sincer.

            — Si ce parere, intreba Rhyme, zambind ca o scolarita, are capitanul Peretti despre acest vot de neincredere?

            Sellitto se ridica de pe scaun si incepu sa se plimbe prin camera, cu ochii la teancurile de reviste. Revista de stiinte juridice. Catalogul Companiei de Echipament Stiintific Harding and Boyle. Anuarul de investigatii judiciare al New Scotland Yard. Jurnalul Colegiului American de Cercetari Judiciare. Raportul Societatii Americane a Laboratoarelor Criminalistice. Comunicate de presa judiciare. Jurnalul Institutului International de Stiinte Juridice.

            — Uita-te la ele, zise Rhyme. Abonamentele au expirat cu ani in urma. Si toate sunt prafuite.

            — Totul aici e al naibii de prafuit, Linc. De ce nu-ti misti fundul ala lenes ca sa cureti cocina asta?

            Banks arata ingrozit. Rhyme isi reprima hohotul de ras, cu o senzatie de nefiresc. Vigilenta i se estompase, iar iritarea i se topise in amuzament. Regreta un moment ca el si Sellitto se instrainasera. Apoi isi inabusi sentimentul. Mormai:

            — Nu va pot ajuta, imi pare rau.

            — Conferinta de pace incepe luni. Noi…

            — Care conferinta?

            — La ONU. Ambasadori, sefi de state. Or sa fie zece mii de demnitari in oras. Ai auzit de chestia aia de la Londra, acum doua zile?

            — Chestia? repeta Rhyme sarcastic.

            — Cineva a incercat sa puna o bomba la hotelul unde avea loc o conferinta UNESCO. Primarul e speriat de moarte ca o sa se intample acelasi lucru si aici. Nu vrea deloc titluri socante in Post.

            — Mai e si unica problema, zise acru Rhyme, ca s-ar putea ca nici domnisoara Tammie Jean sa nu se bucure de intoarcerea ei acasa.

            — Jerry, da-i niste detalii. Stimuleaza-i apetitul.

            Banks isi muta privirea de la picioarele lui Rhyme la patul lui, care era – proprietarul sau recunostea bucuros – de departe mai interesant. Mai ales panoul de control. Arata ca o componenta a unei navete spatiale si costa cam tot atat.

            — La zece ore dupa rapire, il gasim pe pasager – John Ulbrecht – impuscat si ingropat de viu pe terasamentul Amtrak, langa Thirthy-seventh si Eleventh. Ma rog, il gasisem mort. Fusese ingropat de viu. Glontul era de calibrul 32. Banks ridica privirea si adauga: Acordul Honda privind munitiile.

            Asta insemna ca nu trebuiau facute deductii istete despre susnec pornind de la armamentul strain. Banks asta pare destept, isi spuse Rhyme, si singura lui belea e tineretea, de care ar putea sau nu sa scape. Lincoln Rhyme considera ca el, unul, nu fusese niciodata tanar.

            — Ghinturile de pe glont? intreba Rhyme.

            — Sase spatii si ghinturi, orientate spre stanga.

            — Deci tipul a folosit un Colt, zise Rhyme si privi din nou diagrama locului crimei.

            — Ai spus „tipul”, continua detectivul tanar. De fapt sunt mai multi.

            — Ce?

            — Suspecti necunoscuti. Sunt doi. Sunt doua siruri de urme de pasi intre groapa si baza unei scari de fier ce urca spre strada, zise Banks, aratand spre diagrama.

            — Ceva amprente pe scara?

            — Niciuna. Au fost sterse. Au facut treaba buna. Urmele de pasi merg spre groapa si inapoi la scara. Oricum, trebuiau sa fie doi ca sa tarasca victima. Cantarea aproape o suta de kilograme. Un singur om nu l-ar fi putut cara.

            — Continua.

            — L-au dus la groapa, l-au aruncat in ea, l-au impuscat si l-au ingropat, s-au intors la scara, au urcat-o si au disparut.

            — L-au impuscat in groapa? vru sa stie Rhyme.

            — Da. Nu erau dare de sange in jurul scarii sau pe cararea spre groapa.

            Rhyme se arata oarecum interesat. Dar spuse:

            — De ce aveti nevoie de mine?

            Sellitto ranji, aratandu-si dintii galbeni, stricati.

            — Avem un mister, Linc. O gramada de dovezi materiale care n-au nici un sens.

            — Si?

            Rareori se intampla ca toate dovezile materiale de la locul unei crime sa aiba sens.

            — Pai, e chiar ciudat, citeste raportul. Te rog. O sa-l pun aici. Cum merge chestia asta?

            Sellitto se uita la Thom, care potrivi paginile raportului in cadrul pentru intors paginile.

            — N-am timp, Lon, protesta Rhyme.

            — Ce inventie grozava, aprecie Banks, uitandu-se la cadru.

            Rhyme nu raspunse. Privi prima pagina, apoi o citi cu atentie. Isi misca inelarul exact un milimetru spre stanga. O bagheta de cauciuc intoarse pagina.

            Citea, spunandu-si: Ei, bine, chiar e ciudat.

            — Cine s-a ocupat de locul crimei?

            — Insusi Peretti. Cand a auzit ca victima era barbatul din taxi, a venit si a preluat controlul.

            Rhyme continua sa citeasca. Timp de un minut, cuvintele seci ale raportului politienesc ii retinura atentia. Pe urma se auzi soneria si inima incepu sa-i bata cu putere. Se uita repede spre Thom. Avea o privire rece si era limpede ca distractia se ispravise. Thom dadu din cap si cobori imediat.

            Toate gandurile despre soferi de taxi, dovezi materiale si bancheri rapiti disparura din mintea impetuoasa a lui Lincoln Rhyme.

            — E doctorul Berger, anunta Thom prin interfon. In sfarsit. Intr-un mare sfarsit.

            — Pai, scuza-ma, Lon. Va trebui sa-ti cer sa pleci. Mi-a parut bine sa te revad. Un zambet. E un caz interesant.

            Sellitto ezita, apoi se ridica.

            — Dar o sa citesti raportul, Lincoln? Sa ne zici ce crezi?

            Rhyme spuse:

            — Sigur, apoi isi lasa iarasi capul pe perna.

            Infirmii de genul lui Rhyme, care erau capabili sa-si miste capul si gatul, puteau activa mai bine de zece comenzi doar prin miscari tridimensionale ale capului, insa Rhyme evita acest procedeu. Ii ramasesera atat de putine placeri ale simturilor, incat nu voia sa renunte la confortul de a-si lasa capul pe perna de doua sute de dolari. Vizitatorii il obosisera peste masura. Nici nu era amiaza inca, dar nu-si dorea decat sa doarma. Muschii gatului ii palpitau de durere.

            Cand Sellitto si Banks ajunsera la usa, Rhyme spuse:

            — Lon, asteapta.

            Detectivul se intoarse.

            — Trebuie sa stii un lucru. Ati gasit doar jumatate din locul crimei. Importanta e cealalta – locul initial. Casa lui. Acolo se afla el si o sa fie al dracului de greu de gasit.

            — De ce crezi ca exista alt loc?

            — Pentru ca n-a impuscat victima la groapa. A impuscat-o acolo – la locul initial. Si probabil ca acolo a dus femeia. Undeva sub pamant sau intr-o parte pustie a orasului. Sau in ambele locuri… pentru ca, Banks – Rhyme prevazu intrebarea tanarului detectiv – n-ar fi riscat sa impuste pe cineva si sa tina o captiva acolo daca n-ar fi fost un loc linistit si izolat.

            — Poate a folosit un amortizor.

            — Pe glont nu sunt urme de cauciuc sau bumbac pentru amortizare.

            — Dar cum se poate sa fi fost impuscat acolo? replica Banks. Vreau sa zic ca nu erau pete de sange la locul crimei.

            — Presupun ca victima n-a fost impuscata in fata, declara Rhyme.

            — Pai, nu, raspunse Banks, afisand un zambet stupid. Cum de-ai stiut?

            — Un glont de calibrul 32 te doare rau, te vlaguieste, dar lasa foarte putin sange. Daca nu nimeresti creierul, e rareori letal. Cu victima in starea asta, susnecul putea s-o duca oriunde voia. Spun „susnec” la singular, pentru ca a fost doar unul.

            Pauza.

            — Dar… erau doua siruri de urme, aproape sopti Banks, de parca ar fi dezamorsat o mina de teren.

            Rhyme ofta.

            — Urmele de talpi sunt identice. Au fost lasate de acelasi om, care a facut drumul de doua ori. Ca sa ne prosteasca. Iar urmele care merg spre nord au aceeasi adancime ca si cele care se indreapta spre sud. Deci nu ducea o greutate de nouazeci de kilograme doar intr-o directie, ci si in cealalta. Victima era desculta?

            Banks isi frunzari carnetul.

            — In sosete.

            — Bun, deci criminalul a purtat pantofii victimei in plimbarea lui isteata pana la scara si inapoi.

            — Daca n-a coborat pe scara, cum a ajuns la groapa?

            — A carat victima de-a lungul sinelor de tren. Probabil dinspre nord.

            — Nu mai sunt scari spre terasament pe o distanta mare in ambele directii.

            — Dar exista tuneluri paralele cu calea ferata, continua Rhyme. Au cai de acces in subsolurile unor vechi depozite de pe Eleventh Avenue. Un gangster din timpul prohibitiei – Owney Madden – le-a sapat ca sa poata strecura incarcaturi cu whisky de contrabanda in trenurile din gara New York Central care mergeau spre Albany si Bridgeport.

            — Dar de ce n-a ingropat victima chiar langa tunel? De ce sa riste sa fie vazut tarandu-l pe tip pana la pasarela?

            Acum isi pierduse rabdarea.

            — Intelegi ce ne transmite tipul, nu?

            Banks dadu sa spuna ceva, pe urma scutura din cap.

            — Trebuia sa puna cadavrul intr-un loc de unde sa fie vazut, spuse Rhyme. Voia sa-l descopere cineva. De-aia a lasat mana victimei in aer. Ne facea semn. Ca sa ne atraga atentia. Imi pare rau, aveti poate un singur susnec, dar e destept cat doi. Exista o usa de acces spre un tunel, undeva prin apropiere. Duceti-va acolo si cautati amprente. N-o sa gasiti. Dar va trebui totusi s-o faceti. Pentru presa, stiti voi. Cand povestea o sa fie prezentata publicului… Noroc, domnilor. Acum va rog sa ma scuzati. Lon.

            — Da.

            — Nu uita locul initial al crimei. Orice s-ar intampla, va trebui sa-l gasesti. Si repede.

            — Multumesc, Linc. Citeste raportul.

            Rhyme ii asigura ca asa o sa faca si observa ca ii crezusera minciuna. Fara nici o rezerva.

            TREI.

            Avea cea mai eficienta maniera de-a aborda un bolnav pe care o intalnise Rhyme vreodata. Si daca avea cineva experienta in materie de doctori, acela era Lincoln Rhyme. Calculase candva ca fusese consultat de saptezeci si opt de medici specialisti in ultimii trei ani si jumatate.

            — Frumoasa priveliste, spuse Berger privind pe fereastra.

            — Nu-i asa? Minunata.

            Desi, din cauza inaltimii patului, Rhyme nu vedea decat un cer neguros si fierbinte peste Central Park. Asta – si pasarile – avusese in fata ochilor de cand venise aici, de la ultimul spital de reabilitare, cu doi ani si jumatate in urma. Mai tot timpul tinea draperiile trase.

            Thom isi intorcea seful pe-o parte – manevra il ajuta pe Rhyme sa-si pastreze plamanii curati – urmand sa-i cateterizeze vezica, operatiune efectuata la fiecare cinci sau sase ore. Dupa un traumatism al maduvei spinarii, sfincterele pot ramane deschise ori pot fi complet inchise. Rhyme avusese norocul sa-i ramana inchise – noroc in cazul cand exista cineva prin preajma care sa deschida micul tub inert cu un cateter, de patru ori pe zi.

            Doctorul Berger supraveghea aceasta procedura cu ochii clinicianului, iar Rhyme nu lua in seama lipsa de intimitate. Unul dintre primele lucruri la care renunta infirmii este pudoarea. Desi exista uneori un oarecare efort de a se acoperi – mascarea corpului in timpul curateniei, evacuarii si examinarii – infirmilor seriosi, adevarati, macho, nu le pasa. La primul centru de reabilitare unde fusese internat Rhyme, dupa ce un pacient fusese la o petrecere sau avusese intalnire cu o noapte in urma, toti colegii de salon se adunau in scaunele cu rotile langa patul lui ca sa-i verifice debitul urinei, ceea ce dadea masura succesului aventurii. Odata, Rhyme castigase admiratia vesnica a infirmilor din spital, inregistrand uluitorul volum de 1430 de centimetri cubi.

            Ii spusese lui Berger:

            — Uita-te pe pervaz, doctore. Am ingerii mei pazitori.

            — Bine. Ereti?

            — Soimi calatori. De obicei isi fac cuibul mai sus. Nu stiu de ce au ales sa traiasca langa mine.

            Berger arunca o privire pasarilor, apoi se indeparta de fereastra, lasand draperia sa cada. Pasaretul nu-l interesa. Nu era un barbat masiv, dar arata bine, un alergator, banui Rhyme. Parea sa aiba aproape cincizeci de ani, insa parul negru n-avea nici un fir alb si era la fel de aratos ca orice moderator TV.

            — Asta-i un pat grozav.

            — Iti place?

            Patul era un Clinitron, o uriasa suprafata rectangulara. Era un pat-suport fluidizat cu aer si continea aproape o tona de bilute din sticla acoperite cu silicon. Aerul comprimat umplea spatiul dintre bile, sustinand corpul lui Rhyme. Daca ar fi putut simti, ar fi avut senzatia ca plutea.

            Berger sorbea cafeaua adusa de Thom la ordinul lui Rhyme. Cand venise cu ea, tanarul isi daduse ochii peste cap, soptind:

            — Am devenit brusc sociabili? apoi se retrasese.

            Doctorul ii spuse lui Rhyme:

            — Imi ziceai ca ai fost politist.

            — Da. Am fost seful judiciarului in politia new-yorkeza.

            — Ai fost impuscat?

            — Nu. Cercetam locul unei crime. Niste muncitori au gasit un cadavru in zona unde se construia o statie de metrou. Era un tanar politist care disparuse cu sase luni in urma – exista un criminal in serie care ucidea politisti. Mi s-a cerut sa lucrez personal la cazul acesta si in timpul cercetarii s-a rupt o grinda. Am stat ingropat aproape patru ore.

            — Chiar omora cineva politisti?

            — A ucis trei si a ranit unul. Criminalul era el insusi politist. Dan Shepherd. Un sergent de la patrulare.

            Berger arunca o privire catre cicatricea roz de pe gatul lui Rhyme. Semnul care-l tradeaza pe un paraplegic – incizia pe unde intra tubul de ventilare care ramane in gat luni de zile dupa accident. Uneori ani de zile, alteori pentru totdeauna. Insa Rhyme – gratie firii sale indaratnice si eforturilor herculeene ale terapeutilor – scapase de tub. Avea acum o pereche de plamani care, putea sa jure, l-ar putea tine si cinci minute sub apa.

            — Deci o trauma cervicala.

            — C4.

            — A, da.

            C4 este zona neutra a leziunilor maduvei spinarii. O trauma deasupra vertebrei cervicale patru l-ar fi putut foarte bine ucide. Sub C4, si-ar fi putut folosi intru catva bratele si mainile, daca nu si picioarele. Dar accidentul la infama vertebra patru il tinea in viata, desi de fapt era total paralizat. Pierduse controlul bratelor si picioarelor. Muschii abdominali si intercostali erau aproape complet atrofiati si respira mai ales din diafragma, isi putea misca gatul si capul, precum si umerii, doar putin. Singurul noroc era ca grinda de stejar crutase un singur, minuscul fir de neuron motrice. Care-i permitea sa-si miste inelarul stang.

            Rhyme il scuti pe doctor de melodrama primului an de dupa accident. Luna de tractiune craniana: clestele prinzand gaurile facute in capul lui ca sa-i indrepte coloana vertebrala. Douasprezece saptamani cu dispozitivul din plastic si otel in jurul capului, ca sa-i sustina gatul imobil. Pentru mentinerea activitatii plamanilor, un ventilator mare timp de un an, pe urma un stimulator al nervului frenic. Cateterele. Operatiile. Obstructia intestinala paralitica, ulcerele de stres, hipotensiunea si brahicardia, escarele evoluand in decubituri ulceroase, contractii pe masura ce tesutul muscular incepea sa se atrofieze si ameninta sa suprime pretioasa mobilitate a degetului sau, enervantul chin fantomatic – arsuri si dureri in extremitati care nu puteau simti nimic.

            Ii vorbi totusi lui Berger despre ultimul necaz.

            — Disreflexie autonoma.

            Problema aparuse foarte des in ultima vreme. Batai puternice de inima, tensiune arteriala exagerata, dureri de cap innebunitoare. Puteau fi provocate de ceva simplu, cum era constipatia. Ii spuse ca nu putea face nimic preventiv, in afara de evitarea stresului si a contractiilor.

            Specialistul consultat de Rhyme, doctorul Peter Taylor, devenise ingrijorat de frecventa atacurilor. Ultimul – cu o luna in urma – fusese atat de sever, incat Taylor il invatase pe Thom cum sa trateze criza fara sa astepte ajutor medical si insistase ca asistentul sa introduca numarul doctorului in serviciul de apelare rapida al telefonului. Taylor avertizase ca un acces mai sever putea duce la un atac de cord sau la infarct.

            Berger inregistra faptele cu o anume simpatie, apoi zise:

            — Inainte de actuala mea activitate, eram specialist in ortopedie geriatrica. Ma ocupam mai ales de refaceri de solduri si articulatii. Nu prea stiu neurologie. Ce sanse de vindecare exista?

            — Niciuna, asa o sa raman, zise Rhyme, poate putin prea repede. Adauga: Intelegi problema mea, nu-i asa, doctore?

            — Cred ca da. Insa as vrea sa o aud de la tine.

            Scuturandu-si capul ca sa indeparteze o suvita rebela de par, Rhyme spuse:

            — Oricine are dreptul sa se sinucida.

            Berger zise:

            — Cred ca n-as fi de acord cu afirmatia asta. In majoritatea societatilor, poti avea puterea, dar nu dreptul. E o diferenta.

            Rhyme rase amar.

            — Nu sunt vreun mare filosof. Insa n-am nici puterea. De-aia am nevoie de dumneata.

            Lincoln Rhyme rugase patru doctori sa-l omoare. Toti il refuzasera. El spusese in regula, avea s-o faca singur si incetase pur si simplu sa mai manance. Dar procesul de autoerodare pana la moarte devenise tortura curata. Ii provocase crize violente de stomac si-l chinuise cu dureri de cap insuportabile. Nu putea dormi. Asa ca renuntase, si, in timpul unei teribil de neplacute conversatii, ii ceruse lui Thom sa-l ucida. Tanarul izbucnise in lacrimi – singura data cand se aratase atat de emotionat – si spusese ca si-ar fi dorit sa o poata face. Ar fi stat langa el si l-ar fi privit pe Rhyme stingandu-se, ar fi refuzat sa-l revigoreze. Dar nu putea sa-l omoare pur si simplu.

            Pe urma, un miracol. Daca se poate numi asa.

            Dupa ce fusese publicat volumul Scenele crimei, aparusera reporteri care voiau sa-i ia interviuri. Un articol in The New York Times continea aceasta afirmatie socanta a autorului Rhyme: „Nu, nu planuiesc sa scriu alte carti. Adevarul e ca urmatorul meu mare proiect este sa ma sinucid. E chiar o provocare. In ultimele sase luni am cautat pe cineva care sa ma ajute.”

            Acel strigat de disperare a atras atentia serviciului de consiliere al politiei newyorkeze si mai multor oameni din trecutul lui Rhyme, mai ales a lui Blaine (care i-a spus ca era nebun daca avea de gand sa faca asta, ca trebuia sa inceteze sa se gandeasca doar la sine – cum facuse atunci cand erau impreuna – si, daca tot adusese vorba de asta, ar fi bine sa-i spuna ca se recasatorea).

            Declaratia lui Rhyme a captat si atentia lui William Berger, care sunase pe neasteptate, intr-o seara, din Seattle. Dupa cateva momente de conversatie amabila, Berger explicase ca vazuse articolul despre Rhyme. Urmase o pauza lunga, apoi omul intrebase:

            — Ati auzit de Societatea Lethe?

            Rhyme auzise. Era un grup care milita pentru eutanasie, pe care el incercase sa-l gaseasca timp de mai multe luni. Era mult mai agresiv decat Trecerea Solitara sau Societatea Hemlock. „Voluntarii nostri sunt solicitati pentru lamuriri in zeci de sinucideri asistate din toata tara”, explicase Berger. „Trebuie sa fim discreti.”

            Spusese ca vrea sa analizeze cererea lui Rhyme. Berger refuzase sa actioneze rapid, asa ca avusesera mai multe conversatii in ultimele sapte sau opt luni. Acum era prima lor intalnire.

            — N-ai cum sa treci singur? Sa treci…

            — In afara de metoda lui Gene Harrod, nu. Si chiar si aia e oarecum nesigura.

            Harrod era un tanar din Boston, un infirm, care hotarase sa se sinucida. Nereusind sa gaseasca pe cineva sa-l ajute, si-a pus capat zilelor in singurul mod aflat la indemana. Cu putinele puteri pe care le avea, a dat foc apartamentului in care locuia si, cand incendiul s-a extins, a intrat cu scaunul de invalid in flacari. A murit in urma arsurilor de gradul trei.

            Cazul a fost deseori invocat de adeptii dreptului la moarte drept exemplu de tragedie ce poate fi provocata de legile antieutanasie.

            Berger cunostea cazul si dadu compatimitor din cap.

            — Nu, nimeni n-are nevoie de o asemenea moarte. Cantari cu privirea corpul lui Rhyme, cablurile, panourile de control. Ce abilitati mecanice ai?

            Rhyme ii vorbi despre componentele electronice – dispozitivul cu care opera inelarul, cel pentru sorbit hrana, parghiile pentru barbie si unitatea computerizata pentru dictare, care afisa cuvintele pe ecran, pe masura ce le rostea.

            — Dar totul trebuie pregatit de altcineva? intreba Berger. De exemplu, cineva trebuie sa se duca la magazine, sa cumpere o arma, s-o incarce, sa pregateasca tragaciul si s-o faca sa functioneze cu dispozitivul pe care-l controlezi dumneata?

            — Da.

            Facand acea persoana vinovata de conspiratie la comiterea unei crime, ca si de omor prin imprudenta.

            — Dar echipamentul tau? intreba Rhyme. E eficient?

            — Echipamentul?

            — Ce folosesti? Ca sa, aa, faci treaba?

            — E foarte eficient. Nici un pacient nu s-a plans vreodata.

            Rhyme clipi, iar Berger rase. Rhyme i se alatura. Daca nu poti rade de moarte, atunci de ce poti rade?

            — Arunca o privire.

            — Il ai la tine?

            In inima lui Rhyme inmuguri speranta. Era prima oara dupa multi ani cand avea aceasta senzatie de caldura.

            Doctorul isi deschise servieta, si – mai degraba ceremonios, isi zise Rhyme – scoase o sticla de coniac. O sticluta cu pilule. O punga de plastic si o banda de cauciuc.

            — Ce medicament e ala?

            — Seconal. Nimeni nu-l mai prescrie. Inainte, sinuciderea era mult mai usor de executat. Pastilutele astea fac treaba buna. Buna, fara discutie. Acum e aproape imposibil sa te omori cu tranchilizantele moderne. Halcion, Librium, Dalmane, Xanax… Poti dormi mult timp, dar pana la urma te scoli.

            — Si punga?

            — A, punga. Berger o lua. Este emblema Societatii Lethe. Neoficial, desigur – nu avem un logo. Daca pilulele si coniacul nu sunt de ajuns, folosim punga. Peste cap, cu o banda de cauciuc in jurul gatului. Punem si putina gheata inauntru, pentru ca se face cald dupa cateva minute.

            Rhyme nu-si putea lua ochii de la cele trei obiecte. Punga, din plastic gros, precum carpa pentru sters pensule a unui pictor. Bautura era ieftina, iar pastilele obisnuite.

            — E o casa frumoasa, zise Berger, privind in jur. Central Park West… traiesti din pensia de boala?

            — Asta-i o parte din venituri. Mai acord si consultatii politiei si FBI-ului… Dupa accident, compania de constructii care facea excavatiile mi-a dat trei milioane. A jurat ca n-are nici o vina, dar se pare ca exista o lege conform careia un paraplegic castiga automat orice proces impotriva companiilor de constructii, indiferent a cui a fost vina. Asta daca partea vatamata vine in instanta si depune plangere.

            — Ai scris si cartea aia, nu?

            — Am luat niste bani si de-acolo. Nu multi. Cartea s-a vandut bine, dar n-a spart piata.

            Berger lua un exemplar din Scenele crimei si il rasfoi.

            — Locuri ale unor crime celebre. Ia uite ce-i aici. Rase. Sunt, cate, patruzeci, cincizeci de locuri?

            — Cincizeci si unu.

            Pentru ca scrisese cartea dupa accident, Rhyme revizitase cu gandul toate vechile locuri, vazute ori imaginate, ale unor crime din New York pe care si le amintea. Unele solutionate, altele nu. Scrisese despre Old Brewery, celebra casa de raport din Five Points, unde au avut loc treisprezece crime, fara legatura una cu alta, intr-o singura noapte din 1939. Despre Charles Aubridge Deacon, care si-a ucis mama pe 13 iulie 1863, in timpul revoltei trupelor din Razboiul Civil, si care a declarat ca fostii sclavi o omorasera, alimentand astfel ura fata de negri. Despre crima arhitectului Stanford White, prins in triunghiul sau amoros, pe acoperisul cladirii Madison Square Garden, si despre disparitia judecatorului Crater. Despre George Metesky, nebunul care punea bombe in anii ‘50, si despre Murph Surf, care a furat diamantul Steaua Indiei.

            — Constructii din secolul al XIX-lea, izvoare subterane, scoli de majordomi, recita Berger, rasfoind cartea, bai publice pentru homosexuali, bordeluri din Chinatown, biserici ortodoxe rusesti… Cum ai aflat toate acestea despre oras?

            Rhyme dadu din umeri. In anii petrecuti la sefia departamentului judiciar, studiase orasul la fel de mult ca stiintele juridice. Istoria lui, politica, geologia, sociologia, infrastructura. Zise:

            — Criminalistica nu exista intr-un spatiu vid. Cu cat stii mai multe despre mediul care te inconjoara, cu atat mai bine poti aplica…

            De indata ce simti entuziasmul strecurandu-i-se in glas, se opri brusc. Furios ca fusese pacalit asa de usor.

            — Buna proba, doctore Berger, spuse Rhyme incordat.

            — Ei, haide. Spune-mi Bill. Te rog.

            Rhyme n-avea de gand sa se lase.

            — Am mai auzit povestea asta. Ia o foaie de hartie curata, neteda, si scrie toate motivele pentru care te-ai sinucide. Pe urma ia alta foaie de hartie curata si neteda si scrie toate motivele pentru care n-ai face-o. Iti vin in minte cuvinte precum productiv, util, interesant, provocator. Cuvinte mari. Cuvinte de zece dolari. Nu dau doi bani pe ele. In plus, n-as putea sa tin un blestemat de stilou in mana nici ca sa-mi salvez sufletul.

            — Lincoln, continua Berger cu blandete, trebuie sa ma asigur ca esti candidatul potrivit pentru program.

            — Candidat?” „Program?” Ah, tirania eufemismelor, spuse Rhyme cu amaraciune. Doctore, m-am hotarat. As vrea s-o fac astazi. Acum, daca se poate.

            — De ce azi?

            Rhyme intoarse privirea spre sticle si punga. Sopti:

            — De ce nu? Ce-i azi? Douazeci si trei august? E o zi la fel de buna ca oricare alta.

            Doctorul se batu usor peste buzele subtiri.

            — Trebuie sa stau un timp de vorba cu tine, Lincoln. Daca ma convingi ca vrei intr-adevar sa mergi mai departe…

            — Vreau, zise Rhyme, observand, cum facea deseori, cat de anemic suna vorbele fara gesticulatia care sa le insoteasca.

            Voia cu disperare sa-si lase mana pe bratul lui Berger sau sa-si ridice palmele in semn de ruga fierbinte.

            Fara sa ceara permisiunea, Berger scoase un pachet de Marlboro si aprinse o tigara. Scoase din buzunar o scrumiera plianta din metal si o deschise. Isi incrucisa picioarele subtiri. Semana cu un tanar spilcuit intr-un fumoar din mediul universitar.

            — Lincoln, intelegi problema, nu-i asa?

            Sigur, intelegea. Era exact motivul pentru care Berger se afla acolo si pentru care unul dintre doctorii lui Rhyme nu „facuse treaba”. Grabirea unei morti inevitabile era una; aproape o treime din medicii practicieni care tratau pacienti in faze terminale ale bolii prescrisesera ori administrasera doze fatale de medicamente. Procurorii inchideau ochii la asemenea procedee cu exceptia doctorilor care se laudau cu asta, cum a fost Kevorkian.

            Dar un paraplegic? Un infirm? O, asta era altceva. Lincoln Rhyme avea patruzeci de ani. Daca nu exista vreo gena inselatoare in zestrea lui ereditara, nu l-ar fi impiedicat nici o problema medicala sa traiasca pana la optzeci de ani.

            Berger adauga:

            — Da-mi voie sa vorbesc deschis, Lincoln. Mai trebuie sa ma asigur ca nu este vorba despre o inscenare.

            — Inscenare?

            — A procurorilor. Am mai fost prins in capcana.

            Rhyme rase.

            — Procurorul general al New Yorkului e un om ocupat. N-o sa-i puna microfoane unui infirm ca sa aresteze un eutanasist.

            Privea cu un aer absent raportul de la locul crimei

            …la trei metri sud-vest de victima, s-a gasit intr-un tufis, pe o gramajoara de nisip alb: un bulgare de fibra, aproximativ sase centimetri in diametru, de culoare aproape alba. Fibra a fost testata in dispozitivul cu raze X si s-a constatat ca e compusa din A2 B5(Si, A8O22(OH2). Nu s-a indicat nici o sursa, iar fibrele nu au putut fi individualizate. Mostra a fost trimisa la laboratorul tehnic al FBI-ului pentru analiza.

            — Trebuie sa fiu atent, continua Berger. Acum asta e intreaga mea viata profesionala. Am renuntat complet la ortopedie. Oricum e mai mult decat o slujba. Am hotarat sa-mi petrec restul vietii ajutandu-i pe altii sa si-o incheie pe-a lor.

            Langa acest bulgare de fibra, la aproximativ opt centimetri distanta, s-au gasit doua bucatele de hartie. Una era din hartie de ziar obisnuita, avand cuvintele „trei p.m.” imprimate cu fontul Times Roman, cu o cerneala similara celei folosite pentru ziarele de mare tiraj. Cealalta bucata parea sa fie coltul unei pagini dintr-o carte, avand imprimat numarul de pagina „823”. Tipul de cifra era Garamond, iar hartia era satinata. Analiza ulterioara cu ninhidrina nu a dezvaluit amprente latente pe niciuna din probe… individualizarea nu a fost posibila.

            Rhyme era agasat de cateva lucruri. Unul era fibra. De ce Peretti nu-si daduse seama despre ce era vorba? Pentru ca era asa de limpede. Si de ce erau aceste probe materiale – bucatelele de hartie si fibra – adunate laolalta? Ceva scartaia aici.

            — Lincoln.

            — Scuze.

            — Spuneam ca… nu esti o victima prada unor dureri insuportabile. Nu esti pe drumuri. Ai bani, ai talent. Consultatiile pe care le acorzi politiei… ajuta o multime de oameni. Daca iti doresti, poti avea o, da, o viata productiva de-acum inainte. O viata lunga.

            — Lunga, da. Asta-i problema. O viata lunga. Se saturase de politeturi. Se rasti: Dar eu nu vreau o viata lunga. Pur si simplu. Daca exista cea mai mica posibilitate sa regreti decizia luata, ei bine, eu sunt cel care va trebui sa duca aceasta povara. Nu tu.

            — Cine poate fi vreodata sigur in privinta asta?

            Privirea ii aluneca iarasi la raport.

            Deasupra bucatelelor de hartie a fost gasit un surub de fier cu cap hexagonal, pe care erau stantate literele CE. Cinci centimetri lungime, cu filetul in sensul acelor de ceasornic si diametrul de 2 centimetri.

            — Am un program incarcat in urmatoarele cateva zile, spuse Berger uitandu-se la ceas.

            Era un Rolex; da, moartea a fost intotdeauna profitabila.

            — Hai sa discutam acum vreo ora, pe urma sa lasam sa mai treaca o zi ca sa ne linistim, iar eu o sa revin.

            Ceva il sacaia pe Rhyme. O patima enervanta – blestemul tuturor infirmilor – desi in cazul lui era o patima intelectuala. De genul celei care-l iritase toata viata pe Rhyme.

            — Doctore, ma intreb daca poti sa-mi faci un serviciu. Raportul acela. Ai putea sa-l rasfoiesti? Vezi daca gasesti poza unui surub.

            Berger ezita.

            — O poza?

            — Un polaroid. Trebuie sa fie lipita undeva spre sfarsit. Cadrul de intors pagini ia prea mult timp.

            Berger scoase raportul din cadru si-l rasfoi.

            — Acolo. Stai.

            Privind fotografia, se simti coplesit de o nevoie presanta. O, nu aici, nu acum. Te rog, nu.

            — Scuza-ma, poti sa dai inapoi la pagina unde eram?

            Berger se conforma. Rhyme nu zise nimic si citi cu atentie. Bucatele de hartie… Trei p. m… pagina 823.

            Inima incepu sa-i bata cu putere, iar fata i se acoperi cu broboane de sudoare. In urechi auzea un bazait naucitor.

            Uite un titlu de tabloid: BARBAT DECEDAT IN TIMPUL DISCUTIEI CU DOCTORUL MORTII…

            Berger clipea des.

            — Lincoln? Te simti bine?

            Cu o expresie ingrijorata, medicul il studia atent pe Rhyme. Silindu-se sa para calm, acesta zise:

            — Doctore, imi pare rau, dar trebuie sa ma ocup de o problema.

            Berger dadu incet din cap, nesigur.

            — Ai totusi lucruri nerezolvate?

            Zambitor. Nonsalant.

            — Ma intrebam daca-ti pot cere sa revii peste cateva ore.

            Cu mare grija. Daca sesizeaza ca exista un scop in viata ta, o sa te taxeze drept nepotrivit pentru sinucidere, o sa-si ia sticlele si punga de plastic si-o sa se intoarca de unde a venit.

            Deschizand o agenda, Berger spuse:

            — Restul zilei sunt ocupat. Atunci maine… Nu. Ma tem ca luni e cel mai bine. Poimaine.

            Rhyme ezita. Doamne… Dorinta lui intima era in sfarsit pe cale sa se implineasca, visul lui de fiecare zi din ultimul an. Da sau nu?

            Hotaraste.

            Pana la urma, Rhyme se auzi spunand:

            — In regula. Luni.

            Afisand pe chip un zambet neajutorat.

            — Care e problema, de fapt?

            — Cineva cu care am lucrat. Mi-a cerut un sfat. Nu i-am dat prea mare atentie, desi era necesar. Trebuie sa-l sun.

            Nu, nu era deloc disreflexie – si nici un acces de anxietate.

            Lincoln Rhyme era prada unei emotii pe care n-o mai avusese de ani de zile. Era al naibii de grabit.

            — Pot sa te rog sa-l trimiti pe Thom sus? Cred ca e jos, in bucatarie.

            — Da, sigur. Cu mare placere.

            Rhyme vedea ceva bizar in ochii lui Berger. Ce era? Prudenta? Poate. Semana cumva cu dezamagirea. Dar acum n-avea timp sa se gandeasca la asta. In vreme ce pasii doctorului se departau pe scara, Rhyme striga pe un ton baritonal:

            — Thom! Thom!

            — Ce e? raspunse vocea tanarului.

            — Suna-l pe Lon. Adu-l aici. Acum.

            Rhyme arunca o privire spre ceas. Era trecut de amiaza. Aveau mai putin de trei ore.

            PATRU

            — Locul crimei a fost abandonat, zise Lincoln Rhyme.

            Lon Sellitto isi aruncase haina de pe el, ramanand intr-o camasa teribil de sifonata. Acum se lasase pe spatarul scaunului, cu bratele incrucisate, langa o masa plina de hartii si carti. Se intorsese si Jerry Banks, care-l privea in ochi pe Rhyme; patul si panoul de control nu-l mai interesau. Sellitto se incrunta.

            — Dar ce poveste incearca sa ne vanda suspectul?

            La locurile unor infractiuni, mai ales omucideri, criminalii le jucau adesea feste anchetatorilor, spre a-i conduce pe piste false. Unii procedau cu inteligenta, dar nu si cei mai multi. Cum fusese acel sot care-si batuse nevasta pana o omorase, apoi incercase sa insceneze un jaf – desi il dusese mintea sa fure doar bijuteriile ei, lasandu-si bratarile de aur si inelul cu diamant pe care il purta de obicei la degetul mic pe masuta de toaleta.

            — Asta-i interesant, continua Rhyme. Nu e vorba despre ce s-a intamplat, Lon. E vorba despre ce urmeaza sa se intample.

            Scepticul Sellitto intreba:

            — Ce te face sa crezi asta?

            — Bucatile de hartie. Inseamna ora trei, astazi.

            — Astazi?

            — Uite!

            Rhyme dadu iritat din cap, aratand spre raport.

            — Pe hartia aia scrie trei p.m., preciza Banks. Dar pe cealalta e un numar de pagina. De ce crezi ca inseamna astazi?

            — Nu e un numar de pagina.

            Rhyme ridica o spranceana. Tot nu se prindeau.

            — E logic! Singurul motiv pentru care lasa indicii e ca sa ne transmita ceva. Daca asa stau lucrurile, atunci 823 trebuie sa fie ceva mai mult decat un numar de pagina. Atunci ce e?

            Tacere.

            Exasperat, Rhyme izbucni:

            — E o data! Opt douazeci si trei. Douazeci si trei august. Ceva urmeaza sa se intample astazi, la ora trei p.m. Si acum ghemul de fibra. E azbest.

            — Azbest? intreba Sellitto.

            — In raport? Formula? E hornblenda. Bioxid de siliciu. Ala e azbest. Nu pricep de ce l-a trimis Perretti la FBI. Asadar, avem azbest pe un terasament de cale ferata, unde n-ar trebui sa se afle asa ceva. Si avem un surub de fier cu capul oxidat, dar cu filetul intact. Asta inseamna ca fusese fixat undeva de mult timp si scos de acolo recent.

            — Poate ca a fost scos din pamant, sugera Banks. Cand o fi sapat groapa?

            Rhyme spuse:

            — Nu. Nu in Midtown, roca de baza e aproape de suprafata, la fel ca stratul acvifer. Tot solul de la Thirty-fourth Street pana in Harlem are suficienta umiditate ca sa oxideze fierul in cateva zile. Daca ar fi stat in pamant, surubul ar fi fost complet ruginit, nu doar capul. Nu, a fost desprins de undeva, dus la locul crimei si lasat acolo. Si nisipul ala… zau, ce sa caute nisipul alb pe un terasament din Midtown Manhattan? Solul de-acolo e compus din argila, namol, granit, pamant intarit si lut moale.

            Banks dadu sa spuna ceva, dar Rhyme il intrerupse brusc.

            — Si de ce erau ingramadite acolo toate indiciile astea? Oho, ne transmite ceva susnecul nostru, puteti fi siguri. Banks, ce-ai aflat despre usa de acces?

            — Ai avut dreptate, spuse tanarul. Am gasit una la vreo treizeci de metri spre nord de la mormant. Fortata din interior. Ai avut dreptate si in legatura cu amprentele. Nimic. Si nici dare de anvelope sau alte urme.

            Un bulgare de azbest murdar, un surub, un petic de ziar…

            — Locul crimei? intreba Rhyme. A ramas intact?

            — A fost degajat.

            Lincoln Rhyme, infirmul cu plamani de otel, scoase dezgustat un suierat puternic.

            — Cine a comis aceasta greseala?

            — Nu stiu, zise neajutorat Sellitto. Supraveghetorul-sef, probabil.

            Rhyme intelese ca era vorba despre Peretti.

            — Atunci nu-ti ramane decat ce-ai gasit pana acum.

            Orice piste catre identitatea rapitorului sau spre intentiile lui se gaseau fie in raportul criminalistic, fie disparusera pentru totdeauna, zdrobite sub talpile politistilor, ale spectatorilor si ale muncitorilor de la caile ferate. Activitatea preliminara – cercetarea imprejurimilor locului crimei, interogarea martorilor, explorarea urmelor, adica munca de rutina a detectivilor – fusese taraganata. Insa locurile infractiunilor trebuiau examinate „cu iuteala fulgerului”, asa le-ar fi ordonat Rhyme subalternilor lui de la judiciar. Si ar fi concediat destui tehnicieni care nu s-ar fi miscat pe cat ar fi vrut el de repede.

            — Peretti a condus cercetarea? intreba el.

            — Peretti si o garnitura completa.

            — Garnitura completa? intreba Rhyme contrariat. Ce-i aia o garnitura completa?

            Sellitto se uita la Banks, care zise:

            — Patru tehnicieni fotografi, patru de la amprente. Opt anchetatori. Si medicul legist de serviciu.

            — Opt anchetatori ai locului crimei?

            Examinarea unei infractiuni este reprezentata printr-o curba parabolica. Se considera ca doi detectivi au eficienta maxima pentru un singur caz de omucidere. Unul singur poate omite anumite lucruri; trei sau mai multi risca sa omita si mai multe. Lincoln Rhyme cercetase intotdeauna singur locurile infractiunilor. Ii lasa pe cei de la amprente sa-si faca treaba si pe fotografi sa faca poze si sa filmeze. Dar intotdeauna examinase terenul singur.

            Peretti. Rhyme il angajase pe tanar, fiul unui politician bogat, cu sase, sapte ani in urma, iar omul se dovedise a fi un bun detectiv, ca la carte. Departamentul Judiciar e considerat unul de elita, iar pentru a ajunge acolo exista intotdeauna o lunga lista de asteptare. Rhyme gasea o placere perversa in trierea solicitantilor, aratandu-le acestora albumul de familie – o colectie de fotografii facute la locul unor crime infioratoare. Unii se albeau la fata, altii chicoteau. Iar altii dadeau albumul inapoi, cu sprancenele ridicate, de parca ar fi intrebat: si ce-i cu asta?

            Ei erau cei pe care Lincoln Rhyme ii angaja. Peretti fusese unul dintre ei.

            Sellitto pusese o intrebare. Rhyme observa ca detectivul il privea. Acesta repeta:

            — O sa lucrezi cu noi la cazul acesta, Lincoln, nu-i asa?

            — Sa lucrez cu voi? rase spart. Nu pot, Lon. Nu. Va dau numai cateva idei. Le-ati priceput. Folositi-le. Thom, suna-l pe Berger.

            Acum regreta hotararea de-a amana intrevederea cu doctorul mortii. Poate ca nu era prea tarziu. Nu putea suporta gandul de a astepta inca o zi pana la trecerea lui. Iar luni… Nu voia sa moara intr-o zi de luni. Parea banal.

            — Spune te rog.

            — Thom!

            — In regula, spuse tanarul asistent, cu mainile ridicate in semn de capitulare.

            Rhyme arunca o privire spre locul de pe masa unde fusesera puse sticla, pastilele si punga de plastic – atat de aproape, insa, ca orice altceva din existenta lui, inaccesibile lui Lincoln Rhyme.

            Sellitto dadu un telefon si inclina capul cand i se raspunse. Se prezenta. Ceasul de perete batu ora douasprezece si treizeci de minute.

            — Da, domnule.

            Glasul detectivului cobori pana la un ton respectuos. Primarul, banui Rhyme.

            — In legatura cu rapirea de la aeroportul Kennedy. Am vorbit cu Lincoln Rhyme… Da, domnule, are cateva idei in privinta asta.

            Detectivul porni agale spre fereastra, privind atent soimul si incercand sa-i explice inexplicabilul omului care administra cel mai misterios oras din lume. Inchise telefonul, apoi se intoarse catre Rhyme.

            — Si el, si seful te vor, Linc. Chiar ei te-au solicitat, insusi Wilson.

            Rhyme rase.

            — Lon, uita-te la camera asta. Uita-te la mine! Arat eu in stare sa conduc o ancheta?

            — O ancheta obisnuita, nu. Dar asta nu prea e obisnuita, nu-i asa?

            — Imi pare rau. Pur si simplu n-am timp. Doctorul ala. Tratamentul. Thom, l-ai sunat?

            — Nu inca. Il sun intr-un minut.

            — Acum, suna-l acum!

            Thom se uita la Sellitto. Porni spre usa, apoi iesi. Rhyme stia ca n-avea sa-l sune. Duca-se dracului cu totii.

            Banks isi pipai o taietura de pe obraz si zise:

            — Da-ne macar cateva idei. Te rog, susnecul asta, spuneai ca…

            Sellitto ii facu semn sa taca, privindu-l atent pe Rhyme.

            Ah, ticalosule, isi spuse Lincoln. Clasica tacere. Cat o detestam si ne grabim s-o umplem. Cati martori si suspecti cedasera sub presiunea unei taceri dense, exact ca asta. Ma rog, el si Sellitto fusesera o echipa buna. Rhyme stia sa interpreteze dovezile, iar Sellitto stia multi oameni.

            Cei doi muschetari. Si daca fusese si al treilea, era vorba despre rigoarea adevaratei stiinte.

            Ochii detectivului erau indreptati spre raportul de la locul crimei.

            — Lincoln. Ce crezi ca o sa se intample azi la ora trei?

            — N-am nici o idee, se pronunta Rhyme.

            — Serios?

            Cam ieftin din partea ta, Lon. O sa ti-o platesc. In cele din urma Rhyme zise:

            — O s-o ucida pe femeia din taxi. Si intr-un fel foarte urat, te asigur. Ceva care sa concureze ingropatul de viu.

            — Hristoase, sopti Thom din pragul usii.

            Oare de ce nu-l lasau pur si simplu in pace?

            Ar fi folosit la ceva daca le-ar fi spus ce dureri simtea in ceafa si in umeri? Sau despre suferinta fantomatica – mult mai vaga si mult mai stranie – care-i strabatea corpul instrainat? Despre epuizarea care-l coplesea dupa lupta cotidiana de a face, ei bine, orice? Despre cel mai intens dezgust dintre toate – provocat de nevoia de a se bizui pe altcineva?

            Poate ca le-ar fi putut vorbi despre tantarul care intrase in camera cu o noapte in urma si-l sacaise timp de o ora; Rhyme ametise tot dand din cap ca sa-l alunge, pana cand insecta aterizase pe o ureche, iar Rhyme o lasase sa-l intepe, de vreme ce putea freca locul acela de perna ca sa-si aline mancarimea.

            Sellitto inalta o spranceana.

            — Azi, ofta Rhyme. O zi. Dup-aia gata.

            — Multumesc, Linc. Iti ramanem datori.

            Sellitto trase un scaun langa pat. Ii facu semn lui Banks sa-l imite.

            — Asa. Spune-mi ce crezi, ce joc face nemernicul asta?

            Rhyme spuse:

            — Nu asa de repede. Nu lucrez singur.

            — Corect, pe cine vrei in echipa?

            — Un tehnician de la judiciar. Cel mai bun din laborator. Vreau sa vina aici cu instrumentele de baza. Ar trebui si cativa baieti de teren. Serviciul de urgenta. A, si vreau si cateva telefoane, le ceru Rhyme, aruncand o privire spre sticla de scotch din bufet.

            Isi aminti de coniacul pe care il avea Berger in trusa lui. In nici un caz n-avea de gand sa-si dea duhul band porcarie ieftina din aia. Iesirea finala trebuia sa se faca fie cu un Lagavulin vechi de saisprezece ani, fie cu un Macallan tinut la pastrare cateva decenii. Fie – de ce nu? – cu amandoua.

            Banks isi scoase telefonul mobil.

            — Ce tip de legaturi? Doar…

            — Interurbane.

            — Conectate aici?

            — Sigur ca nu, striga Rhyme.

            Sellitto zise:

            — Vrea ca oamenii sa dea telefoane. Din sediul central.

            — Aha.

            — Suna in centru, ordona Sellitto. Zi-le sa ne dea trei sau patru dispeceri.

            — Lon, intreba Rhyme, cine a facut munca preliminara la locul crimei azi-dimineata?

            Banks isi reprima rasul.

            — Baietii Haiosi.

            Privirea incruntata a lui Rhyme ii sterse zambetul de pe chip.

            — Detectivii Bedding si Saul, domnule, adauga repede tanarul.

            Pe urma si Sellitto ranji.

            — Baietii Haiosi. Toti le zic asa. Nu-i stii, Linc. Sunt de la Brigada de Omucideri din centru.

            — Par facuti pentru meseria lor, explica Banks. Si, ma rog, au un stil amuzant de lucru.

            — N-am nevoie de comedianti.

            — Nu, sunt buni, zise Sellitto. Cea mai tare echipa pe care-o avem. Ai auzit de bestia aia care a rapit o fetita de opt ani in Queens anul trecut? Bedding si Saul au cercetat terenul. Au luat la intrebari tot cartierul – au obtinut doua mii doua sute de declaratii. Gratie lor am salvat fata. Cand a aflat ca victima de azi-dimineata era pasagerul de la aeroport, insusi Wilson i-a pus la treaba pe cei doi.

            — Acum ce fac?

            — Se ocupa mai ales de martori. In zona caii ferate. Adulmeca urmele soferului si-ale taxiului.

            Rhyme tipa la Thom, care era pe hol:

            — L-ai sunat pe Berger? Nu, sigur ca nu l-ai sunat. Cuvantul „insubordonare” iti spune ceva? Fa-te macar util. Adu mai aproape raportul ala de la locul crimei si intoarce paginile. Arata spre dispozitivul cu cadru. Chestia aia e un dezastru.

            — Astazi suntem bine dispusi? i-o intoarse asistentul.

            — Tine-l mai sus. Ma orbeste lumina.

            Citi vreme de un minut. Apoi ridica privirea. Sellitto vorbea la telefon, insa Rhyme il intrerupse.

            — Orice s-ar intampla azi la ora trei, daca aflam unde ne trimit indiciile lui, ala o sa fie locul crimei. Vreau sa se ocupe cineva de treaba asta.

            — Bine, spuse Sellitto. O sa-l sun pe Peretti. O sa-i arunc un os. Stiu ca o sa strambe din nas ca ne furisam pe langa el.

            Rhyme mormai:

            — L-am cerut eu pe Peretti?

            — Dar el e baiatul de aur al judiciarului, zise Banks.

            — Nu-l vreau, murmura Rhyme. Vreau pe altcineva.

            Sellitto si Banks se privira. Detectivul mai varstnic zambi, netezindu-si inutil camasa botita.

            — Poti sa ai pe cine vrei, Linc. Nu uita, esti rege pentru o zi.

            Privind tinta ochiul intunecat.

            T. J. Colfax, o bruneta venita dintr-o regiune deluroasa aflata in estul statului Tennessee, absolventa a Facultatii de Studii Economice la Universitatea New York, agent de bursa iute ca o zvarluga, tocmai se trezise dintr-un somn adanc. Parul incalcit i se lipise de obraji, iar transpiratia ii siroia pe fata, prelingandu-i-se pe gat si pe piept.

            Se pomeni uitandu-se in ochiul negru – o gaura intr-o conducta ruginita, cu un diametru de vreo cincisprezece centimetri, al carei capac fusese inlaturat.

            Tragea pe nas aerul cu iz de mucegai – gura ii era tot astupata. Simtea gustul de plastic, de adeziv fierbinte. Amar.

            Si John? se intreba ea. Unde era? Refuza sa se gandeasca la pocnetul asurzitor pe care-l auzise in subsol cu o noapte in urma. Crescuse in estul statului Tennessee si stia cum rasuna impuscaturile.

            Doamne, se ruga pentru seful ei. Fie ca macar el sa fie bine.

            Calmeaza-te, isi zise infuriata. Incepi naibii sa plangi din nou si-ti amintesti ce s-a intamplat. In subsol, dupa impuscatura, se pierduse complet, fusese distrusa, plansese inspaimantata si aproape se sufocase.

            Asa. Calmeaza-te.

            Uita-te la ochiul negru din conducta. Prefa-te ca iti face semn. Ochiul ingerului tau pazitor.

            T. J. statea pe podea, inconjurata de sute de tevi, conducte, tuburi si cabluri serpuitoare. Aerul era mai fierbinte decat in restaurantul fratelui ei, mai fierbinte decat bancheta din spate a Novei lui Jule Whelan, acum zece ani. Apa picura, stalactite atarnau de grinzile stravechi de deasupra capului ei. Vreo sase beculete galbene erau singurele surse de lumina din acel loc. Deasupra ei – exact deasupra – se afla un indicator. Nu vedea ce era scris pe el, dar distingea chenarul rosu. La sfarsitul textului se afla un semn ingrosat al exclamarii.

            Se zbatu inca o data, insa catusele o tineau strans, intrandu-i in carne pana la os. Din gat ii iesi un tipat disperat, animalic. Dar banda lata, lipita pe gura, si uruitul constant al utilajelor estompara sunetul; nimeni n-ar fi putut-o auzi. Ochiul negru continua s-o priveasca. O sa ma salvezi, nu-i asa? isi zise ea.

            Dintr-odata, tacerea fu intrerupta de un dangat, ca al unui clopot de fier aflat la mare distanta. Ca o ecluza inchizandu-se. Zgomotul venea dinspre gaura conductei. De la ochiul prietenos.

            Trase catusele spre conducta si incerca sa se ridice. Dar nu se deplasa mai mult de cativa centimetri.

            In regula, nu te alarma. Relaxeaza-te. O sa fie bine.

            Atunci reusi sa vada semnul de deasupra capului. Tot incercand sa slabeasca stransoarea catuselor, isi indreptase putin trupul si isi miscase capul intr-o parte. Reusi astfel sa vada piezis cuvintele.

            O, nu. O, Iisuse Hristoase…

            Incepu iarasi sa planga.

            Si-o imagina pe mama ei, cu parul strans la ceafa si fata rotunda, in capotul cu albastrele, soptindu-i: „Fii cuminte, fetita mea. Nu-ti face griji”.

            Dar ea nu credea vorbele astea.

            Credea ce scria pe indicator.

            Pericol maxim! Abur supraincalzit de mare presiune. Nu scoateti capacul conductei. In caz de urgenta sunati la compania Edison pentru interventii. Pericol maxim!

            Ochiul negru se casca spre ea, ochiul ce se deschidea in centrul conductei pentru aburi. Privea tinta carnea trandafirie a pieptului ei. De undeva, din adancul conductei, veni alt zgomot, metal pe metal – muncitori batand cu ciocane, strangand racorduri ruginite.

            Plangand in hohote, Tammie Jean Colfax auzi alt clinchet. Pe urma un geamat in departare, stins. Si i se paru, printre lacrimi, ca ochiul negru ii facea, in sfarsit, semn.

            CINCI

            — Asta e situatia, anunta Lincoln Rhyme. Avem victima unei rapiri si un termen limita: ora trei p.m.

            — Fara cereri de rascumparare, completa Sellitto expunerea sumara a lui Rhyme, apoi se intoarse sa raspunda la telefonul ce incepuse sa sune.

            Prin camera intunecata a lui Lincoln Rhyme se invarteau mai multi oameni decat isi amintea el sa fi vazut in ultima vreme. Ma rog, dupa accident, prietenii mai trecusera pe la el neanuntati (sigur, erau sanse mari ca Rhyme sa fie acasa), insa descurajase obiceiul acesta. Si incetase sa raspunda apelurilor telefonice, devenind tot mai retras, plutind in solitudine. Isi petrecuse vremea scriindu-si cartea si, daca nu avea inspiratie pentru alta, citind. Iar cand si ocupatia asta incepuse sa-l plictiseasca, inchiriase casete cu filme si muzica. Pe urma renuntase la televizor si la muzica stand ore in sir cu ochii la reproducerile de arta pe care asistentul lui le agatase cu grija pe peretele din fata patului. Pana la urma, si astea cazusera in dizgratie.

            Solitudine.

            Era tot ce-si dorea si, Doamne, cat ii lipsea acum.

            Masivul Jim Polling strabatea camera cu pasi mari, parand incordat. Lon Sellitto era ofiterul de caz, insa un incident ca acela impunea un capitan la bord, iar Polling se oferise voluntar. Ancheta se facea contra cronometru si putea distruge cariere cat ai clipi, asa ca seful si comisarii-adjuncti fusesera bucurosi sa-l aiba pe el drept tinta a criticilor. Aveau sa practice arta subtila a distantarii, iar cand ziaristii ar fi organizat conferinte de presa, ar fi fost ametiti cu vorbe precum delegat, insarcinat si urmand sugestiile lui. Apoi ar fi aruncat priviri spre Polling, cand ar fi venit momentul sa se confrunte cu intrebari dificile. Rhyme nu pricepea in ruptul capului de ce s-ar fi oferit vreun politist sa conduca o asemenea ancheta.

            Dar Polling era un ciudat. Maruntelul isi crease la sectia de politie Midtown North reputatia unuia dintre cei mai competenti anchetatori de omucideri din oras. Cunoscut pentru temperamentul sau vulcanic, avusese necazuri mari atunci cand omorase un suspect neinarmat. Insa reusise uimitor sa-si salveze cariera obtinand o condamnare in cazul Shepherd, cel al ucigasului de politisti, cel in care Rhyme fusese accidentat. Avansat la gradul de capitan, imediat dupa aceea, Polling trecuse printr-una din acele stanjenitoare crize de maturitate – renuntand la blugi si la costumele Sears in favoarea celor de la Brooks Brothers (acum purta un costum Calvin Klein bleumarin) si isi incepuse ascensiunea agresiva spre un fotoliu de sef in politia metropolitana.

            Alt ofiter se sprijinea de o masa din apropiere. Bo Haumann, un tip musculos, tuns scurt, era capitan si seful unitatii de urgenta. Echipa SWAT a politiei newyorkeze.

            Banks isi termina expunerea chiar in clipa cand Sellitto isi inchidea telefonul.

            — Baietii Haiosi.

            — Ceva nou in legatura cu taxiul? intreba Polling.

            — Nimic. Continua sa caute.

            — Vreun semn ca tipa se regula cu cineva cu care n-ar fi trebuit s-o faca? intreba Polling. Poate vreun prieten psihopat?

            — Nu, n-avea prieten. Se intalnea uneori cu cate un tip. Se pare ca n-o urmarea nimeni.

            — Si tot n-au aparut cereri de rascumparare? intreba Rhyme.

            — Nu.

            Se auzi soneria. Thom se duse sa raspunda.

            Rhyme se uita in directia de unde veneau vocile.

            Dupa cateva clipe, asistentul aparu insotit de o politista in uniforma. De la distanta parea foarte tanara, dar, cand se apropie, Rhyme isi dadu seama ca avea probabil vreo treizeci de ani. Era inalta si avea acea frumusete ursuza, cabalina, a femeilor ce te priveau din paginile revistelor de moda.

            Ii vedem pe ceilalti asa cum ne vedem pe noi insine, iar dupa accident, Lincoln Rhyme aprecia rareori oamenii dupa fizicul lor. Remarca inaltimea femeii, coapsele suple, parul rosu aprins. Altcineva ar fi evaluat aceste trasaturi si-ar fi zis: „Ce tipa tare”. Insa lui Rhyme nu-i trecu asa ceva prin minte. Ii remarca numai privirea.

            Nu era surprindere – era limpede ca nimeni nu o avertizase ca el era infirm – ci altceva. O expresie pe care n-o mai vazuse niciodata. Parea ca starea in care se afla el o relaxa. Exact opusul reactiei majoritatii oamenilor. Intrand in camera, femeia se simtea in largul ei.

            — Agent Sachs? intreba Rhyme.

            — Da, domnule, zise ea, abtinandu-se in ultimul moment sa intinda mana. Domnule detectiv.

            Sellitto o prezenta lui Polling si lui Haumann. Probabil ii stia pe cei doi, fie si numai dupa reputatie. Privirea-i deveni din nou prudenta.

            Cerceta din ochi incaperea, praful, obscuritatea. Se uita la una dintre reproducerile de arta, care zacea sub o masa. Pasari de noapte, de Edward Hopper. Oameni singuratici la o cina tarzie. Fusese ultima care cazuse de pe perete.

            Rhyme ii vorbi pe scurt despre termenul limita: ora 3 p.m. Sachs dadea calm din cap, insa Rhyme ii vedea in ochi licarul a ce? Teama? Dezgust?

            Jerry Banks, cu mana impodobita de un inel universitar, dar nu si de o verigheta, fu imediat atras de frumusetea ei frapanta si-i adresa un zambet special. Dar privirea rece a lui Sachs il facu sa-nteleaga ca n-avea nici o sansa. Probabil niciodata.

            Polling spuse:

            — Poate ca-i o capcana. Gasim locul spre care ne conduce, intram si acolo-i o bomba.

            — Ma indoiesc, zise Sellitto, dand din umeri. De ce sa-si dea atata osteneala? Daca vrei sa ucizi politisti, nu trebuie decat sa gasesti unul si sa-l impusti dracului.

            Se lasa o tacere stanjenitoare, iar Polling isi muta rapid privirea de la Sellitto la Rhyme. Toti cei prezenti isi amintira ca Rhyme avusese accidentul in timpul anchetarii cazului Shepherd.

            Insa gafele nu-l afectau pe Lincoln Rhyme. Continua:

            — Sunt de acord cu Lon. Dar eu as spune oricarei echipe de cautare sa se fereasca de o eventuala ambuscada. Omul nostru pare sa actioneze dupa propriile-i reguli.

            Sachs se uita inca o data la reproducerea dupa tabloul lui Hopper. Rhyme ii urmari privirea. Poate ca oamenii de la cina nu erau de fapt singuratici, medita el. Daca se gandea mai bine, aveau un aer al naibii de satisfacut.

            — Avem aici doua tipuri de probe fizice, continua Rhyme. Cele standard. Ceea ce susnecul n-a vrut sa lase in urma. Par, fibre, amprente, poate sange, urme de pasi. Daca gasim destule – si daca suntem norocosi – astea or sa ne duca la locul initial al crimei. Acolo unde traieste el.

            — Sau unde-si are vizuina, sugera Sellitto. Ceva temporar.

            — Un loc ferit? medita Rhyme, dand din cap. Zau ca ai dreptate, Lon. Are nevoie de un loc de unde sa actioneze. Continua: Pe urma sunt probele lasate la locul crimei. In afara de bucatile de hartie – care ne transmit ora si data – avem surubul, bulgarele de azbest si nisipul.

            — Parca am vana o afurisita de bestie mancatoare de hoituri, mormai Haumann si isi trecu mana prin parul lins.

            Arata exact ca sergentul militaros pe care si-l amintea Rhyme.

            — Deci pot sa le spun bosilor ca exista sanse sa gasim victima la timp? intreba Polling.

            — Asa cred, da.

            Capitanul dadu un telefon, indreptandu-se catre un colt al incaperii in timp ce vorbea. Dupa ce inchise, mormai:

            — Primarul. Sefu-i cu el. Peste o ora o sa aiba loc o conferinta de presa si tre’ sa fiu acolo, sa ma asigur ca isi tin sculele in pantaloni. Le mai pot spune ceva barosanilor?

            Sellitto se uita la Rhyme, care dadu din cap.

            — Nu inca, zise detectivul.

            Polling ii dadu lui Sellitto numarul lui de mobil si parasi in goana incaperea.

            Dupa cateva clipe aparu un barbat uscativ, plesuv, de vreo treizeci de ani. Mel Cooper avea aerul aiurit dintotdeauna – ca vecinul tont din comediile TV. Era urmat de doi politisti mai tineri care aduceau un cufar si doua valize care pareau sa cantareasca fiecare o mie de kilograme. Agentii lasara jos poverile si plecara.

            — Mel.

            — Lincoln.

            Cooper se duse la Rhyme si-i stranse mana dreapta. Singurul contact fizic din acea zi cu un invitat de-al sau, observa Rhyme. Lucrase cu Cooper multi ani. Licentiat in chimie organica, matematica si fizica, Cooper era expert atat in identificare – amprente, ADN si reconstituire judiciara – cat si in analiza probelor fizice.

            — Ce mai face cel mai mare criminalist din lume? il intreba Cooper.

            Rhyme schita un zambet, amuzat. Titlul ii fusese acordat de catre presa cu cativa ani in urma, dupa aflarea surprinzatoarei vesti ca FBI-ul il alesese pe el – un politist metropolitan – drept consilier pentru organizarea ERPF-ului Echipa de Reactie pentru Probe Fizice. Nemultumiti de termenul „cercetator judiciar” ori „specialist judiciar”, reporterii ii acordasera lui Rhyme rangul de „criminalist”.

            Cuvantul circula, de fapt, de mai multi ani, fiind folosit pentru prima data in Statele Unite de catre legendarul Paul Leland Kirk, seful Scolii de Criminologie de la Universitatea Berkeley. Institutia, prima din tara, fusese infiintata de si mai faimosul August Vollmer. Termenul devenise sic in ultima vreme, iar cand tehnicienii din intreaga tara se confesau blondelor la petreceri, se prezentau drept criminalisti, nu experti judiciari.

            — Cosmarul tuturor, zise Cooper. Te sui intr-un taxi si se intampla ca la volan sa se afle un psihopat. Iar acum intreaga lume e cu ochii atintiti spre New York, din cauza conferintei aleia. Chiar ma intrebam daca n-or sa apeleze la tine pentru ancheta asta.

            — Ce mai face mama ta? intreba Rhyme.

            — Se tot plange de junghiuri si dureri. Desi e mai sanatoasa decat mine.

            Cooper locuia cu mama lui in casa din Queens in care se nascuse. Pasiunea lui era dansul – tangoul fiind specialitatea sa. Barfele politistilor fiind asa cum erau, se facusera speculatii in legatura cu orientarea lui sexuala. Pe Rhyme nu-l interesau vietile personale ale angajatilor sai, dar fusese la fel de surprins ca toata lumea s-o cunoasca intr-un tarziu pe Greta, prietena statornica a lui Cooper, o scandinava de o frumusete uimitoare care preda matematici superioare la Universitatea Columbia.

            Cooper deschise cufarul masiv, captusit cu catifea. Scoase de-acolo partile componente a trei microscoape mari si incepu sa le asambleze.

            — Ah, curentul casnic.

            Se uita la prize, dezamagit. Isi potrivi pe nas ochelarii cu rama metalica.

            — Asta e totusi o casa, Mel.

            — Credeam ca traiesti intr-un laborator. Nu m-ar fi surprins.

            Rhyme se uita la instrumentele gri si negre, uzate. Semanau cu cele printre care traise mai bine de cincisprezece ani. Un microscop standard, unul de contrast si un model cu lumina polarizata. Cooper deschise valizele, care contineau numeroase sticle, borcane si instrumente stiintifice. Intr-o clipa, lui Rhyme ii venira in minte cuvinte care facusera candva parte din vocabularul lui cotidian. Tuburi pentru colectarea sangelui, acid acetic, ortotolidin, reactiv luminol, trusa Ruhemann… Barbatul ciolanos se uita prin incapere.

            — Arata exact ca biroul tau de pe vremuri, Lincoln. Cum reusesti sa gasesti ceva in camera asta? Pai, am nevoie de niste spatiu aici.

            — Thom.

            Rhyme isi intoarse capul spre masa mai putin aglomerata. Ceilalti dadura la o parte revistele, hartiile si cartile, debarasand tablia mesei, pe care Rhyme n-o mai vazuse de un an.

            Sellitto studia raportul de la locul crimei.

            — Cum sa-i zicem susnecului? N-avem inca un numar de caz.

            Rhyme il privi pe Banks.

            — Alege un numar. Orice numar.

            Banks sugera:

            — Numarul paginii. Ma rog, vreau sa spun, data.

            — Susnec 823. E la fel de bun ca oricare altul.

            Sellitto isi nota numarul pe raport.

            — Aa, scuzati-ma. Detectiv Rhyme…

            Vorbise politista. Rhyme se intoarse catre ea.

            — La pranz trebuia sa fiu la Blocul Mare.

            Asta inseamna in jargonul politistilor sediul central.

            — Agent Sachs…

            Pentru moment, uitase de ea.

            — Azi-dimineata ai ajuns prima acolo? La locul crimei de langa calea ferata?

            — Asa e, eu am primit apelul.

            Cand vorbea, femeia i se adresa lui Thom.

            — Eu sunt aici, agent, ii aminti Rhyme pe un ton sever, stapanindu-si cu greu enervarea. In partea asta.

            Se infuria cand oamenii ii vorbeau prin intermediari, prin oameni sanatosi.

            Tanara isi intoarse repede capul, iar el vazu ca lectia fusese invatata.

            — Da, domnule, spuse ea pe un ton bland, dar cu o privire de gheata.

            — Sunt pensionat. Spune-mi Lincoln.

            — Vrei sa ma lamuresti si pe mine, te rog?

            — Cum adica? intreba el.

            — In legatura cu motivul pentru care m-ati adus aici. Imi pare rau. Nu m-am gandit. Daca vrei scuze in scris, o sa ti le ofer. Numai ca am intarziat la noua mea misiune si n-am reusit sa-l sun pe superiorul meu.

            — Scuze? intreba Rhyme.

            — Adevarul e ca n-am deloc experienta in examinarea locului unei crime. Mai degraba am actionat din instinct.

            — Ce vrei sa spui?

            — Cand am oprit trenul si-am inchis Eleventh Avenue. A fost vina mea ca senatorul a ratat discursul de la New Jersey si ca unii diplomati de la Natiunile Unite au intarziat la intalniri, venind de la aeroportul Newark.

            Rhyme chicoti.

            — Stii cine sunt eu?

            — Pai, sigur, am auzit de tine. Credeam ca esti…

            — Mort? intreba Rhyme.

            — Nu. N-am vrut sa spun asta. Desi la asta se gandise. Continua in graba: La academie, toti ti-am citit cartea. Dar n-am mai auzit de tine. De viata personala, vreau sa spun… Ridica privirea spre perete si zise pe un ton incordat: Dupa judecata mea, fiind prima sosita acolo, mi-am zis ca era mai bine sa opresc trenul si sa blochez strada, ca sa protejez locul crimei. Si asta am si facut, domnule.

            — Spune-mi Lincoln. Si tu esti…

            — Eu…

            — Prenumele tau.

            — Amelia.

            — Amelia. Dupa numele aviatoarei?

            — Nu, domnule. E un nume din familie.

            — Amelia, n-am nevoie de scuze. Tu ai avut dreptate, iar Vince Peretti s-a inselat.

            Sellitto se foi nelinistit la auzul indiscretiei, insa lui Lincoln Rhyme nu-i pasa. La urma urmei, era unul dintre putinii oameni din lume care puteau sta culcati in pat chiar daca in camera ar fi intrat insusi presedintele Statelor Unite. Rhyme continua:

            — Peretti a lucrat la locul crimei de parca primarul i s-ar fi uitat peste umar, iar asta este cea mai sigura cale de-a rasoli treaba. A adus prea multi oameni, a gresit teribil cand a lasat sa circule trenurile si a dat drumul la trafic. N-ar fi trebuit sub nici o forma sa deblocheze locul crimei atat de repede. Daca zona ar fi fost asigurata, cine stie, poate am fi gasit o chitanta de la un bancomat, cu un nume trecut pe ea. Sau o minunata amprenta a degetului mare.

            — Se poate, spuse cu delicatete Sellitto. Dar hai sa pastram asta pentru noi, adauga dand ordine tacute si rotindu-si ochii de la Sachs la Cooper si la tanarul Jerry Banks.

            Rhyme pufni intr-un ras dispretuitor. Apoi se intoarse spre Sachs, pe care o surprinse, ca pe Banks in acea dimineata, uitandu-se la picioarele lui si la trupul de sub patura de culoarea caisei. Ii spuse tinerei:

            — Te-am chemat aici ca sa lucrezi pentru noi la urmatorul loc al crimei.

            — Ce?

            De data asta nu vorbise prin interpreti.

            — Sa lucrezi pentru noi, zise el scurt. La urmatorul loc al crimei.

            — Dar, rase ea, eu nu sunt de la judiciar. Eu fac patrulare. N-am lucrat niciodata la locul unei crime.

            — Asta-i un caz neobisnuit. Dupa cum o sa-ti spuna si detectivul Sellitto. E de-a dreptul bizar. Nu-i asa, Lon? Sigur, daca ar fi fost un caz clasic, n-as fi avut nevoie de tine. Dar acum avem nevoie de o privire limpede.

            Sachs se uita la Sellitto, care nu zise nimic.

            — Doar ca… n-as fi buna la treaba asta. Sunt sigura.

            — In regula, spuse calm Rhyme. Asta-i adevarul?

            Ea dadu din cap.

            — Am nevoie de cineva care a avut curajul sa opreasca un tren din drumul lui ca sa protejeze locul crimei si sa suporte canicula din ziua aia.

            — Multumesc pentru sansa asta, domnule. Lincoln, insa…

            Rhyme spuse scurt:

            — Lon.

            — Agent Sachs, mormai detectivul, aici nu ai de ales. Ai fost repartizata la cazul asta ca asistent la locul crimei.

            — Domnule, trebuie sa protestez. M-am transferat de la patrulare. Astazi. Am obtinut un transfer medical. Cu incepere de acum o ora.

            — Medical? se interesa Rhyme.

            Ea ezita, privindu-i din nou picioarele, stanjenita.

            — Am artrita.

            — Serios? intreba Rhyme.

            — Artrita cronica.

            — Regret sa aud asta.

            Ea continua in graba:

            — Azi-dimineata am primit apelul acela pentru ca altcineva era bolnav. N-am planuit sa ma duc acolo.

            — Da, ma rog, si eu aveam alte planuri, spuse Lincoln Rhyme. Acum hai sa ne uitam la niste probe.

            SASE

            — Surubul.

            Rhyme isi aminti regula clasica de cercetare a locului crimei: analizeaza mai intai cea mai ciudata proba materiala.

            Thom intorcea pe toate partile saculetul de plastic, in vreme ce Rhyme studia tija metalica pe jumatate ruginita. Tocita. Uzata.

            — Esti sigur ca nu sunt amprente? Ai incercat reactivul cu microparticule? E cel mai bun pentru probele materiale expuse intemperiilor.

            — Ihi, confirma Mel Cooper.

            — Thom, ordona Rhyme, da-mi la o parte parul asta din ochi! Piaptana-l pe spate. Ti-am spus azi-dimineata sa faci asta.

            Asistentul ofta si perie suvitele incalcite de par negru.

            — Ai grija, ii sopti el amenintator sefului sau, iar Rhyme isi trase capul iritat, ravasindu-si parul din nou.

            Amelia Sachs statea posaca intr-un colt. Isi tinea picioarele sub scaun, in pozitia de plecare a unui atlet si chiar arata de parca astepta impuscatura pistolului de start.

            Rhyme isi indrepta din nou atentia spre surub.

            Pe cand fusese seful judiciarului, Rhyme incepuse sa organizeze baze de date. Cum ar fi tabele cu jetoane din intreaga tara sau dosare despre companiile producatoare de tigari. Intocmise un fisier cu tipurile de gloante, fibre, panzeturi, roti de cauciuc, unelte, pantofi, uleiuri de motor, lichide de transmisie. Petrecuse sute de ore redactand liste, indexand si facand tot felul de trimiteri.

            Totusi, in timp ce Rhyme se ocupa de aceasta activitate, serviciul judiciar nu ajunsese sa catalogheze si obiectele de feronerie. Acum se intreba de ce nu si era furios pe sine pentru ca n-o facuse si inca mai furios pe Vince Peretti, fiindca nici el nu se gandise la asta.

            — Trebuie sa-i sunam pe toti fabricantii de suruburi si angrosistii din nord-est. Nu, din toata tara. Intrebati daca fac un model ca acesta si cui il vand. Transmiteti prin fax descrierea si imaginea surubului dispecerilor nostri de la Comunicatii.

            — Drace, ar putea fi un milion, zise Banks. Toate filialele companiilor Ace Hardware si Sears din tara.

            — Nu cred, raspunse Rhyme. Surubul acesta trebuie sa fie un element important. Nu l-ar fi lasat acolo fara rost. Putine fabrici fac suruburi din astea. Pun pariu.

            Sellitto dadu un telefon si dupa cateva minute parea multumit.

            — Ti-am gasit dispeceri. Patru. De unde obtinem o lista a fabricilor?

            — Trimite un agent pe Forty-second Street, raspunse Rhyme. La Biblioteca Publica. Au acolo registrele companiilor. Pana gasim una, pune-i pe dispeceri sa inceapa sa studieze Paginile Aurii.

            Sellitto repeta instructiunile la telefon.

            Rhyme se uita la ceas. Era unu si jumatate.

            — Acum azbestul.

            Pret de o clipa cuvantul ii licari in minte. Simti un junghi – intr-un loc unde n-ar fi putut sa-l simta. Ce i se parea familiar in legatura cu azbestul? Ceva despre care auzise sau citise – recent, se parea, desi Lincoln Rhyme nu mai avea incredere in propriul simt al timpului. Cand zaci incremenit pe spate luni in sir, timpul incetineste pana aproape de pragul mortii. Putea sa se fi gandit la ceva despre care citise si cu doi ani in urma.

            — Ce stim despre azbest? medita el.

            Nimeni nu-i raspunse, dar nu conta; isi raspundea singur. Oricum, asa prefera sa faca. Azbestul era o molecula complexa, un polimer de siliciu. Nu arde pentru ca, precum sticla, este deja oxidat.

            Cand cercetase locurile unde avusesera loc crime cu mult timp in urma – lucrand cu antropologi si odontologi de la judiciar – Rhyme fusese deseori in cladiri cu izolatie de azbest. Isi amintea izul special al mastilor pe care trebuia sa le poarte in timpul sapaturilor. De fapt, isi amintea acum, in timpul inlaturarii unei asemenea izolatii, la statia de metrou City Hall, cu trei ani si jumatate in urma, anchetatorii gasisera cadavrul unuia dintre politistii ucisi de Dan Shepherd, aruncat in camera generatorului de curent. Cand se aplecase incet peste cadavru ca sa ia o fibra de pe bluza albastra a politistului mort, Rhyme auzise pocnetul si uruitul grinzii de stejar ce cadea. Masca il salvase probabil de la moartea prin sufocare in praful si gunoaiele ce se ridicasera in jurul lui.

            — Poate c-a dus-o pe femeie intr-un loc unde se face curatenie, zise Sellitto.

            — Se poate, admise Rhyme.

            Sellitto ii ordona tanarului sau asistent:

            — Suna la serviciul de salubritate. Afla daca exista locuri unde se face curatenie in momentul asta.

            Detectivul dadu telefon.

            — Bo, il intreba Rhyme pe Haumann, ai ceva unitati desfasurate?

            — Gata de actiune, ii confirma comandantul. Desi tre’ sa-ti spun ca mai bine de jumatate din forte sunt ocupate cu chestia aia de la ONU. Sunt cedate Serviciilor Secrete si unitatilor de paza de la ONU.

            — Am niste informatii de la salubritate.

            Banks ii facu semn lui Haumann si se retrasera amandoi intr-un colt al camerei. Trecura pe langa mai multe teancuri de carti. Cand Haumann despaturi o harta militara a New Yorkului, ceva cazu cu zgomot pe podea. Banks sari ca ars.

            — Hristoase!

            Din locul unde zacea, Rhyme nu vedea ce cazuse. Haumann ezita o clipa, apoi se apleca, ridica fragmentul descarnat de coloana vertebrala si il puse pe masa.

            Rhyme simti cateva perechi de ochi atintite asupra lui, dar nu zise nimic despre os. Haumann statea aplecat asupra hartii, iar Banks, cu telefonul la ureche, ii furniza informatii despre locurile unde se inlatura izolatia de azbest. Comandantul le insemna pe harta cu un marker. Pareau o multime, imprastiate in toate cele cinci districte ale orasului. Era descurajant.

            — Trebuie sa restrangem cercetarea. Ia sa vedem, nisipul, ii spuse Rhyme lui Cooper. Priveste-l la microscop. Spune-mi ce crezi.

            Sellitto ii intinse tehnicianului plicul cu nisip, iar acesta varsa continutul pe o lamela de examinare. Pudra sclipitoare facu un mic nor de praf. Era acolo si o pietricica, lustruita de vreme, care cazu in centrul gramajoarei.

            Lincoln Rhyme isi simti gatul incordat. Nu de la ceea ce vedea – nu stia inca la ce se uita – ci din cauza impulsului nervos anemic, pornit din creierul sau si stins pana la inertul lui brat drept care-l indemna sa puna mana pe un creion si sa cerceteze proba materiala. Dupa aproape un an, era prima data cand simtea acest impuls. Aproape ca-i dadura lacrimile, si singura lui consolare era amintirea sticlutei de Seconal si a pungii de plastic pe care doctorul Berger le adusese cu el – imagini care pluteau prin incapere ca un inger pazitor.

            Isi drese glasul.

            — Scaneaz-o!

            — Ce? intreba Cooper.

            — Pietricica.

            Sellitto il privi intrebator.

            — Piatra nu-i de-acolo, zise Rhyme. E ca nuca-n perete. Vreau sa stiu de ce. Scaneaz-o.

            Folosind un forceps cu varfuri de portelan, Cooper lua piatra si o examina. Isi puse niste ochelari de protectie si lumina piatra cu fasciculul unui container electric de marimea unei baterii de masina, atasat la un cablu.

            — Nimic, zise Cooper.

            — DMV?

            Depunerea de metal in vid este cea mai eficienta tehnica pentru a ridica posibile amprente de pe suprafete poroase. Intr-un recipient vidat care contine obiectul de testat, se evapora aur sau zinc; metalul imbraca amprenta, facand foarte vizibile spiralele si varfurile.

            Dar Cooper nu avea un asemenea dispozitiv la el.

            — Ce ai? intreba Rhyme, deloc incantat.

            — Negru de Sudan, developator stabilizat fizic, iod, amidol negru si violet de gentiana.

            Mai adusese cu el ninhidrina pentru ridicarea amprentelor de pe suprafete poroase si un cadru Super Glue pentru suprafete netede. Rhyme isi amintea uimitoarea veste care circulase prin comunitatea judiciara cu cativa ani in urma. Un tehnician care lucra intr-un laborator criminalistic al armatei americane din Japonia folosise Super Glue ca sa lipeasca un aparat de fotografiat spart si constatase surprins ca vaporii adezivului scosesera la iveala amprentele mai bine decat majoritatea substantelor folosite in acest scop.

            Asta era metoda pe care o folosea Cooper acum. Puse cu forcepsul piatra intr-un mic recipient de sticla, iar pe placa fierbinte din interior aplica un strat de Super Glue. Dupa cateva minute scoase piatra.

            — Avem ceva, spuse el.

            Presara pe piatra niste pudra sensibila la ultraviolete si o lumina cu fasciculul containerului. O amprenta devenise vizibila. Chiar in centrul pietrei. Cooper o fotografie cu un polaroid, la scara naturala, ii arata poza lui Rhyme.

            — Tine-o mai aproape. Rhyme o examina mijindu-si ochii. Da! El a rulat-o.

            Amprentele rulate – obtinute prin rotirea unui deget pe o suprafata – lasau o urma diferita de cea facuta prin apucarea unui obiect. Era o diferenta subtila – in largimea marginilor de frictiune in diverse puncte ale modelului – insa una pe care Rhyme o recunostea acum limpede.

            — Si uite, ce-i aia? observa el. Linia aia. Deasupra amprentei se vedea o linie subtire, curbata.

            — Mai ca seamana cu…

            — Da, zise Rhyme, unghia ei. In mod normal, n-ar trebui sa ramana asa ceva. Dar pun pariu ca individul a aruncat piatra ca sa fie sigur ca o sa fie ridicata. A lasat o urma uleioasa. Ca o margine de frictiune.

            — De ce ar fi facut asta? intreba Sachs.

            Inca o data, Rhyme fu iritat de faptul ca nimeni nu parea sa priceapa aspectele astea la fel de repede ca el. Explica pe scurt:

            — Susnecul ne comunica doua lucruri. In primul rand, vrea sa fie sigur ca o sa stim faptul ca victima e o femeie. Asta in cazul ca noi n-am facut legatura intre ea si cadavrul de azi-dimineata.

            — De ce ar fi facut asta? intreba Banks.

            — Ca sa mareasca miza, zise Rhyme. Sa ne faca sa transpiram mai mult. Ne-a lasat sa aflam ca e vorba despre o femeie in pericol. Isi evalueaza victimele – asa cum facem si noi toti – desi noi pretindem ca nu.

            Rhyme isi arunca intamplator privirea spre mainile lui Sachs. Fu surprins sa observe ca, pentru o femeie atat de frumoasa, degetele ii aratau jalnic. Patru aveau varfurile infasurate in plasturi, iar altele aveau unghiile roase pana in carne. Cuticula unuia era manjita cu sange inchegat. Rhyme observa si inflamatia rosie de sub sprancenele ei, de la pensat, banui el. Si o zgarietura langa o ureche. Numai obiceiuri autodistructive. Exista un milion de cai de a te distruge, in afara de pastile si Armagnac.

            Rhyme anunta:

            — Despre celalalt lucru pe care ni-l comunica v-am avertizat deja. Cunoaste procedurile noastre. Ne spune: „Nu va obositi cu regulile obisnuite ale anchetarii. N-o sa las nici o urma”. Asta crede el, desigur. Dar noi o sa gasim ceva. Pun pariu. Deodata, Rhyme se incrunta. Harta! Avem nevoie de harta. Thom!

            Asistentul intreba:

            — Care harta?

            — Stii la ce harta ma refer.

            Thom ofta.

            — Habar n-am, Lincoln.

            Privind pe fereastra si vorbind mai mult pentru sine, Rhyme medita:

            — Pasajul de nivel de la calea ferata, tunelurile de protectie si usile de acces, azbestul – toate astea sunt vechi. Suspectului ii place New York-ul istoric. Vreau harta Randel.

            — Unde e?

            — In dosarele cu date pentru cartea mea. Unde in alta parte?

            Thom scormoni prin dosare si scoase la iveala fotocopia unei harti lungi, orizontale, a Manhattanului.

            — Asta?

            — Aia, da!

            Era o harta intocmita in 1811 pentru ca notabilitatile orasului sa elaboreze planul strazilor din Manhattan. Harta fusese tiparita orizontal, cu Battery Park la sud, spre stanga, si Harlem la nord, spre dreapta. Prezentata astfel, insula parea desenul unui caine surprins in plin salt, cu un cap mic inaltat pentru atac.

            — Agat-o acolo. Bine. Dupa ce asistentul isi facu treaba, Rhyme spuse: Thom, o sa te inaltam in rang. Lon, da-i o insigna lucioasa sau altceva.

            — Lincoln, murmura el.

            — Avem nevoie de tine. Haide. N-ai vrut tu mereu sa fii Sam Spade sau Kojak?

            — Nu, doar Judy Garland, raspunse asistentul.

            — Atunci Jessica Fletcher! Tu o sa scrii profilul susnectului. Haide, scoate Mont Blanc-ul ala pe care il lasi mereu sa se vada din buzunarul camasii.

            Tanarul isi dadu ochii peste cap, scoase stiloul Parker si lua un carnet prafuit dintr-un teanc aflat sub una din mese.

            — Nu, am o idee mai buna, anunta Rhyme. Ia unul din posterele alea de arta, intoarce-l si scrie pe spate cu un marker. Acum sa scrii cu litere mari ca sa pot vedea si eu.

            Thom alese o reproducere dupa Monet si o fixa pe perete.

            — Deasupra, ii ordona criminalistul, scrie: „Susnec 823”. Pe urma patru coloane. „Infatisare.” „Resedinta.” „Vehicul.” „Altele.” Minunat. Acum hai sa incepem. Ce stim despre el?

            Sellitto spuse:

            — Vehicul… Are un taxi galben.

            — Corect. Si la rubrica „Altele” trece ca stie procedurile de examinare a locului unei crime.

            — Ceea ce, adauga Sellitto, poate insemna ca a trecut pe la mititica.

            — Cum adica? intreba Thom.

            — S-ar putea sa aiba dosar, ii explica detectivul.

            Banks zise:

            — N-ar trebui sa scriem si ca este inarmat cu un Colt calibru 32?

            — Al naibii de corect, aproba seful lui.

            Rhyme interveni:

            — Si stie despre MF.

            — Ce anume? intreba Thom.

            — Marginile de frictiune la amprente. Astea sunt cutele de pe mainile si picioarele noastre care ne inlesnesc miscarea. Si mai noteaza ca tipul actioneaza probabil dintr-o locatie sigura. Buna treaba, Thom. Uitati-va la el. E un detectiv innascut.

            SUSNEC 823

            Infatisare Resedinta Vehicul Alte observatii Pro b. are o locuinta sigura Taxi.

            Cunoaste procedurile de colectare a probelor materiale.

            Posibil sa aiba dosar penal.

            Cunoaste structura amprentelor.

            Arma – Colt calibru 32Thom se incrunta la el si se departa de perete, scuturandu-si camasa, peste care cazuse o panza de paianjen de pe perete.

            — Asta e, prieteni, spuse Sellitto. Prima noastra imagine a domnului 823.

            Rhyme se intoarse catre Mel Cooper.

            — Acum nisipul. Ce putem spune despre el?

            Cooper isi ridica ochelarii de protectie pe fruntea palida. Varsa un esantion pe o lamela si o introduse sub vizorul microscopului cu lumina polarizata. Ajusta reglajele.

            — Hmm. Curios. Nu exista dubla refractie.

            Microscoapele cu polarizare evidentiaza dubla refractie a cristalelor, fibrelor si a altor materiale. Nisipul plajelor are o dubla refractie majora.

            — Deci nu e nisip, murmura Rhyme. E ceva faramitat… Poti sa-l individualizezi?

            Individualizare… Telul unui criminalist. Majoritatea probelor materiale pot fi identificate. Dar chiar daca stii despre ce substanta este vorba, exista, de obicei, sute sau mii de surse de unde poate proveni. Probele materiale individualizate inseamna ceva ce poate proveni de la o singura sursa ori de la un numar foarte limitat de surse. O amprenta, o structura ADN, un fragment de vopsea care se potriveste intr-un loc gol de pe capota masinii infractorului ca o piesa de puzzle.

            — Poate, raspunse tehnicianul, daca imi pot da seama ce este.

            — Sticla pisata? sugera Rhyme.

            Sticla este de fapt nisip pisat, dar procesul de fabricare altereaza structura cristalina. La sticla pisata nu exista dubla refractie. Cooper examina mai atent esantionul.

            — Nu, nu cred ca-i sticla. Nu stiu ce e. As vrea sa am aici un EDX.

            Un dispozitiv mult folosit intr-un laborator criminalistic era microscopul electronic cuplat cu o unitate de energie dispersa cu raze X; se determina astfel ce elemente intrau in compozitia probelor gasite la locul crimei.

            — Adu-i unul, ii ordona Rhyme lui Sellitto, apoi isi arunca privirea prin camera. Avem nevoie de mai mult echipament. Vreau si un dispozitiv metalic vidat pentru amprente. Si un CG-FM.

            Un cromatograf cu gaz transforma substantele in elementele lor componente, iar fotospectrometrul de masa folosea lumina pentru a le identifica. Aceste instrumente le permiteau criminalistilor sa testeze un esantion necunoscut de pana la o milionime de gram si sa-l confrunte cu o baza de date de o suta de mii de substante cunoscute, catalogate dupa identitate si marca.

            Sellitto transmise telefonic lista celor cerute la laborator.

            — Dar nu putem astepta jucariile alea grozave, Mel. Va trebui sa lucrezi dupa moda veche. Mai spune-mi ceva despre nisipul ala suspect.

            — E amestecat cu putin pamant. Argila, fragmente de cuart, feldspat si mica. Dar foarte putine fragmente de plante putrezite. Aici sunt si cateva aschii din ce-ar putea fi bentonit.

            — Bentonit. Rhyme era incantat. Asta-i o cenusa vulcanica pe care constructorii o pun in laptele de ciment cand sapa fundatii in zone umede ale orasului unde roca de baza se afla la mare adancime. Astfel se previn prabusirile. Asa ca o sa cautam o zona construita care se afla langa apa, probabil la sud de Thirty-fourth Street. La nord de regiunea aia roca de baza se afla mult mai la suprafata, iar constructorii n-au nevoie de lapte de ciment.

            Cooper misca putin lamela.

            — Daca ar fi sa ghicesc, as zice ca aici e mai mult calciu. Stai, e si ceva fibros.

            Manerul microscopului fu rasucit, iar Rhyme ar fi dat orice ca sa se uite prin vizor. Se intoarse cu gandul la serile pe care le petrecuse cu fata lipita de cauciucul spongios al aparatului, examinand fibre, fragmente de humus, celule sangvine sau aschii de metal intrand si iesind sub vizor.

            — Mai e ceva aici. O granula mai mare. Trei straturi. Unul cornos, pe urma doua straturi de calciu. Culori usor diferite. Celalalt e translucid.

            — Trei straturi? izbucni Rhyme furios. Ce dracu’, e o cochilie de scoica!

            Era maniat pe sine. Ar fi trebuit sa se gandeasca la asta.

            — Da, asta e! Cooper dadea din cap. Stridie, cred.

            Bancurile de stridii din jurul orasului se gaseau mai ales in largul coastelor din Long Island si New Jersey. Rhyme sperase ca susnecul avea sa limiteze aria geografica a cercetarii la Manhattan – acolo unde fusese gasita victima in acea dimineata.

            — Daca individul se extinde la toata reteaua metroului, n-avem nici o speranta.

            Cooper spuse:

            — Ma uit la altceva. Cred ca e var. Dar foarte vechi. Granular.

            — Poate beton? sugera Rhyme.

            — Posibil. Da. Atunci nu vad rostul scoicilor, adauga Cooper, ganditor. In jurul New Yorkului straturile de stridii sunt pline de vegetatie si noroi. Substanta asta este amestecata cu beton si, practic, nu contine materie vegetala.

            Rhyme striga dintr-odata:

            — Marginile! Cum sunt marginile scoicii, Mel?

            Tehnicianul privi in vizor.

            — Fracturate, nu roase. Materialul acesta a fost pulverizat prin presiune la rece. Nu erodat de apa.

            Ochii lui Rhyme se intoarsera catre harta Randel, plimbandu-si privirea de la stanga la dreapta. Concentrandu-se asupra posteriorului siluetei de caine.

            — M-am prins! striga el.

            In 1913, F. W. Woolworth construise cladirea de 60 de etaje care inca ii poarta numele, invelita in teracota si acoperita de garguie si sculpturi gotice. Timp de saisprezece ani, fusese cea mai inalta cladire din lume. Pentru ca roca de baza in acea parte a Manhattanului era la mai mult de treizeci de metri sub Brodway, constructorii fusesera nevoiti sa ingroape piloni lungi ca sa ancoreze cladirea. La scurta vreme dupa inceperea sapaturilor, muncitorii descoperisera ramasitele pamantesti ale industriasului din Manhattan Talbott Soames, care fusese rapit in 1956. Cadavrul fusese gasit ingropat intr-un strat gros de ceva ce parea nisip alb, dar erau in realitate cochilii sfaramate de stridii, un aspect pe care tabloidele il exploatasera, facand legatura cu obsesia obezului magnat pentru mancare scumpa. Cochiliile erau atat de raspandite pe tarmul estic al Manhattanului, incat se transformasera in straturi compacte. De la ele venea numele de Pearl Street.

            — Femeia e undeva in centru, anunta Rhyme. Probabil in partea de est. Si poate ca langa Pearl. Undeva intr-un subsol intre doi si cinci metri sub pamant. Poate un santier de constructii, poate o pivnita. O cladire veche sau un tunel.

            — Verifica diagrama de la salubritate, Jerry, zise Sellitto. Acolo unde se curata izolatiile de azbest.

            — Pe langa Pearl? Nimic.

            Tanarul detectiv ridica harta pe care lucra impreuna cu Haumann.

            — Exista peste treizeci de locuri unde se face curatenie – in Midtown, in Harlem si in Bronx. Dar nimic in centru.

            Azbest… azbest… medita Rhyme din nou. De ce ii suna asa de familiar?

            Era ora 2:05 p.m.

            — Bo, trebuie sa ne miscam. Du-ti oamenii acolo si incepe cautarea. Toate cladirile de pe Pearl Street. Si de pe Water Street.

            — Mama, ofta politistul, sunt o gramada de cladiri.

            Porni spre usa. Rhyme ii spuse lui Sellitto:

            — Lon, mai bine te-ai duce si tu. O sa fie un finis la kinograma. Or sa aiba nevoie de toti oamenii pe care pot sa-i obtina. Amelia, vreau sa mergi si tu acolo.

            — Uite, ma gandeam…

            — Agent, se rasti Sellitto, ti-ai primit ordinele.

            Fata frumoasa a tinerei se intuneca usor. Rhyme ii spuse lui Cooper:

            — Mel, ai venit incoace cu o duba?

            — Cu un vehicul de reactie rapida, ii raspunse el.

            Masinile care se deplasau la locurile infractiunilor din oras erau masive – pline cu instrumente si ustensile pentru colectarea probelor, echipate mai bine decat laboratoare intregi din multe orase mici. Dar pe vremea cand Rhyme conducea serviciul judiciar, ceruse masini mai mici – mai ales furgonete – continand echipamentul de baza pentru colectare si analiza. Vehiculele de reactie rapida pareau lente, insa Rhyme ii terorizase pe cei de la transporturi pentru a dota acele masini cu motoare turbo. Acestea ajungeau deseori la locul unei crime inaintea masinilor de patrulare; de multe ori, primul sosit la fata locului era un tehnician experimentat. Iar acesta era visul oricarui procuror.

            — Da-i Ameliei cheile.

            Cooper i le intinse lui Sachs, care-i arunca o privire rapida lui Rhyme, apoi porni in graba pe scari. Pana si zgomotul pasilor ei ii trada furia.

            — In regula, Lon. Ce-ai in minte?

            Sellitto se uita spre holul pustiu, apoi se apropie de Rhyme.

            — Chiar o vrei pe F. P. la ancheta asta?

            — F. P.?

            — Ma refer la ea. La Sachs. F. P. e o porecla.

            — De la ce vine?

            — Sa nu spui in prezenta ei. O scoate din sarite. Tatal ei a fost politist timp de 40 de ani. Asa ca lumea ii spune Fata Politaiului.

            — Crezi ca n-ar fi trebuit s-o iau?

            — Da, cred ca nu. De ce-o vrei?

            — Pentru ca a coborat pe un dig de 10 metri ca sa nu altereze locul crimei. A blocat o strada importanta si o linie de cale ferata. Asta inseamna initiativa.

            — Haide, Linc. Stiu mai bine de zece politisti care ar fi facut la fel.

            — Ei bine, pe ea am vrut-o eu.

            Si Rhyme il privi grav pe Sellitto, amintindu-i subtil, dar fara drept de replica, termenii intelegerii.

            — O sa-ti spun doar, mormai detectivul, ca tocmai am vorbit cu Polling. Peretti si-a iesit din pepeni ca dracu’ pentru ca a fost dat la o parte si daca – nu, o sa spun cand – or sa afle sefii ca a venit in echipa cineva de la patrulare, o sa avem necazuri mari.

            — Probabil, zise Rhyme incet, privind posterul cu profilul suspectului, dar am senzatia ca asta o sa fie cel mai mic necaz al nostru astazi.

            Apoi isi lasa capul obosit sa se odihneasca pe perna groasa.

            SAPTE.

            Furgoneta gonea catre canioanele sumbre, incarcate de smog ale Wall Street-ului, in centrul New Yorkului.

            Degetele Ameliei Sachs bateau usor in volan, iar ea incerca sa-si imagineze unde ar putea fi tinuta captiva T. J. Colfax. Gasirea ei parea fara speranta. Districtul financiar de care se apropiau nu aratase niciodata atat de imens, atat de plin de alei, de trape, de usi si de cladiri cu ferestre intunecate.

            Erau atatea locuri unde putea fi ascuns un ostatic.

            Vazu cu ochii mintii mana iesita din mormantul de langa sinele de cale ferata. Inelul cu diamant pus pe osul insangerat al unui deget. Sachs recunoscuse genul ala de bijuterie. Ea le zicea inele de consolare – modelul pe care si-l cumpara fetele bogate si singure.

            Gonea spre sud, ocolind curieri pe biciclete si taxiuri.

            Chiar si in aceasta dupa-amiaza cu soare orbitor, zona isi pastra aspectul fantomatic. Cladirile aruncau umbre macabre acoperite de funingine, aratand ca sangele inchegat.

            Sachs lua o curba cu patruzeci de kilometri la ora, franand pe asfaltul poros, apoi apasa din nou pedala acceleratiei ca sa revina la saizeci la ora.

            Excelent motor, isi zise ea si hotari sa vada cum se descurca la saptezeci de kilometri pe ora.

            Cu ani in urma, cand tatal ei dormea – de obicei lucra in tura de la trei la unsprezece – adolescenta Amie Sachs ii lua pe furis cheile de la Camaro si-i spunea mamei ei, Rose, ca se duce la cumparaturi. Nu voia ceva de la macelaria din Fort Hamilton? Si pana sa spuna mama ei: „Nu, dar te duci cu trenul, nu cu masina”, fata disparea pe usa, pornea motorul masinii si pleca in goana spre vest.

            Cand se intorcea acasa dupa trei ore, fara carnea de porc, Amie se furisa pe scari intampinata de o mama disperata si furioasa, care – spre amuzamentul fiicei sale – o dadacea despre riscurile de a ramane insarcinata si despre cum ar fi ratat astfel sansele de a-si folosi minunatul ei chip pentru a castiga un milion de dolari ca fotomodel. Iar cand afla in sfarsit ca fata ei nu facea amor, ci doar conducea masina cu o suta saizeci de kilometri la ora pe autostrazile din Long Island, femeia era disperata si furioasa si o dadacea despre riscul de a-si mutila chipul ei minunat, ratand sansele de a castiga un milon de dolari ca fotomodel.

            Situatia se inrautatise cand tanara obtinuse permisul de conducere.

            Sachs se strecura acum printre doua camioane, sperand ca nici un pasager sau sofer n-avea sa deschida usa. Le depasi intr-o fractiune de secunda.

            Cand te misti, nu pot pune mana pe tine…

            Lon Sellitto isi masa fata rotunda cu degetele sale late, neatent la viteza cu care conducea. Discuta cu partenerul lui despre caz, precum un contabil vorbind despre o balanta de plati. Cat despre Banks, el incetase sa mai arunce priviri de indragostit spre ochii si buzele lui Sachs, preferand sa se uite din minut in minut la vitezometru.

            Masina frana, cotind brusc dupa podul Brooklyn. Sachs se gandi din nou la femeia captiva, imaginandu-si unghiile lungi, elegante ale lui T. J. in vreme ce batea usor in volan cu degetele ei cu unghii roase. Ii reveni in minte imaginea care refuza sa dispara: mana ca o creanga de mesteacan alb, iesita din pamantul umed. Unicul os insangerat.

            — E cam zanatic, rosti ea dintr-odata, ca sa-si schimbe directia gandurilor.

            — Cine? intreba Sellitto.

            — Rhyme.

            Banks adauga:

            — Mie mi se pare ca arata ca fratele mai mic al lui Howard Hughes.

            — Da, ma rog, asta m-a surprins, recunoscu detectivul mai varstnic. Nu arata prea bine. A fost un tip aratos. Dar, ma rog, stiti cum e. Dupa cate a patimit. Cum de conduci asa, Sachs, esti la brigada mobila?

            — Acolo am fost repartizata. Nu m-au intrebat, mi-au ordonat. Cum ai facut si tu, isi zise ea. Si-a fost chiar asa de bun? continua ea.

            — Rhyme? Si mai si. Tipii de la judiciarul new-yorkez rezolva doua sute de cazuri de omucidere pe an. Cei mai buni. Rhyme lucra de doua ori pe-atat. Chiar si cand era seful judiciarului. Uita-te la Peretti. E bun, dar iese pe teren doar o data la doua saptamani si numai la cazurile mediatizate. N-ai auzit asta de la mine, agent.

            — Nu, domnule.

            — Dar Rhyme cerceta singur locurile crimelor. Si cand nu facea asta, iesea sa se plimbe.

            — Si ce facea?

            — Se plimba. Se uita prin jur. Mergea kilometri intregi. Prin tot orasul. Cumpara lucruri, culegea lucruri, colectiona lucruri.

            — Ce fel de lucruri?

            — Mostre de probe materiale. Gunoaie, hrana, reviste, capace de roti, pantofi, carti medicale, medicamente, plante… Tot ce vrei, el gasea si cataloga. Asa ca atunci cand dadea peste vreo proba materiala, isi forma o imagine mai corecta despre locul unde ar putea fi infractorul sau despre ce facuse. Ii trimiteai un mesaj pe pager si il gaseai in Harlem sau in Lower East Side sau in Hell’s Kitchen.

            — Are rude politisti?

            — Nu. Tatal lui a fost un fel de cercetator la un laborator national sau asa ceva.

            — Asta a studiat Rhyme? Stiinta?

            — Da. A studiat la Champaign-Urbana, a luat vreo doua diplome tari. In chimie si in istorie. N-am habar de ce. Parintii lui murisera cand l-am cunoscut eu, asta a fost, drace, acum aproape cincisprezece ani. Si n-are frati sau surori. A crescut in Illinois. Asta explica prenumele, Lincoln.

            Amelia ar fi vrut sa-l intrebe daca era sau fusese casatorit, dar n-o facu. Se multumi sa spuna:

            — Si e chiar asa mare…

            — Poti s-o spui, agent.

            — Mare scula?

            Banks rase. Sellitto zise:

            — Maica-mea avea o expresie. Spunea despre cineva ca „are cap”. Ei bine, asta-l descrie pe Rhyme. Omul are cap. Odata, un tehnician tampit a pulverizat luminol – asta-i un reactiv sangvin – pe o amprenta, in loc de ninhidrina. A distrus amprenta. Rhyme l-a concediat pe loc. Alta data, un politist a tras o pisare la locul unei crime si pe urma a tras apa. Mama, Rhyme si-a iesit din minti! I-a spus sa-si miste curul pana in pivnita si sa aduca tot ce gaseste in canalul colector. Sellitto rase. Politistul avea grad mare si-a zis: „Nu fac asta, eu sunt locotenent”. Si Rhyme i-a zis: „Am o veste pentru tine. Acum esti instalator”. Si mai sunt o groaza. Drace, ce faci, agent, mergi cu optzeci la ora?

            Trecura in viteza pe langa Blocul Mare, iar ea isi zise cu amaraciune: Acolo ar trebui sa fiu acum. Sa ma intalnesc cu ofiteri de informatii, sa asist la cursul de specializare, sa respir aer conditionat.

            Ocoli abil un taxi care ignorase culoarea rosie a semaforului.

            Doamne, ce arsita. Praf fierbinte, miasme fierbinti, gaz fierbinte. Orele cumplite ale orasului. Oamenii isi ieseau din fire asa cum tasnea apa murdara din hidranti in Harlem. Cu doi ani in urma, ea si prietenul ei sarbatorisera Craciunul, intre ora unsprezece seara si miezul noptii, singurul interval liber din programul lor, in aerul racoros al noptii. Ea si Nick, stand la Rockefeller Center, afara, langa pista de patinaj, band cafea si coniac. Fusesera amandoi de acord ca ar fi preferat o saptamana de vreme rece unei singure zile caniculare de august.

            In cele din urma, coborand in goana pe Pearl Street, Sachs zari postul de comanda al lui Haumann. Ocolind bornele de protectie, parca masina intre cea a comandantului si o duba a unitatii de interventie.

            — Drace, bine conduci.

            Sellitto iesi din masina. Fara sa stie de ce, Sachs fu incantata sa observe urmele de transpiratie ale degetelor lui Jerry Banks pe fereastra portierei din spate.

            Peste tot se vedeau militari ai unitatii de interventie si politisti in uniforma, vreo cincizeci sau saizeci. Si altii erau pe drum. Parea ca intreaga atentie a politiei metropolitane se concentrase asupra centrului New Yorkului. Lui Sachs ii trecu prin minte ca, daca cineva ar fi incercat sa comita un asasinat sau sa ia cu asalt Gracie Mansion sau un consulat, acesta ar fi fost momentul potrivit.

            Haumann veni in graba spre masina lor. Ii spuse lui Sellitto:

            — Mergem din usa in usa, in cladirile de pe Pearl. Nimeni nu stie nimic de vreo lucrare cu azebest si nimeni n-a auzit strigate de ajutor.

            Sachs dadu sa iasa din masina, dar Haumann zise:

            — Nu, agent. Ordinul e sa stai aici in masina. Totusi ea cobori.

            — Da, domnule. De fapt, cine a spus asta?

            — Detectivul Rhyme. Tocmai am vorbit cu el. Trebuie sa suni la centrala cand ajungi la postul de comanda.

            Haumann pleca. Sellitto si Banks pornira in graba spre postul de comanda.

            — Detectiv Sellitto, striga Sachs.

            El se intoarse. Tanara zise:

            — Scuza-ma, detectiv. Problema e ca nu stiu cine-i comandantul meu. Cui raportez?

            Omul ii spuse scurt:

            — Ii raportezi lui Rhyme.

            Ea rase.

            — Dar nu pot sa-i raportez lui.

            Sellitto o privi absent.

            — Vreau sa spun, nu exista o responsabilitate? O jurisdictie? El e civil. Trebuie sa raportezi unei persoane oficiale.

            Sellitto spuse calm:

            — Agent, asculta-ma cu atentie. Toti ii raportam lui Lincoln Rhyme. Nu ma intereseaza ca e civil sau e sef sau e un afurisit de cavaler cruciat. Te-ai prins?

            — Dar…

            — Vrei sa faci plangere, fa-o in scris si fa-o maine.

            Si pleca. Sachs se uita dupa el cateva clipe, apoi se intoarse pe scaunul din fata al masinii si suna centrala, anuntand ca era la locul crimei. Asteptand instructiuni. Rase stramb cand centralista ii raspunse:

            — Receptionat, agent 5885. Fii pe faza. Detectivul Rhyme te va contacta curand, terminat.

            Detectivul Rhyme.

            — Receptionat, terminat, raspunse Sachs si se uita in spatele masinii intrebandu-se ce se afla in valizele negre.

            Ora doua patruzeci p.m.

            Telefonul suna in casa lui Rhyme. Thom raspunse.

            — E o dispecera de la centru.

            — Fa-mi legatura.

            Difuzorul prinse viata.

            — Domnule Rhyme, nu va amintiti de mine, dar am lucrat la judiciar cand erati acolo. Faceam parte din personalul civil. Ma ocupam de legaturile telefonice. Emma Rollins.

            — Sigur ca da. Ce-ti fac copii, Emma?

            Rhyme isi amintea de o femeie de culoare vesela, masiva, care avea doua slujbe si crestea cinci copii. Isi amintea degetele ei grasute lovind butoanele atat de tare, incat o data chiar sparsese un telefon.

            — Jeremy incepe cursurile la colegiu peste doua saptamani, iar Dora joaca teatru sau asa crede ea. Aia mici sunt bine.

            — Lon Sellitto te-a recrutat, nu-i asa?

            — Nu, domnule. Am auzit ca lucrati la cazul asta si-am gonit o pustoaica la 911. Emma se ocupa de treaba asta, i-am spus.

            — Si ce ai pentru noi?

            — Lucram la un registru cu companiile care fac suruburi. Si la o lista cu locurile unde se vand. Uite ce-am gasit. Literele alea ne-au ajutat. Alea gravate pe surub. CE. Suruburile alea sunt facute special pentru Con Ed.

            Drace. Sigur ca da.

            — Sunt marcate asa pentru ca au o marime diferita decat celelalte suruburi pe care le vinde compania asta – cincisprezece saisprezecimi dintr-un inch si mult mai multe caneluri decat alte suruburi. Le face Michigan Tool and Die, din Detroit. Sunt folosite la conducte vechi de-acum saizeci, saptezeci de ani, numai in New York. Partile conductei trebuie imbinate foarte strans. Mai strans decat imbratisarea mirilor in noaptea nuntii, mi-a zis omul, incercand sa ma faca sa rosesc.

            — Emma, te iubesc. Pastram legatura, da?

            — Poti fi sigur.

            — Thom! striga Rhyme. Telefonul asta n-o sa mearga. Trebuie sa dau eu apeluri. Cu chestia aia din computer activata de voce. Pot s-o folosesc?

            — N-ai comandat-o niciodata.

            — Nu?

            — Nu.

            — Ei bine, am nevoie de ea.

            — Ei bine, n-o avem.

            — Fa ceva. Vreau sa fiu in stare sa dau telefoane.

            — Cred ca e pe undeva un dispozitiv manual.

            Thom scotoci intr-o cutie de langa perete. Gasi o consola mica si conecta un capat al cablului la telefon, iar celalalt la un dispozitiv de langa obrazul lui Rhyme.

            — E prea incomod!

            — Ei bine, altceva n-avem. Daca ti-am fi atasat dispozitivul cu infrarosii deasupra sprancenei, asa cum sugeram eu, ai fi putut da telefoane erotice inca de-acum doi ani.

            — Prea multe afurisite de fire, se rasti Rhyme.

            Ceafa i se contracta brusc, indepartand dispozitivul de langa capul lui.

            — Rahat.

            Dintr-odata, aceasta sarcina marunta – fara a mai vorbi despre misiunea lor – ii paru imposibila lui Lincoln Rhyme. Era epuizat, il dureau ceafa si capul. Si mai ales ochii. Il intepau si – asta era si mai dureros – simtea imboldul sa-si treaca degetele peste pleoapele inchise. Un gest de usurare, ceva ce restul oamenilor faceau in fiecare zi.

            Thom puse la loc joystick-ul. Rhyme isi impuse sa fie calm si-l intreba pe asistent:

            — Cum functioneaza?

            — Acolo e ecranul. Il vezi pe dispozitivul de control? Doar misti joystick-ul pana cand ajunge la un numar, astepti o secunda si el a intrat in memorie. La fel procedezi si cu numarul urmator. Dupa ce le-ai programat pe toate sapte, apesi joystick-ul aici ca sa formezi ce numar vrei.

            Rhyme striga:

            — Nu functioneaza.

            — Exerseaza.

            — N-avem timp!

            Thom i-o tranti:

            — Am raspuns la telefon pentru tine prea multa vreme.

            — In regula, zise Rhyme, coborand glasul – felul lui de a-si cere scuze. O sa exersez mai tarziu. Vrei, te rog, sa suni la Con Ed? Trebuie sa vorbesc cu un sef de-acolo.

            Sfoara o ranea, catusele o raneau, insa cel mai mult o speria zgomotul.

            Tammie Jean Colfax simtea toata sudoarea din trup prelingandu-i-se pe fata, pe piept si pe brate in vreme ce se chinuia sa taie legaturile catuselor frecandu-le de surubul ruginit. Ii amortisera incheieturile, dar i se parea ca reusise sa cresteze putin lantul.

            Epuizata, facu o pauza si isi rasuci bratele intr-o parte si-n alta, ca sa evite crampele musculare. Asculta din nou. Era, isi zise, zgomotul muncitorilor care insurubau bolturi si fixau portiuni ale conductei. Ultimele batai de ciocan. Isi imagina ca oamenii isi terminasera treaba si se gandeau sa plece acasa.

            Nu plecati, striga in sinea ei. Nu ma parasiti. Cata vreme muncitorii lucrau acolo, ea era in siguranta. O ultima lovitura, apoi se asternu o tacere asurzitoare.

            Iesi de acolosa, fata. Du-te.

            Mama…

            T. J.planse cateva minute, gandindu-se la familia ei din estul statului Tennessee. Ii curgea nasul, dar, cand incepu sa se sufoce, isi sufla nasul cu putere si simti o explozie de lacrimi si muci. Reusi din nou sa respire. Asta-i dadea incredere in sine. Forta. Incepu iarasi sa frece lantul.

            — Iti inteleg graba, detectiv. Dar nu stiu cum te-as putea ajuta. Folosim suruburi in tot orasul la conducte de petrol, de gaz…

            — In regula, zise Rhyme cu asprime, apoi il intreba pe supraveghetoarea aflata in sediul campaniei Con Ed, de pe Fourteenth Street: Izolati conductele cu azbest?

            O ezitare.

            — Le-am curatat in proportie de nouazeci la suta, spuse femeia pe un ton defensiv. Nouazeci si cinci.

            Oamenii puteau fi atat de enervanti.

            — Pricep asta. Vreau doar sa stiu daca se mai foloseste azbest pentru izolatii.

            — Nu, zise ea hotarat. Ma rog, niciodata pentru cabluri electrice. Doar la conductele pentru aburi, insa e cel mai mic procentaj din activitatea noastra.

            Aburi!

            Era cea mai putin cunoscuta si cea mai infricosatoare dintre utilitatile orasului. Con Ed incalzea apa la peste cinci sute de grade, pe urma trimitea vaporii printr-o retea de o suta saizeci de kilometri de conducte ce treceau pe sub Manhattan. Aburul era supraincalzit, pana la doua sute de grade, pe urma gonea prin tevi cu o suta douazeci pe ora.

            Rhyme isi aminti de un articol de ziar.

            — N-ati avut o defectiune pe conducta saptamana trecuta?

            — Ba da, domnule. Dar n-a fost din cauza azbestului. Locul ala a fost curatat cu multi ani in urma.

            — Dar exista azbest undeva, in conductele din centru?

            Femeia ezita.

            — Pai…

            — Unde a fost defectiunea? continua Rhyme in graba.

            — Pe Broadway. Un cvartal la nord de Chambers.

            — N-a aparut un articol in Times despre asta?

            — Nu stiu. Poate. Da.

            — Si articolul mentiona azbestul?

            — Da, recunoscu ea, dar scria doar ca, in trecut, contaminarea cu azbest a fost o problema.

            — Conducta care s-a defectat era… traversa Pearl Street mai departe, spre sud?

            — Pai, sa verific. Da, o traverseaza. Pe la Hanover Street. In partea de nord.

            Rhyme si-o imagina pe T. J. Colfax, femeia cu degete subtiri si unghii lungi, pe cale sa moara.

            — Iar aburul reintra in conducte la ora trei?

            — Asa e. Dintr-o clipa in alta.

            — Nu se poate! racni Rhyme. Cineva e legat de conducta. Nu puteti da drumul la abur!

            Cooper ridica nelinistit privirea din microscop. Supraveghetoarea spuse:

            — Pai, nu stiu…

            Rhyme striga la Thom:

            — Suna-l pe Lon, spune-i ca femeia e in subsolul unui bloc aflat intre Hanover si Pearl. In partea de nord. Ii spuse asistentului despre abur. Sa cheme pompierii acolo. Cu echipament de protectie contra caldurii. Rhyme tipa in difuzor: Suna echipele de muncitori! Acum! N-au voie sa dea drumul la abur! N-au voie!

            Repeta absent cuvintele, detestandu-si imaginatia prea bogata care-i arata, iarasi si iarasi, carnea femeii devenind roz, apoi rosie, apoi desprinzandu-se de pe oase sub suvoiul cumplit de abur alb.

            In masina serviciului judiciar, statia radio incepu sa paraie. Era ora trei fara trei minute dupa ceasul lui Sachs, care raspunse.

            — Agent 5885, terminat…

            — Lasa formalitatile, Amalia, zise Rhyme. N-avem timp.

            — Eu…

            — Credem ca stim unde e femeia. La intersectia Hanover cu Pearl.

            Tanara se uita peste umar si vazu zeci de militari ai unitatii de interventie avantandu-se spre o cladire veche.

            — Si ce vrei sa fac, sa…

            — Ceilalti or s-o caute. Tu trebuie sa te pregatesti sa cercetezi locul crimei.

            — Dar pot ajuta…

            — Nu. Vreau sa te duci in partea din spate a masinii. Acolo e o valiza pe care scrie zero doi. Ia-o cu tine. Iar intr-o cutie mica, neagra, e un dispozitiv de iluminat. Ai vazut unul in camera mea. Il folosea Mel. Ia-l si pe ala. In valiza pe care scrie zero trei o sa gasesti o casca cu microfon. Conecteaz-o la telefonul tau mobil si du-te la cladirea unde sunt militarii. Suna-ma cand esti pregatita. Pe canalul treizeci si sapte. Eu o sa fiu pe o linie interurbana, dar o sa ti se faca legatura cu mine.

            Canalul treizeci si sapte. Frecventa speciala a operatorilor din oras. Frecventa prioritara.

            — Ce? … intreba ea.

            Dar statia radio nu mai raspunse.

            Sachs avea la centura o lanterna lunga, cu halogen, asa ca lasa aparatul masiv, de doisprezece volti, in spatele masinii, apoi insfaca dispozitivul de iluminat si valiza grea. Trebuie sa fi cantarit peste douazeci de kilograme. Exact ce le trebuie afurisitelor mele de articulatii. Isi potrivi legaturile si, strangand din dinti de durere, porni in graba spre intersectie.

            Sellitto alerga cu sufletul la gura spre cladire. Banks li se alatura.

            — Ai auzit? intreba detectivul mai varstnic.

            Sachs incuviinta.

            — Asta-i locul? intreba ea.

            Sellitto facu semn cu capul spre alee.

            — Trebuia s-o fi adus pe-aici. In hol e un punct de paza.

            Coborara pe aleea umbrita, pavata cu dale, prin aerul fierbinte, mirosind a urina si gunoi. In apropiere se vedeau tomberoane albastre, ruginite.

            — Acolo, striga Sellitto. La usile alea.

            Politistii se imprastiara in goana. Trei dintre cele patru usi erau incuiate din interior. A patra fusese intredeschisa, iar acum era legata cu un lant. Lacatul si lantul erau noi.

            — Asta e!

            Sellitto ajunse la usa, ezita. Gandindu-se probabil la amprente. Apoi insfaca clanta si trase cu putere. Usa se deschise cativa centimetri, dar lantul o tinea strans. Trimise trei militari in fata blocului, ca sa intre in subsol din interior. Un politist scoase o dala din pavajul aleii si incepu sa izbeasca in clanta. Sase lovituri, douasprezece. Gemu cand mana ii scapa in usa si sangele tasni dintr-un deget strivit.

            Un pompier veni in fuga cu o unealta – Halligan – o combinatie de tarnacop cu cleste gura-de-lup. Ii vari capatul in lant si smulse lacatul, deschizand usa. Sellitto se uita intrebator la Sachs. Ea privi inapoi.

            — Hai, du-te, agent! racni detectivul.

            — Ce?

            — Nu ti-a spus?

            — Cine?

            — Rhyme.

            Drace, uitase sa conecteze casca. Se scotoci dupa ea si in sfarsit o conecta la telefon. Auzi:

            — Amelia, unde…

            — Sunt aici.

            — Esti la cladire?

            — Da.

            — Intra acolo. Am oprit aburul, dar nu stiu daca au facut-o la timp. Ia un medic cu tine si un militar de la interventii. Du-te in camera cazanelor. Probabil ca o s-o vezi imediat pe Colfax. Mergi spre ea, dar nu direct, nu in linie dreapta de la usa catre ea. Nu vreau sa deformezi eventualele urme de pasi pe care le-a lasat asasinul. Pricepi?

            — Da.

            Dadu aprobator din cap fara sa-si dea seama ca n-o putea vedea. Facand semn medicului si militarului s-o urmeze, Sachs intra pe coridorul mohorat, plin de umbre, de uruitul utilajelor si in care picura apa.

            — Amelia, spuse Rhyme.

            — Da.

            — Vorbeam mai devreme despre ambuscada. Din cate stiu acum despre individ, nu cred ca e cazul. Nu-i acolo, Amelia. Ar fi ilogic. Dar sa lasi libera mana cu care tragi.

            Ilogic.

            — In regula.

            — Acum du-te! Fugi!

            OPT.

            O grota mohorata. Incinsa, intunecoasa, jilava. Cei trei coborara in graba pe holul murdar spre singura usa pe care o vedea Sachs. Pe o placa scria SALA CAZANELOR. Ea mergea in spatele militarului de la interventii, care purta echipament de protectie si casca. Medicul venea in urma.

            Lui Sachs ii tremurau incheieturile mainii drepte si umarul de la greutatea valizei. O muta in mana stanga, fu cat pe ce s-o scape si isi potrivi mai bine stransoarea. Isi continuara drumul spre usa.

            Acolo, militarul intra in forta si isi roti mitraliera in toate directiile prin incaperea slab luminata. La teava armei era atasata o lanterna care arunca o lumina palida prin perdeaua de aburi. Sachs simti mirosul de umezeala si mucegai. Si inca un iz, dezgustator.

            Clic.

            — Amelia?

            Vocea alterata de paraziti a lui Rhyme o sperie de moarte.

            — Unde esti, Amelia?

            Cu o mana tremuranda, ea reduse volumul sunetului din casca.

            — Inauntru, zise ea gafaind.

            — Femeia traieste?

            Sachs se intoarse, uitandu-se in jur. Isi miji ochii, nefiind mai intai sigura de ceea ce vedea. Pe urma intelese.

            — O, nu.

            In soapta. Simtind greata.

            Dezgustatorul miros de carne oparita plutea in jurul ei. Dar nu acesta era cel mai rau lucru. Nici imaginea pielii femeii, de un rosu intens, aproape oranj, jupuita in fasii late. Pielea fetei era complet desprinsa. Nu, ceea ce ii vara groaza in oase era pozitia corpului lui T. J. Colfax, incredibila rasucire a extremitatilor si torsului ei, dupa ce incercase sa se departeze de suvoiul de fierbinteala devastatoare.

            Spera ca victima era moarta. Spre binele ei…

            — Femeia traieste? repeta Rhyme.

            — Nu, sopti Sachs. Nu vad cum… Nu.

            — Camera e asigurata?

            Sachs arunca o privire spre militar, care auzise intrebarea si incuviinta.

            — Locul crimei e asigurat.

            Rhyme ii spuse:

            — Vreau sa iasa militarul de-acolo, pe urma tu si medicul va duceti sa vedeti ce-i cu femeia.

            Sachs stranse din buze ca sa nu mai inhaleze mirosul si se stradui sa-si stapaneasca reflexul. Porni cu medicul pe o directie oblica spre conducta. El se apleca impasibil spre victima si-i pipai gatul. Apoi clatina din cap.

            — Amelia? intreba Rhyme.

            Al doilea cadavru in timpul serviciului. Ambele in aceeasi zi.

            Medicul spuse:

            — DCLC.

            Sachs dadu din cap si zise ceremonios in microfon:

            — Avem un deces confirmat la locul crimei.

            — Oparita mortal? intreba Rhyme.

            — Asa se pare.

            — Legata de perete?

            — De o conducta. Incatusata, cu mainile la spate. Picioarele sunt legate cu o franghie de rufe. Calus din banda izolanta. Individul a deschis conducta de abur. Femeia se afla la doi pasi de ea. Doamne.

            Rhyme continua:

            — Spune-i medicului sa plece pe unde ati venit. Spre usa. Aveti grija pe unde pasiti.

            Ea se conforma, cu ochii atintiti la cadavru. Cum putea fi pielea atat de rosie? Ca o carapace de crab fiert.

            — In regula, Amelia. O sa cercetezi locul crimei. Deschide valiza.

            Ea nu zise nimic. Continua sa priveasca.

            — Amelia, esti la usa? … Amelia?

            — Ce e? striga ea.

            — Esti la usa?

            Tonul vocii lui era al naibii de calm. Atat de diferit de glasul fals, autoritar, al omului pe care si-l amintea din dormitor. Calm… si altcumva. Nu stia cum.

            — Da, sunt la usa. Sa stii ca aici e nebunie.

            — Totala dementa, admise Rhyme, aproape bine-dispus. Ai deschis valiza?

            Ea trase capacul si privi inauntru. Clesti si forcepsuri, o oglinda cu maner, gheme de vata, picaturi pentru ochi, ace, pipete, spatule, scalpele…

            Ce sunt toate astea?

            …tifon, plicuri, site, perii, foarfece, pungi din plastic si hartie, cani metalice, sticle – acid nitric 5%, ninhidrina, silicon, iodura, instrumente pentru ridicarea amprentelor.

            Imposibil. Zise in microfon:

            — Am impresia ca nu m-ai crezut, detectiv. Zau ca nu stiu nimic despre cercetarea locului unei crime.

            Ramasese cu ochii la corpul prabusit al femeii. De pe nasul jupuit ii picura apa. Prin obraz ii iesise un fragment de ceva alb, poate os. Iar chipul ii era schimonosit de un ranjet chinuit. Exact ca victima din acea dimineata.

            — Te-am crezut, Amelia, spuse el intr-o doara. Spune-mi, ai deschis valiza?

            Era calm si vocea ii suna… cum? Da, acesta era tonul. Seducator. Glasul ii suna ca al unui amant.

            Il urasc, isi zise ea. Nu e drept sa urasti un infirm. Dar il urasc al dracului de tare.

            — Esti la subsol, da?

            — Da, domnule.

            — Uite, trebuie sa-mi spui Lincoln. O sa ajungem sa ne cunoastem foarte bine dupa ce-o sa se termine povestea asta.

            Ceea ce urma sa se-ntample peste vreo saizeci de minute, cel mult.

            — O sa gasesti niste benzi de cauciuc in valiza, daca nu ma-nsel.

            — Vad cateva.

            — Pune-ti-le in jurul pantofilor. Pe la calcaie. Daca se face vreo confuzie intre urmele de pasi, o sa stii care sunt ale tale.

            — In regula, s-a facut.

            — Ia niste saculeti pentru probe si plicuri. Pune-ti in buzunare cate o duzina din fiecare. Stii sa folosesti betigase?

            — Ce-ai spus?

            — Locuiesti in oras, nu-i asa? Ai fost vreodata pe Mott Street? Sa mananci pui la General Tsao’s? Taitei reci cu pasta de susan?

            Auzindu-l vorbind despre mancare, i se puse un nod in gat. Refuza sa se uite la femeia atarnata in fata ei.

            — Stiu sa folosesc betigase, zise ea cu raceala.

            — Uita-te in valiza. Nu sunt sigur ca ai sa le gasesti. Pe vremea cand lucram eu, faceau parte din trusa.

            — Nu vad nici un betigas.

            — Bine, atunci o sa gasesti niste creioane. Pune-le in buzunar. Acum o sa incepi cercetarea locului. Examineaza fiecare centimetru. Esti pregatita?

            — Da.

            — Spune-mi mai intai ce vezi.

            — O camera mare. Poate sase metri pe noua. Plina de conducte ruginite. Podeaua din beton, crapata. Peretii sunt din caramida. Mucegai.

            — Vezi vreo cutie? E ceva pe podea?

            — Nu, podeaua e goala. Nu se vad decat conducte, cisterne de petrol, cazanul. E si nisip – cochilii, o gramajoara iesita dintr-o spartura din perete. Si mai e o chestie cenusie…

            — Chestie”? sari el. Nu recunosc cuvantul asta. Ce-i aia chestie?

            O napadi un val de furie. Se calma si spuse:

            — E azbest, dar nu bulgari, ca azi-dimineata. E in fasii subtiri.

            — Bun. Acum prima explorare. Te uiti dupa urme de pasi si indicii lasate intentionat pentru noi.

            — Crezi ca a lasat si altele?

            — O, pun pariu, zise Rhyme. Pune-ti ochelarii de protectie si foloseste dispozitivul de iluminat. Tine-l cat mai jos. Cerceteaza camera. Fiecare centimetru. Da-i drumul. Stii cum se face o cercetare?

            — Da.

            — Cum?

            Ea izbucni:

            — N-am nevoie sa fiu testata.

            — Hai, fa-mi pe plac. Cum?

            — Inainte si inapoi intr-o directie, apoi inainte si inapoi pe directia perpendiculara.

            — Pas cu pas, nu mai mult de treizeci de centimetri in lungime.

            Ea nu stiuse asta.

            — Stiu, spuse.

            — Da-i drumul.

            Dispozitivul de iluminat se aprinse, aruncand o lumina lugubra, nepamanteana. Ea stia ca era ceva ce se numea SAL – sursa alternativa de lumina – care facea sa devina fluorescente amprentele, sperma, sangele si unele urme de pasi. Fasciculul stralucitor de culoarea fierii facea sa danseze umbrele si nu o data lumina forme negre ce se dovedira a fi doar naluci ale intunericului.

            — Amelia? zise Rhyme cu glas ascutit.

            Ea se sperie din nou.

            — Da! Ce e?

            — Vezi cumva urme de pasi?

            Ea continua sa priveasca podeaua.

            — Pai, aa, nu. Vad niste dare in praf. Sau asa ceva.

            Dandu-si seama ca iar se exprimase vag, tresari. Insa Rhyme, spre deosebire de Peretti in acea dimineata, nu-i dadu atentie. Spuse:

            — Aha. La sfarsit a maturat.

            Sachs ramase surprinsa.

            — Da, asta e! Urme de matura. Cum de-ai stiut?

            Rhyme rase – un sunet strident pentru Sachs in acel mormant respingator – si zise:

            — A fost destul de istet azi-dimineata ca sa-si acopere urmele; n-avea de ce sa n-o faca si acum. Oho, e bun baiatul. Dar si noi suntem buni. Continua.

            Sachs se apleca, simtind cum o ard incheieturile, si incepu explorarea. Cerceta fiecare metru patrat al podelei.

            — Aici nu e nimic. Absolut nimic.

            Rhyme sesiza nota de resemnare din glasul ei.

            — De-abia ai inceput, Amelia. Locul unei crime e tridimensional. Nu uita asta. Vrei sa spui ca nu e nimic pe podea. Acum cerceteaza peretii. Incepe cu locul cel mai indepartat de conducta si verifica fiecare centimetru.

            Amelia inconjura incet oribila marioneta din centrul incaperii. Isi aminti de un joc pe care il jucase la o serbare de strada in Brooklyn, pe cand avea sase sau sapte ani si tatal ei aducea acasa casete cu filme. Se deplasa lent. Era o camera goala, si totusi existau sute de locuri diferite pe care le avea de cercetat.

            Fara speranta… Imposibil.

            Dar nu era asa. Pe o margine, la vreo doi metri deasupra podelei, gasi alte indicii. Izbucni in ras.

            — Am gasit ceva aici.

            — Intr-o gramada?

            — Da. O bucata mare de lemn inchis la culoare.

            — Betigasele.

            — Ce? intreba ea.

            — Creioanele. Foloseste-le ca s-o ridici. E umeda?

            — Totul e umed aici.

            — Sigur, e normal. De la aburi. Pune lemnul intr-o punga de hartie. Plasticul pastreaza umezeala si in caldura aia bacteriile or sa distruga eventualele amprente. Ce mai e acolo? intreba el nerabdator.

            — E, nu stiu, par, asa cred. Scurt, taiat. O gramajoara.

            — Prins de piele sau separat?

            — Separat.

            — In valiza e o rola de banda adeziva. Ia parul cu ea.

            Sachs ridica firele de par si le puse intr-un plic de hartie. Examina apoi restul marginii.

            — Vad niste pete. Par de rugina sau sange. Se gandi sa lumineze locul.

            — Sunt fluorescente.

            — Poti sa faci un test prezumtiv de sange?

            — Nu.

            — Atunci hai sa presupunem ca e sange. Ar putea fi al victimei?

            — Nu prea pare. E prea departe si nu exista nici o urma pana la corpul ei.

            — Dar duce undeva?

            — Asa pare. Spre o caramida din perete. E desprinsa. Nu sunt amprente pe ea. Am s-o dau la o parte. O, Doamne!

            Sachs ramase cu gura cascata si se dadu clatinandu-se inapoi, mai sa cada.

            — Ce e? intreba Rhyme.

            Ea se linisti si ramase cu privirea atintita intr-acolo, nevenindu-i sa creada ce vedea.

            — Amelia. Vorbeste-mi.

            — E un os. Un os plin de sange.

            — De om?

            — Nu stiu, raspunse ea. De unde sa…? Nu stiu.

            — De la cineva ucis de curand?

            — Asa pare. Are vreo cinci centimetri in lungime si cinci in diametru. Are carne si sange pe el. A fost taiat cu ferastraul. Iisuse. Cine naiba ar face asa ceva…

            — Nu te speria.

            — Daca l-a luat de la alta victima?

            — Atunci ar fi bine sa-l gasim dracului mai repede, Amelia. Baga osul intr-o punga. Din plastic.

            In vreme ce ea facea asta, Rhyme intreba:

            — Alte indicii lasate intentionat?

            Parea preocupat.

            — Nu.

            — Asta-i tot? Par, un os si o bucata de lemn. Nu ne usureaza treaba, nu-i asa?

            — Sa le aduc pe toate la… biroul tau?

            Rhyme radea.

            — I-ar placea lui sa ne lasam pagubasi. Dar nu. N-am terminat inca. Hai sa mai aflam cate ceva despre Susnec 823.

            — Dar aici nu mai e nimic.

            — O, ba da, este, Amelia. Adresa lui, si numarul lui de telefon, si descrierea lui, si sperantele lui, si aspiratiile lui. Toate astea sunt in jurul tau.

            Ea se infurie auzindu-i tonul profesoral si ramase tacuta.

            — Ai lanterna?

            — O am pe-a mea, cu halogen…

            — Nu, mormai el, alea au fasciculul prea ingust. Ai nevoie de lanterna de doisprezece volti.

            — Pai, n-am adus-o, se rasti ea, sa ma duc s-o iau?

            — N-avem timp. Examineaza conductele.

            Sachs cauta timp de zece minute, catarandu-se pana in tavan si indreptand fasciculul puternic spre locuri care poate nu fusesera luminate de cincizeci de ani.

            — Nu, nu vad nimic.

            — Intoarce-te la usa. Repede.

            Ea ezita, apoi se intoarse.

            — In regula, sunt aici.

            — Asa. Inchide ochii. Ce mirosi?

            — Miros? Ai zis ce miros?

            Omul asta era nebun?

            — Miroase intotdeauna aerul de la locul crimei. Iti poate spune o sumedenie de lucruri.

            Ea ramase cu ochii deschisi si trase aer pe nas. Zise:

            — Pai, nu stiu ce miros.

            — Asta nu-i un raspuns acceptabil.

            Ea rasufla exasperata, sperand ca suieratul se auzise limpede si tare in telefon. Isi stranse pleoapele si inhala aerul din incapere, luptandu-se din nou cu greata.

            — Mucegai, umezeala. Mirosul apei fierbinti, de la aburi.

            — Nu stii de unde provine. Descrie-l doar.

            — Apa fierbinte. Parfumul femeii.

            — Esti sigura ca-i al ei?

            — Pai, nu.

            — Tu te-ai dat cu parfum?

            — Nu.

            — Poate fi aftershave? Al medicului? Al militarului de la interventii?

            — Nu cred. Nu.

            — Descrie-l.

            — Sec. Ca ginul.

            — Incearca sa ghicesti, aftershave de barbat sau parfum de femeie.

            Cu ce se dadea Nick? Arrid Extra Dry.

            — Nu stiu, spuse ea. Ceva masculin.

            — Du-te la cadavru.

            Ea arunca o privire spre conducta, apoi ramase cu ochii in podea.

            — Pai…

            — Du-te, zise Lincoln Rhyme.

            Se duse. Pielea jupuita parea o coaja de mesteacan.

            — Miroase-i gatul.

            — E tot… pai, nu prea a ramas piele pe el.

            — Imi pare rau, Amelia, dar trebuie s-o faci. Trebuie sa aflam daca-i parfumul ei.

            Ea se conforma si mirosi gatul. Fu cat pe ce sa vomite.

            O sa borasc, isi zise. Cum am facut cu Nick in seara aia, la Pancho’s, doborati de-atatea daiquiri. Doi politisti dati naibii, dand pe gat bauturi pentru femei din pahare in care pluteau pestisori din plastic albastru.

            — Mirosi parfumul?

            Iar imi vine… sa borasc.

            Nu. Nu! Inchise ochii, concentrandu-si atentia asupra articulatiilor dureroase. Cea mai dureroasa – la genunchi. Si, ca prin miracol, valul de greata ii trecu.

            — Nu e parfumul ei.

            — Bun. Deci, poate ca omul nostru e destul de vanitos incat sa se dea cu o gramada de aftershave. Asta ar putea fi un indiciu al clasei sociale. Ori poate ca vrea sa acopere alt miros pe care l-ar fi putut lasa in urma. De usturoi, tigari de foi, peste, whisky. Va trebui sa aflam. Acum, Amelia, asculta-ma cu atentie.

            — Ce e?

            — Vreau sa intri in pielea lui.

            Ah. Rahatul ala psihologic. Exact ce-mi trebuia.

            — Nu cred ca avem timp pentru asta.

            — Niciodata nu e timp de-ajuns pentru examinarea locului crimei, continua Rhyme pe un ton linistitor. Dar asta n-o sa ne opreasca. Intra in mintea lui. Pana acum, ai gandit cum gandim noi. Vreau sa gandesti ca el.

            — Pai, cum sa fac asta?

            — Foloseste-ti imaginatia. De-aia ne-a dat-o Dumnezeu. Acum tu esti el. Ai incatusat victima si i-ai pus banda adeziva pe gura. O duci in incaperea de-acolo. O legi de conducta. O sperii. Asta te bucura.

            — De unde stii ca se bucura?

            — Tu te bucuri. Nu el. De unde stiu? Fiindca nimeni nu-si da atata osteneala ca sa faca ceva de care nu se bucura. Acum, tu cunosti zona. Ai mai fost acolo.

            — De ce crezi asta?

            — Trebuia sa faci o recunoastere mai devreme – sa gasesti un loc pustiu, cu o conducta legata la reteaua de distributie a aburului. Si sa iei indiciile pe care le-a lasat langa calea ferata.

            Sachs era vrajita de vocea lui joasa, curgatoare. Uitase complet ca omul avea corpul distrus.

            — Aha. Corect.

            — Scoti capacul de la conducta de abur. La ce te gandesti?

            — Nu stiu. Ca vreau sa termin odata. Sa ies de-aici.

            Insa de-abia rosti cuvintele astea ca se si gandi: Gresit. Si nu fu surprinsa cand il auzi in casca pe Rhyme plescaind din limba.

            — Chiar asa? intreba el.

            — Nu. Vreau ca situatia asta sa dureze.

            — Da! Cred ca exact asta vrei. Te gandesti la ce-o sa-i faca aburul victimei. Ce mai simti?

            — Pai…

            Un gand i se contura vag in minte. Vazu femeia tipand, plangand, strigand dupa ajutor. Vazu altceva… pe altcineva. Pe el, isi zise, pe Susnec 823. Dar ce era cu el? Era pe cale sa inteleaga. Ce… ce? Insa gandul ii disparu brusc. Se evapora.

            — Nu stiu, sopti ea.

            — Simti vreo graba? Sau esti impacata cu ceea ce faci?

            — Ma grabesc. Trebuie sa plec. Politia ar putea veni in orice clipa. Cu toate ca…

            — Ce?

            — Ssss, facu ea si isi roti din nou privirea prin camera, cautand sursa ghidului ce-i disparuse din minte.

            Incaperea se rotea, era o noapte instelata. Vartejuri de intuneric si, in departare, lumini galbui. Doamne, nu ma lasa sa lesin!

            Poate ca el…

            Da! Asta e. Ochii lui Sachs urmau traseul conductei. Se uita la alta placa de acces, aflata intr-o nisa umbrita a incaperii. Ar fi fost o ascunzatoare mai buna pentru victima – nu se vedea de la usa daca treceai pe-acolo – iar a doua placa era fixata doar cu patru bolturi, nu cu opt, precum cea pe care o alesese individul.

            De ce nu conducta aia?

            Apoi intelese.

            — El nu vrea… eu nu vreau sa plec inca pentru ca vreau sa stau cu ochii pe victima.

            — De ce crezi asta? intreba el, ca un ecou al propriilor ei vorbe rostite cu cateva clipe in urma.

            — Mai exista o conducta de care as fi putut-o lega, dar am ales-o pe cea aflata intr-un loc deschis.

            — Ca s-o poti vedea?

            — Asa cred.

            — De ce?

            — Poate ca sa ma asigur ca nu poate fugi. Poate ca sa ma asigur ca banda adeziva de pe gura e strans lipita… Nu stiu.

            — Bun, Amelia. Dar ce inseamna asta? Cum ne putem folosi de faptul asta?

            Sachs cauta cu privirea locul din camera de unde susnecul ar fi vazut-o cel mai bine pe fata fara sa fie observat. Constata ca era un loc umbrit intre doua cisterne mari de petrol.

            — Da! exclama ea entuziasmata, uitandu-se in podea. Omul a fost aici.

            Uitase rolul pe care-l juca.

            — A maturat.

            Lumina zona cu fasciculul verzui.

            — Nu sunt urme de pasi, spuse ea dezamagita.

            Dar tocmai cand ridica dispozitivul de iluminat ca sa-l stinga, o pata straluci pe una din cisterne.

            — Am gasit o amprenta! anunta ea.

            — O amprenta?

            — Vezi victima mai bine daca te apleci si te sprijini de o cisterna. Asta a facut tipul, sunt sigura. Numai ca e ciudat, Lincoln. E… deformata. Mana lui.

            Se infiora privind monstruoasa amprenta a palmei.

            — In valiza este o sticla cu aerosol pe care scrie DFO. E un colorant fluorescent. Pulverizeaza-l pe amprenta, lumineaz-o cu fasciculul verde si fotografiaz-o cu polaroidul.

            Ea il anunta dupa ce termina treaba asta, iar el zise:

            — Acum cerceteaza podeaua dintre cisterne. Daca avem noroc, individul a lasat vreun fir de par sau si-a ros o unghie.

            Obiceiurile mele, isi spuse Sachs. Era una dintre cauzele care ii distrusesera in cele din urma cariera de fotomodel – unghiile insangerate, sprancenele smulse, incercase la nesfarsit sa se dezbare de ticurile astea. Pana la urma renuntase, descurajata, nedumerita de faptul ca un lucru atat de marunt ii putea schimba atat de dramatic rostul vietii.

            — Pune in punga filtrul cu vid.

            — De hartie?

            — Da, de hartie. Acum cadavrul, Amelia.

            — Ce?

            — Pai, trebuie sa examinezi cadavrul.

            Sachs simti ca-i sta inima-n loc. Altcineva, te rog. Pune pe altcineva sa faca treaba asta. Zise:

            — Nu inainte de a termina medicul legist. Asta-i regula.

            — Azi n-avem reguli, Amelia. Noi ni le facem. Medicul legist o s-o vada dupa noi.

            Sachs se apropie de femeie.

            — Cunosti procedura?

            — Da.

            Se apropie de corpul devastat. Apoi incremeni. Cu mainile la cativa centimetri de pielea victimei.

            Nu pot face asta. Se infiora. Isi spuse ca trebuia sa continue. Dar nu putea; muschii n-o ascultau.

            — Sachs? Esti acolo?

            Ea nu putea raspunde.

            Nu pot face asta… pur si simplu. Imposibil. Nu pot.

            — Sachs?

            Apoi tanara privi in adancul ei si, cumva, il vazu pe tatal ei in uniforma, mergand aplecat pe asfaltul fierbinte al trotuarului de pe West Forty-second Street, cu bratul petrecut in jurul unui betiv rapanos, ca sa-l ajute sa mearga acasa. Pe urma il vazu pe Nick al ei razand si band bere intr-o carciuma din Bronx cu un gangster care l-ar fi ucis pe loc daca ar fi stiut ca tanarul politist lucra sub acoperire. Cei doi barbati din viata ei, facandu-si meseria.

            — Amelia?

            Cele doua imagini pluteau in mintea ei, dar nu reusea sa ghiceasca de ce o calmau sau de unde venea calmul care pusese stapanire pe ea.

            — Sunt aici, ii spuse ea lui Lincoln Rhyme si se apuca de treaba asa cum invatase.

            Luand probe de sub unghiile victimei, pieptanandu-i parul – pubian si de pe cap. Spunandu-i lui Rhyme ce facea.

            Ignorand globii oculari stinsi…

            Ignorand carnea purpurie.

            Incercand sa ignore duhoarea.

            — Ia-i hainele, spuse Rhyme. Taie tot de pe ea. Mai intai pune o bucata de ziar pe sub ea ca sa culegi toate probele care ar putea cadea.

            — Sa ma uit in buzunare?

            — Nu, asta o s-o facem aici. Impacheteaza totul in hartie.

            Sachs ii taie bluza si fusta, pe urma chilotii. Intinse mana spre ceea ce crezu ca era sutienul femeii, atarnandu-i de pe piept. Era ciudat la pipait, se dezintegra intre degetele ei. Pe urma intelese brusc ce tinea in mana si scoase un tipat scurt. Nu era un material textil, era piele.

            — Amelia? Te simti bine?

            — Da, sopti ea gafaind. Ma simt bine.

            — Descrie cum e imobilizata.

            — Scotch la gura, cinci centimetri latime. Catuse standard la maini, franghie de rufe la picioare.

            — Lumineaza-i corpul. Poate ca a atins-o cu mainile goale. Cauta amprente.

            Ea se conforma.

            — Nimic.

            — In regula. Acum taie franghia de rufe – dar nu pe la nod. Pune-o intr-o punga de plastic.

            Sachs facu asa cum i se spuse. Pe urma Rhyme zise:

            — Avem nevoie de catuse.

            — In regula. Am o cheie de catuse.

            — Nu, Amelia. Nu le deschide.

            — Ce?

            — Mecanismul de inchidere al catuselor ne ajuta foarte mult sa obtinem probe de la criminal.

            — Pai, cum sa le scot fara o cheie?

            Sachs rase.

            — In valiza e un ferastrau.

            — Vrei sa tai catusele? urma o pauza.

            Rhyme spuse:

            — Nu, nu catusele, Amelia.

            — Pai, ce vrei sa… O, doar nu vrei sa spui… Mainile?

            — Trebuie.

            Il irita retinerea ei.

            In regula, asta e. Sellitto si Polling isi alesesera un nebun drept partener. Poate carierele lor or sa se duca naibii, dar eu n-am de gand sa-i urmeze.

            — Las-o balta.

            — Amelia, e doar o modalitate de a colecta probe.

            De ce suna atat de rezonabil glasul lui? Sachs cauta scuze cu disperare.

            — Catusele or sa se umple de sange daca tai…

            — Inima nu-i mai bate. In plus, adauga el pe tonul unui bucatar de la televizor, sangele e deja inchegat numai bine.

            I se puse iarasi un nod in gat.

            — Hai, Amelia. Du-te la valiza. Ia ferastraul. De pe capac. Adauga plictisit: Te rog.

            — De ce m-ai pus sa racai sub unghiile victimei? Puteam sa-ti aduc acolo mainile ei!

            — Amelia, avem nevoie de catuse. Trebuie sa le deschidem aici si nu mai putem astepta medicul legist. Trebuie s-o facem.

            Ea se intoarse la usa. Deschise curelele valizei si scoase de-acolo ferastraul cu aspect infricosator. Se uita la femeie, incremenita intr-o pozitie nefireasca in centrul sinistrei incaperi.

            — Amelia? Amelia?

            Afara, aerul era tot imbacsit, iar cladirile din preajma erau acoperite de funingine, precum carbunele de oase. Dar Sachs nu mai fusese niciodata atat de bucuroasa ca era afara, in atmosfera orasului. Tinea valiza intr-o mana si ferastraul in cealalta; casca ii atarna la gat. Sachs ignora multimea de politisti si spectatori care o priveau cu atentie si se duse direct la masina cu care venise.

            Cand trecu pe langa Sellitto, ii intinse ferastraul fara sa se opreasca, pur si simplu aruncandu-i-l.

            — Daca tine asa de mult sa faca treaba asta, spune-i sa coboare dracului acolo si s-o faca el.

            Principiul lui Locard „In viata reala, iti formezi doar o prima imagine la locul unei omucideri.”

            Vernon J. Geberth.

            Locotenent-comandant (rez.), Departamentul de Politie din New York.

            Sambata, ora 4:00 p.m. – sambata, ora 10:15 p.m.

            NOUA

            — Ma aflu intr-o situatie neplacuta, domnule.

            Barbatul din spatele biroului semana cu imaginea comisarului-adjunct de politie dintr-un mare oras pe care o prezentau emisiunile TV. Intamplator, acesta era chiar gradul sau. Omul avea parul alb, ochelari cu rama de aur si un aer care te facea sa mori dupa el.

            — Si care-i problema, agent?

            Comisarul-adjunct Randolph C. Eckert se uita peste nasul lung cu o privire pe care Sachs o recunoscu imediat; parerea pe care o avea despre egalitatea sexelor il facea sa fie la fel de sever cu politistii femei ca si cu barbatii.

            — Am de facut o plangere, domnule, zise Sachs, pe un ton ceremonios. Ati auzit despre cazul rapirii din taxi?

            Barbatul dadu din cap.

            — A, tipul ala care se joaca de-a v-ati ascunselea cu politistii.

            Ea credea mai degraba ca de-a v-ati ascunselea era doar un joc scolaresc, dar nu si-ar fi permis sa corecteze un comisar-adjunct.

            — Mai e si conferinta aia de la ONU, continua el, si toata lumea e cu ochii pe noi. Nu e corect. Oamenii nu vorbesc despre crime la Washington. Sau la Detroit. Ma rog, la Detroit vorbesc. Dar la Chicago, sa zicem. Niciodata. Nu, doar pe New York sare lumea. La Richmond, Virginia, au fost mai multe crime decat la noi anul trecut. Am verificat. Iar eu mai degraba m-as parasuta neinarmat in centrul Harlemului decat sa conduc masina cu ferestrele ridicate prin sud-estul Washingtonului in oricare zi.

            — Da, domnule.

            — Inteleg ca au gasit-o moarta pe fata aia. S-a spus la toate emisiunile de stiri. Reporterii astia!

            — In centru. Chiar acum.

            — Mare pacat.

            — Da, domnule.

            — Si-au ucis-o? Pur si simplu? Nici o cerere de rascumparare sau altceva?

            — N-am auzit de nici o rascumparare.

            — Si ce-i cu plangerea?

            — Azi-dimineata am sosit prima la locul unei omucideri.

            — Esti la patrulare? intreba Eckert.

            — Am fost la patrulare. Astazi la pranz trebuia sa fiu transferata la interne. Pentru un curs de pregatire.

            Sachs isi ridica mainile cu unghiile infasurate in leucoplast si apoi le lasa in poala.

            — Insa m-au recrutat pentru cazul acesta.

            — Cine?

            — Detectivul Lon Sellitto, domnule. Si capitanul Haumann. Si Lincoln Rhyme.

            — Rhyme?

            — Da, domnule.

            — Nu e tipul care conducea judiciarul acum cativa ani?

            — Da, domnule. El e.

            — Credeam ca a murit.

            Afurisitii ca el nu mor cu una, cu doua.

            — Este cat se poate de viu, domnule.

            Comisarul-adjunct privea pe fereastra.

            — Dar nu mai lucreaza in politie. Ce cauta el in afacerea asta?

            — E consultant, banuiesc. E cazul lui Lon Sellitto. Capitanul Polling il coordoneaza. Dar m-au pus pe mine sa cercetez locul crimei. Eu n-am facut niciodata treaba asta. Mi se pare absurd si, sincer vorbind, imi displace faptul ca am fost insarcinata cu o treaba pentru care nu am experienta.

            — Ai fost la locul crimei?

            — Rhyme mi-a ordonat sa examinez toata zona. De una singura.

            Eckert nu intelegea. Nu inregistra cuvintele tinerei.

            — Cum de a ajuns un civil sa le ordone agentilor in uniforma sa faca orice?

            — Asa cred si eu, domnule. Sachs intinse momeala. Adica, as putea ajuta pana la un punct. Dar nu sunt deloc pregatita sa dezmembrez victime…

            — Ce?

            Ea clipi des, de parca era surprinsa ca el nu auzise. Ii vorbi despre catuse.

            — Doamne sfinte, la ce naiba s-au gandit oamenii aia? Scuza-mi limbajul. Ei nu stiu ca toata tara e cu ochii pe noi? Toata ziua s-a vorbit la CNN despre rapirea asta. Sa-i taie mainile? Spune-mi, esti fata lui Herman Sachs?

            — Asa e.

            — Bun politist. Excelent politist. Eu i-am dat si-o mentiune. Omul era asa cum trebuie sa fie un adevarat politist de sector. A lucrat in Midtown South, nu-i asa?

            — In Hell’s Kitchen. In sectorul meu.

            Fostul meu sector.

            — Herman Sachs a prevenit, probabil, mai multe infractiuni decat rezolva intr-un an intreaga divizie de detectivi. Calma situatia, sa stii.

            — Asta era tata. Sigur.

            — Mainile victimei? pufni Eckert. Familia fetei o sa ne dea in judecata. De indata ce-o sa afle. Lumea ne da in judecata pentru orice. Un violator ne-a dat in judecata nu de mult pentru ca a fost impuscat in picior in timp ce sarea cu cutitul la un agent. Avocatul lui a venit cu o teorie careia-i zice „alternativa cea mai putin vatamatoare”. In loc sa tragem in infractori, ar trebui sa-i electrocutam ori sa folosim gaz paralizant. Sau sa-i rugam frumos, nu stiu. Trebuie sa-i anunt pe sef si pe primar despre treaba asta. O sa dau niste telefoane, agent.

            Eckert se uita la ceasul de pe perete. Era putin peste ora patru.

            — Ti-ai terminat treaba pe ziua de azi?

            — Trebuie sa ma duc acasa la Lincoln Rhyme, sa-i raportez. Acolo lucram la cazul acesta. Se gandi la ferastrau. Zise pe un ton amuzat: De fapt, in dormitorul lui. Acolo-i punctul nostru de comanda.

            — Dormitorul unui civil e punctul vostru de comanda?

            — V-as fi recunoscatoare daca ati putea face ceva, domnule. Astept de multa vreme transferul asta.

            — Sa-i taie mainile?! Doamne sfinte.

            Sachs se ridica, porni spre usa si iesi pe unul dintre coridoarele care aveau sa fie in curand noul ei loc de munca. Senzatia de usurare aparu putin mai tarziu decat se asteptase ea.

            Statea la fereastra cu geamuri verzui, privind o haita de caini maidanezi care bantuia pe terenul de vizavi in cautare de hrana.

            Se afla la primul etaj al acelei cladiri vechi, o constructie pavata cu marmura de la inceputul secolului al XIX-lea. Inconjurata de maidane si blocuri cu locuinte de inchiriat – unele abandonate, unele ocupate de chiriasi, insa majoritatea luate in stapanire ilegal – acest vechi edificiu era pustiu de ani de zile.

            Colectionarul de oase lua iarasi bucata de smirghel in mana si continua sa frece. Isi cobori privirea spre lucrul sau. Apoi se uita din nou pe fereastra.

            Mainile isi urmau miscarea circulara, cu precizie. Peticul de smirghel soptea: sssss, sssss… asemenea unei mame ce-si adormea copilul.

            Cu zece ani in urma, in zilele bune ale New York-ului, un pictor nebun se mutase acolo. Umpluse igrasiosul etaj doi cu antichitati aflate in stare jalnica. Grilaje din fier forjat, fragmente de frize, vitralii inramate si coloane scorojite. Unele dintre lucrarile pictorului ramasesera pe pereti. Fresce pe tencuiala veche: picturi murale, niciodata terminate, reprezentand muncitori, copii, indragostiti marcati de angoasa. Cu fete rotunde, inexpresive – laitmotivul artistului – priveau in gol, de parca sufletele le-ar fi fost smulse din trupurile fragile.

            Pictorul nu avusese niciodata prea mare succes, nici macar dupa cea mai grozava idee de marketing – propria sinucidere – iar banca inchisese cladirea cu mai multi ani in urma.

            Sssss…

            Colectionarul de oase daduse din intamplare peste locul acela, cu un an in urma, si se simtise imediat ca acasa. Pustietatea imprejurimilor era cu siguranta importanta pentru el, evident, ii era foarte utila, insa mai exista un motiv, mai intim: terenul de vizavi. In timpul unor sapaturi efectuate cu cativa ani in urma, un excavator dezgropase o gramada de oase umane. Se aflase ulterior ca acolo fusese unul dintre vechile cimitire ale orasului. Articolele din presa sugerasera ca mormintele ar fi putut contine nu doar ramasitele pamantesti ale newyorkezilor federalisti si colonialisti, ci si ale unor indieni Manate si Lenape.

            Puse deoparte ceea ce netezea cu peticul de smirghel – un carpian, delicatul os al palmei – si lua in mana incheietura pe care o detasase cu grija dintre oasele radius si cubitus cu o noapte in urma, chiar inainte de-a pleca spre aeroportul Kennedy, ca sa-si culeaga primele victime. O lasase la uscat mai bine de o saptamana si cea mai mare parte a muschilor se uscase, desi mai facuse niste eforturi ca sa desprinda increngatura complexa de oase. Acestea scoteau pocnete slabe, ca niste pesti care tasneau la suprafata apei.

            Oho, politistii fusesera mult mai buni decat isi imaginase. Ii urmarise cum cautau pe Pearl Street, intrebandu-se daca aveau sa-si dea seama unde o lasase pe femeia de la aeroport. Si fusese surprins cand ii vazuse alergand brusc spre acea cladire. El crezuse ca avea sa mai faca inca doua sau trei victime pana pricepea politia indiciile pe care le lasase. Sigur, n-o salvasera pe femeie. Dar ar fi putut. Daca ajungeau cu un minut sau doua mai devreme.

            Asa cum se intampla deseori in viata.

            Navicularul, semilunarul, osul cu carlig, capitatul… oasele imbinate ca piesele unui joc de puzzle erau desprinse de degetele lui puternice. Piguli de pe ele fasii de carne si tendon. Dadu la o parte osul de la baza degetului mare si incepu din nou sa slefuiasca.

            Sssss, sssss.

            Colectionarul de oase se uita pe fereastra cu ochii mijiti si isi imagina ca vedea un barbat stand langa unul dintre vechile morminte. Cu siguranta isi inchipuia doar, pentru ca barbatul purta melon si era imbracat intr-un costum de gabardina de culoarea mustarului. Omul lasa cativa trandafiri de culoare inchisa langa mormant, apoi se intoarse cu spatele, evitand caii si trasura in drumul lui spre podul arcuit elegant peste Collect Pond, de pe Canal Street. La cine fusese? La parinti? La vreun frate, la familia care murise de tuberculoza sau in vreuna dintre teribilele epidemii de gripa care devastasera de curand orasul…

            De curand?

            Nu, sigur ca nu de curand. Cu o suta de ani in urma… asta voia sa spuna.

            Miji ochii si privi din nou pe fereastra. Nici urma de trasura sau de cai. Sau de barbatul cu melon. Desi parusera cat se poate de reali. Cat de reali pot fi.

            Sssss, sssss.

            Se insinua din nou trecutul. Vedea lucruri care se intamplasera inainte, care se intamplasera atunci, de parca s-ar fi intamplat acum. El putea controla fenomenul asta. Stia ca putea.

            Insa, privind pe fereastra, intelese ca, desigur, nu exista inainte sau dupa. Nu pentru el. El plutea inainte si-napoi prin timp, o zi, cinci ani, o suta sau doua de ani, precum o frunza uscata in bataia vantului.

            Se uita la ceas. Era timpul sa plece. Punand osul pe polita, incepu sa-si spele grijuliu mainile – ca un chirurg. Pe urma, cinci minute incheiate, isi trecu o perie peste haine ca sa curete orice aschie de os, praf sau par care i-ar fi putut pune pe politisti pe urmele lui.

            Intra in holul casei, trecand pe langa tabloul neterminat ce infatisa un macelar cu fata rotunda, imbracat cu un sort alb insangerat. Colectionarul de oase dadu sa intre in taxi, pe urma se razgandi. Imprevizibilitatea e cea mai buna aparare. De data asta avea sa ia trasura… sedanul, Fordul. Porni motorul, iesi in strada, apoi inchise si incuie usa garajului.

            Nu exista inainte sau dupa…

            Trecand pe langa cimitir, haita de caini ridica privirea spre Ford, apoi se intoarse de-a valma printre tufisuri, in cautarea sobolanilor, amusinand innebunita in cautarea vreunei baltoace in caldura insuportabila.

            Nu exista atunci sau acum…

            Isi scoase cagula si manusile din buzunar, le puse pe scaunul de langa el si iesi in tromba din vechiul cartier. Colectionarul de oase iesea la vanatoare.

            ZECE.

            Ceva se schimbase in camera, Amelia nu-si dadea seama ce anume. Lincoln Rhyme ii vazu deruta in ochi.

            — Ne-ai lipsit, Amelia, zise el cu sfiala. Ai avut treburi?

            Sachs isi lua privirea de la el.

            — Se pare ca nimeni nu i-a spus comandantului meu ca n-o sa ma prezint la lucru azi. Credeam ca trebuia sa-l anunte cineva.

            Amelia se uita la perete, pricepand treptat. Pe langa instrumentele indispensabile pe care le adusese Mel Cooper, acum se afla acolo si un microscop electronic cu o unitate de raze, microscoape de flotatie pentru testarea sticlei, un microscop comparativ, un tub baric pentru testarea solului si zeci de eprubete, borcane si sticle cu chimicale.

            Iar in mijlocul incaperii, mandria lui Cooper – cromatograful computerizat cu gaz si spectrometrul de masa. Si alt computer, conectat la terminalul lui Cooper de la laborator.

            Sachs pasi peste cablurile groase care coborau serpuind pe scari – da, curentul din casa functiona, dar era prea solicitat de dispozitivele lui Rhyme. Iar dupa acel pas lateral al tinerei, o manevra eleganta, indelung exersata, Rhyme intelese cat de frumoasa era. Cu siguranta cea mai frumoasa femeie pe care o vazuse vreodata printre politistii departamentului.

            Pret de o clipa, i se paru incredibil de atragatoare. Lumea spunea ca sexul e doar in minte si Rhyme stia ca era adevarat. Faptul ca pierduse capacitatea de a-si controla cea mai mare parte a corpului nu inlatura dorinta. Isi amintea, inca oripilat intru catva, de o noapte, la sase luni dupa accident. El si Blaine incercasera sa faca sex. Doar ca sa vada ce se intampla, pretinsesera ei pe un ton mai relaxat. Nu era mare scofala.

            Dar fusese mare scofala. Mai intai ca sexul e si asa o treaba incurcata, iar daca adaugi la ecuatie catetere si pungi de perfuzie, iti trebuie mult curaj, umor si experienta mai mare decat avusesera ei. Totusi, ceea ce distrusese momentul, si inca repede, fusese expresia de pe chipul ei. Vazuse in zambetul incordat al lui Blaine Chapman ca ea o facea din mila si asta il lovise drept in inima. Doua saptamani mai tarziu inaintase actele de divort. Blaine protestase, dar semnase actele la prima infatisare.

            Sellitto si Banks se intorsesera si organizau probele pe care le adunase Sachs. Ea le privi, pe jumatate interesata. Rhyme ii spuse:

            — Unitatea de colectare a probelor a gasit doar opt alte urme recente si toate apartin celor doi oameni de serviciu din cladire.

            — Aha.

            Rhyme dadu energic din cap.

            — Doar opt!

            — Iti face un compliment, ii explica Thom. Bucura-te. E tot ce-o sa obtii vreodata de la el.

            — Nu-i nevoie sa faci pe translatorul, Thom, te rog, mersi.

            Sachs raspunse:

            — Ma bucur ca am fost de folos.

            Pe un ton cat se putea de amabil.

            Ei bine, ce era asta? Rhyme se asteptase ca ea sa navaleasca in camera si sa-i arunce pe pat pungile cu probe. Poate si ferastraul, chiar si punga de plastic cu mainile taiate ale victimei. Se asteptase la un adevarat circ; oamenii isi scot rareori manusile cand se bat cu un infirm. Rhyme se gandise la expresia ochilor ei atunci cand il cunoscuse, poate semnul unei afinitati ambigue dintre ei.

            Dar nu, acum pricepea ca se inselase. Amelia Sachs era ca toti ceilalti – il mangaia pe cap si cauta cea mai apropiata iesire.

            Dintr-odata inima ii impietri din nou. Cand vorbi, privi o panza de paianjen de pe peretele opus.

            — Tocmai vorbeam despre termenul limita pentru victima urmatoare, agent Sachs. Nu pare sa fi stabilit o data anume.

            — Noi credem, continua Sellitto, ca orice ar fi planuit ticalosul asta pentru urmatoarea victima e in curs de derulare. Nu stie exact care va fi momentul mortii. Lincoln crede ca poate a ingropat vreun nenorocit intr-un loc unde nu e prea mult aer.

            Auzind asta, Sachs miji putin ochii. Rhyme ii observa reactia. Ingropat de viu. Daca tot e sa ai o fobie, e una la fel de rea ca oricare alta.

            Fura intrerupti de doi barbati in costume gri, care urcara scarile si intrara in dormitor de parca ar fi locuit acolo.

            — Am batut la usa, zise unul din ei.

            — Am sunat, spuse celalalt.

            — Nici un raspuns.

            Aveau injur de patruzeci de ani, unul era mai inalt, dar amandoi aveau parul de culoarea nisipului. Afisau acelasi zambet si, inainte ca imaginea sa fie alterata de accentul de Brooklyn, Rhyme isi zisese: Niste tarani. Unul avea o puzderie de pistrui pe saua nasului sau palid.

            — Domnilor.

            Sellitto ii prezenta pe Baietii Haiosi: detectivii Bedding si Saul, echipa de la inaintare. Talentul lor era acoperirea terenului – interogarea celor care locuiau langa locul unei infractiuni, in cautarea martorilor si a pistelor de urmat. Era o arta subtila, insa una pe care Rhyme nu o deprinsese niciodata, nu-si dorise asta. Se multumise sa descopere niste fapte brute si sa le furnizeze unor detectivi precum cei doi, care, inarmati cu acele date, deveneau adevarate detectoare de minciuni ce puteau demonta cele mai solide alibiuri ale infractorilor. Niciunul din nou-veniti nu parea sa considere ca era oarecum bizar sa-i raporteze unui civil tintuit la pat.

            Saul, cel inalt, pistruiatul, spuse:

            — Am gasit treizeci si sase…

            — …opt, daca-i socotesti si pe cei doi ticniti. Ceea ce el nu face, eu da.

            — …subiecti. I-am interogat pe toti. N-am avut prea mult noroc. Mai toti erau orbi, surzi, amnezici. Stii, ca de obicei.

            — Nici urma de taxi. Am cercetat West Side. Zero. Canci.

            Bedding:

            — Da’ zi-le vestea buna.

            — Am gasit un martor.

            — Un martor? intreba insufletit Banks. Fantastic.

            Rhyme, evident mai putin entuziasmat, zise:

            — Continua.

            — Am inconjurat locul azi-dimineata, pe langa calea ferata.

            — Omul a vazut un barbat coborand pe Eleventh Avenue, intorcandu-se…

            — Brusc”, a zis el, adauga Bedding cel-fara-pistrui.

            — Si mergand pe o alee care ducea la pasajul de nivel al terenului. A stat acolo o vreme…

            — Uitandu-se in jos.

            Rhyme fu tulburat de remarca asta.

            — Nu pare sa fie tipul nostru. E prea istet ca sa riste sa fie vazut acolo.

            — Dar… continua Saul, ridicand un deget si privindu-si partenerul, exista doar o fereastra in toata zona de unde se poate vedea locul ala.

            — La care s-a intamplat sa se afle martorul nostru.

            — S-a trezit devreme, fie binecuvantat.

            Inainte de a-si aminti ca era suparat pe ea, Rhyme intreba:

            — Ei, bine, Amelia, ce zici?

            — Poftim?

            Tanara isi intoarse privirea de la fereastra.

            — Ca sa nu gresim, spuse Rhyme. Tu ai blocat Eleventh Avenue. Nu Thirty-seven.

            Ea nu stia ce sa raspunda, insa Rhyme li se adresa imediat gemenilor.

            — Descrierea?

            — Martorul n-a putut spune prea multe.

            — Era deja afumat.

            — Spunea ca era un tip marunt. Nu stia culoarea parului. Rasa…

            — Probabil alb.

            — Cum era imbracat? intreba Rhyme.

            — In ceva inchis la culoare. E tot ce-a putut spune.

            — Si ce facea? intreba Sellitto.

            — Citez: „Statea acolo si se uita in jos. Credeam ca o sa sara. In fata unui tren. S-a uitat de doua ori la ceasul de mana”.

            — Si pana la urma a plecat. Martorul a zis ca tipul se tot uita in jur. De parca n-ar fi vrut sa fie vazut.

            Ce facuse acolo? se intreba Rhyme. Privise cum murea victima? Sau asta se intamplase inainte de-a ingropa corpul, vrand sa verifice daca terasamentul era pustiu?

            Sellitto intreba:

            — Mergea pe jos sau cu masina?

            — Pe jos. Am controlat fiecare parcare…

            — Si garaj.

            — …din zona. Dar se afla langa centrul de conferinte, asa ca sunt atatea parcari, incat ingrijitorii lor stau in strada cu stegulete portocalii si dirijeaza masinile inauntru.

            — Si, din cauza expozitiei, jumatate din ele erau pline pana pe la sapte. Avem o lista cu vreo noua sute de numere de masini.

            Sellitto dadu din cap.

            — Verificati-o…

            — Avem autorizare, zise Bedding.

            — …dar pun pariu ca asta e un susnec care nu-si lasa masina in parcari, continua detectivul. Si nici nu-si ia tichet de parcare.

            Rhyme incuviinta si intreba:

            — Cladirea de pe Pearl Street?

            Gemenii – unul sau amandoi – zisera:

            — E urmatoarea pe lista. Pornim intr-acolo.

            Rhyme observa ca Sachs isi privea ceasul de la incheietura palida a mainii, langa degetele ranite. Ii spuse lui Thom sa adauge in tabel aceste noi informatii.

            SUSNEC 823

            Infatisare Resedinta Vehicul Alte observatii Barbat caucazian constitutie zvelta.

            Haine de culoare inchisa Pro b. are o locuinta sigura Taxi.

            Cunoaste procedurile de colectare a probelor materiale.

            Posibil sa aiba dosar penal.

            Cunoaste structura amprentelor.

            Arma – Colt calibru 32- Vrei sa-l interoghezi pe tipul ala? se interesa Banks. Cel de langa calea ferata?

            — Nu, n-am incredere in martori, zise Rhyme cu emfaza. Vreau sa ne continuam treaba. Ii arunca o privire lui Mel Cooper. Fire de par, sange, un os si o bucata de lemn. Mai intai osul, anunta Rhyme.

            Morgen…

            Tanara Monelle Gerger deschise ochii si se ridica incet in capul oaselor, in patul lasat. In cei doi ani de cand locuia in estul Greenwich Villageului nu se obisnuise cu sculatul de dimineata. Isi ridica incet trupul plin, de douazeci de ani, si ochii incetosati ii fura orbiti de lumina nemiloasa a soarelui de august. Mein Gott…

            Parasise clubul la ora cinci dimineata, ajunsese acasa la sase, facuse dragoste cu Brian pana la sapte…

            Cat era ora acum?

            Devreme, era sigura.

            Privi ceasul printre pleoape. Oho. Patru si jumatate dupa-amiaza.

            Pana la urma nu era atat de früh morgen.

            O cafea sau spalatul rufelor?

            Cam pe la ora asta pornea agale spre Dojo’s, pentru un burger vegetarian si trei cesti din cafeaua lor tare. Acolo se intalnea cu cei pe care-i cunostea, obisnuiti ai clubului ca si ea – oameni din centru.

            Insa tot amanase o multime de lucruri, treburi casnice. Asa ca trase pe ea doua tricouri largi, ca sa-si ascunda silueta dolofana, o pereche de blugi, isi atarna cinci sau sase lanturi la gat si inhata cosul cu rufe.

            Monelle trase de cele trei zavoare care blocau usa. Lua cosul cu rufe si cobori scara intunecata a cladirii. Cand ajunse la subsol, se opri.

            Irgendwas stimmt hier nicht.

            Privi nelinistita scara pustie, coridoarele intunecate. Ce se schimbase acolo?

            Lumina, asta era! Becurile de pe hol erau arse. Nu – se uita mai atent – lipseau. Pustii aia afurisiti furau orice. Se mutase aici, la Deutsche Haus, fiindca se spunea ca era raiul pe pamant pentru artistii si muzicienii germani. Se dovedi a fi doar un bloc oarecare din Est Village, fara lift, detestabil si destul de scump, ca toate locuintele din zona. Singura diferenta era ca se putea plange proprietarului in limba ei materna.

            Isi continua drumul si intra in crematoriu, care era atat de intunecat, incat trebui sa mearga pe langa perete ca sa fie sigura ca n-o sa se impiedice de gunoaiele de pe podea. Impinse usa si pasi pe coridorul care ducea la spalatorie.

            Niste pasi tarsaiti. Apoi in fuga.

            Se intoarse brusc, dar nu vazu decat umbre nemiscate. Nu auzi decat zgomotul traficului si sunetele infundate ale unei cladiri foarte vechi.

            Inainta prin bezna. Pe langa stive de cutii, de scaune si mese dezmembrate. Pe sub cabluri acoperite de praf unsuros. Monelle mergea catre spalatorie. Nici acolo nu erau becuri. Era nelinistita si isi aminti ceva ce nu i se mai intamplase de multi ani. Cand coborase cu tatal ei pe o alee ingusta, dincolo de Lange Strasse, langa Obermain Brücke, in drum spre gradina zoologica. Trebuie sa fi avut cinci sau sase ani. Tatal ei o prinsese deodata de umar, ii aratase podul si-i spusese pe un ton neutru ca sub el locuia un trol infometat. La intoarcerea spre casa, cand trecusera peste acel pod, tatal o avertizase ca trebuia sa mearga mai repede. Acum simtea un fior de spaima urcandu-i-se pe sira spinarii pana la parul blond tuns scurt.

            Ce tampenie. Troli…

            Isi continua drumul pe coridorul igrasios, ascultand bazaitul instalatiilor electrice. Auzi in departare un cantec interpretat de fratii vrajmasi din trupa Oasis.

            Spalatoria era cufundata in intuneric.

            Ei, bine, daca becurile alea disparusera, asta era. Ea avea sa urce scara si sa bata cu pumnii in usa lui Herr Neischen, pana cand omul ar fi venit in goana. Avea sa-l balacareasca pentru zavoarele stricate de la usile din fata si din spate si pentru pustii bautori de bere pe care nu-i alunga niciodata din fata verandei. Avea sa-l porcaiasca si pentru lipsa becurilor.

            Vari mana in incapere si apasa intrerupatorul.

            O puternica lumina alba. Trei becuri mari straluceau ca niste sori, dand la iveala o camera imputita si goala. Monelle se duse la sirul de patru masini de spalat si arunca rufele albe intr-una, pe cele colorate in urmatoarea. Numara niste monede de douazeci si cinci de centi, le vari in fante si impinse parghiile.

            Nimic.

            Monelle misca parghia. Apoi izbi masina. Nici o reactie.

            — Rahat. Cladirea asta gottverdammte.

            Apoi vazu cablul de alimentare. Un idiot scosese masinile din priza. Stia cine. Neischen avea un baiat de doisprezece ani, care era raspunzator de toate stricaciunile din bloc. Cand se plansese de ceva in urma cu un an, rahatul ala cu ochi incercase s-o loveasca cu piciorul. Lua cablul si se ghemui, varand mana in spatele masinii ca sa gaseasca priza. Reusi sa introduca stecherul.

            Si simti pe gat rasuflarea barbatului.

            Nein!

            Individul se strecurase intre perete si spatele masinii de spalat. Scotand un tipat scurt, femeia surprinse imaginea unei cagule si a unor haine negre, apoi mana intrusului o prinse de brat, ca gheara unui animal. Monelle se dezechilibrase, asa ca tipul o impinse cu usurinta in fata. Cazu, lovindu-se cu fata de betonul podelei, si isi inghiti strigatul care-i urcase in gat.

            Necunoscutul se arunca imediat peste ea, ii tintui bratele de podea si-i lipi peste gura o bucata de banda groasa, cenusie.

            Hilfe!

            Nein, bitte nicht. Bitte nicht.

            Nu era masiv, dar era puternic. O intoarse fara efort pe burta si fata auzi clinchetul catuselor care i se inchideau peste incheieturi.

            Apoi barbatul se ridica in picioare. Un timp, linistea fu intrerupta doar de picuratul apei, de suieratul rasuflarii lui Monelle si de taraitul unui motor mic de la subsol.

            Astepta mainile care sa-i atinga trupul, sa rupa hainele de pe ea. Il auzi ducandu-se la usa, ca sa se asigure ca erau singuri. Ah, strainul avea intimitate deplina, stia asta si era furioasa pe sine; ea era unul dintre putinii locatari care foloseau spalatoria. Cei mai multi dintre ei o evitau fiindca era asa de pustie, atat de aproape de usile din spate si de ferestre, atat de departe de orice ajutor.

            Barbatul se intoarse si o rasturna pe spate. Sopti ceva ce ea nu intelese. Pe urma:

            — Hanna.

            Hanna? E o confuzie! M-a luat drept altcineva. Dadu cu putere din cap, incercand sa-l faca sa inteleaga asta.

            Pe urma, uitandu-se la ochii lui, se opri. Desi purta cagula, era limpede ca era ceva in neregula. Individul era suparat. Ii privea cu atentie trupul, scuturand din cap. Isi stranse degetele inmanusate in jurul bratelor ei masive. O stranse de umerii plini, ii ciupi carnea grasa. Ea se infiora de durere.

            Asta vazu Monelle: dezamagire. Pusese mana pe ea si acum nu mai era sigur ca o dorea.

            Tipul vari mana in buzunar, apoi o scoase incet. Cutitul se deschise cu un declic, asemenea unui soc electric. Asta ii provoca lui Monelle un acces de gemete.

            Nein, nein, nein!

            Barbatul scoase un suierat printre dinti, ca al vantului de iarna printre copaci. Se apleca peste ea, cu un aer meditativ.

            — Hanna, sopti el. Oare ce sa fac?

            Pe urma, dintr-odata se hotari. Lasa cutitul si-o trase in picioare, apoi o scoase pe coridor si prin usa din spate – cea cu incuietoarea stricata pe care ea il batuse la cap saptamani in sir pe Herr Neischen s-o repare.

            UNSPREZECE.

            Un criminalist este un om al Renasterii.

            Trebuie sa cunoasca botanica, geologie, balistica, medicina, chimie, literatura, inginerie. Daca stie fapte – ca, de pilda, cenusa cu un continut mare de strontiu poate sa provina de la un incendiu de pe o autostrada, ca faca inseamna in portugheza „cutit”, ca etiopienii nu folosesc tacamuri si mananca doar cu mana dreapta, ca un glont cu cinci crestaturi rasucite spre dreapta ar fi putut sa nu fie tras dintr-un pistol Colt – daca stie lucrurile astea, poate sa realizeze conexiunile care-l situeaza pe un susnec la locul crimei.

            O disciplina pe care toti criminalistii o cunosc e anatomia. Si era cu siguranta o specialitate a lui Lincoln Rhyme, de vreme ce era prins pana-n gat de trei ani si jumatate in logica ambigua a oaselor si nervilor.

            Acum arunca o privire spre punga cu probele materiale din camera cazanelor, pe care o tinea in mana Jerry Banks, si anunta:

            — Os de picior. Nu e de om. Deci nu-i de la viitoarea victima.

            Era o rondela de os, de vreo cinci centimetri in diametru, taiata drept. In urmele lasate de lama ferastraului se vedea sange.

            — Un animal de talie mijlocie, continua Rhyme. Un caine mare, o oaie sau o capra. Picioarele ar fi trebuit sa sustina vreo patruzeci si cinci pana la saizeci de kilograme. Hai totusi sa vedem daca sangele provine de la un animal. Ar putea fi si al victimei.

            Se stia ca unii criminali isi omorau victimele batandu-le cu oase. Si Rhyme avusese trei asemenea cazuri; armele fusesera un genunchi de vita, osul piciorului unui cerb si, intr-un caz tulburator, chiar osul cubital al victimei.

            Mel Cooper efectua testul pentru stabilirea originii sangelui.

            — Va trebui sa asteptam putin rezultatul, le spuse Cooper in chip de scuza.

            — Amelia, zise Rhyme, ne-ai putea ajuta la treaba asta. Ia lupa de ceasornicar si uita-te cu atentie la os. Spune-ne ce vezi.

            — Nu la microscop? intreba ea.

            Lincoln crezuse ca tanara o sa protesteze, dar ea se indrepta spre os si privi curioasa.

            — Mareste prea mult, ii explica Rhyme.

            Ea isi puse ochelarii de protectie si se apleca spre tava emailata. Cooper aprinse o lampa de birou.

            — Uita-te la urmele taieturii, zise Rhyme. Sunt neregulate sau netede?

            — Sunt aproape netede.

            — Un ferastrau electric.

            Rhyme se intreba daca animalul fusese in viata cand i se facuse asta.

            — Vezi ceva neobisnuit?

            Sachs cerceta cu atentie osul, apoi murmura:

            — Nu stiu. Nu cred. Pare doar o bucata de os.

            Atunci trecu Thom pe langa ea si arunca o privire spre tava.

            — Asta-i proba ta materiala? Amuzant.

            — Amuzant, spuse Rhyme. Amuzant?

            Sellitto intreba:

            — Ai vreo ipoteza?

            — Nici o ipoteza. Se apleca si mirosi osul. E osso bucco.

            — Ce?

            — Rasol de vita. Ti-am facut odata, Lincoln. Osso bucco. Rasol de vita fiert inabusit. Se uita la Sachs si se stramba. Mi-a zis ca-i trebuie mai multa sare.

            — Drace! striga Sellitto. L-a cumparat de la o bacanie.

            — Daca avem noroc, spuse Rhyme, l-a cumparat de la o bacanie de langa casa lui.

            Cooper confirma ca testul cu precipitat al esantioanelor colectate de Sachs fusese negativ pentru sange uman.

            — E probabil de la o bovina, spuse el.

            — Dar ce incearca sa ne spuna? intreba Banks.

            Rhyme n-avea idee.

            — Sa continuam. A, e ceva pe lant si pe lacat?

            Cooper se uita la obiectele metalice aflate intr-o punga de plastic.

            — Acum nu se mai stanteaza lanturile. Deci aici n-avem noroc. Lacatul e Secure-Pro, un model relativ recent. Nu e foarte sigur si nu e deloc profesionist. Cat dureaza sa-l spargi?

            — Trei secunde mari si late, zise Sellitto.

            — Asa deci. N-are numar de fabricatie si se vinde in toate magazinele de feronerie si supermaketurile din tara.

            — E cu cheie sau cu cifru? intreba Rhyme.

            — Cu cifru.

            — Suna la fabrica si intreaba-i: daca desfacem lacatul si refacem cifrul dupa butuci, o sa aflam din ce lot a facut parte si unde a fost livrat?

            Banks fluiera.

            — Mama, slabe sperante.

            Rhyme il privi crunt, facandu-l pe tanar sa roseasca intens.

            — Entuziasmul din glasul tau, tinere detectiv, imi spune ca tocmai tu te vei ocupa de treaba asta.

            — Da, domnule. Tanarul isi ridica telefonul mobil, batand in retragere. Ma ocup eu.

            Rhyme intreba:

            — Pe lant e sange? Sellitto spuse:

            — De la unul dintre baietii nostri. S-a taiat destul de rau incercand sa sparga lacatul.

            — Deci proba asta e contaminata.

            Rhyme se incrunta.

            — Omul incerca sa salveze victima, ii spuse Sachs.

            — Inteleg. Frumos din partea lui. Dar proba tot contaminata ramane. Rhyme isi intoarse privirea spre masa de langa Cooper. Amprente?

            Cooper zise ca verificase lantul si le gasise doar pe-ale lui Sellitto pe verigi.

            — Bine, atunci bucata de lemn pe care a gasit-o Amelia. Cautati amprente.

            — Am facut-o eu, spuse repede Sachs. La locul crimei.

            Fata Politistului, medita Rhyme. Nu parea genul care sa primeasca porecle. Oamenii frumosi aveau rareori asa ceva.

            — Hai sa incercam cu artileria grea, ca sa fim siguri, zise Rhyme. Apoi il instrui pe Cooper: Foloseste ninhidrina. Apoi aplica-i las-yal.

            — Ce anume? intreba Banks.

            — Laser cu granat si ytriu-aluminiu.

            Tehnicianul stropi aschia cu lichid dintr-un spray de plastic si indrepta raza laser catre lemn. Isi puse ochelarii de protectie si examina cu atentie proba.

            — Nimic.

            Inchise laserul si cerceta mai atent aschia. Avea vreo cincisprezece centimetri in lungime, iar lemnul era inchis la culoare. Se vedeau niste pete negre, ca de catran, si era impregnata cu praf. Tehnicianul o lua cu un forceps.

            — Stiu ca lui Lincoln ii place sa manance cu betigase, zise Cooper, dar eu cer intotdeauna o furculita cand ma duc la Ming Wa’s.

            — Ai putea strivi niste particule, mormai criminalistul.

            — As putea, dar n-o fac, raspunse Cooper.

            — Ce fel de lemn e? intreba Rhyme. Vrei sa-i faci o spectrograma?

            — Nu, e stejar. Fara discutie.

            — Sunt urme de ferastrau sau de rindea?

            Rhyme se apleca putin in fata. Brusc, ceafa i se contracta, iar crampa care-i cuprinse muschii il duru cumplit. Icni, inchise ochii si isi rasuci gatul, intinzandu-l. Simti masajul mainilor puternice ale lui Thom. In cele din urma, durerea disparu.

            — Lincoln? intreba Sellitto. Ti-e bine?

            Rhyme rasufla adanc.

            — Da. N-am nimic.

            — Uite.

            Cooper aduse bucata de lemn langa pat si-i puse lui Rhyme o pereche de ochelari pe nas. Rhyme examina proba.

            — Taiata in directia fibrei cu un gater. Sunt variatii mari in taieturi. Presupun ca provine de la un stalp sau o grinda facuta cu peste o suta de ani in urma. Fasonata cu un ferastrau electric, probabil. Tine-o mai aproape, Mel. Vreau s-o miros.

            Tehnicianul apropie aschia de nasul lui Rhyme.

            — Creozot – distilat din carbune si gudron. Folosit pentru impermeabilizarea lemnului inainte ca firmele de cherestea sa inceapa tratarea la presiune. Pentru stalpi de pod, in docuri, la traverse de cale ferata.

            — Poate ca avem de-a face cu un pasionat de trenuri, spuse Sellitto. Aminteste-ti de calea ferata de azi-dimineata.

            — Posibil. Rhyme ordona: Cerceteaza comprimarea celulara, Mel.

            Tehnicianul examina aschia la microscop.

            — E comprimata, da. Dar in sensul fibrei. Nu invers. Nu e dintr-o traversa de cale ferata. Provine de la un stalp sau o coloana. Care suporta o greutate.

            Un os… un stalp vechi de lemn…

            — Vad niste pamant impregnat in lemn. Asta ne spune ceva?

            Cooper aseza pe masa un bloc de hartie de ziar si-i rupse ambalajul. Tinu aschia deasupra si perie niste pamant din crapaturile lemnului. Examina faramele cazute pe hartia alba – o constelatie rasturnata.

            — Ai de-ajuns pentru un test al densitatii? intreba Rhyme.

            Intr-un test al densitatii gradientului, pamantul este pus intr-un tub care contine lichide cu greutati specifice diferite. Probele de sol se separa si fiecare particula ramane suspendata la nivelul propriei sale greutati. Rhyme alcatuise o vasta baza de date cu densitatile gradientului solului din toate cele cinci districte ale New Yorkului. Din nefericire, testul se putea efectua doar cu o cantitate mai mare de pamant; Cooper nu credea ca avea de-ajuns.

            — Am putea incerca, dar va trebui sa folosim toata proba. Si daca nu iese nimic, n-o sa ne ramana pentru alte teste.

            Rhyme il indruma sa examineze proba la microscop, apoi s-o analizeze cu spectrometrul cromatograf.

            Tehnicianul puse putin pamant pe o lamela de sticla, il studie cateva minute la microscop.

            — E ciudat, Lincoln. Asta-i pamant arabil. Cu un nivel neobisnuit de ridicat de vegetatie in el. Dar intr-o stare curioasa. Foarte deteriorata, foarte descompusa.

            Ridica privirea, iar Rhyme observa liniile intunecate de sub ochii lui, lasate de ochelari. Isi aminti ca, dupa multe ore de munca, semnele alea erau foarte pronuntate si ca, uneori, cand un tehnician criminalist iesea din laborator, era gratulat de colegi cu porecla Ratonul Pilit.

            — Arde proba, ii ceru Rhyme.

            Cooper introduse un esantion in spectrometru. Aparatul prinse viata si se auzi un suierat.

            — Dureaza un minut sau doua.

            — Intre timp, zise Rhyme, osul… Ma tot intreb ce-i cu el. Studiaza-l la microscop, Mel.

            Cooper puse osul cu grija pe placa de examinare a microscopului si-l cerceta cu atentie.

            — Uau, am gasit ceva.

            — Ce?

            — Foarte mic. Transparent. Da-mi hemostatul, ii spuse Cooper lui Sachs, aratand spre o penseta.

            Ea i-o intinse, iar tehnicianul ii introduse capatul in maduva osului, apoi scoase ceva de-acolo.

            — Un fragment de celuloza regenerata, anunta Cooper.

            — Celofan, zise Rhyme. Mai spune-mi.

            — Urme de intepaturi. As zice ca n-a fost lasat intentionat pe os; marginile nu sunt taiate. Nu e incompatibil cu un celofan rezistent, spuse Cooper.

            — Nu e incompatibil.” Rhyme se incrunta. Nu-mi plac exprimarile lui.

            — Trebuie sa ne exprimam, Lincoln, zise Cooper amuzat.

            — Asemanator cu.” „Sugereaza.” Detest „nu e incompatibil”.

            — Un material foarte elastic, spuse Cooper. As indrazni sa spun ca e, probabil, celofan folosit in macelarii sau bacanii. Nu e Saran Wrap. Cu siguranta nu e un ambalaj de marca.

            Venind de pe hol, Jerry Banks patrunse in camera.

            — Vesti proaste, firma Secure-Pro nu tine o evidenta a cifrurilor. Un dispozitiv le formeaza la intamplare.

            — Aha.

            — Dar e ceva interesant… Cei de la companie au spus ca primesc mereu telefoane de la politie in legatura cu produsele lor, dar ca tu esti primul care s-a gandit sa dea de urma unui lacat pornind de la cifru.

            — Cat de „interesant” poate fi daca e o fundatura? mormai Rhyme, apoi se intoarse catre Mel Cooper, care dadea din cap, uitandu-se la spectrometru. Ce e?

            — Am rezultatul de la esantionul de sol. Dar ma tem ca dispozitivul nu prea merge. Are prea mult nitrogen. Ar trebui sa reluam testul, sa punem mai mult sol de data asta.

            Rhyme ii spuse sa se apuce de treaba. Isi intoarse privirea catre os.

            — Mel, cand a fost ucis animalul?

            Tehnicianul examina cateva aschii de os la microscopul electronic.

            — Sunt putine bacterii. Se pare ca Bambi a murit recent. Sau doar a fost scos din frigider acum vreo opt ore.

            — Sau criminalul nostru l-a cumparat de curand, spuse Rhyme.

            — Sau cu o luna in urma si l-a congelat, sugera Sellitto.

            — Nu, zise Cooper. N-a fost congelat. Nu exista alterari ale tesutului de la cristalele de gheata. Si n-a fost tinut la frigider asa de mult. Nu e uscat; frigiderele actuale deshidrateaza alimentele.

            — E o pista buna, spuse Rhyme. Sa ne apucam de treaba.

            — Sa ne apucam de treaba”?

            Sachs rase. Adica sa trecem pe la toate bacaniile din oras ca sa aflam cine a vandut ieri oase de vita?

            — Nu, sublinie Rhyme. In ultimele doua zile.

            — Ii vrei pe Baietii Haiosi?

            — Lasa-i sa-si faca treaba. Sun-o pe Emma, in centru, daca mai lucreaza. Si daca nu, cheam-o la centrala cu ceilalti dispeceri si pune-i sa faca ore suplimentare. Da-i o lista cu toate lanturile de bacanii din oras. Pun pariu ca flacaul nostru nu cumpara alimente pentru o familie de patru persoane, asa ca pune-o pe Emma sa limiteze lista la clientii care cumpara cinci produse ori mai putin.

            — Ne trebuie mandate? intreba Banks.

            — Daca se impotriveste cineva, o sa luam si mandat, spuse Sellitto. Dar hai sa incercam fara. Cine stie? S-ar putea ca unii cetateni sa coopereze. Mi s-a spus ca se mai intampla.

            — Dar de unde stiu cei din magazine cine a cumparat rasoale de vita? intreba Sachs.

            Nu mai era atat de rezervata pe cat fusese. Avea un anume entuziasm in glas. Rhyme se intreba daca frustrarea ei era simptomul a ceea ce simtise adesea el insusi – greutatea coplesitoare a probelor materiale. Problema esentiala a unui criminalist nu e faptul ca exista prea putine dovezi, ci ca sunt prea multe.

            — Verificati scanerele, zise Rhyme. Ele inregistreaza vanzarile pe computer. Pentru inventar si reaprovizionare. Da-i drumul, Banks. Vad ca tocmai ti-a trecut ceva prin minte. Vorbeste. De data asta n-o sa te trimit in Siberia.

            — Pai, doar lanturile de magazine au scanere, domnule, raspunse tanarul detectiv. Exista sute de bacanii si macelarii care nu au.

            — Buna remarca. Dar eu cred ca omul nostru nu s-ar duce la o pravalie mica. Anonimatul e important pentru el. Isi face cumparaturile in magazine mari.

            Sellitto suna la departamentul de comunicatii si-i explica Emmei de ce aveau nevoie.

            — Hai sa facem o fotografie polarizata a celofanului, ii spuse Rhyme lui Cooper.

            Tehnicianul puse fragmentul minuscul intr-un microscop cu polarizare, pe urma potrivi obiectivul polaroidului pe ocular si facu o poza. Iesi o imagine color, un curcubeu brazdat de dungi gri. Rhyme o examina. Modelul nu le spunea nimic in sine, dar putea fi comparat cu alte mostre de celofan, pentru a afla daca proveneau dintr-o sursa comuna.

            Rhyme avu o idee.

            — Lon, cheama aici doisprezece oameni de la Serviciul de Urgenta. In graba.

            — Aici? intreba Sellitto.

            — O sa initiem impreuna o operatiune.

            — Esti sigur? intreba detectivul.

            — Da! Ii vreau acum.

            — In regula.

            Sellitto ii facu semn lui Banks, care-l suna pe Haumann.

            — Ce stim despre cealalta proba – firele alea de par pe care le-a gasit Amelia?

            Cooper le scormoni cu o sonda, apoi aseza cateva fire sub microscopul cu contrast de faza. Instrumentul lumina obiectul de studiat cu doua surse, al doilea fascicul aparand putin mai tarziu – defazat – astfel ca esantionul era si luminat, si in umbra.

            — Nu e par de om, spuse Cooper. Asta ti-o pot spune chiar acum. Sunt de protectie, nu de jos.

            Voia sa spuna ca erau fire de par din blana animalului.

            — De care? De caine?

            — De la un picior de vaca? sugera Banks, cuprins iarasi de entuziasm.

            — Verifica invelisul, ceru Rhyme.

            Se referea la solzii microscopici care formeaza stratul exterior al unui fir de par.

            Cooper apasa cateva taste, iar dupa cateva secunde aparura pe ecran imagini cat unghia ale unor vergele solzoase.

            — Astea exista multumita tie, Lincoln.

            — Iti amintesti baza de date?

            Pe vremea cand lucra, Rhyme adunase o colectie uriasa de microfotografii cu diferite tipuri de par.

            — Da, Mel, imi amintesc. Dar erau pe hartie cand le-am vazut ultima oara. Cum le-ai trecut pe computer?

            — Cu Scanmaster, desigur. Comprimate in format JPEG.

            JPEG? Ce mai era si asta? In cativa ani, tehnologia il depasise pe Rhyme. Uimitor.

            Si, in timp ce Cooper analiza imaginile, Lincoln Rhyme isi puse din nou intrebarea care-l urmarise toata ziua si care tot iesea la suprafata: De ce indiciile alea?

            Creatura umana e atat de surprinzatoare, dar gandeste-te inainte de orice ca e chiar asta – o creatura. Un animal care rade, unul primejdios, istet, speriat, insa actionand mereu conform unei ratiuni – un motiv care va indrepta bestia catre implinirea dorintelor ei. Omul de stiinta Lincoln Rhyme nu credea in noroc, intamplare sau frivolitate. Pana si psihopatii au logica lor, oricat de incalcita ar fi ea, iar el stia ca exista un motiv pentru care Susnec 823 le vorbea doar in felul asta criptic.

            Cooper anunta:

            — M-am prins. E rozator. Poate sobolan. Iar firele au fost rase.

            — Al naibii indiciu, zise Banks. Sunt milioane de sobolani in oras. Asta nu ne conduce nicaieri. Ce rost avea sa ne transmita asta?

            Sellitto inchise ochii cateva clipe si mormai ceva in barba. Sachs nu-i observa expresia. Se uita curioasa la Rhyme. El era surprins ca tanara nu pricepuse mesajul rapitorului, dar nu spuse nimic. Deocamdata, nu vedea nici un motiv pentru care sa impartaseasca altcuiva informatia asta cumplita.

            A saptea victima a lui James Schneider, sau a opta, daca o socotiti printre ele si pe sarmana, angelica Maggie O’Connor, era sotia unui muncitor imigrant care traia cu familia lui intr-o locuinta modesta de langa Hester Street, in partea de sud-est a orasului.

            Gratie curajului acestei femei lipsite de noroc, agentii de strada si politia au descoperit identitatea criminalului. Hanna Goldschmidt era o evreica germana, fiind foarte respectata in comunitatea strans unita in care traia cu sotul ei si cu cei sase copii ai lor (unul murise la nastere).

            Colectionarul de oase conducea incet pe strazi, avand grija sa se mentina sub limita de viteza, cu toate ca stia foarte bine ca agentii de circulatie din New York nu l-ar fi oprit pentru un delict atat de minor precum depasirea vitezei legale.

            Opri la un semafor si ridica privirea spre alt panou ce anunta conferinta ONU. Se uita la fetele inexpresive, zambitoare – asemenea chipurilor fantomatice pictate pe peretii cladirii in care locuia – apoi privi mai departe, la orasul din jurul lui. Era surprins uneori, cand vedea blocurile atat de masive, cornisele atat de inalte, geamurile atat de netede, masinile atat de elegante, oamenii atat de curati. Orasul pe care-l cunostea el era intunecat, cu case joase, plin de fum, mirosind a sudoare si noroi. Caii te zdrobeau sub copite, gastile de vagabonzi – unii nu mai mari de zece sau unsprezece ani – iti dadeau in cap cu maciuca sau cazmaua si-o stergeau cu ceasul tau de buzunar si portofelul… Asta era orasul colectionarului de oase.

            Totusi, uneori se intampla ca acum – conducea un Taurus argintiu elegant, pe o sosea asfaltata, asculta postul de radio WNYC si se enerva, ca toti newyorkezii, atunci cand rata culoarea verde a semaforului, intrebandu-se de ce dracu’ nu te lasa politia sa cotesti la dreapta pe rosu.

            Isi inclina capul si auzi niste bufnituri dinspre portbagajul masinii. Dar era atata zgomot in jur, incat nimeni n-ar fi auzit protestele Hannei.

            Semaforul isi schimba culoarea.

            Desigur, foarte rar se intampla, chiar si in zilele noastre, ca o femeie sa se aventureze pe strazile orasului seara, neinsotita de un domn; iar pentru acele vremuri era ceva si mai iesit din comun. Totusi, in acea nefericita noapte, Hanna n-a avut de ales si a trebuit sa-si paraseasca locuinta pentru scurt timp. Mezinul ei avea febra si, in timp ce sotul ei se ruga cu piosenie la o sinagoga din apropiere, femeia a iesit in noapte ca sa aduca o cataplasma pentru fierbinteala copilului. Cand a iesit pe usa casei, i-a spus fiicei sale mai mari:

            — Trage zavorul dupa mine. Ma intorc repede.

            Insa, vai, vorbele ei n-aveau sa se adevereasca. Pentru ca, dupa numai cateva minute, a avut ghinionul sa-l intalneasca pe James Schneider.

            Colectionarul de oase cerceta cu privirea strazile saracacioase din jur. Zona asta – aproape de locul unde isi ingropase prima victima – se numea Hell’s Kitchen, in partea de vest a orasului, candva bastionul bandelor irlandeze, iar acum tot mai acaparata de tineri afaceristi, agentii de publicitate, studiouri fotografice si restaurante elegante.

            Simti miros de balegar si nu fu deloc surprins cand un cal se cabra dintr-odata in fata lui.

            Pe urma observa ca animalul nu era o aparitie din secolul al XIX-lea, ci era inhamat la una dintre birjele care plimba clientii prin Central Park la niste tarife foarte actuale. Grajdurile erau situate acolo.

            Rase de unul singur. Dar era un zgomot cavernos.

            Se pot face doar speculatii despre ce s-a intamplat, pentru ca nu au existat martori. Dar putem reconstitui exact oroarea. Raufacatorul a tarat-o pe femeia care se zbatea pe o alee si a injunghiat-o cu un pumnal, intentia lui cruda nefiind s-o ucida, ci s-o supuna, dupa cum ii era obiceiul. Insa era o asemenea forta in sufletul bunei doamne Goldschmidt, gandindu-se cu siguranta la copiii ei ramasi singuri acasa, incat l-a surprins pe monstru atacandu-l cu salbaticie: l-a lovit de mai multe ori peste fata si i-a smuls par din cap.

            S-a eliberat din stransoare pentru moment, iar din gura i-a iesit un tipat infiorator. Lasul Schneider a mai izbit-o de cateva ori si a fugit.

            Curajoasa femeie a facut cativa pasi impleticiti pe trotuar si s-a prabusit. Acolo a murit, in bratele unui agent de strada care raspunsese chemarilor vecinilor alarmati.

            Povestea asta se afla intr-o carte pe care colectionarul de oase o tinea in buzunarul de la spate al pantalonilor. Crime din vechiul New York. Nu-si putea explica puternica atractie fata de acea cartulie. Daca ar fi trebuit sa descrie relatia lui cu volumul ala, ar fi trebuit sa spuna ca era dependent de el. Fusese tiparit cu saptezeci si cinci de ani in urma, dar avea un aspect remarcabil, cu niste bijuterii de coperte. Era amuleta lui, talismanul lui. Il gasise intr-o mica filiala a bibliotecii publice si comisese unul dintre putinele furturi din viata lui, strecurand cartea in buzunarul trenciului si parasind cladirea.

            Citise capitolul despre Schneider de o suta de ori, invatandu-l practic pe de rost.

            Conducea incet. Ajunsesera aproape de destinatie.

            Cand sarmanul sot inlacrimat al Hannei s-a aplecat peste corpul ei neinsufletit si i-a privit fata pentru ultima data inainte de a fi dusa la pompele funebre (deoarece religia evreilor impune ca mortul sa fie ingropat cat mai repede). Si a observat pe obrazul ei de portelan o contuzie avand forma unei embleme ciudate. Era rotunda si parea sa fie o semiluna inconjurata de niste puncte ce puteau fi luate drept stele.

            Agentul de strada a exclamat ca aceea trebuie sa fi fost amprenta lasata de inelul odiosului raufacator atunci cand a lovit-o pe biata victima. Detectivii au cerut ajutorul unui artist, iar acesta a facut o schita a urmei de pe obrazul femeii. (Cititorul este indrumat la plansa XXII.) Au fost cercetate magazinele de bijuterii din oras si s-au aflat mai multe nume si adrese ale barbatilor care cumparasera asemenea inele in ultima vreme. Doi dintre domnii care isi luasera inele cu acel model erau mai presus de orice banuiala, unul din ei fiind diacon la o biserica, iar celalalt, un invatat profesor la o universitate selecta. Totusi, al treilea era un barbat pe care politia il banuia de multa vreme de activitati infame. Adica un anume James Schneider.

            Acest domn fusese candva influent in mai multe organizatii de binefacere din Manhattan; mai ales in Liga de Ajutorare a Tuberculosilor si in Societatea pentru Asistenta Sociala a Pensionarilor. Barbatul intrase in vizorul politiei dupa ce mai multi protejati in varsta ai organizatiilor amintite disparusera la scurt timp dupa ce fusesera vizitati de Schneider. N-a fost niciodata acuzat de vreun delict, dar, la scurt timp dupa inceperea anchetelor, s-a facut nevazut.

            Dupa odiosul asasinat a carui victima a fost Hanna Goldschmidt, o razie discreta efectuata prin adaposturile dubioase ale orasului nu a dus la descoperirea locului unde ar putea fi gasit Schneider. Agentii de politie au lipit afise in centrul orasului si in zonele de pe malurile raului, cuprinzand descrierea raufacatorului, dar nu a putut fi arestat. O adevarata tragedie, desigur, daca ne gandim la masacrul pe care aveau sa-l comita curand in oras mainile lui abjecte.

            Strazile erau pustii. Colectionarul de oase intra pe alee. Deschise usa depozitului si cobori cu masina pe o rampa de lemn, intrand intr-un tunel lung.

            Dupa ce se asigura ca nu era nimeni acolo, se duse in spatele masinii. Deschise portbagajul si o trase afara pe Hanna. Fata era corpolenta, grasa, ca un sac plin cu frunze putrede. Se infurie din nou si o trase brutal catre alt tunel larg. Deasupra lor se auzea traficul de pe West Side Highway. Auzi horcaiala fetei si se pregatea sa-i scoata banda adeziva de pe gura cand o simti cutremurandu-se, apoi pierzandu-si cunostinta. Colectionarul de oase gafaia. O lasa pe Hanna pe podeaua tunelului si-i scoase banda de la gura. Fata respira slab. Oare lesinase? Ii asculta inima. Parea sa bata normal.

            Taie sfoara care-i lega gleznele, se apleca spre ea si sopti:

            — Hanna, kommen Sie mit mir mit, Hanna Goldschmidt…

            — Nein, murmura ea cu glas stins.

            El se apleca mai mult si o lovi usor peste obraz.

            — Hanna, trebuie sa vii cu mine.

            Fata tipa:

            — Mein Name ist nicht Hanna!

            Apoi il izbi cu piciorul drept in falca.

            Un fulger galben ii strabatu creierul si colectionarul de oase se clatina, incercand sa-si mentina echilibrul. Hanna sari in picioare si incepu sa alerge orbeste pe un coridor intunecat. Insa criminalul o ajunse repede din urma. Se napusti asupra ei dupa mai putin de zece metri. Fata se prabusi odata cu el, care de-abia mai rasufla.

            Colectionarul de oase ramase la pamant timp de un minut, ravasit de durere, chinuindu-se sa respire si tragand de tricoul fetei care se zvarcolea. Zacand pe spate, cu mainile incatusate, fata se folosi de singura arma pe care o avea – unul din picioarele ei, pe care-l ridica in aer si-l lovi cu el peste mana. Un junghi atroce il strabatu, iar manusa sari cat colo. Ea isi ridica din nou piciorul, dar gresi tinta si izbi podeaua atat de tare, incat i-ar fi rupt niste oase daca l-ar fi nimerit.

            — So nicht! mormai barbatul innebunit, o insfaca de gat cu mana goala si i-l stranse, iar fata se zbatu si gemu, apoi inceta sa se mai zbata si sa geama.

            Tremura de cateva ori, pe urma ramase nemiscata.

            Colectionarul de oase ii asculta inima, care batea foarte slab. Acum nu mai era de gluma. Isi lua in graba manusa, o puse pe mana si-o trase pe fata inapoi prin tunel, catre stalp. Ii lega iarasi picioarele si-i lipi alta banda adeziva pe gura. In vreme ce Hanna isi revenea, el isi trecu mana peste trupul ei. Fata casca gura de uimire, apoi se incorda cand barbatul o mangaie dupa ureche. Apoi pe cot, pe falca. Nu mai erau multe locuri pe care voia sa le atinga. Era asa de umflata… il dezgusta.

            Totusi, sub piele… Ii insfaca piciorul. Hanna facu ochii mari, in timp ce el cauta ceva in buzunar, apoi scoase cutitul. Fara nici o ezitare, ii taie carnea pana la osul alb-galbui. Fata tipa prin calus, un vaier innebunit, si dadu sa-l loveasca iarasi cu piciorul, insa el o tinea strans. Iti place asta, Hanna? Ea suspina, pe urma gemu cu putere. Asa ca el fu nevoit sa-si aplece urechea la piciorul ei ca sa auda sunetul delicios al varfului lamei trecand peste os. Scraaass.

            Apoi lua bratul.

            Se privira o clipa in ochi, iar fata dadu din cap disperata, implorand in tacere. El se uita la antebratul ei flasc si taietura fu din nou adanca. Corpul fetei intepeni de durere. Inca un tipat salbatic, inabusit. El isi apleca iarasi capul, ca un muzician, ascultand sunetul lamei ce zgaria cubitusul. Inainte si inapoi. Scraaass, scraaass… Abia dupa cateva clipe isi dadu seama ca fata lesinase.

            In cele din urma se ridica si se intoarse la masina. Aseza alte indicii, apoi lua matura din portbagaj si matura cu atentie urmele de pasi. Urca masina pe rampa, o parca, pe urma cobori iarasi sa mature urmele de roti.

            Se opri si privi inapoi spre tunel. Se uita la fata, doar atat. Deodata, un zambet vag ii aparu pe buze. Era surprins ca se ivise deja primul oaspete. Zece perechi de ochisori rosii, douazeci, pe urma treizeci… Pareau ca privesc curiosi carnea insangerata a Hannei… si cu ceva ce-ar fi putut fi foame. Desi asta putea fi doar in imaginatia lui, desi numai Domnul stia ca era destul de intensa.

            DOISPREZECE

            — Mel, uita-te prin lucrurile victimei Colfax. Amelia, vrei sa-l ajuti?

            Ea dadu politicos din cap – un gest obisnuit in lumea buna. Rhyme isi dadu seama ca tanara il scotea din sarite.

            Indrumata de tehnician, Sachs isi puse manusi de cauciuc, separa cu grija lucrurile si perie hainele deasupra unor coli mari de hartie, pe care cazura fragmente de material. Cooper le lua cu o banda adeziva si le examina la microscop.

            — Nu-i mare lucru, anunta el. Aburul a distrus aproape totul. Vad niste farame de sol. Nu e de-ajuns pentru spectroscop. Stai… Excelent. Am gasit cateva fibre. Uita-te…

            Ei bine, nu pot, isi zise Rhyme infuriat.

            — Bleumarin, as spune ca-i un amestec de lana si fibra acrilica. Nu-i atat de aspru ca sa provina de la un covor. Deci e de la vreo haina.

            — In caldura aia, n-ar fi purtat sosete groase sau pulover. Sa fie de la o cagula?

            — Asa cred, spuse Cooper.

            Rhyme medita:

            — Deci chiar vrea sa ne dea o sansa sa salvam victimele. Daca ar fi fost hotarat sa le omoare, n-ar fi contat daca era sau nu vazut.

            Sellitto adauga:

            — Mai inseamna si ca ticalosul crede ca poate scapa. Nu se gandeste la sinucidere. Sau poate ne ofera posibilitatea de a negocia daca are ostatici atunci cand o sa-l incoltim.

            — Imi place optimismul tau, Lon, zise Rhyme.

            Thom raspunse la sonerie si, dupa cateva clipe, Jim Polling urca scarile, cu un aer ravasit. N-ai cum sa arati altfel cand alergi de la o conferinta de presa la alta, apoi la biroul primarului si la sediul central al politiei.

            — Pacat de pastravi, il intampina Sellitto. Apoi ii explica lui Rhyme.

            — Jimmy asta e unul dintre adevaratii pescari. Isi pune singur momeala si tot restul. Eu, cand ies la o partida de pescuit, daca beau sase beri, sunt fericit.

            — Sa-l prindem pe ticalosul asta, pe urma ne gandim si la peste, zise Polling, ducandu-se spre ceasca de cafea pe care Thom o lasase langa fereastra.

            Se uita pe geam si tresari surprins cand vazu doua pasari mari privindu-l cu atentie. Se intoarse catre Rhyme si-i spuse ca, din pricina acelui caz de rapire, trebuise sa amane o partida de pescuit in Vermont. Rhyme nu pescuise niciodata – nu fusese tentat de vreun hobby si nici nu avusese timp de asa ceva – insa constata ca-l invidia pe Polling. Il atragea linistea pe care ti-o oferea pescuitul. Era un sport pe care-l puteai practica in singuratate. Sporturile pentru infirmi aveau tendinta de a fi prea atletice. Competitive. Sa dovedesti ceva lumii… si tie insuti. Baschet in scaune cu rotile, tenis, maraton. Rhyme hotari ca, daca ar fi practicat vreun sport, acela ar fi fost pescuitul. Desi poate ca tehnologia moderna nu l-ar fi ajutat sa manuiasca o undita cu un singur deget. Polling zise:

            — Presa il numeste un rapitor in serie. Daca-i acelasi tip, isi zise Rhyme.

            — Iar primarul si-a iesit din minti. Vrea sa apeleze la FBI. L-am convins pe sef sa nu se lase. Dar nu mai putem pierde inca o victima.

            — O sa ne dam toata silinta, spuse Rhyme sarcastic.

            Polling sorbi din cafeaua neagra si se apropie de pat.

            — Cum te simti, Lincoln?

            Rhyme spuse:

            — Foarte bine.

            Polling il privi atent cateva clipe, apoi ii facu semn lui Sellitto.

            — Spune-mi cum stam. Peste o jumatate de ora avem alta conferinta de presa. Ati vazut-o pe ultima? Ati auzit ce-a intrebat reporterul ala? Ce credem ca au simtit rudele victimei cand au aflat ca a murit oparita?

            Banks dadu din cap.

            — Mamaa.

            — Era sa-i trag un pumn jigodiei, zise Polling.

            Rhyme isi aminti ca, in urma cu trei ani si jumatate, in timp ce investigau cazul ucigasului de politisti, capitanul sfaramase camera video a unui grup de ziaristi atunci cand un reporter intrebase daca Polling era atat de agresiv in ancheta lui fiindca suspectul, Dan Shepherd, era politist.

            Polling si Sellitto se retrasera intr-un colt al camerei, iar detectivul ii aduse la cunostinta stadiul anchetei. Rhyme observa ca, atunci cand parasi incaperea, capitanul nu mai era la fel de optimist.

            — In regula, anunta Cooper. Avem un fir de par. Era in buzunarul victimei.

            — Tot firul? intreba Rhyme, fara prea mare speranta si nu fu surprins cand Cooper ofta.

            — Din pacate, fara radacina.

            Daca nu are radacina, un fir de par nu este o proba materiala individuala, ci doar una generica. Nu i se poate aplica testul de ADN pentru a se stabili daca provine de la o persoana anume. Totusi, are valoare probatorie. Un studiu faimos, efectuat cu cativa ani in urma, a stabilit ca, daca un fir de par gasit la locul crimei seamana cu parul unui suspect, sansele ca firul respectiv sa provina de la el sunt de 4.500 la 1. Insa problema e ca nu poti deduce mare lucru despre persoana careia i-a apartinut. Sexul e aproape imposibil de determinat, iar rasa nu poate fi precizata. Varsta poate fi estimata doar la parul copiilor. Culoarea e inselatoare, din cauza marilor variatii de pigmentatie si a vopselelor cosmetice si, de vreme ce orice om pierde zeci de fire de par in fiecare zi, nu se poate spune nici macar daca susnecul e pe cale sa cheleasca.

            — Verifica parul victimei. Fa o comparatie a crustei si a pigmentatiei medulare, ordona Rhyme.

            Dupa cateva clipe, Cooper ridica privirea de la microscop.

            — Nu e al ei, al victimei Colfax.

            — Descrie-l, ii ceru Rhyme.

            — Castaniu deschis. Nu e incretit, deci nu cred ca e de negroid. Pigmentatia sugereaza ca nu e nici de mongoloid.

            — Deci e de caucazian, spuse Rhyme, aratand spre plansa de pe perete. Se confirma ce ne-a spus martorul. Parul e de pe cap sau de pe corp?

            — Are o mica variatie a diametrului si o distributie uniforma a pigmentului. E par de pe cap.

            — Lungimea?

            — Trei centimetri.

            Thom intreba daca trebuia sa scrie pe plansa ca rapitorul are par castaniu. Rhyme zise ca nu.

            — Asteptam o confirmare. Scrie doar ca poarta o cagula bleumarin. Ceva zgarieturi de unghii, Mel?

            Cooper examina proba, dar nu gasi nimic util.

            — Amprenta pe care ai gasit-o. Cea de pe perete. Sa ne uitam la ea. Vrei sa mi-o arati, Amelia?

            Sachs ezita, apoi ii duse fotografia.

            — Monstrul tau, zise Rhyme.

            Era o urma de palma lata, deformata, de-a dreptul grotesca, fara curbele si bifurcatiile elegante ale amprentelor, ci doar un model marmorat de linii scurte.

            — E o poza minunata – esti un adevarat Edward Weston, Amelia. Din pacate, nu e o mana. Alea nu sunt amprente. E o manusa. Din piele. Veche. Asa e, Mel?

            Tehnicianul incuviinta.

            — Thom, scrie acolo ca are o pereche de manusi vechi.

            Rhyme le spuse celorlalti:

            — Incepem sa ne formam o imagine despre el. Nu lasa amprentele lui la locul crimei. Dar lasa urme de manusa. Daca gasim manusa asupra lui, am putea sa-l situam la locul crimei. E istet. Dar nu stralucit.

            Sachs intreba:

            — Si ce poarta criminalii straluciti?

            — Piele de caprioara captusita cu bumbac, raspunse Rhyme. Apoi intreba: Unde e filtrul? De la vasul vidat?

            Tehnicianul goli filtrul conic – asemanator celui pentru cafea – pe o bucata de hartie alba.

            Probe materiale minuscule…

            Procurorii, reporterii si juratii adora indiciile evidente. Manusi insangerate, cutite, arme cu care s-a tras recent, scrisori de dragoste, sperma si amprente. Dar probele materiale preferate de Lincoln Rhyme erau cele minuscule – fragmente de sol si scurgeri de la locul faptei, atat de usor omise de infractori.

            Insa filtrul nu retinuse nimic util.

            — In regula, zise Rhyme, mai departe. Hai sa ne uitam la catuse.

            Sachs se crispa cand Cooper desfacu punga de plastic si scoase catusele pe o bucata de hartie. Asa cum prevazuse Rhyme, era prea putin sange. Medicul de garda facuse onorurile cu un ferastrau, dupa ce un avocat al politiei trimisese o aprobare la biroul de medicina legala.

            Cooper cerceta cu atentie catusele.

            — Boyd&Keller. Capat de serie. Fara numar de ordine.

            Pulveriza lichid dintr-un spray, apoi lumina catusele.

            — Nu sunt amprente, doar o pata de la manusa.

            — Sa le deschidem.

            Cooper folosi o cheie pentru catuse ca sa le desfaca. Apoi sufla in mecanism cu o mica pompa de aer.

            — Si-acum esti suparata pe mine, Amelia, spuse Rhyme. Din cauza mainilor victimei.

            Afirmatia o lua pe nepregatite.

            — N-am fost suparata, zise ea dupa cateva clipe. M-am gandit ca e neprofesionist. Ceea ce sugerai.

            — Stii cine a fost Edmond Locard?

            Sachs facu semn ca nu.

            — Un francez. Nascut in 1877. A intemeiat Institutul de Criminalistica al Universitatii din Lyon. El a formulat unica regula dupa care m-am ghidat pe cand eram seful criminalistilor. Principiul de schimb al lui Locard. Omul considera ca, de fiecare data cand doua fiinte umane intra in contact, ceva este transmis celeilalte si invers. Poate fi praf, sange, celule ale pielii, murdarie, fibre, reziduuri metalice. Poate sa fie greu de aflat exact ce s-a schimbat si chiar mai greu sa pricepi ce inseamna asta. Dar un schimb are loc si de-aceea putem sa-i prindem pe suspecti.

            Istorioara asta n-o interesa deloc pe Sachs.

            — Esti norocoasa, ii zise Mel Cooper tinerei, fara sa ridice privirea. Avea de gand sa te puna sa-i faci autopsia la locul crimei, impreuna cu medicul, si sa-i examinezi continutul stomacului.

            — Ne-ar fi ajutat, spuse Rhyme, evitand ochii Ameliei.

            — L-am convins sa renunte, zise Cooper.

            — Autopsie, spuse Sachs oftand, de parca Rhyme n-o mai putea surprinde cu nimic.

            Pai, ea nici macar nu-i aici, isi zise el iritat. E cu mintea la capatul lumii.

            — Aha, zise Cooper. Am gasit ceva. Cred ca-i un fragment din manusa.

            Cooper il puse la microscop si-l examina.

            — Piele. Rosiatica. Lustruita pe o parte.

            — Rosu, asta-i bine, spuse Sellitto. Ii explica lui Sachs: Cu cat au haine mai bizare, cu atat sunt mai usor de gasit infractorii. Pun pariu ca nu te-au invatat asta la academie. O sa-ti spun intr-o zi cum l-am gabjit pe Jimmy Plaid, din banda lui Gabino. Iti amintesti, Jerry?

            — Ii puteai vedea pantalonii de la un kilometru, zise tanarul detectiv.

            Cooper continua:

            — Pielea e deshidratata. Nu prea e ulei in fibra. Ai avut dreptate ca manusile sunt vechi.

            — Ce animal?

            — Cred ca ied. Calitate superioara.

            — Daca ar fi fost noi, putea sa insemne ca tipul e bogat, mormai Rhyme. Dar fiindca sunt vechi, le putea gasi pe strada sau sa le fi cumparat la mana a doua. Se pare ca nu putem face deductii subtile pornind de la accesoriile lui 823. In regula. Thom, adauga pe plansa ca manusile sunt din piele rosie de ied. Ce mai avem?

            — Se da cu aftershave, ii aminti Sachs.

            — Uitasem. Bine. Poate ca sa acopere alt miros. Unii susneci asa procedeaza. Scrie si asta, Thom. Cum era parfumul, Amelia? Mi l-ai descris.

            — Sec. Ca ginul.

            — Ce stim despre sfoara? intreba Rhyme.

            Cooper o examina.

            — Am mai vazut tipul asta. E plastic. Cateva zeci de fire in interior, facute din sase pana la zece tipuri diferite de plastic si un fir, nu, doua fire metalice.

            — Vreau sa stiu fabricantul si magazinul de unde a fost luata.

            Cooper clatina din cap.

            — Imposibil. E un tip prea comun.

            — Drace, mormai Rhyme. Si nodul?

            — Ei bine, asta e neobisnuit. Foarte eficient. Vezi cum se rasuceste de doua ori? PVC-ul e cel mai solid material pentru a lega, iar nodul asta n-o sa ne duca nicaieri.

            — Exista o evidenta a nodurilor la sediul central?

            — Nu.

            De neiertat, isi zise Rhyme.

            — Domnule…

            Rhyme se intoarse catre Banks.

            — Eu mai fac iahting uneori…

            — La Westport, spuse Rhyme.

            — Pai, de fapt, da. Cum de-ai stiut?

            Daca ar fi fost un test judiciar pentru localizarea originii, Jerry Banks ar fi fost sigur ca era vorba despre Connecticut.

            — Am ghicit.

            — Nodul nu e nautic. Nu-l recunosc.

            — E bine de stiut. Atarna-l acolo.

            Rhyme facu semn spre perete, langa poza cu fragmentul de celofan si posterul cu reproducerea dupa Monet.

            — Ne intoarcem la el mai tarziu.

            SUSNEC 823

            Infatisare Resedinta Vehicul Alte observatii Barbat caucazian constitutie zvelta.

            Haine de culoare inchisa.

            Manusi vechi, din piele roscata de ied.

            Aftershave, ca sa acopere alt miros?

            Caligula? Bleumarin? Prob. are o locuinta sigura Taxi.

            Cunoaste procedurile de colectare a probelor materiale.

            Posibil sa aiba dosar penal.

            Cunoaste structura amprentelor.

            Arma – Colt calibru 32

            Leaga victimele cu noduri ciudate.

            Il atrage „vechiul”Se auzi soneria de la usa, iar Thom disparu ca sa raspunda. Rhyme avu o strangere de inima, gandindu-se ca poate era doctorul Berger, care se intorsese sa-i spuna ca nu-l mai interesa sa-l ajute la „proiectul” lor.

            Insa tropaitul rasunator al ghetelor ii spuse lui Rhyme cine venise fara sa dea inainte un telefon.

            Membrii Unitatii de Interventii Rapide, toti masivi, toti seriosi, in uniforme de lupta, patrunsera cu grija in camera si-i salutara din cap pe Sellitto si Banks. Erau oameni de actiune, iar Rhyme putea sa jure ca in spatele celor douazeci de ochi nemiscati erau zece reactii foarte neplacute la vederea unui barbat tintuit pentru totdeauna la pat.

            — Domnilor, ati auzit despre rapirea de aseara si despre moartea victimei in aceasta dupa-amiaza. Dupa murmurele afirmative, continua: Susnecul nostru are alta victima. Avem o pista in cazul asta si am nevoie de voi ca sa mergeti in mai multe locuri din oras si sa obtineti dovezi. Imediat si simultan. Cate un om in fiecare loc.

            — Adica, intreba nesigur un militar cu mustata, fara sprijin?

            — N-o sa va trebuiasca.

            — Cu tot respectul, domnule, nu sunt dispus sa intru intr-o situatie tactica fara sprijin. Cel putin cu un partener.

            — Nu cred ca or sa fie schimburi de focuri. Tintele sunt lanturile mari de bacanii din oras.

            — Bacanii?

            — Nu toate. Doar cate una din fiecare lant J&G’s, Shoprite, Food Warehouse…

            — Mai exact, ce avem de facut?

            — Sa cumparati rasoale de vita.

            — Ce?

            — Cate un pachet de la fiecare bacanie. Ma tem ca va trebui sa va cer sa le platiti cu banii vostri, domnilor. Dar primaria o sa va deconteze cheltuielile. A, si avem nevoie de ele cat mai repede cu putinta.

            Zacea intr-o rana, nemiscata.

            Ochii i se obisnuisera cu intunericul din vechiul tunel si putea vedea micile jigodii apropiindu-se. Mai ales pe una dintre ele n-o scapa din ochi.

            Piciorul lui Monelle amortise, insa durerea cea mare venea de la brat, unde individul o taiase adanc. Pentru ca era incatusat la spate, nu putea vedea rana si nu stia cat de mult sangerase. Dar trebuie sa fi fost mult; era epuizata si simtea lichidul lipicios pe brate si coapse.

            Zgomot de zgarieturi – gheare cat acul pe beton. Grupuri cenusii frematand in umbra. Sobolanii continuau sa-si croiasca drum catre ea. Trebuie sa fi fost o suta.

            Se stradui sa stea complet nemiscata, neluandu-si privirea de la un sobolan mare, negru. Il boteza Schwarzie. Era in fata, se misca inainte si inapoi, studiind-o.

            Monelle Gerger facuse de doua ori inconjurul lumii, pe cand avea nouasprezece ani. Hoinarise prin Sri Lanka, prin Cambodgia si Pakistan. Prin Nebraska, unde femeile se uitasera cu dispret la inelele ei din sprancene si la sanii neacoperiti de sutien. Prin Iran, unde barbatii ii privisera bratele goale ca niste caini in calduri. Dormise in parcurile din Guatemala City si petrecuse trei zile cu fortele rebele din Nicaragua dupa ce ratacise drumul spre un refugiu din jungla.

            Dar niciodata nu fusese atat de speriata ca acum.

            Mein Gott.

            Iar ce o speria cel mai mult era ceea ce urma sa-si faca siesi.

            Un sobolan se apropie, unul mic, miscandu-si iute corpul cafeniu inainte, retragandu-se, avansand iarasi cativa centimetri. Sobolanii erau ingrozitori, hotari ea, fiindca erau mai degraba reptile decat rozatoare. Nas de sarpe si coada de sarpe. Si blestematii aia de ochi rosii.

            In spatele lui era Schwarzie, de marimea unei pisici mici. Se ridica pe labele din spate si privi ceea ce-l fascina. Veghind. Asteptand.

            Apoi, cel mic ataca. Zbughind-o pe cele patru labe subtiri, ignorandu-i tipatul inabusit, se napusti inainte. Iute ca o libarca, rupse putina carne din piciorul ei taiat. Fata simti o arsura insuportabila. Monelle tipa de durere, da, insa si de furie. Nu pe tine te vreau! Izbi sobolanul cu calcaiul in spate si se auzi un parait sec. Animalul chitai o data si ramase nemiscat.

            Altul urca in fuga pana la ceafa ei, smulse putina carne, apoi sari inapoi, miscandu-si botul de parca si-ar fi trecut limba peste buze, savurandu-i gustul.

            Dieser Schmerz…

            Arsura muscaturii o infiora. Dieser Schmerz! Durerea! Monelle se stradui sa ramana iarasi nemiscata.

            Micul atacator se pregatea pentru o noua sarja, dar deodata se retrase si se indeparta. Monelle intelese de ce. Schwarzie trecuse, in sfarsit, in fruntea grupului. Venea sa-si ia ce dorea.

            Bine, bine.

            Pe el il asteptase fata. Fiindca el nu paruse interesat de sangele sau carnea ei; cu douazeci de minute in urma, se apropiase de ea, fascinat de banda argintie care-i acoperea gura.

            Sobolanul mai mic fugi la grupul ce forfotea in spate, in timp ce Schwarzie inainta pe labele lui obscen de mici. Se opri. Apoi inainta iarasi. Doi metri, un metru si jumatate.

            Pe urma un metru.

            Monelle nu se mai misca. Respira cat de usor putea, temandu-se ca rasuflarea ei l-ar fi speriat.

            Schwarzie facu o pauza. Avansa din nou. Apoi se opri. La jumatate de metru de capul ei.

            Nu misca nici un muschi!

            Sobolanul avea spinarea incovoiata si isi arata coltii cafenii si galbeni. Inainta inca vreo cativa centimetri, pe urma se opri, atintind-o cu privirea. Se inalta, isi freca labele din fata, apoi porni din nou.

            Monelle Gerger facea pe moarta.

            Alti cincisprezece centimetri. Vorwärts!

            Haide!

            Ajunse la fata ei. Fata simti mirosul de gunoi si benzina al animalului, de fecale si carne putreda. Sobolanul pufni, iar ea simti gadilatul insuportabil al mustatilor pe nasul ei, in timp ce el isi arata coltii mici si incepu sa roada banda adeziva.

            Timp de cinci minute, rozatorul mesteca in jurul gurii ei. La un moment dat, alt sobolan veni in goana si isi infipse dintii in glezna ei. Fata inchise ochii de durere si incerca sa-l ignore. Schwarzie il alunga si ramase in umbra, studiind-o.

            Vorwärts! Schwarzie! Haide!

            Animalul se intoarse incet la ea. Cu obrazul inlacrimat, Monelle isi lasa dezgustata gura spre el.

            Roade, roade…

            Haide!

            Ii simti rasuflarea imputita, fierbinte in gura, in timp ce el mesteca banda si incepu sa smulga fasii late din plasticul lucios. Trase bucatile din bot si le stranse lacom cu labele din fata.

            O fi destul de mare gaura? se intreba ea.

            Asa ar fi trebuit. Nu mai putea suporta.

            Isi ridica incet capul, cate un milimetru.

            Schwarzie clipi si se apleca in fata, curios.

            Monelle isi departa falcile si auzi minunatul sunet al benzii care se rupea. Trase adanc aer in piept. Putea din nou sa respire!

            Si putea striga dupa ajutor.

            — Bitte, helfen Sie mir! Va rog, ajutati-ma.

            Schwarzie se dadu inapoi, surprins de racnetul ei aspru, scapand pretioasa banda argintie. Dar nu se departa prea mult. Se opri, se intoarse si se ridica pe labele din spate.

            Ignorandu-i corpul negru, incovoiat, Monelle izbi cu piciorul stalpul de care era legata. Praf si pamant cazura ca o zapada cenusie, dar lemnul nu ceda. Incepu sa urle pana o duru gatul.

            — Bitte. Ajutor!

            Traficul aglomerat de deasupra ii acoperi strigatele.

            Pret de o clipa, nu se misca nimic. Apoi Schwarzie porni din nou spre ea. De data asta, nu mai era singur, il urma un grup compact de sobolani. Incordati, nervosi. Dar atrasi irezistibil de mirosul tentant al sangelui ei.

            Os si lemn, lemn si os.

            — Mel, ce ai acolo?

            Rhyme facu semn cu capul spre computerul conectat la spectrometrul cromatografic. Cooper testase inca o data pamantul gasit pe aschia de lemn.

            — Are mult azot. Peste masura.

            Trei teste diferite, cu acelasi rezultat. O verificare a aparatului demonstra ca functiona bine. Cooper se gandi cateva clipe, apoi zise:

            — Atat de mult azot – poate de la niste arme de foc sau de la un fabricant de munitii.

            — Asta ar trebui sa fie in Connecticut, nu in Manhattan.

            Rhyme se uita la ceas. 6:30. Cat de repede trecuse timpul in ziua aia. Cat de incet se scursese in ultimii trei ani si jumatate. Se simtea de parca ar fi stat treaz mai multe zile la rand.

            Tanarul detectiv studia atent harta Manhattanului, dand la o parte vertebra galbuie care cazuse mai devreme pe podea.

            Discul ala fusese lasat acolo de medicul specialist al lui Rhyme, Peter Taylor. Avusese o intalnire matinala cu el. Doctorul il examinase minutios, apoi se lasase pe spatarul scaunului de rachita si scosese ceva din buzunar.

            — E momentul explicatiilor, zisese medicul. Rhyme aruncase o privire spre mana deschisa a lui Taylor.

            — Asta e a patra vertebra cervicala. Cum e cea de la ceafa ta. Aia care s-a rupt. Vezi tepii astia mici de la capat? Doctorul o rasucise de cateva ori, pe urma intrebase: La ce te gandesti cand o vezi?

            Rhyme il respecta pe Taylor – care nu-l trata ca pe un copil sau ca pe un tampit ori ca pe un inconvenient major dar in acea zi nu se simtea dispus sa faca pe inspiratul. Nu-i raspunsese.

            Totusi Taylor continuase:

            — Unii dintre pacientii mei cred ca arata ca o pisica de mare. Altii spun ca e o nava spatiala. Sau un avion. Sau un camion. De cate ori pun intrebarea asta, oamenii o compara cu ceva mare. Nimeni nu zice: A, e o bucata de calciu si magneziu. Intelegi, nu accepta ideea ca un lucru atat de neinsemnat le-a facut viata un iad.

            Rhyme il privise cu scepticism, insa doctorul calm, incaruntit avea experienta cu pacientii infirmi. Ii spusese cu blandete:

            — Nu te face ca ploua, Lincoln.

            Taylor apropiase discul de fata lui Rhyme.

            — Te gandesti ca-i nedrept ca o chestie asa de mica sa-ti fi provocat atata durere. Dar uita asta. Uita. Vreau sa-ti amintesti cum era inainte de accident. Ce-a fost bine si rau in viata ta. Fericirea, tristetea… Le poti simti din nou. Chipul doctorului incremenise. Dar, sincer vorbind, ce vad eu acum e o persoana care s-a dat batuta.

            Taylor lasase vertebra pe masa de langa pat. Se parea ca din intamplare. Insa, mai tarziu, Rhyme intelese ca gestul fusese calculat. In ultimele luni, in timp ce incerca sa hotarasca daca voia sau nu sa se sinucida, se uitase mereu la micul disc. Devenise o emblema a pledoariei lui Taylor – pledoaria pentru viata. Dar pana la urma renuntase la ea; argumentele doctorului, oricat de solide ar fi fost, nu puteau inlatura povara durerii, supararea si epuizarea pe care Lincoln Rhyme le simtea zi de zi, ora de ora.

            Isi intoarse privirea de la disc – spre Amelia Sachs – si spuse:

            — Vreau sa te gandesti din nou la locul crimei.

            — Ti-am spus tot ce-am vazut.

            — Nu ce-ai vazut, vreau sa stiu ce-ai simtit.

            Rhyme isi aminti sutele de ocazii in care cercetase locurile unor infractiuni. Uneori, se intampla un miracol. Se uita in jur si ii veneau, cine stie cum, idei despre susnec. Nu putea explica in ce fel. Comportamentalistii vorbeau despre profiluri de parca ei le-ar fi inventat. Dar criminalistii faceau treaba asta de sute de ani. Parcelau locul crimei, paseau pe unde pasise infractorul, gaseau ce lasase el in urma, isi dadeau seama ce luase el cu sine – si plecau de la locul crimei cu un profil la fel de clar ca un portret.

            — Spune-mi, o indemna el. Ce-ai simtit?

            — Neliniste. Tensiune. Fierbinteala. Sachs dadu din umeri. Nu stiu. Zau. Imi pare rau.

            Daca ar fi fost valid, Rhyme ar fi sarit din pat, ar fi insfacat-o de umeri si-ar fi scuturat-o zdravan. Ar fi strigat: Dar stii despre ce vorbesc! Stiu ca stii. De ce nu vrei sa lucrezi cu mine? … De ce ma ignori?

            Apoi intelese ceva… Ca ea era acolo, in subsolul plin de aburi. Aplecata deasupra cadavrului masacrat al lui T. J. Mirosind duhoarea cumplita. Vazu asta dupa felul cum isi indeparta cu degetul mare o coaja insangerata, dupa felul cum mentinea acel no-man’s-land al politetii intre ei. Ea detesta sa se afle in subsolul ala sinistru si-l ura fiindca ii amintea ca o parte din ea era inca acolo.

            — Mergi prin incaperea aia, zise el.

            — Zau, nu cred ca te mai pot ajuta.

            — Intra in joc, spuse Rhyme, stapanindu-si nervozitatea. Ii zambi. Spune-mi la ce te-ai gandit.

            Cu o expresie incordata pe chip, ea zise:

            — Au fost… doar ganduri. Impresii pe care le-ar avea oricine.

            — Dar tu ai fost acolo. Nu oricine. Spune-ne.

            — A fost de groaza sau cam asa…

            Parea sa regrete acel cuvant nepotrivit.

            Neprofesionist.

            — Am simtit…

            — Ca te supravegheaza cineva? intreba el.

            Intrebarea o surprinse.

            — Da, exact asa.

            Si Rhyme avusese senzatia asta. Deseori. Asa se simtise cu trei ani si jumatate in urma, stand aplecat deasupra cadavrului descompus al unui tanar politist si culegand o fibra de pe uniforma. Fusese sigur ca se afla cineva prin preajma. Dar nu fusese nimeni – doar o grinda mare de stejar, care alesese acel moment ca sa paraie, sa se despice si sa cada exact pe cea de-a patra vertebra cervicala a lui Lincoln Rhyme, cu greutatea unui elefant.

            — La ce te-ai mai gandit, Amelia?

            Ea nu mai rezista. Avea buzele destinse, iar ochii ii rataceau pe posterul botit cu Pasari de noapte – clienti singuratici sau nemultumiti ca erau singuri. Spuse:

            — Pai, imi aduc aminte ca mi-am zis: Doamne, locul asta e vechi. Era ca in imaginile alea cu fabrici de la inceputul secolului si alte chestii. Si am…

            — Stai, racni Rhyme. Sa ne gandim la asta. Vechi… isi indrepta ochii spre harta. Mai vorbise despre pasiunea susnecului pentru New York-ul istoric. Si cladirea in care murise T. J. Colfax era veche. Si tunelul de cale ferata unde gasisera primul cadavru. Trenurile companiei New York Central circulasera la suprafata. Insa avusesera loc atatea accidente, incat Eleventh Avenue capatase porecla de Autostrada Mortii, iar compania fusese nevoita pana la urma sa-si mute sinele sub pamant.

            — Iar Pear Street, medita Rhyme, era un drum important in New York-ul vechi. De ce-i asa de interesat de lucrurile vechi? Il intreba pe Sellitto: Terry Dobyns mai lucreaza la noi?

            — A, psihiatrul? Da. Am lucrat impreuna la un caz, anul trecut. Daca ma gandesc mai bine, chiar a intrebat de tine. Zicea ca te-a sunat de cateva ori, dar tu n-ai…

            — Bine, bine, bine, facu Rhyme. Adu-l aici. Vreau sa vad ce crede despre stilul lui 823. Tu, Amelia, la ce te-ai mai gandit?

            Ea dadu din umeri, dar prea indiferenta:

            — La nimic.

            — Nu?

            Si unde isi tinea ea sentimentele? se intreba Rhyme, amintindu-si ce-i spusese Blaine candva, vazand o femeie splendida mergand pe Fifth Avenue: Cu cat e mai frumos ambalajul, cu atat e mai greu de desfacut.

            — Nu stiu… In fine, imi amintesc ca m-am gandit la ceva. Dar nu inseamna nimic. Adica nu e o remarca profesionista.

            Profesionista…

            E ca dracu’ atunci cand iti stabilesti propriile criterii, nu-i asa, Amelia?

            — Hai sa auzim, ii spuse.

            — Despre momentul cand m-ai pus sa pretind ca sunt el. Si am gasit locul unde a stat ca sa se uite la victima.

            — Continua.

            — Pai, m-am gandit…

            Cateva clipe, parea ca lacrimile amenintau sa-i umple minunatii ochi. Rhyme observa ca erau de un albastru irizat. Tanara se stapani imediat.

            — M-am intrebat daca avea un caine. Victima Colfax.

            — Un caine? De ce te-ai intrebat asta?

            Ea ezita o clipa, apoi zise:

            — Prietenul meu… acum cativa ani. Ne gandeam sa ne luam un caine cand… ma rog, daca ne-am fi mutat impreuna. Mi-am dorit intotdeauna un caine. Un collie. E amuzant. Si prietenul meu voia rasa asta. Chiar dinainte de-a ne cunoaste.

            — Un caine. Inima lui Rhyme batea ca niste gaze lovindu-se intr-o plasa de protectie. Si?

            — Mi-am zis ca femeia aia…

            — T. J., spuse Rhyme.

            — T. J., continua Sachs. M-am gandit ce trist era – daca avea vreun animal de companie, n-o sa se mai duca acasa, ca sa se joace cu el. Nu m-am gandit la un prieten ori sot. Doar la un animal de companie.

            — Dar de ce gandul asta? Caini, animale de companie. De ce?

            — Nu stiu de ce.

            Tacere.

            Intr-un tarziu, ea zise:

            — Presupun ca, vazand-o legata acolo… Si m-am gandit cum statea el intr-o parte ca s-o vada. Stand in picioare intre cisternele de motorina. Ca si cum s-ar fi uitat la un animal intr-o cusca.

            Rhyme arunca o privire catre sinusoidele de pe ecranul computerului.

            Animale…

            Azot…

            — Rahat! izbucni Rhyme.

            Toate capetele se intoarsera sper el.

            — E rahat.

            Se uita tinta la ecran.

            — Da, sigur! spuse Cooper, trecandu-si mana prin par. Atata azot. E balegar. Si e vechi.

            Dintr-odata, Lincoln Rhyme avu unul dintre acele momente la care meditase mai devreme. Gandul ii exploda in minte. Imaginea era a unor miei.

            Sellitto intreba:

            — Lincoln, te simti bine?

            Un miel, coborand agale pe strada. Ca si cum s-ar fi uitat la un animal…

            — Thom, zise Sellitto, se simte bine?

            …intr-o cusca.

            Rhyme isi putea imagina animalul lipsit de griji. Cu un clopotel la gat, urmat de alte cateva zeci.

            — Lincoln, spuse Thom precipitat. Transpiri. Te simti bine?

            — Ssst, ii ceru criminalistul.

            Simtea gadilatul picaturilor pe fata. Inspiratie si scaderea pulsului; simptomele sunt ciudat de asemanatoare. Gandeste, gandeste…

            Oase, stalpi de lemn si baligar…

            — Da, sopti el. Un miel in fata, conducand turma la macel. Tarcuri de vite, ii anunta Rhyme pe cei prezenti. Victima e tinuta intr-un tarc de vite.

            TREISPREZECE

            — Nu exista tarcuri de vite in Manhattan.

            — In trecut, Lon, ii aminti Rhyme. Lucrurile vechi il pasioneaza. Ii pun sangele in miscare. Trebuie sa ne gandim la vechile tarcuri de vite. Cu cat mai vechi, cu atat mai bine.

            In cercetarile facute pentru cartea lui, Rhyme citise despre o crima de a carei comitere fusese acuzat mafiotul gentleman Owney Madden: impuscarea unui rival traficant de alcool, langa locuinta lui din Hell’s Kitchen. Madden nu fusese condamnat – in orice caz, nu pentru acea crima. Depusese marturie si, cu glasul lui melodios cu accent britanic, tinuse instantei o prelegere despre tradare. „Tot acest caz a fost nascocit de rivalii mei, care spun minciuni despre mine. Onorata instanta, stiti de ce anume imi amintesc ei? In cartierul meu, in Hell’s Kitchen, turmele de miei erau conduse pe strazi de la tarcurile de vite pana la abatoarele de pe Forty-second Street. Si stiti cine le conducea? Nu un caine, nu un om. Ci unul dintre ei. Un miel cu un clopot la gat. El conducea turma pe rampa. Insa acolo se dadea la o parte, iar ceilalti intrau in abator. Eu sunt un miel nevinovat si martorii care ma acuza sunt miei cu clopot.”

            Rhyme continua:

            — Suna la biblioteca, Banks. Trebuie sa fie acolo un istoric.

            Tanarul detectiv deschise telefonul mobil si suna. Cobori glasul in timp ce vorbea. Dupa ce explica de ce aveau nevoie, se opri si privi catre harta orasului.

            — Ei bine? intreba Rhyme.

            — Cauta pe cineva. Au…

            Isi inclina capul cand ii raspunse altcineva si tanarul repeta cererea. Incepu sa dea din cap si-i anunta pe cei din camera:

            — Am doua adrese… nu, trei.

            — Cine e? striga Rhyme. Cu cine vorbesti?

            — Cu administratorul arhivelor orasului… Spune ca au fost trei mari tarcuri de vite in Manhattan. Unul in West Side, pe langa Sixtieth Street… unul in Harlem, in anii ‘30 sau ‘40. Si unul in Lower East Side, in timpul Revolutiei.

            — Ne trebuie adrese, Banks. Adrese!

            Asculta.

            — Nu e sigur.

            — De ce nu le cauta? Spune-i sa le caute!

            Banks raspunse:

            — Te-a auzit, domnule… Zice ca in ce? In ce sa le caute? Pe vremea aia nu existau Pagini Aurii. Se uita la vechile…

            — Harti demografice ale cartierelor comerciale fara nume de strazi, mormai Rhyme. Evident. Pune-l sa ghiceasca.

            — Asta si face. Ghiceste.

            Rhyme zise:

            — Pai sa ghiceasca repede.

            Banks asculta la telefon, dand din cap.

            — Ce, ce, ce, ce?

            — Pe langa Sixtieth Street si Tenth, spuse tanarul.

            Dupa un moment:

            — Lexington, langa Harlem River… Si pe urma… unde-a fost ferma Delancey. Asta-i langa Delancey Street?

            — Sigur ca da. De la Little Italy pana la East River. Un teren intins. Kilometri. Nu poate ingusta zona?

            — Pe langa Catherine Street. Lafayette… Walker. Nu e sigur.

            — Langa tribunale, spuse Sellitto. Apoi ii zise lui Banks: Pune-l pe Haumann sa-si ia echipele, sa le imparta si sa acopere toate cele trei cartiere.

            Tanarul detectiv suna, pe urma ridica privirea.

            — Si-acum?

            — Asteptam, spuse Rhyme. Sellitto murmura:

            — Urasc sa astept.

            Sachs arata spre aparatul de pe masa de langa pat. Tanara ezita.

            — N-ai unul si acolo?

            Facu semn spre hol. Rhyme incuviinta.

            Cu o tinuta impecabila, Sachs iesi din dormitor. Rhyme ii vedea imaginea in oglinda de pe hol, solemna, dand pretiosul telefon. Cui? se intreba el. Unui prieten, unui sot? La vreun azil? De ce ezitase inainte de a-l mentiona pe „prietenul” ei cand le vorbise despre collie? Rhyme putea jura ca in spatele acelei reactii se ascundea o intreaga poveste.

            Dar, pe oricine sunase, nu era acolo. El ii observa ochii intunecandu-se cand nu primi raspuns. Sachs ridica privirea si-l surprinse pe Rhyme uitandu-se la ea prin oglinda prafuita. Ii intoarse spatele. Lasa receptorul in furca si se intoarse in camera.

            Timp de cinci minute, nimeni nu vorbi. Rhyme nu se pricepea sa destinda atmosfera, cum stiu multi sa faca. Pe cand era valid, se plimba cu pasi mari prin birouri, innebunindu-si colegii. Acum, ochii lui cercetau febril harta orasului, in timp ce Sachs isi varase mana sub chipiul de uniforma si se scarpina in cap. Discretul Mel Cooper cataloga probele materiale, calm precum un chirurg.

            Toti cei din camera, in afara de unul, sarira in sus cand suna telefonul lui Sellitto. Detectivul asculta, apoi un ranjet i se lati pe fata.

            — Au gasit! Una dintre echipele lui Haumann e la intersectia lui Eleventh cu Sixtieth. Baietii aud tipetele unei femei undeva prin preajma. Nu stiu exact de unde vin. Cerceteaza zona.

            — Pune-ti pantofii sport, ii ordona Rhyme lui Sachs.

            O vazu cum se intuneca la fata. Tanara arunca o privire spre telefonul lui Rhyme, de parca ar fi putut primi in orice clipa un apel de gratiere din partea guvernatorului. Apoi se uita la Sellitto, care examina harta ce reprezenta West Side.

            — Amelia, spuse Rhyme, am pierdut o victima. Mare pacat. Dar nu trebuie sa mai pierdem.

            — De-ai fi vazut-o, sopti ea. De-ai fi vazut ce i-a facut…

            — A, dar am vazut, Amelia, zise el calm, cu o privire dura, provocatoare. Am vazut ce-a patit T. J. Am vazut ce se intampla cu trupurile lasate timp de o luna in portbagaje incalzite. Am vazut ce poate face bratelor, picioarelor si fetelor o jumatate de kilogram de C4. Am anchetat incendiul de la clubul Happy Land. Peste optzeci de oameni arsi de vii. Am fotografiat fetele victimelor sau ce mai ramasese din ele, ca sa fie identificate de familii – pentru ca un om n-are cum sa paseasca printre sirurile alea de cadavre si sa ramana intreg la minte. In afara de noi. Noi n-avem de ales. Trase aer in piept ca sa-si aline durerea coplesitoare din ceafa. Vezi tu, daca o sa ajungi sa supravietuiesti in meseria asta, Amelia… Daca o sa reusesti in viata, va trebui sa inveti sa renunti la morti.

            Unul cate unul, cei din camera incetasera orice activitate si se uitau la ei doi.

            De data asta, fara amabilitati din partea Ameliei Sachs. Nici zambete politicoase. Tanara incerca o privire enigmatica. Insa era transparenta ca sticla. Furia ei fata de el – amplificata de comentariul lui – o tulbura, iar chipul i se prabusi sub presiunea energiei intunecate. Isi dadu la o parte o suvita de par rosu, apoi lua in graba casca de pe masa. In capatul scarii, se opri si se uita la el cu o privire ucigatoare, amintindu-i lui Rhyme ca nu exista ceva mai rece decat zambetul de gheata al unei femei frumoase.

            Si, dintr-un motiv necunoscut, Rhyme se pomeni gandind: Te-ai intors. Bun venit, Amelia.

            — Ce-ai adus? Ai bunatati, ai vreo poveste, ai poze?

            Ingalatul statea intr-un bar din Manhattan, pe Third Avenue – care e pentru oras ce sunt mallurile pentru periferie. Era o taverna sordida, care urma sa fie demolata de tinerii oraseni pusi pe facut bani. Insa acum era refugiul localnicilor prost imbracati, ca mancau supe dubioase de peste si salate vechi.

            Celalalt barbat, zvelt, cu pielea ca abanosul, purta o camasa foarte alba si un costum foarte verde.

            — Ai ceva vesti, ai coduri secrete, ai scrisori? Ai vreun cacat?

            — Sefu’. Ha.

            — Nu razi cand spui „ha”, zise Fred Dellray, de fapt D’Ellret, dar asta fusese cu generatii in urma.

            Avea un metru nouazeci, zambea rareori, desi isi persifla interlocutorii si era un agent FBI special stralucit din Manhattan.

            — Nu, sefu’. Nu rad.

            — Deci ce ai?

            Dellray stranse capatul unei tigari pe care o tinea dupa urechea stanga.

            — Dureaza, sefu’.

            Ingalatul, un barbat scund, isi scarpina parul unsuros.

            — Da’ tu n-ai timp. Timpu-i pretios, timpul zboara si timpul e ceva ce tu n-ai…

            Dellray isi vari mana uriasa sub masa pe care erau doua cafele si stranse coapsa ingalatului pana cand omul gemu de durere.

            Cu sase luni in urma, individul uscativ fusese surprins pe cand incerca sa vanda automate M-16 unui cuplu de smintiti de extrema dreapta care – fie ca erau asa ceva sau nu – se intampla sa fie si agenti sub acoperire ai brigazii antiteroriste.

            Sigur, FBI-ul n-avea nevoie de marunta creatura slinoasa cu privirea speriata. Voia sa ajunga la cei care furnizau armele. Brigada antitero mersese o vreme impotriva curentului, dar nu aparuse mare lucru, asa ca i-l dadusera pe ingalat lui Dellray – care se ocupa de turnatori, fiind Numero Uno al Biroului – ca sa vada daca putea sa-i fie de folos. Totusi, pana acum, ingalatul nu se dovedise a fi decat o enervanta starpitura tacuta, care n-avea informatii, coduri secrete si nici macar vreun rahat pentru FBI.

            — Noi nu renuntam la o acuzatie, orice acuzatie ar fi, decat daca ne aduci ceva frumos si valabil. Ne-am inteles in privinta asta?

            — N-am nimic pentru voi chiar acum, asta vreau sa zic. Doar acum.

            — Nu-i adevarat, nu-i adevarat. Ai ceva. Vad asta pe fata ta. Tu stii ceva, amice.

            Afara se opri un autobuz, care frana cu un suierat. Pe usa deschisa cobori un grup de pakistanezi.

            — Mama, afurisita aia de conferinta ONU, mormai ingalatul. La ce dracu’ vin aici? Si-asa orasu-i aglomerat. Numa’ straini.

            — Afurisita conferinta.” Starpitura, jigodie, se rasti Dellray. Ce-ai impotriva pacii mondiale?

            — Nimic.

            — Acu’ zi-mi ceva pa bune.

            — Nu stiu nimic pa bune.

            — Cu cine vorbesti tu aici? Dellray schita un ranjet diabolic. Eu sunt Cameleonul. Pot sa zambesc si sa fiu fericit sau ma pot incrunta si sa fiu dur.

            — Nu, sefu’, nu, tipa ingalatul. Ce dracu’, ma doare. Opreste-te.

            Barmanul se uita la ei, dar o privire scurta a lui Dellray il facu sa se intoarca la stergerea paharelor deja sterse.

            — In regula, poate stiu o chestie. Da’ am nevoie de ajutor. Am nevoie…

            — Iar te ciupesc.

            — Te bag in pizda ma-tii, sefu’. Te bag in pizda ma-tii!

            — A, asta dialog destept, i-o intoarse Dellray. Ca in filmele alea proaste, cand se intalneste tipu’ rau cu tipu’ bun. Ca Stallone si cu altul. Si tot ce-si pot spune e: „Te bag in pizda ma-tii, omule”. „Nu, eu te bag.” „Nu, eu te bag in pizda ma-tii.” Acu’ o sa-mi zici ceva util. Ne-am inteles?

            Si ramase cu privirea atintita spre ingalat, pana cand acesta ceda.

            — Bine, uite care-i treaba. Am incredere in tine, sefu’. Io…

            — Da, da, da. Ce ai?

            — Vorbeam cu Jackie, il stii pe Jackie?

            — Il stiu pe Jackie.

            — Si el imi spunea…

            — Ce-ti spunea?

            — Imi zicea c-a auzit ca cineva o sa aduca sau sa scoata ceva saptamana asta, pe la un aeroport.

            — Si ce aduce sau scoate? Alte automate?

            — Ti-am zis, sefu’, io nu stiu nimic. Iti spun ce…

            — Ti-a spus Jackie.

            — Da, sefu’. Da’ asa, in general, pricepi? Ingalatul isi intoarse ochii mari, caprui spre Dellray. Te-as minti io?

            — Sa nu-ti pierzi demnitatea, il avertiza solemn agentul, aratand cu degetul spre pieptul ingalatului. Si ce e cu aeroporturile? Care din ele? Kennedy, La Guardia?

            — Nu stiu. Tot ce stiu e ca umbla vorba ca cineva o sa fie la un aeroport de-aici. Un tip rau.

            — Da-mi un nume.

            — N-am un nume.

            — Unde-i Jackie?

            — Habar n-am. Cred ca-n Africa de Sud. Poate in Liberia.

            — Ce-nseamna toate astea?

            Dellray stranse din nou capatul tigarii.

            — Cred ca s-ar putea sa se fi intamplat ceva, asa ca nimeni nu mai poate sa aduca un transport.

            — Crezi.

            Ingalatul se facu mic, insa Dellray nu mai avea de gand sa-l chinuiasca. Auzea deja sirene de alarma: Jackie – un traficant de arme pe care-l cunosteau ambele Birouri de un an – putea sa fi auzit ceva de la vreun client de-al lui, vreun militar din Africa, Europa Centrala sau din celulele clandestine din America, despre un atac terorist la un aeroport. In mod normal, Dellray n-ar fi dat atentie acestui aspect daca n-ar fi fost rapirea de la JFK, cu o seara in urma. Nu-i acordase mare atentie – era cazul politiei. Dar acum se gandea si la crima din Londra, de la conferinta UNESCO, comisa cu doua zile in urma.

            — Omu’ tau nu ti-a mai zis nimic?

            — Nu, sefu’. Nimic. Asculta, mi-e foame. Mancam si noi ceva?

            — Ti-amintesti ce ti-am spus despre demnitate? Nu te mai vaicari. Dellray se ridica de la masa. Am de dat un telefon.

            Duba cu trupa de interventii rapide opri pe Sixtieth Street.

            Sachs insfaca valiza cu instrumente, lanterna cu lumina polarizata si pe cea de doisprezece volti.

            — Ati ajuns in timp util la ea? il intreba Sachs pe un militar. Se simte bine?

            La inceput, nimeni nu raspunse. Pe urma se auzira tipete.

            — Ce se intampla? murmura ea, alergand cu sufletul la gura spre usa larga, ce fusese doborata de cei de la interventii si care dadea catre un drum de acces de sub o cladire abandonata din caramida.

            — E tot acolo?

            — Da.

            — De ce? intreba socata Amelia Sachs.

            — Ni s-a spus sa nu intram.

            — Sa nu intrati? Fata aia tipa. N-o auziti?

            Unul dintre politisti zise:

            — Ni s-a spus sa te asteptam.

            Ni s-a spus. Nu, n-o facuse cineva necunoscut. Ci Lincoln Rhyme. Ticalosul ala.

            — Noi aveam misiunea s-o gasim, spuse politistul. Tu trebuie sa intri acolo.

            Sachs puse casca in functiune.

            — Rhyme! racni ea. Esti acolo?

            Nici un raspuns… Las afurisit.

            Sa renunti la morti… Ticalosule! Era de doua ori mai furioasa decat fusese cu cateva minute in urma, cand coborase in goana scarile din casa lui.

            Sachs arunca o privire in spate si observa un medic ce statea langa duba trupelor speciale.

            — Tu, vino cu mine.

            El facu un pas inainte si-o vazu scotandu-si arma.

            — A, stai asa. Eu nu trebuie sa intru inainte de asigurarea zonei.

            — Acum! Misca!

            Sachs se intoarse, iar medicul trebuie sa fi vazut la ea mai multa hotarare decat voia. Se stramba si porni in graba dupa ea.

            Auzira de sub pamant:

            — Aiiii! Hilfe!

            Apoi suspine.

            Iisuse. Sachs incepu sa alerge spre intrarea profilata vag in fata ei, inalta de patru metri, dand spre un spatiu intunecat.

            Auzi in mintea ei: Tu esti el, Amelia. La ce te gandesti?

            Dispari, isi zise ea in gand.

            Dar Lincoln Rhyme nu disparu.

            Esti un ucigas si un rapitor, Amelia. Unde te-ai duce, ce-ai atinge?

            Las-o balta! Am s-o salvez pe fata. Da-l dracului de loc al crimei…

            — Mein Gott! Va roooc! Cineva, roooc ajutor!

            Du-te, isi striga Sachs. Fugi! El nu-i aici. Esti in siguranta. Gaseste-o, du-te…

            Spori viteza, iar centura ii zdranganea in timp ce alerga. Apoi se opri, dupa vreo sase metri strabatuti in tunel. Stand in cumpana. Nu-i placu partea care invinse.

            — Ah, drace, se rasti ea.

            Puse jos valiza si o deschise. Striga spre medic:

            — Cum te cheama?

            Tanarul raspunse tulburat:

            — Tad Walsh. De fapt care-i treaba?

            Privea intunericul din jur.

            — Ah… Bitte, helfen Sie mir!

            — Acopera-ma, sopti Sachs.

            — Sa te acopar? Stai putin, eu nu fac asta.

            — Ia arma, e clar?

            — Si de cine ar trebui sa te acopar?

            Ea ii tranti in mana pistolul automat si se lasa in genunchi.

            — Piedica e trasa. Ai grija.

            Sachs lua doua benzi de cauciuc si si le trase peste pantofi. Lua pistolul de la medic si-i ordona sa faca la fel.

            Cu maini nesigure, tanarul isi puse benzile peste pantofi.

            — Ma gandeam ca…

            — Mai incet. Rapitorul ar putea fi inca aici.

            — Stai putin, doamna, sopti medicul. Treaba asta nu face parte din fisa postului meu.

            — Nici din a mea. Lumineaza, ii intinse lanterna.

            — Dar daca el e aici, probabil ca o sa traga spre lumina. Adica, eu intr-acolo as trage.

            — Atunci tine-o mai sus. Peste umarul meu. Eu o sa merg in fata. Daca o sa fie cineva impuscat, eu o sa fiu aia.

            — Si-atunci eu ce fac?

            Tad avea tonul unui adolescent.

            — Eu as fugi mancand pamantul, murmura Sachs. Acum urmeaza-ma. Si nu misca lanterna aia.

            Ducand valiza neagra in mana stanga si cu arma indreptata in fata, Sachs se uita la podea in timp ce avansau in intuneric. Vazu din nou urmele cunoscute de matura, exact ca la celalalt loc al crimei.

            — Bitte nicht, bitte nicht, bitte…

            Se auzi un tipat scurt, pe urma tacere.

            — Ce dracu’ se-ntampla acolo? sopti Tad.

            — Ssst, suiera Sachs.

            Mergeau incet. Amelia sufla peste degetele cu care tinea Glock-ul – ca sa se usuce sudoarea lipicioasa – privind cu atentie tintele intamplatoare care erau stalpii de lemn, umbrele si utilajele defecte luminate de lanterna tinuta nesigur de Tad.

            Nu gasi urme de pasi.

            Sigur ca nu. E istet.

            Dar si noi suntem isteti, il auzi ea pe Lincoln Rhyme in gand. Si-i spuse sa taca.

            Inaintau mai lent.

            Inca doi metri. O pauza. Pe urma pornira incet inainte, incercand sa ignore gemetele fetei. Sachs avu din nou senzatia ca era urmarita, supravegheata prin catarea unui pistol. Vesta antiglont, isi zise ea, n-ar fi oprit un glont din metal masiv. Oricum, jumatate din baietii rai foloseau gloante explozive – asa ca o impuscatura in picior sau brat te putea ucide la fel de eficient ca una in piept. Si era mult mai dureroasa. Nick ii spusese cum putea sfarteca trupul un glont din ala; unul dintre partenerii lui, impuscat in doua locuri, murise in bratele lui.

            Deasupra si in spate…

            Gandindu-se la el, isi aminti de o noapte cand statuse intinsa langa pieptul solid al lui Nick, privindu-i profilul frumos de italian in timp ce-i vorbea despre salvarea ostaticilor: „Daca vrea cineva dinauntru sa te atace atunci cand intri acolo, o s-o faca de deasupra si din spate…”.

            — Drace.

            Sachs se ghemui si se rasuci pe loc, indreptand pistolul spre tavan, gata sa goleasca tot incarcatorul.

            — Ce-i? sopti Tad infricosat. Ce e?

            Spatiul pustiu se casca in fata ei.

            — Nimic.

            Rasufla adanc si se ridica.

            — Nu face asta.

            In fata lor se auzea un clipocit.

            — Iisuse, se auzi din nou vocea ascutita a lui Tad. Nu-mi place treaba asta.

            Tipul asta-i un fatalau, isi zise ea. Stiu asta fiindca spune tot ce-as vrea eu sa spun. Sachs se opri.

            — Lumineaza acolo. In fata.

            — O, Doamne sfinte…

            Sachs intelese in sfarsit ce era cu firele de par pe care le gasise la ultimul loc al crimei. Isi aminti privirile schimbate intre Sellitto si Rhyme. Cel din urma stiuse inca de-atunci ce planuise suspectul. Stiuse ca asta avea sa i se intample fetei – si totusi le spusese celor de la interventii sa astepte. Il ura si mai mult.

            In fata lor, o fata grasa era intinsa pe podea, intr-o balta de sange. Se uita spre sursa de lumina cu ochi sticlosi, apoi lesina. Tocmai cand un imens sobolan negru – cat o pisica – se urca pe burta ei, inaintand spre gatul carnos al fetei. Isi dezveli coltii murdari ca sa muste o bucata din barbia tinerei.

            Sachs ridica incet pistolul masiv, sprijinindu-i manerul in palma stinga. Tinti cu atentie.

            Sa tragi inseamna sa respiri.

            Inspira, expira. Apasa.

            Sachs trase cu pistolul pentru prima oara in timpul serviciului. Patru gloante. Sobolanul urias de pe pieptul fetei exploda. Mai trase o data in altul, care, innebunit, alerga spre Sachs si medic. Ceilalti disparura in tacere, iuti ca apa curgand pe nisip.

            — Iisuse, zise medicul. Puteai s-o lovesti pe fata.

            — De la noua metri? riposta Sachs. Nu prea cred.

            Se deschise statia radio si Haumann intreba daca avusese loc un schimb de focuri.

            — Nu, raspunse Sachs. Am impuscat doar cativa sobolani.

            — Receptionat.

            Sachs lua lanterna de la medic si, luminand podeaua, porni inainte.

            — E-n regula, domnisoara, spuse Sachs. O sa te faci bine.

            Ochii fetei se deschisera, iar capul incepu sa i se legene.

            — Bitte, bitte…

            Era foarte palida. Ochii ei albastri se uitau la Sachs, de parca s-ar fi temut sa-si intoarca privirea.

            — Bitte, bitte… Te roooc…

            Glasul i se transforma intr-un tipat ascutit. Incepu sa planga si sa se zvarcoleasca ingrozita in timp ce medicul ii bandaja ranile.

            Sachs incepu sa-i legene capul blond, insangerat, soptind:

            — O sa te faci bine, scumpo, o sa te faci bine, o sa te faci bine…

            PAISPREZECE.

            Biroul, aflat la un etaj superior din centrul Manhattanului, avea vedere spre Jersey. Aerul limpede transforma apusul de soare intr-o priveliste minunata.

            — Trebuie.

            — Nu putem.

            — Trebuie, repeta Fred Dellray si sorbi din cafea – mai slaba chiar decat cea din restaurantul unde fusese cu putin timp in urma impreuna cu ingalatul. Ia-le cazul. Or sa se consoleze pana la urma.

            — E un caz local, raspunse adjunctul sefului biroului FBI din Manhattan.

            Era un tip meticulos care n-ar fi putut lucra sub acoperire, pentru ca, atunci cand il vedeai, te si gandeai: „A, uite un agent FBI”.

            — Nu e local. Ei il trateaza ca fiind local. Dar e un caz important.

            — Avem optzeci de oameni blocati din cauza chestiei de la ONU.

            — Si asta are legatura cu cazul, spuse Dellray. Sunt sigur.

            — Atunci, o sa le spunem celor de la securitatea ONU. Sa-i punem pe toti… Ah, nu te uita asa la mine.

            — Securitatea ONU? Securitatea ONU? Ia zi, ai auzit vreodata de cuvantul „oximoron”? … Billy, ai vazut poza aia? De la locul crimei de azi-dimineata? Cu mana iesind din pamant si cu pielea jupuita de pe deget? Aia-i opera unui psihopat.

            — Politia newyorkeza ne tine la curent, raspunse repede adjunctul. Daca vor, ii punem in legatura cu psihiatrii nostri.

            — Of, Hristoase de pe cruce. „Ii punem in legatura”? Trebuie sa-l prindem pe spintecatorul asta, Billy. Sa-l prindem. Nu sa-i pricepem faptele atroce.

            — Mai zi-mi o data ce ti-a spus turnatorul tau.

            Cand observa o fisura intr-o piatra, Dellray stia ce insemna asta.

            N-avea de gand s-o lase sa se astupe din nou. Urma un tir concentrat: despre ingalat si Jackie, aflat la Johannesburg sau Monrovia, si despre zvonul care circula printre traficantii de arme, cum ca urma sa se intample ceva la un aeroport din New York in saptamana asta, asa ca ei trebuie sa fie pe faza.

            — El e, zise Dellray. El trebuie sa fie.

            — Politia a format o trupa de soc.

            — Dar nu antitero. Am dat niste telefoane. Cei de la antitero nu stiu nimic despre cazul asta. Pentru politia newyorkeza inseamna „turisti morti egal imagine sifonata”. Vreau cazul asta, Billy. Si Fred Dellray spuse cuvantul pe care nu-l rostise niciodata in cei opt ani de misiuni sub acoperire. Te rog.

            — Si care ar fi temeiul legal?

            — Oho, ce intrebare tampita, spuse Dellray, miscandu-si aratatorul ca un profesor dojenitor. Ia sa vedem. Avem legea aia misto contra terorismului. Dar asta nu ti-e de-ajuns, vrei si jurisdictie? Iti dau eu jurisdictie. O crima urata. Rapire. Pot argumenta ca jigodia asta conduce un taxi, deci afecteaza traficul interstatal. Dar nu vrem sa jucam asa, nu, Billy?

            — Nu ma asculti, Dellray. Pot recita Codul Penal american si in somn, mersi frumos. Vreau sa stiu altceva: daca preluam cazul, ce le spunem oamenilor, ca sa fie toti fericiti. Fiindca, nu uita, dupa ce susnecul asta o sa fie prins si arestat, noi va trebui sa continuam sa lucram in politie. N-am de gand sa-l trimit pe seful meu ca sa-l ia la refec pe seful lor, desi pot s-o fac. Oricand vreau. Lon Sellitto se ocupa de caz si e un om priceput.

            — Un locotenent? pufni Dellray.

            Isi trase tigara de dupa ureche si-o tinu o clipa sub nari.

            — Jim Polling e seful.

            Dellray se lasa pe spatarul scaunului, simuland oroarea.

            — Polling? Micul Adolph? Polling, ala cu, Ai-drep-tul-sa-nu-spui-nimic-pen-ca-o-sa-ti-trag-una-n-capatana”? El?

            Adjunctul nu avu ce sa-i raspunda. Zise:

            — Sellitto e bun. Un adevarat cal de povara. Am lucrat cu el in doua grupe operative.

            — Susnecul ala inhata oameni in stanga si-n dreapta, dar e sigur ca o sa ajunga mai sus.

            — Adica?

            — In oras avem senatori. Avem congresmeni, avem sefi de stat. Cred ca toate rapirile astea nu sunt decat pentru antrenament.

            — Ai vorbit cu psihiatrii si nu mi-ai spus si mie?

            — Asta miros eu.

            Dellray nu se putu abtine sa-si atinga nasul subtire. Adjunctul isi umfla obrajii proaspat barbieriti si rasufla zgomotos.

            — Cine-i IC-ul?

            Dellray nu prea il considera pe ingalat un informator confidential, fiindca asta suna ca intr-un roman de Dashiell Hammett. Cei mai multi IC erau schelete, adica niste mici escroci uscativi, dezgustatori. Descriere ce i se potrivea de minune ingalatului.

            — E un gunoi, recunoscu Dellray. Dar Jackie, tipul de care-a auzit el, e tare.

            — Stiu ca vrei cazul, Fred. Inteleg.

            Adjunctul rostise cuvintele cu o anume simpatie. Pentru ca stia exact ce se afla in spatele cererii lui Dellray. Inca din copilaria petrecuta in Brooklyn, Dellray vrusese sa se faca politist. Nu conta prea mult ce fel de politist, cata vreme putea petrece douazeci si patru de ore pe zi facand treaba asta. Insa la scurt timp dupa ce intrase in FBI, isi descoperise vocatia – munca sub acoperire.

            Formand echipa cu partenerul si ingerul lui pazitor Toby Dolittle, Dellray trimisese la inchisoare un mare numar de infractori, pentru foarte mult timp – condamnarile totalizau aproape o mie de ani. („Poa’ sa ne zica Echipa Mileniului, Toby, baiete”, ii spusese el candva partenerului sau.) Cheia succesului pe care-l avea Dellray era porecla lui: „Cameleonul”. Intr-un interval de douazeci si patru de ore, putea sa faca pe toxicomanul cu creier ars intr-un local din Harlem unde se consuma cocaina si putea fi un demnitar haitian la un dineu de la consulatul panamez, purtand pe piept o panglica rosie in diagonala si vorbind cu un accent impenetrabil. Cei doi detectivi erau deseori imprumutati brigazilor antitero si antidrog si, uneori, departamentelor de politie. Drogurile si armele erau specialitatea lor, desi mai interveneau si in comertul cu marfuri furate.

            In munca sub acoperire, ironia e ca, daca esti foarte bun, trebuie sa te retragi foarte devreme. Zvonurile circula si barosanii, infractorii pe care merita sa-i prinzi, sunt mai greu de pacalit. La un moment dat, Dolittle si Dellray constatasera ca lucrau mai putin pe teren si mai mult drept coordonatori ai informatorilor si ai altor agenti sub acoperire. Si, desi nu era alegerea lui Dellray – nimic nu-l insufletea mai mult decat strada – treaba asta il scotea totusi din birou mai des decat ieseau pe teren cei mai multi agenti speciali ai FBI-ului. Nu-i trecuse niciodata prin minte sa-si ceara transferul.

            Pana in urma cu doi ani, intr-o dimineata calda de aprilie, la New York. Dellray tocmai se pregatea sa iasa din birou ca sa ia un avion de la aeroportul La Guardia, cand primi un telefon de la directorul-adjunct al FBI-ului, din Washington. FBI-ul e un labirint ierarhic, iar Dellray nu putea pricepe de ce-l suna insusi marele sef. Pana cand auzi vocea grava a directorului dandu-i vestea ca Toby Dolittle si un procuror-adjunct din Manhattan fusesera ucisi in acea dimineata in cladirea federala din Oklahoma, in timp ce asteptau sa depuna marturie intr-un proces la care Dellray tocmai se pregatea sa plece.

            Cadavrele lor fusesera aduse a doua zi la New York. Adica in aceeasi zi in care Dellray completase un formular, cerand sa fie transferat la brigada antitero a FBI-ului.

            Atacurile cu bomba insemnau crima suprema pentru Fred Dellray, care, atunci cand era singur, devora carti de politica si filosofie. Credea ca nu era nimic neamerican in lacomie si setea de putere – ce naiba, calitatile astea erau incurajate peste tot, de pe Wall Street pana la Capitoliu. Iar daca oamenii depaseau hotarul legalitatii, Dellray era incantat sa le dea de urma, dar niciodata nu facea asta cu dusmanie. Dar sa ucizi oameni pentru credinta lor – drace, sa omori copii inainte ca ei sa stie macar in ce credeau – Doamne, asta era un pumnal infipt in inima tarii. Stand in apartamentul lui cu doua camere din Brooklyn, dupa inmormantarea lui Toby, Dellray hotarase ca asta era genul de infractiuni pe care dorea sa le ancheteze.

            Insa, din nefericire, reputatia Cameleonului il precedase. Cel mai bun agent sub acoperire al FBI-ului era acum cel mai bun coordonator, ocupandu-se de agentii si informatorii de pe Coasta de Est. Sefii lui nu-si puteau permite sa-l trimita la un departament mai linistit. Dellray era o mica legenda, raspunzator de unele dintre cele mai mari succese recente ale Biroului. Asa ca insistentele lui cereri fusesera respinse cu mare regret.

            Adjunctul cunostea istoria asta si adauga cu sinceritate:

            — As vrea sa te pot ajuta, Fred. Imi pare rau.

            Insa din aceste cuvinte Dellray intelese ca piatra se mai crapase putin. Asa incat Cameleonul afisa o masca din repertoriul personal si se uita la seful lui. Isi dorea sa mai aiba dintii din aur fals. Omul strazii Dellray era un hombre dur, cu o cautatura data dracului. Iar acea privire transmitea un mesaj limpede, pe care oricine isi facea veacul pe strada il pricepea instinctiv: Eu te-am ajutat, acum o sa ma ajuti tu.

            In cele din urma, mierosul adjunct zise cu glas stins:

            — Numai ca avem nevoie de ceva.

            — Ceva”?

            — Un carlig, spuse adjunctul. Nu avem nici un carlig.

            Adica un motiv pentru care sa ia cazul de la politie.

            Politica, politica, ma fut pe ea de politica.

            Dellray isi inclina capul, insa nu-si clinti ochii cafenii de la adjunct.

            — Susnecul a taiat pielea de pe degetul victimei azi-dimineata, Billy. A jupuit-o pana la os. Pe urma a ingropat-o de vie.

            Doua maini ingrijite de agent federal se impreunara sub o falca incordata. Adjunctul zise incet:

            — Am o idee. In politia newyorkeza exista un comisar-adjunct. Il cheama Eckert. Il stii? E un prieten de-al meu.

            Fata zacea pe o targa, cu fata in sus, cu ochii inchisi, constienta, dar ametita. Si tot palida. In brat avea infipt acul unei perfuzii cu glucoza. Acum, dupa ce fusese rehidratata, era coerenta si surprinzator de calma dupa cele intamplate.

            Sachs se intoarse la portile infernului si se opri in prag, sa priveasca spatiul intunecat. Deschise statia radio si-l chema pe Lincoln Rhyme. De asta data, el raspunse.

            — Cum arata locul infractiunii? intreba Rhyme pe un ton degajat.

            Ea raspunse taios:

            — Am scos-o pe fata. Daca te intereseaza.

            — A, bine. Cum se simte?

            — Deloc bine.

            — Dar traieste, da?

            — Aproape.

            — Esti suparata din cauza sobolanilor, nu-i asa, Amelia?

            Ea nu raspunse.

            — Fiindca nu i-am lasat pe oamenii lui Bo s-o scoata imediat de-acolo. Unde esti, Amelia?

            — Sunt aici.

            — Exista cinci factori care contamineaza locul unei crime, ii explica Rhyme.

            Sachs observa ca vocea lui avea din nou timbrul acela grav, seducator.

            — Vremea, familia victimei, susnecul, vanatorii de suveniruri. Ultimii sunt cei mai pacatosi. Ghici cine sunt?

            — Spune-mi.

            — Alti politisti. Daca i-as fi lasat pe cei de la interventii sa intre, ar fi putut distruge totul. Acum stii cum sa cercetezi locul unei crime. Si sunt sigur ca ai avut grija sa nu strici nimic.

            Sachs simti nevoia sa spuna:

            — Nu cred ca fata o sa mai fie acelasi om dupa treaba asta. Sobolanii ii misunau pe tot corpul.

            — Da, imi imaginez. Asta-i firea lor.

            Firea lor…

            — Dar cinci sau zece minute n-ar fi schimbat nimic. Ea…

            Clic.

            Sachs inchise statia radio si se duse la Walsh, medicul.

            — Vreau s-o interoghez. E prea ametita?

            — Nu inca. I-am dat anestezice locale, ca sa coasem taieturile si muscaturile. O sa aiba nevoie de niste Demerol peste vreo jumatate de ora.

            Sachs zambi si se lasa pe vine langa targa.

            — Buna, cum te simti?

            Fata, grasa, dar foarte draguta, dadu din cap.

            — Pot sa-ti pun niste intrebari?

            — Da, te roooc. Vreau sa-l prinzi.

            Aparu Sellitto si se apropie de ele. Ii zambi fetei, care il privi absenta. Detectivul scoase o insigna care n-o interesa si se prezenta.

            — Te simti bine, domnisoara?

            Fata dadu din umeri.

            Transpirand abundent in caldura sufocanta, Sellitto ii facu semn lui Sachs sa se apropie.

            — Polling a fost aici?

            — Nu l-am vazut. Poate e la Lincoln.

            — Nu, tocmai am sunat acolo. Trebuie sa ajunga imediat la primarie.

            — Care-i problema?

            Sellitto cobori glasul, cu un aer ravasit pe chipul flasc.

            — O nebunie. Transmisiunile noastre ar trebui sa fie sigure. Dar unul dintre blestematii aia de reporteri a facut rost de un decodor sau asa ceva. A auzit ca n-am intrat imediat s-o scoatem.

            Facu semn cu capul spre fata.

            — Pai, n-am intrat, zise Sachs cu asprime. Rhyme le-a spus celor de la interventii sa astepte pana ajung eu aici.

            Detectivul gemu.

            — Mamaa, sper ca n-au inregistrat asta. Avem nevoie de Polling pentru aplanarea conflictului. Arata spre fata. Ai interogat-o?

            — Nu. Tocmai ma pregateam.

            Cu parere de rau, Sachs deschise statia radio si auzi glasul precipitat al lui Rhyme.

            — …esti acolo? Chestia asta afurisita nu…

            — Sunt aici, spuse Sachs cu raceala.

            — Ce s-a intamplat?

            — Paraziti, presupun. Sunt cu victima.

            Fata clipi nedumerita auzind replicile, iar Sachs ii surase.

            — Nu vorbesc singura. Arata spre microfon. Sediul politiei. Cum te cheama?

            — Monelle. Monelle Gerger.

            Se uita la bratul ei muscat, ridica un bandaj si cerceta o rana.

            — Interogheaz-o repede, o indemna Rhyme, pe urma du-te la locul infractiunii.

            Acoperind microfonul cu mana, Sachs ii sopti infuriata lui Sellitto:

            — E o adevarata pacoste sa lucrezi cu omul asta. Domnule.

            — Fa-i pe plac, ofiter.

            — Amelia! racni Rhyme. Raspunde-mi!

            — O interogam, s-a inteles? se rasti ea.

            Sellitto intreba:

            — Poti sa ne spui ce s-a intamplat?

            Monelle incepu sa spuna o poveste dezlanata despre cum se dusese in spalatoria unui bloc de locuinte din East Village. El statuse ascuns, asteptand-o.

            — Ce bloc de locuinte? intreba Sellitto.

            — Deutsche Haus. Acolo stau mai ales germani expatriati si studenti.

            — Pe urma ce s-a intamplat? continua Sellitto.

            Sachs observa ca, desi masivul detectiv parea mai aspru, mai cu capsa pusa decat Rhyme, era de fapt cel mai milos dintre ei doi.

            — M-a aruncat in portbagajul masinii si a condus aici.

            — Te-ai uitat la el?

            Tanara inchise ochii. Sachs repeta intrebarea si Monelle zise ca nu; purta, asa cum banuise Rhyme, o cagula bleumarin.

            — Und manusi.

            — Descrie-le.

            Erau inchise la culoare. Nu-si amintea nuanta.

            — Vreo caracteristica neobisnuita? A rapitorului?

            — Nu. Era alb. Asta stiu.

            — Ai vazut placa de inmatriculare a taxiului? intreba Sellitto.

            — Was? intreba fata in limba ei materna.

            — Ai vazut…

            Sachs tresari cand o intrerupse Rhyme:

            — Das Nummemschild.

            Amelia se gandi: Cum dracu’ de stie atatea? repeta cuvantul, iar fata facu semn ca nu, apoi isi miji ochii.

            — Cum adica taxi?

            — Nu conducea un taxi galben?

            — Taxi? Nein. Era masina obisnuita.

            — Ai auzit asta, Lincoln?

            — Mda. Omul nostru are alt set de roti. Si a pus-o in portbagaj, deci nu e combi, nici camioneta.

            Sachs ii repeta spusele. Fata dadu din cap.

            — Ca o limuzina.

            — Ai idee despre marca sau culoare? continua Sellitto.

            Monelle raspunse:

            — Deschisa, cred. Poate argintie sau gri. Sau cum ii zice? Maro deschis.

            — Bej?

            Ea incuviinta.

            — Poate bej, adauga Sachs pentru Rhyme.

            Sellitto intreba:

            — Era ceva in portbagaj? Orice? Scule, haine, valize?

            Monelle spuse ca nu. Era gol.

            Rhyme avea o intrebare.

            — A ce mirosea? Portbagajul.

            Sachs repeta intrebarea.

            — Nu stiu.

            — A benzina si ulei de motor?

            — Nu. Mirosea… a curat.

            — Poate e o masina noua, reflecta Rhyme.

            Monelle izbucni in lacrimi. Pe urma scutura din cap. Sachs ii lua mana si fata continua:

            — Am mers cu masina mult timp. Parea mult timp.

            — Te descurci bine, scumpo, zise Sachs.

            Glasul lui Rhyme o intrerupse.

            — Spune-i sa se dezbrace.

            — Ce?

            — Da-i jos hainele.

            — Nu fac asta.

            — Spune-le medicilor sa-i dea un halat. Avem nevoie de hainele ei, Amelia.

            — Dar, sopti Sachs, fata plange.

            — Te rog, starui Rhyme. E important.

            Sellitto dadu din cap, iar Sachs, muscandu-si buzele, ii explica treaba cu hainele si fu surprinsa cand vazu ca Monelle era de acord. Oricum, era dornica sa scape de vesmintele insangerate. Sellitto se departa de ea si se duse sa discute cu Bo Haumann. Monelle imbraca un halat oferit de medic, iar un detectiv in haine civile o acoperi cu sacoul lui. Sachs vari intr-o punga jeansii si tricoul fetei.

            — Le-am luat, anunta Sachs in microfon.

            — Acum trebuie sa mearga la locul infractiunii cu tine, zise Rhyme.

            — Ce?

            — Dar sa stea in spatele tau, ca sa nu contamineze vreo proba materiala.

            Sachs ii arunca o privire tinerei, care statea ghemuita pe o targa, langa cele doua dube ale brigazii de interventii.

            — Nu e in stare sa faca asta. Susnecul a taiat-o. Pana la os. Asa ca o sa sangereze si sobolanii or sa sara pe ea.

            — Poate sa mearga?

            — Probabil. Dar stii prin ce-a trecut?

            — Poate sa-ti arate drumul pe care au mers. Poate sa-ti spuna unde a stat el.

            — O sa se duca la urgente. A pierdut mult sange.

            O ezitare. Rhyme zise cu bunavointa:

            — Macar intreab-o daca vrea.

            Dar jovialitatea lui era falsa, iar Sachs simti in glasul lui doar nerabdare. Ea isi dadea seama ca Rhyme nu era obisnuit sa cocoloseasca oamenii, nu trebuia s-o faca. Era obisnuit sa aplice propriile metode.

            El insista:

            — Doar cat sa inconjurati o data locul.

            Du-te si impusca-te, Lincoln Rhyme.

            — E…

            — Important. Stiu.

            Nimic dinspre celalalt capat al liniei. Ea se uita la Monelle. Apoi auzi o voce, nu, vocea ei spunandu-i fetei:

            — Eu o sa cobor acolo, sa caut probe materiale. Vrei sa vii cu mine?

            Privirea fetei o strapunse pe Sachs pana in adancul inimii. Monelle izbucni in lacrimi.

            — Nu, nu, nu. Nu fac asta. Bitte nicht, oh, bitte nicht…

            Sachs dadu din cap si stranse bratul tinerei. Incepu sa vorbeasca in microfon, asteptand incordata reactia lui, insa Rhyme o surprinse spunandu-i:

            — In regula, Amelia, las-o balta. Intreab-o doar ce s-a intamplat cand au sosit acolo.

            Fata povesti cum il lovise cu piciorul si fugise intr-un tunel alaturat.

            — Il lovesc iar, spuse ea cu o anume satisfactie. Ii zboara manusa. Pe urma se enerveaza si da sa ma stranguleze. El…

            — Fara manusa pe mana? interveni Rhyme.

            Sachs repeta intrebarea si Monelle zise:

            — Da.

            — Amprente, excelent! striga Rhyme, iar glasul i se auzi spart in casca. Cand s-a intamplat asta? Cu cat timp in urma?

            Monelle banuia ca in urma cu o ora si jumatate.

            — Drace, mormai Rhyme. Amprentele raman pe piele o ora, cel mult nouazeci de minute. Poti lua amprente de pe piele, Amelia?

            — N-am mai facut asta.

            — Pai, o s-o faci. Dar repede. In valiza trebuie sa fie un pachet pe care scrie Kromekote. Scoate un carton de-acolo.

            Ea gasi un teanc de cartoane lucioase, ca hartia fotografica.

            — L-am gasit. Trebuie sa-i pun praf pe gat?

            — Nu. Preseaza cartonul, cu partea lucioasa in jos, pe pielea ei, acolo unde crede ca a atins-o. Apasa vreo trei secunde.

            Sachs se conforma, in vreme ce Monelle privea cerul cu stoicism. Pe urma, urmand instructiunile lui Rhyme, intinse pe carton o pudra metalica, folosind o pensula.

            — Ei bine? intreba nerabdator Rhyme.

            — Nu e bine. Forma unui deget. Dar fara linii vizibile. Sa arunc cartonul?

            — Niciodata sa nu arunci ceva de la locul unei crime, Sachs, o dadaci el cu asprime. Adu-l aici. Vreau sa-l vad.

            — Inca ceva, cred ca uit, zise Monelle. El ma atinge.

            — Adica te-a molestat? intreba Sachs cu blandete. Te-a violat?

            — Nu, nu. Nu sexual. Atinge umarul meu, fata, in spatele urechii. Cotul. M-a strans. Nu stiu de ce.

            — Ai auzit, Lincoln? A atins-o. Dar se pare ca nu pentru a obtine vreo placere.

            — Da.

            — Und… Si alt lucru uit, spuse Monelle. Vorbea germana. Nu bine. Parca invatat doar la scoala. Si imi zice Hanna.

            — Cum i-a zis?

            — Hanna, repeta Sachs in microfon. Stii cumva de ce? o intreba pe fata.

            — Nu. Dar numai asa imi zice. Parca-i place sa rosteasca numele.

            — Ai auzit asta, Lincoln?

            — Da, am auzit. Acum du-te la locul infractiunii. Trece timpul.

            Cand Sachs se ridica in picioare, Monelle intinse brusc mana si-o apuca de incheietura.

            — Domnisoara… Sachs. Esti germana?

            Ea zambi si raspunse:

            — Asta a fost demult. Cu vreo cateva generatii in urma.

            Monelle dadu din cap. Apasa palma lui Sachs pe obrazul ei.

            — Vielen Dank. Multumesc, domnisoara Sachs. Danke schön.

            SUSNEC 823

            Infatisare Resedinta Vehicul Alte observatii Barbat caucazian constitutie zvelta.

            Haine de culoare inchisa.

            Manusi vechi, din piele roscata de ied.

            Aftershave, ca sa acopere alt miros?

            Caligula? Bleumarin?

            Manusile sunt de culoare inchisa Prob. are o locuinta sigura Taxi.

            Cunoaste procedurile de colectare a probelor materiale.

            Posibil sa aiba dosar penal.

            Cunoaste structura amprentelor.

            Arma – Colt calibru 32

            Leaga victimele cu noduri ciudate.

            Il atrage „vechiul”

            A numit-o „Hanna” pe o victima.

            Cunoaste germana elementara.

            CINCISPREZECE.

            Cele trei lanterne cu halogen ale brigazii de interventii se aprinsera, proiectand un suvoi de lumina alba, spectrala, in tunelul macabru.

            Singura acum la locul infractiunii, Sachs arunca o privire spre podea. Ceva se schimbase. Ce anume? Isi scoase din nou arma si se lasa pe vine.

            — E aici, sopti ea, retragandu-se dupa un stalp.

            — Ce? intreba Rhyme.

            — Susnecul s-a intors. Erau niste sobolani morti aici. Au disparut.

            Auzi in casca rasul lui Rhyme.

            — Ce-i asa de hazliu?

            — Nu, Amelia. Prietenii lor le-au luat lesurile.

            — Prietenii lor?

            — Am avut candva un caz in Harlem. Un cadavru dezmembrat, descompus. Multe oase erau ascunse pe o raza mare in jurul bustului. Craniul era intr-un butoi de benzina, degetele de la picioare sub niste gramezi de frunze… Cei din cartier erau innebuniti. Presa vorbea despre satanisti, criminali in serie. Ghici care s-a dovedit a fi criminalul.

            — N-am idee, spuse ea intepata.

            — Chiar victima. S-a sinucis. Ratonii, sobolanii si veveritele au luat bucati din cadavru. Ca pe niste trofee. Nimeni nu stie de ce, dar le plac suvenirurile. Spune-mi, unde esti acum?

            — La capatul rampei.

            — Ce vezi?

            — Un tunel larg. Doua tunele laterale, mai inguste. Tavanul drept, sustinut de stalpi din lemn. Stalpii sunt putreziti si crestati. Podeaua este din beton vechi, acoperit cu pamant.

            — Si balegar?

            — Asa se pare. In centru, chiar in fata mea, e stalpul de care a fost legata fata.

            — Ferestre?

            — Nu. Nici usi.

            Se uita cu atentie in tunelul larg, a carui podea disparea intr-un univers intunecat, la mii de kilometri distanta. Simti apasarea disperarii.

            — E prea mare! Prea mult spatiu de cercetat.

            — Amelia, calmeaza-te.

            — Aici n-o sa gasesc niciodata nimic.

            — Stiu ca pare coplesitor. Dar nu uita ca ne intereseaza doar trei tipuri de probe materiale. Obiecte, materii corporale si urme. Asta-i tot. E mai putin descurajant daca gandesti in felul asta.

            Tie ti-e usor sa vorbesti.

            — Iar locul crimei nu-i asa de mare pe cat pare. Concentreaza-te asupra locurilor pe unde-au mers ei. Du-te la stalp.

            Sachs porni intr-acolo. Privind in jos.

            Lanternele cu halogen erau puternice, dar si ingrosau umbrele, dezvaluind zeci de locuri unde s-ar fi putut ascunde rapitorul. O strabatu un fior pe sira spinarii. Stai aproape, Lincoln, isi zise ea in sila. Da, sunt suparata, dar vreau sa te aud. Rasufla sau zi ceva.

            Se opri si indrepta lanterna polarizata spre pamant.

            — Peste tot e maturat? intreba Rhyme.

            — Da. Ca si data trecuta.

            Vesta antiglont ii freca sanii, desi purta sutien si maiou si, oricat de cald era afara, in tunel aerul era inabusitor. Pielea o intepa si simtea o teribila dorinta sa se scarpine sub vesta.

            — Sunt la stalp.

            — Aspira zona pentru eventuale probe.

            Sachs porni aspiratorul. Detesta zgomotul pe care-l facea. Acoperea sunetele de pasi apropiindu-se, de piedici de arma trase, de cutite scoase din teaca. Se uita involuntar in spatele ei, o data, de doua ori. Era gata sa scape aspiratorul cand duse mana la arma.

            Sachs se uita la urma de pe pamant, acolo unde zacuse corpul lui Monelle. Eu sunt el. O tarasc pana aici. Ea ma loveste cu piciorul. Eu ma clatin…

            Monelle ar fi putut sa loveasca doar intr-o directie, departe de rampa.

            Sachs presupunea ca suspectul nu cazuse. Ceea ce insemna ca trebuia sa se sprijine pe picioare.

            Sachs merse un metru sau doi in bezna.

            — Bingo! striga ea.

            — Ce e? Spune-mi!

            — Urme de pasi. A omis sa mature intr-un loc.

            — Nu-s pasii ei?

            — Nu. Ea poarta pantofi sport. Astia au talpile netede ca la pantofii de lac. Doua urme clare. O sa stim ce numar poarta.

            — Nu, n-o sa stim asta. Talpile pot fi mai mari sau mai mici decat laba piciorului. Dar s-ar putea sa aflam ceva. In trusa de instrumente exista o imprimanta electrostatica. E o cutie mica si are o bagheta pe ea. Langa ea trebuie sa fie niste coli de acetofan. Scoate hartia de pe una, pune coala pe urmele de pasi si trece bagheta peste ea.

            Ea gasi dispozitivul si realiza doua imagini ale urmelor. Le vari cu atentie intr-un plic de hartie. Sachs se intoarse la stalp.

            — Iar aici e un fragment de pai din matura.

            — De unde?

            — Scuze, spuse ea repede. Nu stiu de unde e. Un fragment de pai. Il iau si-l pun intr-o punga.

            Incep sa ma prind cum se manuiesc creioanele astea. Hei, Lincoln, ticalosule, stii cum o sa serbez retragerea mea definitiva din activitatea de la locul crimei? O sa ma duc la un restaurant chinezesc.

            Lanternele cu halogen nu puteau lumina tunelul lateral in care fugise Monelle. Sachs se opri la linia dintre lumina si intuneric, pe urma porni printre umbre. Fasciculul lanternei matura podeaua din fata ei.

            — Vorbeste-mi, Amelia.

            — Nu vad mare lucru. A maturat si pe-aici. Doamne, se gandeste la toate.

            — Ce vezi?

            — Doar urma in praf.

            O atac pe fata, o dobor. Sunt dement. Furios. Incerc s-o strangulez.

            Sachs privea cu atentie pamantul.

            — Aici e ceva… urme de genunchi! Cand o strangula, trebuie sa-i fi incalecat talia. A lasat urme de genunchi pe care a omis sa le mature.

            — Printeaza-le.

            Ea facu ce i se ceruse, de asta data mai repede. Pricepuse modul de functionare al dispozitivului. Tocmai vara printul in plic, cand ii atrase atentia altceva. Alta urma in praf.

            Ce-i asta?

            — Lincoln… ma uit la locul unde… se pare ca aici a cazut manusa. Cand se luptau.

            Aprinse lanterna polarizata. Si nu-i veni sa creada ce vedea.

            — O amprenta. Am gasit o amprenta digitala!

            — Ce? intreba Rhyme neincrezator. Nu e a ei?

            — Nu, nu poate fi. Vad praful in care a zacut ea. A avut mainile incatusate tot timpul. Amprenta e in locul de unde a ridicat manusa. Poate s-a gandit ca o sa mature si acolo, dar a uitat. E o amprenta minunata!

            — Presara pudra, lumineaz-o si fa o poza in marime naturala.

            Dupa numai doua incercari, obtinu o fotografie clara. Se simtea de parca ar fi gasit pe strada o bancnota de o suta de dolari.

            — Aspira in zona, pe urma intoarce-te la stalp. Cerceteaza terenul, ii zise el.

            Sachs incepu sa mearga pe podea, inainte si inapoi. Facea cate un pas, apoi se oprea.

            — Nu uita sa te uiti si in sus, ii aminti el. Am prins odata un susnec gratie unui singur fir de par aflat pe tavan. Isi incarcase pistolul cu un glont de calibrul 38, iar reculul armei ii smulsese un fir de par de pe mana, care s-a lipit pe tavan.

            — Ma uit. E un tavan din caramida. Murdar. Nimic altceva. Nici un loc unde sa ascunzi ceva.

            Nici o bordura sau prag de usa.

            — Unde sunt indiciile pe care le-a lasat? intreba Rhyme.

            — Nu vad nimic.

            Inainte si inapoi. Trecura cinci minute. Sase, sapte.

            — Poate ca n-a lasat nimic de data asta, sugera Sachs. Poate ca Monelle e ultima victima.

            — Nu, spuse Rhyme hotarat.

            Pe urma, in spatele unui stalp de lemn, un licar ii atrase atentia.

            — E ceva in colt… Da. Asta e.

            — Fa mai intai o poza.

            Ea facu o fotografie, pe urma lua cu creioanele un ghemotoc de panza alba.

            — Lenjerie intima de femeie. Umeda.

            — Sperma?

            — Nu stiu, zise ea, intrebandu-se daca avea sa-i ceara s-o miroasa.

            Rhyme ordona:

            — Aprinde lanterna polarizata. Proteinele or sa straluceasca.

            Sachs lua lanterna si-o aprinse. Lumina bucata de panza, dar lichidul nu stralucea.

            — Nu.

            — Pune-o intr-o punga de plastic. Altceva? intreba Rhyme nerabdator.

            — O frunza. Lunga, subtire, ascutita la un capat.

            Fusese rupta cu ceva timp in urma, era uscata si devenise cafenie.

            Il auzi pe Rhyme oftand dezamagit.

            — In Manhattan exista vreo opt mii de specii de plante cu frunze cazatoare, explica el. Nu ne prea ajuta. Ce e sub frunza?

            De ce crede ca ar trebui sa fie ceva?

            Dar era. O bucata mica de hartie. Pe o parte era alba, iar pe cealalta erau desenate fazele Lunii.

            — Luna? se intreba Rhyme. Amprente? Pulverizeaza ninhidrina si lumineaza repede cu lanterna.

            Fasciculul lanternei polarizate nu dezvalui nimic.

            — Asta-i tot.

            Tacere pret de o clipa.

            — Pe ce stau indiciile?

            — Pai, nu stiu.

            — Trebuie sa stii.

            — Ei bine, pe jos, raspunse ea enervata. Pe pamant.

            Pe ce altceva puteau sa stea?

            — E la fel ca pamantul din jur?

            — Da. Pe urma se uita mai atent. Drace, era diferit. Ei, nu tocmai. Are alta culoare.

            Intotdeauna avea dreptate?

            Rhyme o instrui:

            — Pune-l intr-o punga de hartie.

            In vreme ce ea aduna pamantul, el zise:

            — Amelia.

            — Da.

            — El nu-i acolo, o asigura Rhyme.

            — Asa cred.

            — Am simtit ceva in glasul tau.

            — N-am nimic, spuse ea repede. Miros aerul… Are iz de sange, pamant si mucegai. Si din nou aftershave.

            — Ca si cel dinainte?

            — Da.

            — De unde vine?

            Tragand aer pe nari, Sachs merse in spirala, pana cand ajunse la alt stalp de lemn.

            — De-aici. E mai puternic aici.

            — Ce-nseamna „aici”, Amelia? Tu esti picioarele si ochii mei, nu uita asta.

            — Unul dintre stalpii astia de lemn. Cum e ala de care-a fost legata fata. La vreo cinci metri distanta.

            — Deci s-ar fi putut sprijini de el. Ceva amprente?

            Ea pulveriza ninhidrina si lumina stalpul.

            — Nu. Dar mirosul e foarte puternic.

            — Ia un fragment de stalp de unde miroase cel mai tare. In valiza e o scula. Neagra. Un burghiu portabil. Ia un varf pentru probe – e ca o floare de burghiu scobita – si pune-l in capatul uneltei. E ceva care se numeste mandarina. E un…

            — Am si eu un burghiu, il intrerupse ea.

            — Aha, facu Rhyme.

            Sachs scoase cu burghiul un fragment de stalp, apoi isi sterse transpiratia de pe frunte.

            — Il pun in punga de plastic?

            El aproba.

            Se simtea slabita, isi inclina capul si i se taie rasuflarea. Nu era deloc aer acolo.

            — Altceva? intreba Rhyme.

            — Nu mai vad sa fie altceva.

            — Sunt mandru de tine, Amelia. Vino incoace si adu-ti comorile cu tine.

            SAISPREZECE

            — Ai grija, racni Rhyme.

            — Sunt expert in treaba asta.

            — E noua sau veche?

            — Ssst, facu Thom.

            — Ah, Iisuse! Lama e veche sau noua?

            — Nu respira… Asa, asta e. Obraji netezi ca niste buci de sugar.

            Procedura era cosmetica, nu judiciara.

            Thom il barbierea pe Rhyme pentru prima data dupa o saptamana. Il spalase si pe cap si-i pieptanase parul pe spate.

            Cu o jumatate de ora in urma, asteptand-o pe Sachs cu probele materiale, Rhyme il trimisese pe Cooper afara din camera, in vreme ce Thom pregatise un cateter si manevrase tubul. Dupa ce isi terminase treaba, Thom se uitase la Rhyme si spusese:

            — Arati ca dracu’. Esti constient de asta?

            — Nu-mi pasa. De ce mi-ar pasa?

            Dandu-si imediat seama ca, de fapt, ii pasa.

            — Ce zici de un barbierit? intrebase tanarul.

            — N-avem timp.

            Insa adevarata lui grija era ca, daca doctorul Berger l-ar fi vazut curat, ar fi fost mai putin inclinat sa-l ajute sa se sinucida. Un pacient cu aspect neingrijit e un pacient deznadajduit.

            — Si o baie.

            — Nu.

            — Acum avem oaspeti, Lincoln.

            Pana la urma Rhyme mormaise:

            — In regula.

            — Si sa-ti dai jos pijamaua aia, ce zici?

            — Cu pijamaua ce mai e?

            Dar si asta insemna ca era de acord.

            Acum, spalat si ras, imbracat cu jeansi si o camasa alba, Rhyme ignora oglinda pe care asistentul lui i-o tinea in fata.

            — Ia-o de-aici.

            — O remarcabila ameliorare.

            Lincoln Rhyme pufni dispretuitor.

            — Pana se intorc ei, o sa fac o plimbare, anunta el si isi lasa capul pe perna.

            Mel Cooper se intoarse catre el cu un aer surprins.

            — In mintea lui, ii explica Thom.

            — In mintea ta?

            — Imi imaginez, spuse Rhyme.

            — Asta da obicei, zise Cooper.

            — Ma pot plimba prin orice cartier vreau, fara sa fiu jefuit. Pot sa hoinaresc prin munti fara sa obosesc. Ma pot catara pe un munte, daca vreau. Pot casca gura la vitrinele de pe Fifth Avenue. Sigur, lucrurile pe care le vad nu se afla neaparat acolo. Si ce daca? La fel e si cu stelele.

            — Cum adica? intreba Cooper.

            — Lumina stelelor pe care o vedem noi are o vechime de mii sau milioane de ani. Pana cand ajunge la pamant, astrele s-au deplasat. Nu se mai afla unde le vedem noi.

            Rhyme ofta, coplesit de oboseala.

            — Cred ca unele dintre ele s-au si stins si-au disparut.

            Inchise ochii.

            — Ne face zile fripte.

            — Nu neaparat, ii raspunse Rhyme lui Lon Sellitto.

            Sellitto, Banks si Sachs tocmai se intorsesera de la locul infractiunii.

            — Lenjerie intima, Luna si o planta, zise pesimistul bine dispus Jerry Banks. Nu e chiar o harta rutiera.

            — Si pamant, ii aminti Rhyme, care aprecia intotdeauna valoarea mostrelor de sol.

            — Ai idee ce inseamna toate astea? intreba Sellitto.

            — Nu inca, spuse Rhyme.

            — Unde-i Polling? murmura Sellitto. Tot n-a raspuns la pager.

            — Nu l-am vazut, zise Rhyme.

            In pragul usii aparu o silueta.

            — Cum te vad si cum ma vezi, mormai cu glas baritonal strainul.

            Rhyme ii facu semn sa intre barbatului uscativ. Avea un aer sobru, insa pe chipul lui prelung aparu deodata un zambet cald, cum i se intampla in clipele de ragaz. Terry Dobyns era chintesenta Departamentului de Stiinta Comportamentului din politia newyorkeza. Studiase la Quantico cu specialistii FBI-ului si era licentiat in stiinte juridice si psihologie.

            Psihologul indragea opera si fotbalul, iar arunci cand Lincoln Rhyme se trezise la spital dupa accidentul avut in urma cu trei ani, il vazuse pe Dobyns stand langa el si ascultand Aida la un walkman. Petrecuse urmatoarele trei ore sustinand ceea ce se dovedise a fi prima dintre numeroasele sedinte de consiliere despre starea lui Rhyme.

            — Ia zi, ce scrie la manual despre oamenii care nu raspund la telefon?

            — Ma analizezi mai tarziu, Terry. Ai auzit de susnecul nostru?

            — Cate ceva, zise Dobyns, cercetandu-l pe Rhyme cu privirea.

            Nu era medic, dar stia fiziologie.

            — Te simti bine, Lincoln? Pari putin slabit.

            — Am facut ceva antrenament azi, recunoscu Rhyme. Si-am tras un pui de somn. Stii ce ticalos lenes sunt.

            — Da, bine. Tu esti ala care m-a sunat la ora trei dimineata sa ma intrebe ceva despre un infractor si nu putea intelege de ce eram in pat. Care-i treaba? Iti trebuie un profil?

            — Ne ajuta orice ne poti spune.

            Sellitto il puse in tema pe Dobyns, care – asa cum isi amintea Rhyme de pe vremea cand lucrau impreuna – nu-si nota niciodata ceva, ci reusea sa retina tot ce auzea in capul impodobit cu un par rosu inchis.

            Psihologul se duse in fata tabelului de pe perete, privindu-l din cand in cand, in timp ce asculta glasul murmurat al detectivului.

            Ridica un deget, intrerupandu-l pe Sellitto.

            — Victimele, victimele… Toate au fost gasite sub pamant. Una ingropata, alta intr-un subsol, alta in tunel.

            — Corect, confirma Rhyme.

            — Continua.

            Sellitto continua, explicandu-i cum fusese salvata Monelle Gerger.

            — Da, in regula, zise absent Dobyns.

            Pe urma se opri din mers si se intoarse iarasi catre perete. Isi departa picioarele si, cu mainile in solduri, se uita la putinele date stranse despre Susnec 823.

            — Zi-mi mai multe despre ideea ta, Lincoln. Ca-i plac lucrurile vechi.

            — Nu stiu cum sa-ti spun. Pana acum, indiciile lui au legatura cu New York-ul istoric. Materiale de constructie de la inceputul secolului, tarcuri de vite, sistemul de incalzire centrala.

            Dobyns pasi brusc in fata si lovi plansa cu palma.

            — Hanna. Vorbeste-mi despre Hanna.

            — Amelia, zise Rhyme.

            Ea ii spuse lui Dobyns cum i se adresase susnecul lui Monelle Geiger, numind-o Hanna fara vreun motiv evident.

            — Fata spunea ca individului parea sa-i placa sa rosteasca numele asta. Si-i vorbea in germana.

            — Si si-a asumat un mic risc atunci cand a rapit-o, nu? remarca Dobyns. Taxiul, la aeroport, era sigur pentru el. Dar sa se ascunda intr-o spalatorie… Trebuie sa fi fost serios motivat ca sa rapeasca pe cineva de nationalitate germana.

            Dobyns isi rasuci o suvita de par roscovan in jurul unui deget lung si se lasa intr-unul din scaunele impletite, intinzandu-si picioarele in fata.

            — Bun, sa incercam sa ne facem o idee. Subteranul… asta-i cheia. Si-mi spune ca e o persoana care ascunde ceva, iar cand aud asta, incep sa ma gandesc la isterie.

            — Nu actioneaza isteric, zise Sellitto. E chiar al naibii de calm si calculat.

            — Nu isteric in sensul asta. E o categorie de tulburari mintale. Se manifesta cand ceva traumatic se intampla in viata pacientului, iar subconstientul converteste acea trauma in altceva. In isteria clasica de conversie, se observa simptome fizice – greata, dureri, paralizie. Dar cred ca aici avem de-a face cu o situatie adiacenta. Disociere – asa se numeste atunci cand reactia la trauma afecteaza mintea, nu corpul. Amnezie isterica, stari de ratacire. Si personalitati multiple.

            — Jekyll si Hyde?

            De asta data, Mel Cooper reactionase mai repede ca Banks, preluandu-i rolul.

            — Ei bine, nu cred ca are cu adevarat personalitate multipla, continua Dobyns. E un diagnostic foarte rar, iar pacientul clasic e tanar si are un IQ mai mic decat omul vostru. Facu semn catre plansa de pe perete. Asta-i viclean si istet. Un infractor cu un plan bine pus la punct, e limpede. Dobyns isi arunca privirea pe fereastra. Asta-i interesant, Lincoln. Cred ca susnecul vostru adopta cealalta personalitate atunci cand i se potriveste – cand vrea sa ucida – si asta-i important.

            — De ce?

            — Din doua motive. Mai intai, ne spune ceva despre personalitatea lui de baza. El e cineva care a fost instruit – poate unde lucreaza, poate prin educatie – sa ajute oamenii, nu sa le faca rau. Un preot, un consilier, un politician, un lucrator in asistenta sociala. Si in al doilea rand, cred ca inseamna ca si-a gasit o copie. Daca puteti afla care-i asta, poate gasiti o pista catre el.

            — Ce fel de copie?

            — E posibil sa fi vrut sa ucida de multa vreme. Dar nu a actionat pana cand nu si-a gasit un model. Poate intr-o carte sau intr-un film. Sau cineva pe care il cunoaste. E cineva cu care se poate identifica si ale carui crime ii dau, de fapt, permisiunea de a ucide. Aici o sa risc o presupunere…

            — Da-i drumul, zise Rhyme. Da-i drumul.

            — Obsesia lui pentru istorie imi spune ca personalitatea lui e a unui personaj din trecut.

            — Din viata reala?

            — Asta n-as putea spune. Poate e fictiv, poate nu. Hanna, oricine-ar fi ea, figureaza undeva in povestea asta. Si Germania. Sau germanii americani.

            — Ai idee ce l-a putut aduce in starea asta?

            — Freud credea ca principala cauza e – ce altceva? – conflictul sexual in stadiul oedipian. In zilele noastre, savantii sunt de acord ca esecurile in dezvoltarea personalitatii sunt doar o cauza – orice trauma o poate declansa. Si nu trebuie sa fie un singur eveniment. Poate fi un punct nevralgic al personalitatii, un sir lung de dezamagiri personale sau profesionale. E greu de spus.

            Ochii ii stralucira uitandu-se la plansa.

            — Dar sper din suflet sa-l arestati in viata, Lincoln. Mi-as dori mult sa-l am pe canapeaua de analiza pret de cateva ceasuri.

            — Thom, ai scris toate astea?

            — Da, sefu’.

            — Dar am o intrebare, incepu Rhyme.

            Dobyns se intoarse.

            — As zice ca asta-i intrebarea, Lincoln: De ce lasa indiciile? Asa e?

            — Da. De ce lasa indiciile?

            — Gandeste-te la ce-a facut… El vorbeste cu tine. Nu e incoerent ca Fiul lui Sam sau ucigasul zodiacal. Nu-i schizofrenic. Comunica – in limbajul tau. Limbajul criminalistilor. De ce?

            Dobyns mai facu cativa pasi prin camera, cu ochii la plansa.

            — Tot ce-mi vine in minte e ca vrea sa imparta vina. Intelegi, pentru el e greu sa omoare. Dar devine mai usor daca ne face complici. Daca nu salvam victimele la timp, mortile lor sunt partial vina noastra.

            — Pai asta-i bine, nu? intreba Rhyme. Inseamna ca o sa continue sa ne dea indicii care se pot descifra. Altfel, daca jocul e prea greu, nu mai imparte vina.

            — Da, e-adevarat, spuse Dobyns, care nu mai zambea. Dar mai exista un element in ecuatie.

            Sellitto oferi raspunsul.

            — Numarul crimelor sporeste.

            — Corect, confirma Dobyns.

            — Cum poate lovi mai des? murmura Banks. Nu-i de-ajuns o data la trei ore?

            — A, o sa gaseasca el o cale, continua psihologul. Probabil ca o sa-nceapa sa ia in vizor mai multe victime deodata.

            Dobyns isi ingusta ochii.

            — Ia zi, ti-e bine, Lincoln?

            Broboane de sudoare aparusera pe fruntea criminalistului, care strangea din pleoape.

            — Sunt doar obosit. Prea multe emotii pentru un infirm batran.

            — O ultima chestiune. Profilul victimelor e esential la crimele in serie. Dar in cazul asta avem sexe, varste si clase sociale diferite. Victimele sunt albi, insa el vaneaza intr-un teritoriu unde predomina albii, deci aspectul asta nu e relevant statistic. Din tot ce stim pana acum, nu ne putem da seama de ce i-a ales pe oamenii astia. Daca tu reusesti, ai putea sa dai de el.

            — Multumesc, Terry, zise Rhyme. Stai pe-aproape.

            — Sigur, Lincoln. Daca vrei.

            Rhyme ordona:

            — Hai sa ne uitam la probele materiale de la tarcul pentru vite. Ce-avem? Lenjeria?

            Mel Cooper aduna sacosele pe care le adusese Sachs de la locul faptei. Se uita la cea in care era lenjeria.

            — Katrina Fashion, colectia D’Amore, anunta el. Bumbac suta la suta, banda elastica. Materialul e facut in SUA. Chilotii au fost croiti si cusuti in Taiwan.

            — Poti spune toate astea doar uitandu-te la ei? intreba Sachs neincrezatoare.

            — Nu, am citit aici, raspunse Cooper, aratand eticheta.

            — Aha.

            Ceilalti rasera.

            — Deci ne spune ca a rapit alta femeie? intreba Sachs.

            — Probabil, zise Rhyme.

            Cooper deschise sacosa.

            — Nu stiu ce lichid e. O sa fac o cromatografie.

            Rhyme ii ceru lui Thom sa-i aduca peticul de hartie pe care erau desenate fazele Lunii. Il studie cu atentie. Un asemenea petic era o excelenta proba individualizata. Il puteai potrivi la pagina de unde fusese rupt si obtineai o legatura la fel de buna ca in cazul amprentelor.

            Sigur, acum problema era ca nu aveau pagina originala. Se intreba daca aveau s-o gaseasca vreodata. Suspectul putea s-o fi distrus dupa ce rupsese peticul asta. Totusi, Lincoln Rhyme prefera sa creada ca n-o facuse. Ii placea sa-si imagineze ca se afla undeva. Asteptand sa fie gasita. Asa cum isi imaginase intotdeauna sursele probelor: automobilul de pe care se desprinsese o frantura de vopsea, degetul care-si pierduse unghia, teava armei prin care trecuse glontul gasit in corpul victimei. Aceste surse – totdeauna aflate in preajma suspectului – capatau personalitate proprie in mintea lui Rhyme. Puteau fi tiranice sau chinuitoare.

            Sau misterioase.

            Fazele Lunii.

            Rhyme il intreba pe Dobyns daca suspectul putea simti imboldul sa actioneze ciclic.

            — Nu. Luna nu e in faza maxima acum. Au trecut patru zile de la ultima Luna noua.

            — Deci Lunile astea inseamna altceva.

            — Daca sunt intr-adevar Luni, spuse Sachs.

            Incantata de sine si pe buna dreptate, isi zise Rhyme.

            Apoi spuse:

            — Buna remarca, Amelia. Poate vorbeste despre cercuri. Despre cerneala. Despre hartie. Despre geometrie. Despre planetariu…

            Rhyme isi dadu seama ca tanara il privea cu atentie. Poate ca tocmai observase ca se barbierise, ca avea parul pieptanat, ca isi schimbase hainele.

            Si in ce dispozitie era ea acum? se intreba. Suparata pe el sau degajata? Nu putea spune. In clipa aia, Amelia Sachs era la fel de enigmatica precum Susnecul 823.

            In hol se auzi bipul faxului. Thom se duse acolo si se intoarse cu doua coli de hartie.

            — E de la Emma Rollins, anunta el. Ridica hartiile in fata ochilor lui Rhyme.

            — Rezultatul inspectarii bacaniilor. Unsprezece magazine din Manhattan au vandut rasoale de vita unor clienti care au cumparat mai putin de cinci bucati in ultimele doua zile.

            Thom se indrepta spre plansa, apoi se uita la Rhyme.

            — Scriu numele bacaniilor?

            — Sigur. O sa avem nevoie de ele mai tarziu pentru confruntari.

            Thom trecu numele pe plansa.

            B’way & 82nd, ShopRite.

            B’way & 96th, Anderson Foods.

            Greenwich & Bank, ShopRite

            2nd Ave., 72nd-73rd., Grocery World.

            Battery Park City, J & G’s Emporium

            17092nd Ave., Anderson Foods

            34th & Lex., Food Warehouse

            8th Ave. & 24th, ShopRite.

            Houston & Lafayette, ShopRite

            6th Ave. & Houston, J & G’s Emporium.

            Greenwich & Franklin, Grocery World

            — Astea reduc zona la intregul oras, zise Sachs.

            — Rabdare, spuse agitatul Lincoln Rhyme.

            Mel Cooper examina paiul pe care-l gasise Sachs.

            — N-are nimic deosebit.

            Il arunca pe masa.

            — E nou? intreba Rhyme.

            Daca ar fi fost asa ar fi putut cerceta magazinele care vandusera maturi si rasoale de vita in aceeasi zi.

            Insa Cooper zise:

            — M-am gandit la asta. Are vreo sase luni sau mai mult.

            Incepu sa scuture hainele nemtoaicei deasupra unei bucati de hartie.

            — E ceva aici, spuse el, examinand hartia. Pamant.

            — Destul pentru un test al gradientului?

            — Nu. De fapt, e doar praf. Probabil de la locul infractiunii.

            Cooper se uita la restul materiei pe care o periase de pe hainele patate de sange.

            — Praf de caramida. De ce-o fi atat de mult?

            — De la sobolanii pe care i-am impuscat. Zidul era din caramida.

            — I-ai impuscat? La locul unei infractiuni?

            Sachs se justifica:

            — Pai, da. Se suisera toti pe fata.

            Rhyme era furios, dar o lasa balta. Adauga doar:

            — Toate tipurile de elemente contaminate de la un foc de arma. Plumb, arsenic, carbon, argint.

            — Si aici… inca un fragment de piele rosie. De la manusa. Si… Avem alta fibra. Diferita.

            Criminalistilor le plac fibrele. Cea pe care o aveau era un fir subtire, gri, de-abia vizibil cu ochiul liber.

            — Excelent, spuse Rhyme. Si altceva?

            — Si asta-i fotografia de la locul infractiunii, zise Sachs, si amprentele.

            Cea de pe gatul ei si de unde susnecul a ridicat manusa.

            I le aseza in fata.

            — Bine, spuse Rhyme, privindu-le cu atentie.

            Pe chipul tinerei politiste aparu o sclipire de triumf sovaitor – asaltul invingatorului, care e latura opusa a dispretului de sine pentru lipsa de profesionalism.

            SUSNEC 823

            Infatisare Resedinta Vehicul Alte observatii Barbat caucazian constitutie zvelta.

            Haine de culoare inchisa.

            Manusi vechi, din piele roscata de ied.

            Aftershave, ca sa acopere alt miros?

            Caligula? Bleumarin?

            Manusi de culoare inchisaProb. are o locuinta sigura.

            Situata langa:

            B’way & 82nd, ShopRite.

            B’way & 96th, Anderson Foods.

            Greenwich & Bank, ShopRite

            2nd Ave., 72nd-73rd., Grocery World.

            Battery Park City, J & G’s Emporium

            17092nd Ave., Anderson Foods

            34th & Lex., Food Warehouse

            8th Ave. & 24th, ShopRite.

            Houston & Lafayette, ShopRite

            6th Ave. & Houston, J & G’s Emporium.

            Greenwich & Franklin, Grocery World.

            Taxi.

            Model recent de limuzina, gri deschis, argintiu, bej.

            Cunoaste procedurile de colectare a probelor materiale.

            Posibil sa aiba dosar penal.

            Cunoaste structura amprentelor.

            Arma – Colt calibru 32

            Leaga victimele cu noduri ciudate.

            Il atrage „vechiul”

            A numit-o „Hanna” pe o victima.

            Cunoaste germana elementara.

            Il atrag locurile subterane.

            Dubla personalitate.

            Poate fi preot, asistent social, consilierRhyme studia pozele amprentelor cand auzi pasi pe scari. Aparu Jim Polling. Intra in camera, fu surprins de eleganta lui Lincoln Rhyme si se indrepta catre Sellitto.

            — Tocmai am fost la locul infractiunii, zise el. Ati salvat victima. Grozava treaba, baieti.

            Facu semn spre Sachs, ca sa arate ca lauda ii era si ei adresata.

            — Dar ticalosul a rapit pe altcineva?

            — Sau e pe cale s-o faca, murmura Rhyme, cu ochii la amprente.

            — Acum ne ocupam de indicii, zise Banks.

            — Jim, am incercat sa dau de tine, spuse Sellitto. Te-am cautat la biroul primarului.

            — Am fost cu sefu’. A trebuit sa se milogeasca pentru niste oameni in plus. A obtinut inca cincizeci de oameni de la Departamentul de Securitate al ONU.

            — Capitane, trebuie sa discutam ceva. Avem o problema. S-a intamplat ceva la locul ultimei infractiuni.

            O voce neauzita pana atunci bubui in incapere:

            — Problema? Cine are o problema? Noi n-avem probleme aici, nu? Absolut deloc.

            Rhyme ridica privirea spre barbatul inalt, zvelt din pragul usii. Era negru ca taciunele, purta un ridicol costum verde si pantofi care straluceau ca niste oglinzi cafenii. Lui Rhyme i se stranse inima.

            — Dellray.

            — Lincoln Rhyme. Bratul de otel al New Yorkului. Salut, Lon. Jim Polling, ce mai invarti, amice?

            In spatele lui Dellray erau inca sase barbati si o femeie. Rhyme pricepu imediat de ce se aflau acolo agentii federali. Dellray isi arunca ochii spre cei din incapere, isi indrepta o clipa atentia spre Sachs, apoi isi muta privirea.

            — Ce vrei? intreba Polling.

            Dellray zise:

            — Nu v-ati prins, domnilor. Ati iesit din combinatie. Va-nchidem jocul. Da, domnilor. Cum se face cu pariorii.

            SAPTESPREZECE.

            Unul de-ai nostri.

            Asa il vedea Dellray pe Lincoln Rhyme in vreme ce trecea pe langa pat. Paraliticii formau un club unde te duceai sa strici petrecerea facand glume, semne, clipind din ochi cu subinteles. Stii ca te iubesc, batrane, pen’ca ma rad de tine.

            Lincoln Rhyme invatase ca atitudinea asta devenea obositoare foarte, foarte curand.

            — Ete la asta, zise Dellray, aratand spre Clinitron. E o chestie ca-n Star Trek. Comandante Riker, misca-ti curu’ in naveta.

            — Pleaca de-aici, Dellray, spuse Polling. E cazul nostru.

            — Si cum se simte pacientu’ nostru, doctor Crusher?

            Capitanul pasi in fata, ca un cocos pe care uscativul agent FBI il depasea in inaltime.

            — Dellray, auzi ce-ti spun? Pleaca.

            — Mamaa, poate-mi iau si eu o chestie ca asta, Rhyme. Sa-mi pun curu-n ea, sa vad un joc. Pa bune, Lincoln, cum te simti? Au trecut ceva ani.

            — Au batut la usa? il intreba Rhyme pe Thom.

            — Nu, n-au batut.

            — N-ati batut la usa, zise Rhyme. Asa ca va sugerez sa plecati.

            — Am mandat, murmura Dellray, fosnind niste hartii in buzunarul de la piept.

            Amelia Sachs isi infipse unghia aratatorului de la mana dreapta in degetul mare, care era pe cale sa sangereze.

            Dellray isi roti privirea prin incapere. Era vizibil impresionat de laboratorul lor improvizat, dar alunga repede senzatia asta.

            — Preluam noi cazul. Scuze.

            In douazeci de ani de cariera in politie, Rhyme nu mai intalnise o preluare a controlului atat de categorica.

            — Las-o moarta, Dellray, incepu Sellitto, ai dat buzna in cazul asta.

            Agentul FBI isi roti fata neagra, lucioasa, pana cand isi cobori privirea spre detectiv.

            — Buzna? Buzna? N-am auzit o vorba despre treaba asta. M-ai sunat tu?

            — Nu.

            — Atunci cine v-a turnat?

            — Pai…

            Sellitto, surprins, se uita la Polling, care spuse:

            — Ati primit o instiintare. Altceva nici nu trebuia sa va trimitem.

            De asta data pe un ton defensiv.

            — O instiintare. Mda. Si ia zi, cum a fost transmisa? Cu postalionul? A fost trecuta in registrul politiei? Zi-mi, Jim, la ce-i buna o instiintare peste noapte despre o operatiune in plina desfasurare?

            Polling zise:

            — Noi nu i-am vazut utilitatea.

            — Noi? intreba imediat Dellray.

            Ca un chirurg ce-a observat o tumoare microscopica.

            — Eu nu i-am vazut utilitatea, se rasti Polling. I-am spus primarului s-o considere o operatiune locala. O tinem sub control. Acuma sterge-o, Dellray.

            — Si-ati crezut c-o puteti termina la timp ca sa apara la stirile de la unspe.

            Rhyme fu surprins cand il auzi pe Polling strigand:

            — Ce-am crezut noi nu e treaba ta, la dracu’. Asta-i blestematul nostru de caz.

            Lincoln auzise de temperamentul legendar al capitanului, dar nu-l vazuse niciodata manifestandu-se.

            — De fapt, acu-i bles-te-ma-tu’ nos-tru de caz.

            Dellray trecu pe langa masa unde se aflau instrumentele lui Cooper.

            Rhyme spuse:

            — Nu face asta, Fred. Ne-am cam dumirit in privinta tipului astuia. Lucreaza cu noi, dar nu ne lua cazul. Susnecul asta nu seamana cu nimic din ce-ai vazut tu.

            Dellray zambi.

            — Ia sa vedem, ce-am auzit ultima oara despre „blestematu’ „ asta de caz. Ca ati pus un civil sa faca investigatia. Agentul arunca o privire spre patul Clinitron. Ati pus un agent de strada sa cerceteze locu’ crimei. Ati trimis militari sa cumpere alimente.

            — Probe materiale standard, Frederick, ii aminti enervat Rhyme.

            Dellray parea dezamagit.

            — Dar brigada de interventie, Lincoln? Te-ai gandit la oamenii care platesc taxe? Pe urma mai e si taierea victimelor, ca-n Masacrul din Texas…

            Cum de rasuflase informatia asta? Toti jurasera sa pastreze secretul in privinta dezmembrarii lui T. J. Colfax.

            — Si ce-am auzit io, ca baietii lu’ Haumann au gasit victima, da’ n-au intrat imediat s-o salveze? Channel Five a avut un microfon de mare putere acolo. S-a auzit fata tipand cinci minute bune ‘nainte sa trimiteti pe cineva inauntru. Se uita la Sellitto cu un ranjet stramb. Lon, batrane, asta o fi problema de care tocma’ vorbeai?

            Aici ajunsesera, isi zicea Rhyme. Il intuisera pe susnec, incepeau sa-i invete limbajul. Incepeau sa-l vada. Brusc surprins, Lincoln intelese ca facea din nou ce-i placea. Dupa atatia ani. Iar acum cineva urma sa-i taie avantul. Clocotea de furie.

            — Ia cazul, Fred, mormai Rhyme. Dar nu ne indeparta pe noi. Nu face asta.

            — Ati pierdut doua victime, ii aminti Dellray.

            — Am pierdut una, il corecta Sellitto, privindu-l nelinistit pe Polling, inca exasperat. N-am putut face nimic pentru prima. A fost cartea de vizita a susnecului.

            Dobyns, cu bratele incrucisate, nu dadu mare atentie justificarii. Insa Jerry Banks sari in sus.

            — Acum ne-am prins cum actioneaza. N-o sa mai pierdem.

            — Ba da, daca baietii de la interventii or sa stea prin preajma ascultand cum striga victimele din toti rarunchii.

            Sellitto zise:

            — A fost…

            — Decizia mea, il intrerupse Rhyme. A mea.

            — Da’ tu esti civil, Lincoln. Deci nu putea fi decizia ta. Putea fi sugestia ta. Putea fi recomandarea ta. Da’ nu cred c-a fost decizia ta.

            Dellray isi indrepta iarasi atentia catre Sachs. Cu ochii la ea, ii zise lui Rhyme:

            — I-ai spus lui Peretti sa nu cerceteze locu’ crimei? A naibii treaba, Lincoln. De ce-ai ajuns sa faci asta?

            Rhyme zise:

            — Eu sunt mai bun decat el.

            — Peretti nu-i un baiat fericit. Nu, dom’le. El si cu mine am stat la taclale cu Eckert.

            Eckert? Comisarul-adjunct? Cum ajunsese sa fie implicat in povestea asta?

            Si, uitandu-se la Sachs, la ochii albastri care-l priveau echivoc printre suvitele de par rosu, intelese cum.

            Rhyme o strapunse cu o cautatura pe care ea o evita imediat, apoi ii spuse lui Dellray:

            — Ia sa vedem… Peretti? Nu el e ala care-a deschis traficul in locul unde statuse susnecul ca sa priveasca prima victima? Nu el e ala care-a dat drumul circulatiei la locul crimei inainte de-a reusi sa obtinem niste probe materiale adevarate? Locul crimei pe care Sachs, prezenta aici, a avut prevederea sa-l izoleze. Sachs a mea a procedat corect, iar Vince Peretti si toti ceilalti au procedat gresit. Da, asa e.

            Sachs se uita la degetul ei, cu o privire care arata ca vedea ceva familiar. Scoase un servetel din buzunar si-l infasura in jurul degetului insangerat.

            Dellray conchise:

            — Trebuia sa ne chemati de la inceput.

            — Iesi, murmura Polling. Ceva i se aprinse in ochi si ridica glasul. Iesi dracului! tipa el.

            Pana si calmul Dellray clipi surprins si se dadu inapoi din fata stropilor de saliva tasniti din gura capitanului.

            Rhyme se incrunta la Polling. Exista o sansa de-a salva ceva din caz, dar nu si daca Polling o lua razna.

            — Jim…

            Capitanul il ignora.

            — Afara! striga el din nou. N-o sa ne luati cazul!

            Si, spre surprinderea tuturor celor prezenti, Polling sari inainte, il insfaca pe agentul FBI de reverele hainei lui verzi si-l impinse la perete. Dupa un moment de tacere uluita, Dellray il dadu inapoi pe capitan cu varfurile degetelor si scoase un telefon mobil. I-l intinse lui Polling.

            — Suna-l pe primar. Sau pe sefu’ Wilson.

            Polling se retrase instinctiv de langa Dellray – un barbat scund distantandu-se de unul inalt.

            — Vrei cazul, ia-l dracului.

            Capitanul se indrepta spre scara, apoi cobori. Usa din fata fu trantita cu zgomot.

            — Doamne, Fred, spuse Sellitto, lucreaza cu noi. Il putem prinde pe nemernicul asta.

            — Avem nevoie de brigada antitero, zise Dellray pe un ton de-a dreptul rezonabil. Voi nu sunteti pregatiti pentru aspectele teroriste.

            — Ce aspecte teroriste? intreba Rhyme.

            — Conferinta de pace de la ONU. Un turnator d-ai mei zice ca umbla vorba c-o sa se-ntample ceva la aeroport. Unde-au fost rapite primele victime.

            — N-as defini susnecul drept terorist, spuse Dobyns. Orice se petrece in mintea lui are motivatie psihologica. Nu ideologica.

            — Pai, adevaru-i ca baietii de la Quantico si cu noi il vedem asa. Ma bucur c-aveti alta parere. Da’ asa tratam noi cazu’.

            Rhyme renunta. Oboseala il seca de puteri. Isi dorea ca Sellitto si asistentul lui cu fata plina de taieturi de la ras sa nu fi venit in dimineata aia. Isi dorea sa n-o fi cunoscut niciodata pe Amelia Sachs. Dorea sa nu poarte ridicola camasa alba, scrobita, cu gulerul teapan si care-l facea sa simta ca n-are nimic pe dedesubt.

            Isi dadu seama ca Dellray vorbea cu el.

            — Scuza-ma, spuse Rhyme ridicand o spranceana.

            Dellray intreba:

            — Adica, n-ar putea fi si politica un motiv?

            — Motivele nu ma intereseaza, spuse Rhyme. Probele materiale ma intereseaza.

            Dellray privi din nou spre masa lui Cooper.

            — Asa. Cazu-i al nostru. S-a-nteles treaba asta?

            — Noua ce ne ramane? intreba Sellitto.

            — Ne sustineti cu cercetarea. Sau puteti s-o lasati balta. Cam atat a ramas. Acu’ o sa luam probele materiale, fara suparare.

            Banks ezita.

            — Da-i-le, ii ordona Sellitto.

            Tanarul politist lua pungile cu probe de la locul ultimei infractiuni si le vari intr-o sacosa de plastic mai mare. Dellray intinse mainile. Banks se uita la degetele subtiri si arunca sacosa pe masa, apoi se intoarse in capatul indepartat al camerei – locul politistului. Lincoln Rhyme era zona demilitarizata dintre ei, iar Amelia Sachs statea pironita la capul patului lui Rhyme.

            Dellray i se adresa:

            — Agent Sachs.

            Dupa o pauza, cu ochii la Rhyme, ea raspunse:

            — Da.

            — Comisarul Eckert vrea sa vii cu noi ca sa ne raportezi despre locurile crimelor. Zicea ca noua ta insarcinare o sa inceapa luni.

            Tanara dadu din cap.

            Dellray se intoarse catre Rhyme si zise cu sinceritate:

            — Nu-ti face griji, Lincoln. O sa-l gabjim. O s-auzi curand ca-i sta capatana infipta-ntr-un par la portile orasului.

            Le facu semn colegilor lui, care luara probele materiale si pornira spre scara. Din hol, Dellray o striga pe Sachs:

            — Ce faci, nu vii?

            Ea statea cu mainile impreunate, ca o scolarita aflata la o petrecere unde regreta ca venise.

            — Intr-un minut.

            Dellray disparu pe scara.

            — Ce javre, murmura Banks, aruncandu-si carnetul pe masa. Va vine sa credeti?

            Sachs se rasuci pe calcaie.

            — Mai bine du-te, Amelia, zise Rhyme. Te asteapta masina.

            — Lincoln.

            Se apropie de pat.

            — E-n regula, spuse el. Ai facut ce trebuia sa faci.

            — Eu n-am treaba cu munca la locul crimei, izbucni ea. N-am vrut niciodata sa fac asta.

            — Si n-o s-o mai faci. S-a rezolvat cu bine, nu?

            Ea dadu s-o ia spre usa, apoi se intoarse si se rasti:

            — Nu-ti pasa de nimic in afara probelor materiale, nu-i asa?

            Sellitto si Banks incepura sa se agite, dar ea ii ignora.

            — Ia zi, Thom, vrei s-o conduci pe Amelia?

            Sachs continua:

            — Totu-i doar un joc pentru tine, nu? Monelle…

            — Cine?

            Ochii tinerei se aprinsera de manie.

            — Uite! Vezi? Nici macar nu-ti amintesti numele ei. Monelle Gerger. Fata din tunel… era doar o piesa de joc pentru tine. Sobolanii misunau pe corpul ei si tu ai zis: „Asta-i firea lor”. Asta-i firea lor? Ea n-o sa mai fie niciodata acelasi om, dar tie nu-ti pasa decat de pretioasele tale probe materiale.

            — La victimele aflate in viata, zise Rhyme cu glas monoton, profesoral, ranile produse de rozatoare sunt intotdeauna superficiale. Avea nevoie de vaccin anti-rabic de la primul atac al sobolanilor. Ce mai contau inca vreo cateva muscaturi?

            — De ce nu-i cerem si fetei parerea?

            Zambetul lui Sachs era altul acum. Devenise nimicitor, ca al infirmierelor si asistentelor care-i detestau pe infirmi. Se invarteau prin saloanele de reabilitare cu astfel de zambete. Desi politicoasa Amelia Sachs nu-l fericise; si-o dorea pe cea irascibila.

            — Spune-mi ceva, Rhyme. De fapt, de ce m-ai vrut pe mine?

            — Thom, oaspetele nostru a stat mai mult decat trebuia. Vrei sa…?

            — Lincoln, incepu asistentul.

            — Thom, se stropsi Rhyme, cred ca ti-am cerut sa faci ceva.

            — Fiindca eu nu stiu nimic, izbucni Sachs. De-aia! N-ai vrut un adevarat profesionist, pentru ca asa n-ai mai fi condus operatiunea. Dar pe mine… poti sa ma trimiti ba colo, ba colo. Eu fac exact ce vrei tu, fara sa cracnesc.

            — Ah, razvratirea trupelor… zise Rhyme, ridicandu-si ochii in tavan.

            — Dar eu nu fac parte din trupe. In primul rand, nici n-am vrut treaba asta.

            — Nici eu n-am vrut-o. Insa asta e. Impreuna in pat. Ma rog, unul din noi.

            Si stia ca zambetul lui rece era mult, mult mai inghetat decat oricare zambet de-al ei.

            — Pai, esti doar un pusti rasfatat, Rhyme.

            — Hei, agent, ti-ai terminat treaba aici, racni Sellitto.

            Dar ea continua.

            — Tu nu mai poti merge la locul crimei si imi pare rau pentru asta. Insa pui in pericol o investigatie doar ca sa-ti mangai orgoliul, iar eu imi bag picioru’!

            Isi inhata sapca si iesi valvartej din camera.

            Rhyme se astepta sa auda o usa trantita la parter, poate si zgomotul unui geam spart. Dar nu fu decat un clinchet slab, pe urma tacere.

            In vreme ce Jerry Banks isi lua carnetul si incepu sa-l frunzareasca cu mai multa concentrare decat era necesar, Sellitto zise:

            — Lincoln, imi pare rau. Eu…

            — Nu-i nimic, spuse Rhyme, cascand prea tare, cu slaba speranta ca o sa-si calmeze bataile inimii. Absolut nimic.

            Politistii statura cateva clipe langa masa pe jumatate golita, intr-o tacere grea, pe urma Cooper spuse:

            — Mai bine sa ne facem bagajele.

            Puse o cutie neagra de microscop pe masa si incepu sa desurubeze un ocular, cu grija dragastoasa a unui muzician ce-si dezmembra saxofonul.

            — Ei bine, Thom, zise Rhyme, a apus soarele. Stii ce-mi spune mie asta? Ca s-a deschis barul.

            Cartierul lor general era impresionant. Intrecea cu mult dormitorul lui Lincoln Rhyme.

            Jumatate de etaj din cladirea federala, peste treizeci de agenti, computere si panouri electronice. Ca intr-o ecranizare dupa un roman de Tom Clancy. Agentii aratau ca niste avocati sau bancheri. Camasi albe, cravate. Scrobit era cuvantul care-ti venea in minte. Iar Amelia Sachs se afla in centru, batand la ochi in uniforma ei bleumarin, manjita cu sange de sobolan, praf si farame de rahat de la vite moarte in urma cu o suta de ani.

            Nu mai tremura dupa cearta violenta cu Rhyme si, desi in minte i se derulau zeci de lucruri pe care voia sa i le spuna, isi dorea sa i le fi spus, se straduia sa se concentreze asupra celor ce se intamplau in jurul ei.

            Un agent inalt, intr-un impecabil costum gri, discuta cu Dellray – doi barbati impozanti, cu capetele aplecate, solemni. Sachs credea ca omul era agentul special coordonator de la biroul din Manhattan, Thomas Perkins, dar nu era sigura; un agent de politie are tot atatea legaturi cu FBI-ul ca si angajatii unei curatatorii chimice sau un agent de asigurari. Tipul parea lipsit de umor, eficient si isi tot arunca ochii spre o harta mare a Manhattanului, agatata pe perete. In timp ce Dellray ii dadea raportul, Perkins aproba de mai multe ori din cap, apoi urca pe o estrada unde se afla o masa plina cu dosare, ii cuprinse pe ceilalti agenti cu privirea si incepu sa vorbeasca.

            — Va rog sa-mi acordati putina atentie… Tocmai am luat legatura cu directorul si cu procurorul general de la Washington. Pana acum ati auzit cu totii despre susnecul de la aeroportul Kennedy. Are un profil neobisnuit. Rapirea, absenta elementului sexual constituie rareori aspecte esentiale ale activitatii unui criminal in serie. De fapt, e primul susnec de acest gen pe care l-am avut in Southern District. Tinand cont de o posibila conexiune cu evenimentele de la ONU, in aceasta saptamana o sa tinem legatura cu cartierul general, Quantico si biroul secretarului general. Ni s-a spus sa actionam cu profesionalism maxim in acest caz. Are prioritate la cel mai inalt nivel.

            Agentul special coordonator se uita la Dellray, care zise:

            — Am preluat cazul de la politia newyorkeza, dar o sa-i folosim si pe ei pentru sprijin si personal. Avem printre noi agentul care ne va informa despre locurile crimelor.

            Aici, Dellray vorbea complet diferit. Nici urma de teribilism.

            — Ai inregistrat probele materiale? o intreba Perkins pe Sachs.

            Sachs admise ca n-o facuse.

            — Ne-am ocupat de salvarea victimelor.

            Agentul special coordonator fu tulburat de aceasta veste. In instanta, dosare altfel solide erau facute praf din cauza omisiunii inregistrarii probelor materiale. Era primul lucru de care se plangeau avocatii infractorilor.

            — Rezolva treaba asta inainte sa pleci.

            — Da, domnule.

            Ce fata a facut Rhyme cand a ghicit ca l-am turnat pe Eckert, facandu-i sa piarda cazul. Ce fata…

            Sachs a mea si-a dat seama, Sachs a mea a izolat locul crimei.

            Isi chinuia din nou o unghie. Inceteaza, isi zise, asa cum facea mereu, dar continua sa-si tortureze degetul. Durerea ii facea bine. Asta nu intelegeau terapeutii.

            Agentul special zise:

            — Agent Dellray. Poti sa-i informezi pe cei prezenti despre felul cum vom actiona.

            Dellray se uita la ceilalti agenti din incapere si continua:

            — In acest moment, avem agenti de teren care supravegheaza fiecare celula terorista importanta si urmaresc orice pista care ne-ar putea duce la resedinta susnecului. Avem nevoie de toti informatorii si toti agentii sub acoperire. Asta va insemna compromiterea unor operatiuni in derulare, dar am hotarat ca merita sa riscam.

            — Treaba noastra e sa fim capabili de o riposta rapida. Va veti organiza in grupuri de sase agenti si veti fi gata sa va deplasati pe orice pista. Aveti sprijinul total al brigazii de salvare a ostaticilor.

            — Domnule, spuse Sachs.

            Perkins ridica privirea, incruntat. Nimeni nu intrerupea o informare pana la pauza pentru intrebari si raspunsuri.

            — Da, ce e, agent?

            — Pai, ma gandeam la ceva, domnule. La victima.

            — Cine, tanara nemtoaica? Crezi ca ar trebui s-o interogam din nou?

            — Nu, domnule. Ma gandeam la urmatoarea victima.

            Perkins raspunse:

            — A, pai o sa fim constienti de faptul ca ar putea exista si alte tinte.

            Sachs continua:

            — Susnecul are una acum.

            — Da?

            Agentul special se uita la Dellray, care dadu din umeri. Perkins o intreba pe Sachs:

            — De unde stii?

            — Pai, nu stiu sigur, domnule. Dar a lasat indicii la locul ultimei infractiuni si n-ar fi facut asta daca n-ar fi avut alta victima. Sau daca n-ar fi fost pe cale sa rapeasca una.

            — Am retinut, zise agentul special. O sa ne mobilizam cat mai repede ca sa fim siguri ca n-o sa pateasca ceva.

            Dellray ii spuse lui Sachs:

            — Credem ca-i mai bine sa ne concentram asupra monstrului.

            — Detectiv Sachs… incepu Perkins.

            — Nu sunt detectiv, domnule. Sunt la patrulare.

            — Da, ma rog, continua agentul special, uitandu-se la teancurile de dosare. Daca ai putea sa ne dai cateva puncte forte, ne-ar fi de folos.

            Treizeci de agenti o priveau. Printre ei, si doua femei.

            — Zi-ne doar ce-ai vazut, zise Dellray, varandu-si o tigara neaprinsa intre dintii lati.

            Tanara politista le facu o expunere sumara a cercetarilor ei de la locurile crimelor si a concluziilor la care ajunsesera Rhyme si Terry Dobyns. Cei mai multi agenti fura tulburati de ciudatele indicii lasate de susnec.

            — Ca-ntr-un joc blestemat, murmura un agent.

            Altul intreba daca indiciile aveau vreun mesaj politic pe care l-ar fi putut descifra.

            — Ei bine, domnule, noi nu credem ca e terorist, sublinie Sachs.

            Perkins isi indrepta atentia spre ea.

            — O sa te intreb, agent, daca admiti ca e inteligent susnecul asta.

            — Foarte inteligent.

            — N-ar putea face un joc dublu?

            — Cum adica?

            — Tu… As zice ca politia crede ca tipul e doar un nebun. Adica o personalitate de criminal. Dar nu-i posibil sa fie atat de inteligent incat sa va faca sa credeti asta? Cand de fapt altfel stau lucrurile.

            — De exemplu?

            — Gandeste-te la indiciile pe care le-a lasat. N-ar putea fi diversiuni?

            — Nu, domnule, sunt indrumari, spuse Sachs. Care ne conduc la victime.

            — Inteleg asta, zise repede Thomas Perkins. Dar facand asta, ne indruma departe de alte tinte, nu?

            Tanara nu se gandise la asta.

            — Presupun ca-i posibil.

            — Iar seful Wilson a trimis in stanga si-n dreapta oameni din sistemul de securitate al ONU, ca sa rezolve cazul de rapire. Susnecul asta ar putea sa distraga atentia tuturor, ca sa-si indeplineasca nestingherit adevarata misiune.

            Sachs isi aminti ca se gandise si ea la asta in acea zi, pe cand urmarea cautarile de pe Pearl Street.

            — Adica ar fi vorba despre ONU?

            — Noi asa credem, spuse Dellray. Cei din spatele atentatului cu bomba de la Conferinta UNESCO din Londra ar mai putea face o tentativa.

            Cu alte cuvinte, Rhyme se indrepta intr-o directie complet gresita. Se simtea ceva mai usurata de povara vinovatiei.

            — Acum, agent, ai putea sa ne descrii probele materiale? intreba Perkins.

            Dellray ii dadu o lista de inventar cuprinzand tot ce gasise ea, iar tanara le prezenta pe rand. In vreme ce vorbea, Sachs era constienta de agitatia din jurul ei – unii agenti vorbeau la telefon, altii susoteau intre ei, altii isi luau notite. Dar, uitandu-se pe lista, adauga:

            — Pe urma am ridicat amprenta asta a susnecului la locul ultimei infractiuni.

            Isi dadu seama ca in incapere se asternuse o tacere deplina. Toti cei din birou o priveau cu o expresie ce parea socata – daca agentii federali erau capabili de asa ceva.

            Se uita neajutorata la Dellray, care isi inclina capul.

            — Ai zis c-ai ridicat o amprenta?

            — Pai, da. Manusa susnecului a cazut cand s-a luptat cu ultima victima si, cand a ridicat-o, a atins podeaua cu mana.

            — Unde e? intreba imediat Dellray.

            — Hristoase, striga un agent. De ce n-ai spus nimic?

            — Pai…

            — Gaseste-o, gaseste-o! tipa altcineva.

            Un murmur se auzi in camera.

            Tremurandu-i mainile, Sachs scormoni prin pungile cu probe, apoi ii intinse lui Dellray fotografia amprentei. Agentul o ridica in fata ochilor si o privi cu atentie. I-o arata cuiva care, banui ea, era un expert in amprente.

            — Buna, spuse agentul. E de clasa A.

            Sachs stia ca amprentele erau clasificate drept A, B si C, ultima categorie fiind inacceptabila pentru institutiile de aplicare a legii. Insa mandria provocata de talentul ei de-a culege probe materiale fu risipita de disperarea agentilor fata de intarzierea cu care mentionase existenta acelei fotografii.

            Pe urma toti incepura sa se agite. Dellray dadu poza unui agent care alerga cu ea la un computer sofisticat, aflat in coltul biroului, si o aseza pe suprafata curbata a unui aparat numit Opti-Scan. Alt agent deschise computerul si incepu sa tasteze niste comenzi, iar Dellray isi scoase telefonul. Batu nerabdator din picior, apoi isi inclina capul atunci cand i se raspunse la apel.

            — Ginnie, sunt Dellray. O sa fie belea mare, da’ vreau sa anulezi toate cererile pentru SAIA din Northeast Region si sa acorzi prioritate aleia pe care ti-o trimit eu… Perkins e aici. El o sa-si dea acordu’ si, daca nu-i de-ajuns, o sa-l sun pe presedinte la Washington… E vorba de treaba de la ONU.

            Sachs stia ca Sistemul Automat de Identificare a Amprentelor era folosit de toate departamentele de politie din tara. Solicitarile acestora erau inlaturate pentru moment de catre Dellray.

            Agentul de la computer zise:

            — E scanata. O transmitem acum.

            — Cat o sa dureze?

            — Zece, cinspe minute.

            Dellray isi impreuna degetele.

            — Te rog, te rog, te rog.

            In jurul tinerei politiste se declansase o activitate furtunoasa. Sachs auzea voci vorbind despre arme, elicoptere, vehicule, negociatori antitero. Apeluri telefonice, zgomotul tastaturilor, harti desfasurate, pistoale verificate.

            Perkins vorbea la telefon, cu cei de la interventii rapide sau cu directorul sau cu primarul. Poate cu presedintele. Cine stia? Sachs ii spuse lui Dellray:



            — Nu stiam ca amprenta-i asa mare scofala.

            — Totdeauna-i mare scofala. Cel putin acum, de cand cu SAIA. Te zbati pentru amprente mai mult de ochii lumii. Sa afle victimele si presa ca faci ceva.

            — Glumesti.

            — Nu, nici un pic. Uite, in New York. Faci o cercetare in orb – adica atunci cand n-ai nici un suspect – daca o faci manual, unui tehnician ii trebuie cinzeci de ani ca sa verifice toate amprentele inregistrate. Pe bune. O faci automat? Dureaza cinspe minute. Identifici un suspect in doua, poate trei procente din timp. Da, dom’le, amprentele-s aur curat. Rhyme nu ti-a zis de treaba asta?

            — Stia in mod sigur.

            — Si nu s-a prins? Mama, mama, tipu’ se ramoleste.

            — Asculta, agent Sachs, spuse Perkins, acoperind microfonul telefonului cu mana, o sa-ti cer sa completezi formularele alea acum. Vreau sa trimiti probele materiale la EAPM.

            Echipa de Analiza a Probelor Materiale. Sachs isi aminti ca FBI-ul il angajase pe Lincoln Rhyme ca sa ajute la organizarea acelui serviciu.

            — Sigur, o sa fac asta.

            — Mallory, Kemple, duceti probele la un birou si dati-i oaspetelui nostru niste formulare. Ai un stilou, agent?

            — Da, am.

            Tanara politista ii urma pe cei doi barbati intr-un birou mic, jucandu-se nervoasa cu pixul, in vreme ce agentii federali plecara si se intoarsera cu un teanc de formulare. Sachs se aseza si desfacu pachetul.

            Vocea din spatele ei era a extravagantului Dellray, personajul care parea nerabdator sa iasa la lumina. In masina care o adusese acolo, cineva se referise la el numindu-l Cameleonul, iar ea incepea sa inteleaga de ce.

            — Lu’ Perkins ii zicem Marele Dict. Noo – nu dick, asa cum crezi. Dict vine de la dictionar. Da’ nu-ti face griji. E mai istet decat un agent-sandvici. Mai mult, a tras sfori pana la Washington, adica acolo unde tre’ sa tragi sfori in cazuri d-astea.

            Dellray isi trecu tigara pe sub nas, de parca ar fi fost un trabuc fin.

            — Sa stii, agent, ca esti al naibii de isteata ca faci ce faci.

            — Adica?

            — Ca pleci de la Infractiuni Grave. Nu-ti trebuia asta.

            Fata neagra, lucioasa si ridata numai in jurul ochilor parea sa exprime sinceritate pentru prima data de cand il cunoscuse.

            — Ai facut bine ca te-ai dus la Afaceri Publice. O sa faci treaba buna acolo fara sa ajungi praf si pulbere. Asta se-ntampla, poti fi sigura. Meseria asta te face praf si pulbere.

            Una dintre ultimele victime ale pornirilor demente ale lui James Schneider, un tanar numit Ortega, venise in Manhattan din Mexico City, unde tulburarile politice (mult trambitata revolta populara, care incepuse cu un an in urma) facusera, in cel mai bun caz, zile negre comertului. Insa, dupa un mai mult de o saptamana, ambitiosul antreprenor disparuse fara urma. S-a aflat ca fusese remarcat ultima data in fata unei taverne din West Side, iar autoritatile au banuit imediat ca devenise inca o victima a lui Schneider. Din nefericire, ulterior s-a aflat ca asa stateau lucrurile.

            Colectionarul de oase strabatu timp de cincisprezece minute strazile din jurul Universitatii din New York, in Washington Square. Multa lume iesise la plimbare. Dar mai ales pustime. Studenti de la scoala de vara. Tineri pe skateboarduri. Era ceva festiv, bizar. Cantareti, jongleri, acrobati. Ii aminteau de „muzeele” de pe Bowery, populare la inceputul secolului al XIX-lea. Sigur, nu erau deloc muzee, ci saloane in care se vedeau numeroase spectacole de varietati, oameni monstruosi sau atleti si negustori ce vindeau de toate, de la carti postale frantuzesti pana la aschii din Crucea Sfanta.

            Incetini o data sau de doua ori, insa nimeni nu voia un taxi sau nu si-l putea permite. Se intoarse catre sud.

            Schneider a legat caramizi de picioarele lui Seńor Ortega ti l-a rostogolit sub un debarcader de pe raul Hudson, astfel incat apa murdara si pestii sa nu-i lase din corp decat oasele. Cadavrul a fost gasit la doua saptamani, dupa ce omul disparuse, asa ca nu s-a stiut niciodata daca fusese in viata sau constient atunci cand fusese aruncat in apa. Totusi, s-a banuit ca asa se intamplase. Deoarece Schneider scurtase cu cruzime sfoara, astfel ca fata lui Seńor Ortega se aflase la cativa centimetri sub suprafata apei; fara indoiala, omul daduse innebunit din maini, privind in sus catre aerul care ar fi fost salvarea lui.

            Colectionarul de oase vazu un tanar palid stand langa trotuar. Are SIDA, isi zise. Dar oasele tale sunt sanatoase… si atat de proeminente. Oasele tale or sa dureze o vesnicie… Tanarul nu avea nevoie de el, taxiul trecu pe langa el, iar colectionarul de oase ii privi cu lacomie silueta subtire in oglinda retrovizoare.

            Isi intoarse privirea in fata, la timp ca sa poata ocoli un barbat in varsta, care coborase de pe trotuar cu bratul intins catre taxi. Omul sari inapoi cat de repede reusi, iar masina frana imediat dupa el.

            Batranul deschise portiera din spate si se apleca inauntru.

            — Ar trebui sa te uiti pe unde mergi.

            Rostise fraza pe un ton sfatuitor. Nu cu manie.

            — Scuze, mormai colectionarul de oase.

            Barbatul ezita cateva clipe, se uita in susul strazii, dar nu vazu alte taxiuri. Urca in masina.

            Portiera se inchise cu zgomot.

            Se gandea: batran si slab. Pielea o sa se ia de pe oasele lui ca matasea.

            — Incotro? striga.

            — In East Side.

            — In regula, zise colectionarul de oase, isi puse cagula si trase brusc de volan in dreapta.

            Taxiul porni in viteza spre vest.

            Fata Politistului „Rasturnati, rasturnati, rasturnati! Asta e maxima.

            New Yorkului… Nici macar oaselor stramosilor nostri nu li se permite sa zaca in liniste un sfert de secol, iar fiecare generatie de oameni pare preocupata sa indeparteze toate relicvele celor care i-au precedat.”

            Philip Hone, primar al New Yorkului, Jurnal, 1845

            Sambata, 10.15 p.m. – duminica, 5.30 a.m.

            OPTSPREZECE

            — Mai toarna-mi, Lon.

            Rhyme bea cu paiul, Sellitto dintr-un pahar. Amandoi beau licoarea fumurie fara sifon. Detectivul statea cufundat in scaunul de rachita care scartaia din toate incheieturile, iar Rhyme isi zise ca semana putin cu Peter Lorre in Casablanca.

            Terry Dobyns plecase – dupa ce facuse cateva observatii psihologice acrite despre narcisism si functionarii guvernului federal. Si Jerry Banks ii parasise. Mel Cooper continua sa-si dezasambleze meticulos echipamentul si sa-l impacheteze.

            — E bun, Lincoln.

            Sellitto sorbi din paharul cu scotch.

            — Al naibii de bun. Eu nu-mi pot permite asa ceva. Cat de vechi e?

            — Cred ca asta are douazeci de ani.

            Detectivul privi lichidul cafeniu.

            — Drace, de-ar fi fost femeie, ar fi fost bine de tot trecuta de varsta majoratului.

            — Spune-mi ceva despre Polling, Lon. Criza aia de isterie. Ce-a fost aia?

            — Micul Jimmy?

            Sellitto rase.

            — Acu’ are necazuri. El si-a varat nasul ca sa-i ia cazul lui Peretti si sa-l fereasca de mana FBI-ului. Zau ca s-a pus intr-o situatie delicata. Si cand te-a cerut pe tine, a avut ceva bataie de cap. Si-au rupt si altii nasul cu treaba asta. Nu ma refer la tine personal. Un simplu civil intr-un caz fierbinte ca asta.

            — Polling m-a cerut? Credeam ca seful.

            — Da, dar Polling a pus primul mana pe telefon. A sunat de cum a auzit de rapire si de niste false probe materiale la locul crimei.

            Si m-a vrut pe mine? se intreba Rhyme. Curios. Rhyme nu mai tinuse legatura cu Polling in ultimii cativa ani – de la cazul ucigasului de politisti in care fusese ranit. Polling coordonase acel caz si il arestase in cele din urma pe Dan Shepherd.

            — Pari surprins, zise Sellitto.

            — Pentru ca m-a cerut pe mine? Da, sunt. Nu eram in cei mai buni termeni. Oricum, n-am fost niciodata.

            — De ce?

            — I-am facut un 14-43.

            Un formular de plangere al politiei.

            — Cu cinci-sase ani in urma, pe cand era locotenent, l-am gasit interogand un suspect chiar in mijlocul unui loc al crimei asigurat. L-a contaminat. Mi-a sarit mustarul. I-am facut raport, care a fost citat intr-o sedinta de analiza – aia de dupa ce a lovit un suspect neinarmat.

            — Pai, banuiesc ca totu’ s-a iertat, fiindca te voia al naibii de mult.

            — Lon, da un telefon pentru mine, vrei?

            — Sigur.

            — Nu, spuse Thom, luand telefonul din mana detectivului. Pune-l s-o faca singur.

            — N-am timp sa invat cum functioneaza, zise Rhyme, aratand spre dispozitivul instalat mai devreme de Thom.

            — Nu i-ai acordat timp. E mare diferenta. Pe cine suni?

            — Pe Berger.

            — Nu, nu-l suni, spuse Thom. E tarziu.

            — Stiu sa citesc ora de ceva timp, zise Rhyme cu raceala. Suna-l. Sta la Plaza.

            — Nu.

            — Ti-am cerut sa-l suni.

            — Uite.

            Asistentul ridica o foaie de hartie la capatul indepartat al mesei, dar Rhyme o citi cu usurinta. Dumnezeu ii luase multe lui Lincoln Rhyme, dar ii lasase o vedere de om tanar. Citi instructiunile de formare a numerelor cu obrazul pe bagheta de control. Era mai usor decat crezuse, dar el pierdu intentionat mai mult timp, mormaind. Infuriat, Thom il ignora si cobori la parter.

            Berger nu era in camera lui de hotel. Rhyme intrerupse legatura, enervat ca nu era in stare sa tranteasca telefonul in furca.

            — Probleme? intreba Sellitto.

            — Nu, bodogani Rhyme.

            Unde e? se intreba morocanos Rhyme. Era tarziu. Berger trebuia sa fi ajuns in camera lui de hotel. Rhyme se simti profund lovit de o senzatie ciudata – era gelos pe faptul ca doctorul lui letal plecase sa ajute pe altcineva sa moara.

            Dintr-odata, Sellitto chicoti incet. Rhyme ridica privirea. Politistul manca un baton de ciocolata. Uitase ca alimentele cu putine calorii fusesera hrana lui de baza pe cand lucrau impreuna.

            — Ma gandeam la ceva. Ti-l amintesti pe Bennie Ponzo?

            — De-acum zece-doispe ani, cand lucram la crima organizata?

            — Da.

            Lui Rhyme ii placuse munca la Brigada de Combatere a Crimei Organizate. Infractorii erau niste profesionisti. Locurile crimelor il provocau. Iar victimele erau rareori inocente.

            — Cine era asta? intreba Mel Cooper.

            — Un ucigas platit din Bay Ridge, zise Sellitto. Ti-amintesti, dupa ce l-am arestat, de sandviciu’ cu ciocolata?

            Rhyme rase.

            — Care-i povestea? intreba Cooper.

            Sellitto spuse:

            — Pai, eram la Central Booking, eu, Lincoln si inca vreo doi tipi. Si Bennie, ti-amintesti, era un tip solid, statea ghemuit si se tinea cu mainile de burta. Deodata zice: „Ba, mi-e foame, vreau sandvici cu socolata”. Ne uitam unu’ la altu’ si eu ii zic: „Ce-i aia sandvici cu socolata?”. El ma priveste de parca eram martian si spune: „Ce dracu’ crezi ca e? Iei un baton da socolata, il pui intre doua felii da paine si-l halesti. Asta-i un parlit da sandvici cu socolata”.

            Rasera cu totii. Sellitto ii intinse batonul lui Cooper, care-l refuza, apoi lui Rhyme, care simti brusc impulsul de-a lua o bucata. Nu mai mancase ciocolata de peste un an. Evita astfel de alimente – zahar, dulciuri. Hrana dificila. Micile placeri ale vietii erau cele mai mari poveri, cele care te intristau si te oboseau cel mai mult. Bine, n-o sa mai faci niciodata scufundari si nici n-o sa cutreieri Alpii. Si ce daca? Multi oameni n-o fac. Dar toata lumea se spala pe dinti! Si se duce la dentist, isi pune plombe, ia trenul spre casa. Orice om isi scoate o farama de aluna din spatele molarului cand nu-l vede nimeni.

            Orice om in afara de Lincoln Rhyme.

            Il refuza pe Sellitto si sorbi o dusca zdravana de scotch. Isi intoarse privirea spre ecranul computerului, amintindu-si de scrisoarea de adio catre Blaine, pe care o compunea in acea dimineata, pana sa fie intrerupt de sosirea lui Sellitto si-a lui Banks. Dar mai voia sa redacteze si alte scrisori.

            Cea pe care tot amana s-o scrie era catre Pete Taylor, specialistul in boli ale coloanei vertebrale. Mai tot timpul, Taylor si Rhyme discutau nu despre starea pacientului, ci despre moarte. Medicul se opunea cu inversunare eutanasiei. Rhyme simtea ca-i datora o scrisoare in care sa-i explice de ce hotarase sa se sinucida.

            Si Amelia Sachs?

            Decise ca si Fata Politistului o sa primeasca un bilet. Infirmii sunt generosi, infirmii sunt buni, infirmii sunt de fier…

            Infirmii nu sunt nimic daca nu iarta.

            Draga Amelia, Draga mea Amelia, Amelia, Draga agent Sachs, Dat fiind ca am avut placerea sa lucram impreuna, as vrea sa profit de aceasta ocazie ca sa declar ca, desi te consider o tradatoare, te-am iertat. In plus, iti urez succes in cariera ta viitoare, in care o sa pupi presa in cur…

            — Care-i viata ei, Lon? A lui Sachs.

            — In afara de faptul ca are o fire certareata de care eu n-aveam habar?

            — E maritata?

            — Nu. La fata si corpu’ ei, ai zice ca s-o fi gasit pan-acu’ vreun tip aratos care sa i-o traga. Da’ ea nici macar nu se-ntalneste cu careva. Am auzit ca traia cu unu’ acu’ cativa ani, da’ ea nu vorbeste despre asta.

            Sellitto isi cobori glasul.

            — Umbla vorba ca-i lesbiana. Da’ eu nu ma pricep – viata mea sociala e sa agat femei la spalatorie sambata seara. Sa stii ca tine. Ce sa mai zic?

            Va trebui sa inveti sa renunti la morti…

            Rhyme se gandea la expresia de pe chipul ei cand ii spusese asta. Ce se intampla? Pe urma se infurie pentru ca-si pierdea timpul amintindu-si de ea. Si sorbi indelung din scotch.

            Se auzi soneria, apoi pasi pe scara. Rhyme si Sellitto se uitara spre usa. Zgomotul venea de la cizmele unui barbat inalt, care purta pantaloni de calarie si o casca albastra. Un membru al politiei calare din New York. Ii intinse un plic voluminos lui Sellitto, pe urma se intoarse si cobori pe scara.

            Detectivul deschise plicul.

            — Ia uite ce-avem aici.

            Rasturna continutul pe masa. Rhyme ridica iritat privirea. Trei sau patru duzini de pungi din plastic pentru probe materiale, toate etichetate. Fiecare continea cate o mostra de celofan de la pachetele cu rasoluri de vita cumparate de cei din brigada speciala.

            — Un bilet de la Haumann. Citi: „Pentru: L. Rhyme, L. Sellitto. De la: B. Haumann, FTRS”.

            — Ce-i asta? intreba Cooper.

            Departamentul de politie are o intreaga colectie de initiale si acronime. PMI – patrula mobila izolata – e un vehicul pentru politisti. DEI – dispozitiv exploziv improvizat – e o bomba. Insa FTRS era ceva nou. Rhyme ridica usor din umeri.

            Sellitto continua sa citeasca, hlizindu-se.

            — Forta Tactica de Reactie in Supermarket. Obiectiv: Rasoluri de vita. O cercetare in tot orasul a descoperit patruzeci si sase de subiecti, iar toti au fost retinuti si neutralizati cu forta minima. Le-am citit drepturile si i-am transportat intr-un loc de detentie din bucataria mamei ofiterului T. P. Giancarlo. Dupa terminarea interogatoriului, sase suspecti vor fi transferati in custodia voastra. Ii tineti la 160 de grade timp de treizeci de minute.”

            Rhyme rase. Apoi trase o dusca de scotch, savurandu-i aroma. Asta-i lipsise – adierea fumurie a licorii. (Desi, in pacea somnului simturilor, cum iti putea lipsi ceva? Ca si in cazul probelor materiale, indeparteaza criteriul de baza si nu mai ai cu ce sa compari pierderea; esti in siguranta pentru totdeauna.)

            Cooper scoase cateva esantioane.

            — Patruzeci si sase de mostre de celofan. Cate una de la fiecare lant de magazine si de la furnizorii independenti importanti.

            Rhyme se uita la ele. Erau destule sanse pentru realizarea unei identificari clasate. Individualizarea celofanului avea sa fie dificila – fragmentul gasit pe osul de vita n-avea sa se potriveasca exact cu vreuna dintre mostre. Dar, deoarece companiile tutelare cumpara ambalaje identice pentru toate magazinele lor, se putea afla de la care lant cumparase 823 rasolul de vita, ingustand astfel zona in care ar fi putut sa locuiasca. Poate ar fi trebuit sa sune la biroul de cercetare a probelor materiale si…

            Nu, nu. Aminteste-ti: e bles-te-ma-tul lor de caz acum.

            Rhyme ii ordona lui Cooper:

            — Impacheteaza-le si trimite-le fratilor nostri de la FBI.

            Rhyme incerca sa inchida computerul si apasa pe alt buton cu inelarul, care nu-l asculta mereu. Se deschise difuzorul, cu un tiuit intens.

            — Drace, mormai incruntat Rhyme. Afurisita masinarie.

            Surprins de accesul brusc de furie al lui Rhyme, Sellitto isi privi paharul si glumi:

            — Ce dracu’, Line, un scotch asa de bun ar trebui sa te abtiguiasca.

            — Am o veste, zise Thom cu acreala. E abtiguit.

            Parca in apropierea uriasei tevi de scurgere. Cand iesi din taxi, simti duhoarea apei imputite, vascoase si statute. Se aflau intr-o fundatura ce ducea catre imensa conducta care cobora dinspre West Side Highway spre raul Hudson. Nimeni nu-i putea vedea acolo.

            Colectionarul de oase trecu in spatele masinii, bucurandu-se la vederea batranului sau captiv. Asa cum se bucurase privind-o pe tanara legata la gura tevii de aburi. Si mana iesita din pamant langa calea ferata, in acea dimineata.

            Se uita la ochii inspaimantati. Omul era mai slab decat crezuse. Mai carunt. Cu parul ravasit.

            Cu carnea imbatranita, dar cu oase tinere…

            Batranul se retrase pe bancheta, acoperindu-si pieptul ingust cu bratele.

            Colectionarul de oase deschise portiera si apasa teava pistolului in sternul barbatului.

            — Te rog, sopti ostaticul cu glas tremurat. N-am bani multi, dar poti sa-i iei pe toti. Putem merge la un bancomat. O sa…

            Iesi.

            — Te rog, nu ma lovi.

            Colectionarul de oase ii facu semn cu capul. Firavul batran privi in jur ingrozit, apoi iesi in graba din taxi. Ramase langa masina, incovoiat, tot cu bratele la piept, tremurand in ciuda caldurii inabusitoare de afara.

            — De ce faci asta?

            Colectionarul de oase facu un pas inapoi si vari mana in buzunar dupa catuse. Pentru ca purta manusi groase, avu nevoie de cateva secunde ca sa le gaseasca. In timp ce le scotea din buzunar, i se paru ca vede un gabier urcand pe raul Hudson. Aici, curentul nu era atat de puternic precum pe East River, unde vasele cu panze aveau mult de furca pana sa-si croiasca drum de la pontoanele din est, Montgomery si Out Ward, spre nord. Isi miji ochii. Nu, stai asa – nu era un vas cu panze, ci unul de croaziera, cu niste tineri intinsi pe sezlonguri, pe puntea din fata.

            Cand colectionarul de oase intinse catusele in fata, batranul il inhata de camasa, strangand-o cu putere.

            — Te rog. Eu ma duceam la spital. De-aia ti-am facut semn. Am dureri in piept.

            — Taci.

            Iar batranul se intinse brusc spre fata colectionarului de oase, strangandu-i cu putere gatul si umarul cu mainile patate de semnele cafenii ale unei boli de ficat. Un junghi dureros porni din locul unde unghiile galbene i se infipsera in carne. Infuriat, colectionarul de oase indeparta mainile victimei sale si i le incatusa strans.

            Lipi o bucata de banda adeziva pe gura omului si-l tari pe digul pietruit pana la gura conductei cu un diametru de un metru. Se opri si-l cerceta pe batran.

            Ar fi asa de usor sa te tai pana la os.

            Osul… Sa-l ating. Sa-l aud.

            Ridica mana barbatului. Acesta intoarse privirea ingrozit, cu buzele tremurande. Colectionarul de oase ii mangaie degetele, ii stranse falangele (ar fi dorit sa-si scoata manusa, dar nu indraznea). Apoi ridica palma batranului si-o lipi strans de urechea lui.

            — Ce? …

            Prinse cu mana stanga degetul mic al captivului sau si-l trase incet, pana cand auzi zgomotul sec al osului rupt. Un sunet care-i placea. Omul striga, un tipat mut, ingaimat sub banda adeziva. Si se prabusi.

            Colectionarul de oase il ridica si-l tari pana la gura conductei. Apoi il impinse inainte.

            Ajunsera sub digul putrezit. Era un loc dezgustator, presarat cu corpuri descompuse de animale si pesti, cu gunoaie pe pietrele ude si un strat verde-cenusiu de vegetatie descompusa. Un morman de alge se inalta si cobora in apa, cu miscarile unui amant corpolent. Desi in restul orasului caldura era coplesitoare, acolo era racoare ca intr-o zi de martie.

            Seńor Ortega…

            Il cobori pe batran in rau si-l incatusa de un stalp, strangand din nou bratara cromata. Fata cenusie a captivului era cam la un metru deasupra apei. Colectionarul de oase pasi cu atentie pe pietrele alunecoase pana la conducta. Se intoarse si se opri cateva clipe, privind, privind. Nu-i pasa prea mult daca politia ii gasise sau nu pe ceilalti. Hanna, femeia din taxi. Dar pe asta… Colectionarul de oase spera ca n-or sa-l gaseasca la timp. Ba chiar ca n-or sa-l gaseasca deloc. Ca sa se poata intoarce peste o luna sau doua, sa vada daca apa raului curatase bine scheletul.

            Intors pe drumul pietruit, isi scoase cagula si lasa indiciile urmatoarei fapte aproape de locul unde parcase. Politistii il infuriau, asa ca de data asta a ascuns indiciile. Si adauga o surpriza speciala. Ceva ce pastrase pentru ei. Colectionarul de oase se intoarse la taxi.

            Adia vantul, ducand cu el mirosul acru al raului. Si fosnetul ierbii si, ca peste tot in oras, zgomotul traficului.

            Precum al smirghelului pe os.

            Se opri si asculta sunetul asta cu capul aplecat, privind milioanele de lumini ale cladirilor, intinzandu-se catre nord ca o galaxie prelunga. In acel moment, aparu o femeie care alerga pe o pista de jogging de langa conducta, aproape ciocnindu-se de el.

            Cu un sort mov si bustiera, bruneta supla se feri din calea lui. Se opri cu rasuflarea taiata si isi sterse transpiratia de pe fata. Bine facuta – muschi dezvoltati – dar nu draguta. Nas coroiat, buze groase, piele patata.

            Dar sub toate astea…

            — N-ai voie… Nu trebuia sa parchezi aici. Asta-i o pista de jogging…

            Vorbele i se stinsera si i se citi frica in privirea care se muta de la fata lui la taxi, apoi la cagula din mana lui.

            Stia cine era el. Colectionarul de oase zambi, remarcandu-i clavicula pronuntata.

            Glezna ei dreapta se misca usor, gata sa-i preia greutatea cand avea s-o ia la fuga. Insa el fu mai iute. Se ghemui ca s-o atace, iar cand ea tipa si isi cobori bratele ca sa-l blocheze, el se ridica rapid si o lovi cu cotul in tampla. Se auzi un plesnet ca o plesnitura de centura.

            Femeia cazu pe pavaj si ramase nemiscata. Ingrozit, colectionarul de oase se lasa in genunchi si ii lua capul in brate. Gemu:

            — Nu, nu, nu…

            Furios pe sine fiindca lovise atat de tare, dezgustat pentru ca era posibil sa fi spart ceea ce parea sa fie un craniu perfect sub tentaculele de par lanos si sub chipul banal.

            Amelia Sachs termina de completat inca un formular si lua o pauza. Iesi pe hol, gasi un automat si isi lua un pahar cu cafea slaba. Se intoarse in biroul fara ferestre si se uita la probele pe care le adunase.

            Simtea o curioasa atractie pentru macabra colectie. Probabil fiindca trecuse prin momente grele ca s-o stranga – o ardeau incheieturile si inca se mai infiora cand se gandea la cadavrul ingropat de la locul primei crime din acea dimineata, la ramura insangerata a unei maini si la carnea jupuita de pe corpul lui T. J. Colfax. Pana in acea zi, probele materiale nu insemnasera nimic pentru ea. Erau niste cursuri plictisitoare de la academie in dupa-amiezi somnoroase de primavara. Insemnau matematica, harti si grafice, stiinta. Insemnau moarte.

            Nu. Amelia Sachs avea sa fie o politista in slujba oamenilor. Sa-i adune pe vagabonzi de pe drumuri, sa le dea peste nas arogantilor, sa-i dea in vileag pe drogati. Sa raspandeasca respectul pentru lege – ca tatal ei. Sau sa-l impuna. Ca frumosul Nick Carelli, de cinci ani in politie, vedeta de la Infractiuni Stradale, care aborda lumea cu un zambet si-o intrebare: Ai vreo problema?

            Exact asta avea sa fie ea.

            Se uita la frunza cafenie, uscata, pe care o gasise in tunel. Unul dintre indiciile pe care 823 le lasase pentru ei. Era si perechea de chiloti acolo. Isi aminti ca agentii federali luasera probele materiale inainte ca Mel Cooper sa termine testul la… cum ii zicea masinariei? Cromatograf? Se intreba ce era lichidul imbibat in bumbac.

            Dar toate astea ii aminteau de Lincoln Rhyme, iar el era singura persoana la care nu voia sa se gandeasca in clipa aia.

            Incepu sa inregistreze restul probelor. Fiecare formular avea o serie de linii punctate unde erau trecuti cei la care se aflasera probele, in ordine, de la descoperirea lor la locul crimei pana la proces. Sachs transportase de mai multe ori probe, iar numele ei aparuse pe astfel de formulare. Dar acum era intaia data cand A. Sachs NYPD 5885 aparea pe primul rand.

            Lua iarasi punga de plastic ce continea frunza. Suspectul o atinsese. El. Barbatul care o omorase pe T. J. Colfax. Care insfacase bratul dolofan al lui Monelle Gerger si i-l taiase adanc. Care era chiar acum in cautarea altei victime – daca nu cumva rapise deja una.

            Care-l ingropase in dimineata aia pe nefericitul cu mana intinsa, cersind indurarea de care nu avusese parte.

            Se gandi la Principiul de schimb al lui Locard. Oameni venind in contact, fiecare transferand celuilalt cate ceva. Ceva mare, ceva mic. Foarte posibil ca nici ei sa nu stie ce.

            Trecuse ceva din 823 pe frunza aia? O celula de piele? Un strop de sudoare? Era o idee surprinzatoare. Simti un fior de teama, de parca ucigasul ar fi fost chiar acolo, in mica incapere fara aer, impreuna cu ea.

            Reveni la formulare. Le completa de zece minute si tocmai il termina pe ultimul cand usa se deschise brusc, facand-o sa tresara. Se intoarse.

            Fred Dellray statea in prag, fara haina verde, cu camasa botita. Presand cu degetele tigara din spatele urechii.

            — Vino putin, agent. Momentu’ rasplatii. Am zis ca poate vrei sa fii de fata.

            Sachs il urma pe coridorul scurt, la doi pasi in spate.

            — Tre’ sa vina rezultatu’ identificarii, spuse Dellray.

            Cartierul general era si mai aglomerat. Agenti fara sacouri stateau aplecati peste birouri. Purtau armele de serviciu – masivul Sig-Sauer si Smith&Wesson – automate. Sase agenti erau adunati in jurul computerului de langa Opti-Scan.

            Lui Sachs nu-i placuse felul in care Dellray le luase cazul, dar trebuia sa admita ca, dincolo de limbajul lui smecheresc de tip tare, Dellray era un politist al naibii de bun. Ceilalti agenti – tineri si varstnici – veneau sa-i puna intrebari, iar el le raspundea cu rabdare. Smulgea din furca receptorul unui telefon si-l lingusea sau il lua la rost pe destinatarul apelului, ca sa obtina ce voia.

            Din cand in cand, isi rotea privirea prin incaperea aglomerata si racnea:

            — Punem gheara pe jigodia asta? Da, sa fiti siguri.

            Iar agentii sobri il priveau stingheriti, dar se gandeau ca, daca-l putea aresta cineva pe susnec, acela era Dellray.

            — Uite, apare acum, striga un agent.

            Dellray tuna:

            — Vreau linii libere cu New York, Jersey si Connecticut. Si la Corectii si Parole. Spuneti-le sa astepte o cerere de identificare. Sa dea la o parte orice altceva.

            Agentii incepura sa dea telefoane.

            Ecranul computerului se umplu dintr-odata. Lui Sachs nu-i venea sa creada cand il vazu pe Dellray impreunandu-si degetele in chip de ruga.

            In incapere se asternu tacerea.

            — L-am prins! striga agentul de la tastatura.

            — Nu mai e susnec, canta melodios Dellray, aplecandu-se catre ecran. Ia auziti, fratilor. Avem un nume: Victor Pietrs. Nascut aici, in 1948. Parintii lui erau din Belgrad. Deci avem o filiera sarba. Identificare trimisa noua prin bunavointa Departamentului de Evidenta din New York. Condamnari pentru trafic de droguri, atacuri, unul cu un mort. Doua pedepse executate. Bun, ascultati asta – are dosar psihiatric, a comis trei fapte la ordine involuntare. Internat la Bellevue si Spitalul Psihiatric din Manhattan. Eliberat ultima data in urma cu trei ani. De la LKA Washington Heights.

            Ridica privirea.

            — Cine se ocupa de companiile telefonice?

            Mai multi agenti ridicara mainile.

            — Dati telefoane, ordona Dellray.

            Trecura cinci minute interminabile.

            — Nu-i acolo. Nu figureaza in cartea de telefon a New Yorkului.

            — Nimic in Jersey, anunta alt agent.

            — Connecticut, negativ.

            — Cacat, mormai Dellray. Amestecati numele. Incercati variante. Si uitati-va la conturile anulate in ultimul an pentru neplata.

            Timp de cateva minute, glasurile se inaltara si coborara ca niste valuri.

            Dellray se plimba nervos prin incapere, iar Sachs pricepu de ce era asa de uscativ.

            Deodata, un agent striga:

            — L-am gasit!

            Toti se intoarsera sa-l priveasca.

            — Sunt in legatura cu compania DMU, anunta alt agent. Ei l-au gasit. Verifica acum… E taximetrist. Are autorizatie.

            — De ce nu m-oi mira, mormai Dellray. Trebuia sa ma fi gandit. Unde are casa dulce casa?

            — In Morningside Heights. La un cvartal distanta de rau.

            Agentul scrise adresa si tinu hartia ridicata, iar Dellray se apropie si-o lua.

            — Cunosc cartierul. Cam pustiu. Multi drogati.

            Alt agent introduse adresa in computerul sau.

            — Bun, verificarea actelor… Proprietatea e o casa veche. Detinuta de o banca. El trebuie s-o fi inchiriat.

            — Vrei o lista a inchirierilor? striga un agent din celalalt capat al camerei. Vorbesc cu Quantico.

            — Nu-i timp, il anunta Dellray. Ia legatura cu biroul SWAT din zona. Zi-le sa fie echipati.

            Sachs intreba:

            — Si victima urmatoare?

            — Ce victima urmatoare?

            — A rapit deja pe cineva. Stie ca avem indiciile de o ora sau doua. A ascuns victima de ceva timp. Trebuie s-o fi facut.

            — Nu s-a raportat nici o disparitie, spuse agentul. Si daca a rapit pe cineva, se afla probabil la el acasa.

            — Nu, n-ar fi acolo.

            — De ce nu?

            — Ar ramane prea multe probe materiale, spuse ea. Lincoln Rhyme zicea ca individul are o locuinta sigura.

            — Pai, atunci o sa-l facem sa ne spuna unde e.

            Alt agent zise:

            — Putem fi foarte convingatori.

            — Sa mergem, striga Dellray. Acu’, toata lumea, sa-i multumim agentului Amelia Sachs. Ea a gasit amprenta si-a ridicat-o.

            Tanara politista rosi. Simtea asta si se detesta. Dar n-avea ce face. Cand cobori privirea, observa niste linii ciudate pe pantofii ei. Mijindu-si ochii, isi dadu seama ca purta si acum benzile de cauciuc.

            Cand ridica ochii, vazu o camera plina de agenti federali incruntati, verificandu-si armele si indreptandu-se catre usa in vreme ce-o priveau. La fel, isi zise ea, cum taietorii de lemne se uita la busteni.

            NOUASPREZECE.

            In anul 1911, o mare tragedie a lovit frumosul nostru oras. Pe data de 25 martie, sute de tinere muncitoare trudeau din greu intr-o fabrica de confectii, una dintre cele cunoscute drept „locuri de asudat”, in Greenwich Village, in centrul Manhattanului.

            Atat de ahtiati de profituri erau proprietarii fabricii, incat nu le acordau bietelor angajate nici macar inlesnirile elementare de care s-ar fi bucurat pana si sclavii. Ei considerau ca nu trebuiau sa fie crezute lucratoarele care spuneau ca vor sa mearga la toaleta, asa ca tineau incuiate usile halelor unde se croia si se cosea.

            Colectionarul de oase se intorcea spre locuinta lui. Trecu pe langa o masina de patrulare, dar ramase cu privirea atintita in fata, iar politistii nu-l luara in seama.

            In ziua respectiva, izbucni un incendiu la etajul opt al cladirii, care cuprinse in cateva minute intreaga fabrica, din care tinerele angajate incercara sa fuga. Totusi nu reusira sa scape, din cauza usilor incuiate. Multe murira pe loc si multe altele, cuprinse de flacari, se aruncara de la geamurile aflate la treizeci de metri inaltime si murira in urma coliziunii cu neinduplecata Mama Terra.

            Incendiul de la Triangle Shirtwaist a facut 146 de victime. Insa politia a fost umilita de incapacitatea de a gasi una dintre victime, o tanara numita Esther Weinraub, pe care mai multi martori o vazusera sarind disperata de la o fereastra a etajului opt. Niciuna dintre celelalte fete care facusera la fel nu supravietuise caderii. Era posibil ca ea, in mod miraculos, sa fi ramas in viata? Deoarece, atunci cand cadavrele au fost insirate pe trotuar pentru ca membrii indurerati ai familiilor sa le identifice, sarmana domnisoara Weinraub a fost de negasit.

            Incepura sa circule zvonuri despre un hot de cadavre, un barbat ce fusese vazut carand un pachet mare de la locul incendiului. Atat de infuriati au fost politistii de ideea ca ar fi putut viola cineva ramasitele sfinte ale unei tinere nevinovate, incat au organizat o cautare meticuloasa a individului.

            Dupa mai multe saptamani, eforturile lor sustinute au dat roade. Doi locuitori din Greenwich Village au declarat ca au vazut un barbat parasind locul incendiului cu un pachet greu pe umar, „ca un covor”. Politistii i-au luat urma si au ajuns in partea de vest a orasului, unde i-au interogat pe cei din zona si au aflat ca barbatul corespundea descrierii lui James Schneider, care era inca in libertate.

            Autoritatile si-au restrans cautarile si au ajuns la o locuinta darapanata de pe o alee din Hell’s Kitchen, nu departe de tarcurile de vite, pe Goth Street. Cand au patruns pe alee, au fost intampinati de o duhoare ingrozitoare…

            Trecea acum chiar pe langa locul incendiului de la Triangle – poate ca fusese imboldit de subconstient sa ajunga acolo. Asch Building – numele ironic al cladirii care adapostise fabrica sortita pieirii – disparuse, iar locul apartinea acum Universitatii din New York. Atunci si acum… Colectionarul de oase n-ar fi fost surprins sa vada tinere muncitoare in bluze albe tarand dupa ele scantei si fum in caderea lor gratioasa catre moarte, asemenea unor fulgi de zapada.

            Cand patrunsera in adapostul lui Schneider, politistii gasira o priveliste care-l facu pana si pe cel mai experimentat dintre ei sa se clatine ingrozit. Cadavrul nefericitei Esther Weinraub (sau ce mai ramasese din el) a fost gasit in pivnita. Schneider statea aplecat ca sa sfarseasca treaba inceputa de tragicul incendiu, jupuind incet carnea tinerei intr-un mod prea socant pentru a fi descris aici.

            O perchezitie a acelui loc dezgustator dezvalui o camera secreta, dincolo de pivnita, plina cu oase care fusesera curatate de carne.

            Sub patul lui Schneider, un politist a gasit un jurnal, in care dementul relata povestea rautatii lui.

            „Osul (scria Schneider) este esenta fiintei umane. Nu se altereaza, nu amageste, nu cedeaza. Odata ce fatada carnii neinfranate, defectele raselor inferioare si ale oamenilor slabi sunt arse ori fierte, devenim – cu totii – de os nobil. Osul nu minte. E nemuritor.”

            Insemnarile nebunului constituiau o cronica a unor experimente inspaimantatoare, menite sa stabileasca cea mai eficienta metoda de a indeparta carnea victimelor sale. Incercase sa fiarba cadavrele, sa le arda, sa le stropeasca cu lesie, sa le dea prada animalelor si sa le cufunde in apa.

            Insa una dintre metode era preferata lui in acest sport macabru. „Am ajuns la concluzia (continua jurnalul lui) ca e cel mai bine sa ingropi pur si simplu cadavrul in pamant manos si sa lasi Natura sa-si faca pe indelete treaba. Metoda asta ia cel mai mult timp, dar trezeste cele mai putine banuieli, deoarece mirosul degajat e foarte slab. Prefer sa-i ingrop pe oameni cat sunt inca in viata, desi nu pot spune cu siguranta de ce procedez asa.”

            In acea camera secreta au mai fost gasite trei cadavre, carora li se aplicase aceasta metoda. Mainile contorsionate si expresia de disperare de pe fetele bietelor victime atestau faptul ca fusesera intr-adevar in viata atunci cand Schneider le-a aruncat ultima lopata de pamant peste capete.

            Aceste obiective sumbre i-au determinat pe jurnalistii vremii sa-l boteze pe Schneider cu numele sub care a fost cunoscut de atunci si pana azi: „Colectionarul de oase”.

            Conducea mai departe, cu gandul la femeia din portbagaj, Esther Weinraub. La cotul ei ascutit, la clavicula delicata ca aripa unei pasari. Accelera, trecu de doua ori pe culoarea rosie a semaforului. Nu mai putea astepta multa vreme.

            — Nu sunt obosit, se rasti Rhyme.

            — Obosit sau nu, ai nevoie de odihna.

            — Nu, am nevoie de inca un pahar.

            Langa perete erau insirate valize negre, asteptand ajutorul politistilor de la Sectia 20, care sa le transporte la laboratorul de criminalistica. Mel Cooper ducea jos o cutie de microscop. Lon Sellitto statea tot in fotoliul de rachita, insa nu prea mai vorbea. Tocmai ajunsese la concluzia evidenta ca Lincoln Rhyme nu era deloc agreabil la betie.

            Thom spuse:

            — Sunt sigur ca ti-a crescut tensiunea. Ai nevoie de odihna.

            — Am nevoie de o bautura.

            Fir-ai tu sa fii, Amelia Sachs, isi zise Rhyme. Dar nu stia de ce.

            — Ar trebui s-o lasi balta. Bautura nu ti-a facut niciodata bine.

            Ei bine, o las balta, raspunse Rhyme in gand. Pentru totdeauna. Luni. Si nu-mi trebuie plan in doispe pasi; unul e de-ajuns.

            — Mai toarna-mi un pahar, ordona el.

            Fara sa-l vrea cu adevarat.

            — Nu.

            — Toarna-mi un pahar acum! se rasti Rhyme.

            — Nici pomeneala.

            — Lon, vrei, te rog, sa-mi mai torni un pahar?

            — Eu…

            Thom zise:

            — Nu mai primesti nimic. Cand e in starea asta, e nesuferit, iar noi n-o sa-i toleram hachitele.

            — Ai de gand sa-mi interzici ceva? Te pot concedia.

            — Da-i drumul.

            — Abuzezi de un infirm! Te dau in judecata. Aresteaza-l, Lon.

            — Lincoln, spuse Sellitto conciliant.

            — Aresteaza-l!

            Detectivul fu surprins de rautatea vorbelor lui Rhyme.

            — Hai, amice, poate-ar fi bine sa te calmezi, spuse Sellitto.

            — O, Doamne, mormai Rhyme.

            Incepu sa geama in gura mare. Sellitto sari in sus.

            — Ce e?

            Thom tacea, privindu-l atent.

            — Ficatul meu.

            Pe chipul lui Rhyme aparu un ranjet stramb.

            — Ciroza, probabil.

            Thom se intoarse infuriat.

            — Eu nu o sa suport tampenia asta. E clar?

            — Nu, nu e clar…

            Un glas de femeie, din pragul usii:

            — Nu avem prea mult timp.

            — …deloc.

            Amelia Sachs intra in camera, se uita la mesele goale. Rhyme simtea saliva pe buze. Fierbea de furie. Pentru ca ea auzise cearta. Pentru ca el purta o camasa alba scrobita, pe care o imbracase doar pentru ea. Si pentru ca isi dorea cu disperare sa fie singur, pentru totdeauna, singur in noaptea pacii neclintite – acolo unde era rege. Nu pentru o zi. Rege pentru totdeauna.

            Saliva il gadila. Isi incorda muschii deja inflamati ai gatului, incercand sa-si stearga buza. Thom scoase repede un servetel de hartie dintr-o cutie si curata gura si barbia sefului sau.

            — Agent Sachs, zise Thom. Bine-ai venit. Un stralucit exemplu de maturitate. Deocamdata nu prea vedem asa ceva.

            Tanara nu purta chipiu, iar bluza bleumarin era deschisa la gat. Parul lung, rosu ii cadea pana la umeri. Oricine ar fi diferentiat fara probleme acel tip de par la un microscop.

            — Mel mi-a deschis, spuse ea, aratand cu capul spre scara.

            — Nu ti-a trecut ora de culcare, Sachs?

            Thom se batu pe umar. Gestul insemna: Poarta-te frumos.

            — Am fost doar la sediul FBI, ii zise ea lui Sellitto.

            — Cum sunt cheltuiti banii nostri de pe taxe?

            — L-au prins.

            — Ce? intreba Sellitto. Pur si simplu? Hristoase. Aia de la centru stiu treaba asta?

            — Perkins l-a sunat pe primar. Tipul e taximetrist. S-a nascut aici, dar tatal lui e sarb. Asa ca FBI-ul crede ca omul incearca sa-si regleze conturile cu ONU sau cam asa. Are cazier. A, si dosar de bolnav mintal. Dellray si cei de la SWAT sunt in drum spre el chiar acum.

            — Cum de-au reusit? intreba Rhyme. Pot jura ca au pornit de la amprenta.

            Ea incuviinta.

            — Banuiam ca asta o sa le sara in ochi. Spune-mi, cat de preocupati sunt de urmatoarea victima?

            — Sunt preocupati, zise ea calm. Insa vor mai intai sa-l prinda pe suspect.

            — Pai, asta-i firea lor. Si ia sa ghicesc. Isi inchipuie ca or sa afle de la el unde se afla victima dupa ce-l captureaza.

            — Te-ai prins.

            — Asta ar putea sa dureze, spuse Rhyme. As avansa opinia asta fara ajutorul doctorului Dobyns si-al expertilor de la comportament. Asadar, o schimbare de dispozitie, Amelia? De ce te-ai intors?

            — Pentru ca, fie ca Dellray il aresteaza ori nu, cred ca n-avem timp sa asteptam. Ca sa salvam urmatoarea victima, vreau sa spun.

            — A, pai noi suntem demolati, n-ai auzit? Trasi pe linie moarta, scosi din afacere.

            Rhyme se uita la ecranul intunecat al computerului, incercand sa vada daca parul ii ramasese pieptanat.

            — Vreti sa renuntati? intreba tanara.

            — Agent Sachs, incepu Sellitto, chiar daca am vrea sa facem ceva, nu mai avem nici o proba materiala. Alea-s singurele legaturi…

            — Le am eu.

            — Ce?

            — Pe toate. Sunt jos, in duba.

            Detectivul se uita pe fereastra. Sachs continua:

            — De la locul ultimei infractiuni. De la toate locurile.

            — Le ai? intreba Rhyme. Cum asa?

            Dar Sellitto radea.

            — Le-a furat, Lincoln. Drace!

            — Dellray n-are nevoie de ele, explica Sachs. Doar la tribunal. Ei il prind pe susnec, noi salvam victima. Totul se sfarseste cu bine, nu?

            — Dar Mel Cooper tocmai a plecat.

            — Nu, e la parter. I-am zis sa astepte.

            Sachs isi incrucisa bratele pe piept. Se uita la ceas. Trecut de unsprezece.

            — N-avem mult timp, repeta ea.

            Si Rhyme se uita la ceas. Doamne, cat de obosit era. Thom avea dreptate; statuse treaz mai mult decat in ultimii ani. Insa fu surprins – nu, socat – cand isi dadu seama ca, desi ar fi putut fi infuriat, stanjenit sau ranit de sicanele nemiloase din acea zi, minutele ce treceau nu-i apasasera sufletul cu o greutate insuportabila.

            — Ei bine, cei saraci ajung in rai. Rhyme izbucni in ras. Thom. Thom! Avem nevoie de cafea. Portii duble. Sachs, du mostrele de celofan la laborator, impreuna cu poza fragmentului pe care l-a ridicat Mel de pe osul de vaca. Vreau sa am intr-o ora un raport al comparatiei polarizate. Si sa n-aud de rahatul ala cu „foarte posibil”. Vreau un raspuns – de la care lant de bacanii a cumparat susnecul nostru osul de vita. Lon, adu incoace umbra aia a ta. Pe ala care se numeste ca jucatorul de baseball.

            Dube negre goneau pe strazi laturalnice.

            Era un drum mai ocolit spre locuinta criminalului, insa Dellray stia ce facea: operatiunile antitero trebuiau sa evite arterele principale ale orasului, care erau deseori supravegheate de complici. Dellray, pe bancheta din spate a primului microbuz, stranse centura vestei anti-glont. Ramasesera mai putin de zece minute pana la destinatie.

            Agentul FBI privea pe geam casele paraginite si locurile pline de gunoi dintre ele. Cand fusese ultima data in cartierul asta nenorocit, se daduse drept rastafarianul Peter Haile Thomas, din Queens. Cumparase 60 de kilograme de cocaina de la un mic portorican stafidit, care hotarase in ultima clipa sa-si jefuiasca clientul. Ii luase banii lui Dellray si indreptase o arma spre vintrele lui, apasand pe tragaci la fel de calm ca si cand ar fi luat niste legume de pe o taraba. Poc, poc, poc. Tinta ratata. Toby Dolittle si echipa de sprijin imobilizasera infractorul si pe oamenii lui inainte ca nemernicul sa scoata alta arma, lasandu-l pe socatul Dellray sa reflecteze la ironia situatiei de-a fi fost aproape ucis doar fiindca ticalosul luase de buna prestatia agentului – cea de traficant, nu de politist.

            — Mai sunt patru minute, anunta soferul.

            Fara sa stie de ce, Dellray se gandi la Lincoln Rhyme. Regreta ca se purtase urat atunci cand ii luase cazul, insa nu prea avusese de ales. Sellitto era o fiara, iar Polling era psihopat – desi Dellray ii putea stapani. Rhyme era cel care-l nelinistea. Ascutit ca o lama (drace, oamenii lui gasisera amprenta lui Pietrs, chiar daca n-o cercetasera atat de repede pe cat ar fi trebuit). Cu ani in urma, inainte de accidentul lui, nu-l puteai suci pe Rhyme daca el nu voia. Si nici nu-l puteai fraieri.

            Acum, Rhyme era o jucarie stricata. Era trist ce i se putuse intampla unui om, cum putuse sa moara ramanand totusi in viata. Dellray intrase in camera lui – de fapt, in dormitorul lui – si-l ranise grav. Mai grav decat trebuia.

            S-ar putea sa-l sune. Era posibil…

            — Am ajuns, striga soferul, iar Dellray uita cu totul de Lincoln Rhyme.

            Dubele cotira pe strada unde locuia Pietrs. Pe unde trecusera pana acum, vazusera doar localnici cu sticle de bere si tigari in maini, dorindu-si sa ia o gura de aer curat. Insa locul ala era pustiu, intunecat.

            Dubele incetinira si se oprira. Douazeci si patru de agenti coborara, in uniforme negre, cu arme dotate cu lanterne si lunete cu laser. Doi boschetari ii priveau; unul din ei isi ascunse repede sticla de bere sub camasa.

            Dellray se uita la o fereastra a blocului in care locuia Pietrs; raspandea o vaga lumina galbuie.

            Soferul trase prima duba spre un loc de parcare intunecat si-i sopti lui Dellray:

            — E Perkins.

            Batu cu palma peste casca.

            — Vorbeste la telefon cu directorul. Vor sa stie cine conduce asaltul.

            — Eu, se rasti Cameleonul.

            Apoi se intoarse catre echipa lui.

            — Vreau supraveghere de vizavi si pe alei. Lunetisti acolo, acolo si acolo. Si vreau ca toti sa fie la locurile lor de-acu’ cinci minute. Ne-am inteles?

            In jos pe treptele din lemn vechi, care scartaiau. Cuprinzand-o cu bratul, o duse pe femeie, pe jumatate constienta dupa lovitura primita in cap, in pivnita. La capatul scarii, o arunca pe podeaua din pamant si se uita la ea.

            Esther…

            Isi ridica privirea si se uita in ochii lui. Neajutorata, imploratoare. El nu observa. Tot ce vedea era corpul ei. Incepu sa-i dea jos hainele, costumul mov de jogging. Era de neimaginat ca o femeie sa iasa din casa in ziua de azi si la varsta ei purtand ceva ce nu era mai mult decat, ei bine, lenjerie intima. Nu crezuse ca Esther Weinraub era o tarfa. Ea fusese o tanara lucratoare care cususe camasi, cinci pentru un penny.

            Colectionarul de oase observa cum i se profila clavicula la baza gatului. Si, acolo unde alt barbat s-ar fi putut uita la sanii ei si sfarcurile cafenii, el privea imbinarea dintre osul pieptului si coastele ce porneau din el ca niste picioare de paianjen.

            — Ce-ai de gand? intreba femeia, inca ametita.

            Colectionarul de oase o privi cu atentie, dar nu vazu o tanara anorectica, avand nasul prea mare, buzele prea groase si pielea de culoarea nisipului murdar. In spatele acelor imperfectiuni, vazu frumusetea perfecta a structurii ei.

            Ii mangaie tampla, o batu usor cu palma. Sa nu se fi crapat, rogu-te…

            Femeia tusi, iar narile i se dilatara – fumul era foarte gros acolo, desi el nu-l mai lua in seama.

            — Nu ma mai lovi, sopti ea, clatinand din cap. Nu ma lovi. Te rog.

            El scoase cutitul din buzunar, se apleca si-i taie chilotii. Tanara isi cobori privirea spre trupul ei gol.

            — Asta vrei? zise ea cu rasuflarea taiata. De acord, poti sa ma regulezi. De acord.

            Placerea carnii, isi zise el… nu prea se potriveste.

            O ridica in picioare, iar ea il impinse innebunita si porni impleticindu-se spre o usita dintr-un colt al pivnitei. Fara sa fuga, fara sa incerce sa scape. Doar suspinand, cu mana intinsa catre usa.

            Colectionarul de oase o privea, fermecat de mersul ei lent, induiosator.

            Usa, care daduse candva spre un buncar de carbuni, se deschidea acum catre un tunel ingust care facea legatura cu subsolul cladirii abandonate de alaturi.

            Esther impinse usa metalica si o deschise, apoi patrunse inauntru. Dupa mai putin de un minut, se auzi un tipat. Urmat de un strigat cu sufletul la gura:

            — Doamne, nu, nu, nu…

            Si de alte cuvinte, balmajite printre urlete de groaza.

            Apoi se intoarse prin tunel, de asta data mai repede, fluturandu-si bratele in jur, de parca ar fi incercat sa alunge ceea ce tocmai vazuse.

            Vino la mine, Esther.

            Se clatina pe podea, suspinand.

            Vino la mine.

            Alerga drept in bratele lui, care o asteptau si o imbratisara. O stranse pe femeie ca un amant, simti sub degete minunata clavicula si incepu s-o tarasca incet catre usa tunelului.

            DOUAZECI.

            Fazele Lunii, frunza, chilotii umezi, farame de pamant. Echipa lor se adunase din nou in dormitorul lui Rhyme – toti, in afara de Polling si Haumann; loialitatea fata de politie i-ar fi impiedicat pe capitani sa sustina ceea ce era, fara nici o indoiala, o operatiune neautorizata.

            — Ai testat lichidul de pe chiloti, nu-i asa, Mel?

            — Trebuie s-o fac din nou. Ne-au luat cazul inainte de-a ajunge la rezultate.

            Cooper extrase o mostra si o injecta in cromatograf. In vreme ce el manevra dispozitivul, Sachs se prefacea ca priveste crestele si vaile ce aparusera pe ecranul computerului. Semanau cu o colonie de polipi. Rhyme isi dadu seama ca ea statea langa el, ca si cum s-ar fi apropiat cand el nu fusese atent. Tanara politista vorbi cu voce joasa.

            — Am fost…

            — Da?

            — Am fost mai taioasa decat voiam. Mai devreme, vreau sa zic. Am un temperament iritabil. Nu stiu de unde l-am mostenit. Dar il am.

            — Ai avut dreptate, zise Rhyme.

            Se privira in ochi fara retinere, iar Rhyme se gandi la vremurile cand avusese discutii serioase cu Blaine. In timp ce vorbeau, se concentrau intotdeauna asupra unui obiect aflat intre ei – unul dintre caii de ceramica pe care-i colectiona ea, o carte, o sticla aproape goala de Merlot sau Chardonnay.

            El spuse:

            — Eu cercetez locurile crimelor altfel decat majoritatea criminalistilor. Aveam nevoie de cineva fara idei preconcepute. Si de cineva care sa judece cu mintea lui. Calitatile contradictorii pe care le cautam la acel iluzoriu amant perfect. Forta si vulnerabilitate, in egala masura.

            — Cand am vorbit cu comisarul Eckert, zise ea, am facut-o doar ca sa rezolv problema transferului. Asta-i tot ce voiam. Nu mi-a dat prin minte ca o sa se duca vestea pana la agentii federali si ca ei or sa preia cazul.

            — Stiu asta.

            — Si tot mi-am iesit din fire. Imi pare rau.

            — Nu da inapoi, Sachs. Am nevoie de cineva care sa-mi spuna ca sunt idiot atunci cand ma port ca un idiot. Asa face Thom. De-aia il iubesc.

            — Nu ma lua la sentiment, Lincoln, striga Thom din celalalt capat al incaperii.

            Rhyme continua:

            — Nimeni altcineva nu-mi spune sa ma duc dracului. Toti se poarta cu manusi. Detest chestia asta.

            — Nu pare sa fi fost pe-aici prea multa lume care sa aiba ce sa-ti spuna in ultima vreme.

            Dupa cateva clipe, Thom zise:

            — E adevarat.

            Pe ecranul cromatografului, crestele si vaile incetara sa se miste, devenind una dinte nenumaratele semnaturi ale naturii. Mel Cooper apasa niste taste ale computerului si citi rezultatele.

            — Apa, motorina, fosfat, sodiu, urme de minerale… N-am idee ce inseamna.

            Care, se intreba Rhyme, era mesajul? Chilotii? Lichidul? Spuse:

            — Sa continuam. Vreau sa vad fragmentele de sol. Sachs ii aduse punga. Continea nisip rozaliu, amestecat cu bucati de argila si pietricele.

            — Suspensie coloidala, anunta Rhyme. Amestec de piatra si nisip. De gasit chiar deasupra stratului de roca-mama din Manhattan. E si silicat de sodiu acolo?

            Cooper porni cromatograful.

            — Da. O gramada.

            — Atunci cautam un loc din centru, la vreo cincizeci de metri de apa… Rhyme izbucni in ras vazand expresia uluita de pe chipul lui Sachs. Nu e magie, Sachs. Doar mi-am facut temele, asta-i tot. Antreprenorii amesteca silicat de sodiu cu suspensie coloidala ca sa consolideze pamantul atunci cand sapa fundatii adanci in apropierea apei. Asta inseamna ca locul trebuie sa fie in centru. Hai sa ne uitam la frunza.

            Sachs ridica punga.

            — N-am idee ce poate fi, spuse Rhyme. Nu cred ca am vazut vreodata una ca asta.

            — Am o lista de site-uri de horticultura, spuse Cooper cu ochii pironiti pe ecranul calculatorului. O sa navighez putin pe-acolo.

            Si Rhyme petrecuse ceva timp pe internet. Dar, ca si in cazul cartilor, filmelor si posterelor, pana la urma ii disparuse interesul pentru lumea cibernetica. Poate fiindca prea mult din propria sa lume era virtual, internetul era, pana la urma, un loc dezolant pentru Lincoln Rhyme.

            Ecranul computerului licarea, imaginile dansand pe el in vreme ce Cooper cauta link-uri si disparea adanc in retea.

            — O sa descarc niste foldere. Dureaza zece-douazeci de minute.

            Rhyme spuse:

            — In regula. Restul indiciilor gasite de Sachs… Nu alea lasate intentionat. Celelalte. Ne-ar putea spune pe unde a fost susnecul. Hai sa ne uitam la arma noastra secreta, Mel.

            — Arma secreta? intreba Sachs.

            — Probele materiale microscopice.

            Agentul special Fred Dellray pregatise o operatiune de patrundere cu zece oameni. Doua grupe, plus cei de la cautare si supraveghere. Agentii dotati cu veste antiglont stateau ascunsi in tufisuri, transpirand abundent. Vizavi, la etajul unei cladiri abandonate, echipa de supraveghere indreptase microfoanele si lunetele cu raze infrarosii spre locuinta criminalului.

            Cei trei lunetisti, cu pustile Remington incarcate si armate, stateau intinsi pe acoperisuri. Colegii lor cu binocluri stateau ghemuiti langa ei, ca niste calugari tibetani.

            Dellray – purtand o canadiana din stocul FBI-ului si jeansi in loc de costumul verde – asculta la casca fixata in ureche.

            — Supravegherea catre comandant. Vedem subsolul in infrarosu. Cineva se misca acolo.

            — Cum arata? intreba Dellray.

            — Nu se vede. Ferestrele sunt prea murdare.

            — E doar el singur? Poate are o victima cu el.

            Intelegea ca agentul Sachs putea sa aiba dreptate; ca suspectul rapise deja pe altcineva.

            — Nu stiu. Am receptionat doar miscare si caldura.

            Dellray trimise alti agenti in jurul cladirii. Acestia raportara.

            — Nu e nimeni la primul si al doilea etaj. Garajul e incuiat.

            — Lunetistii? intreba Dellray. Raportati.

            — Tragatorul Unu catre comandant. Am ajuns la usa din fata. Terminat.

            Ceilalti acopereau holul si o camera de la primul etaj.

            — Incarcat si armat, transmisera ei.

            Dellray isi scoase pistolul automat.

            — In regula, avem hartie, zise el.

            Adica un mandat. Nu trebuia sa bata la usa.

            — Acum! Echipele unu si doi, porniti, porniti, porniti!

            Prima grupa izbi usa din fata cu un berbec, iar cea de-a doua folosi o metoda putin mai civilizata, spargand fereastra usii din spate si tragand zavorul. Patrunsera inauntru, Dellray urmandu-l pe ultimul agent din Grupa Unu in casa veche, sinistra. Duhoarea de carne putrezita era coplesitoare, iar Dellray, care mai vazuse locuri ale unor crime, inghiti cu efort, incercand sa nu vomite.

            A doua grupa asigura parterul, apoi urca spre dormitor, in timp ce prima cobora in goana treptele spre subsol, tropaind zgomotos pe lemnul vechi.

            Dellray alerga spre subsolul ce mirosea pestilential. Auzi o usa lovita cu piciorul undeva dedesubt si un strigat:

            — Nu misca! Suntem agenti federali. Stai pe loc!

            Dar cand ajunse la usa subsolului, il auzi pe acelasi agent exclamand pe un ton diferit:

            — Ce dracu-i asta? O, Hristoase.

            — Cacat, striga altul. Dezgustator.

            — O gramada de cacat, conchise Dellray, respirand greu in timp ce patrundea in subsol.

            Inghiti cu noduri cand simti mirosul insuportabil.

            Cadavrul barbatului zacea pe podea, intr-o balta de lichid negru. Cu gatul taiat. Ochii morti, sticlosi erau indreptati spre tavan, dar bustul parea sa fi fost miscat – ridicat si tarat. Dellray se cutremura; nu fusese niciodata imun la vederea colcaitului insectelor. Numarul mare de gandaci si viermi sugera ca victima era moarta de cel putin trei zile.

            — De ce-am vazut miscare in infrarosu? intreba unul dintre agenti.

            Dellray ii arata urmele coltilor de sobolan de pe piciorul umflat al victimei si de pe coapsa.

            — Sunt pe undeva pe-aici. Le-am intrerupt pranzul.

            — Da’ ce s-a-ntamplat? L-a lichidat una dintre victime?

            — Ce tot zici acolo? se rasti Dellray.

            — Nu el e asta?

            — Nu, nu-i el, exploda Dellray, uitandu-se la o rana a cadavrului.

            Un agent din grupa se incrunta.

            — Ba da, Dellray. Asta-i tipu’. Avem poze. Asta-i Pietrs.

            — Sigur ca-i jigodia de Pietrs. Da’ nu-i el susnecu’. Nu te-ai prins?

            — Nu-i el? Cum adica?

            Acum totul ii devenise limpede.

            — Ticalosu’.

            Telefonul lui Dellray suna, facandu-l sa sara in sus. Il deschise si asculta pret de un minut.

            — Ce a facut? Ah, asta-mi mai lipsea… Nu, nu l-am arestat pe blestematu’ de criminal.

            Inchise telefonul si arata infuriat cu degetul spre doi agenti SWAT.

            — Voi veniti cu mine.

            — Care-i treaba, Dellray?

            — O sa facem o vizita. Si ce-o sa mai facem atunci?

            Agentii se privira incruntati. Insa Dellray le oferi raspunsul.

            — N-o sa fim deloc simpatici.

            Mel Cooper scutura continutul plicurilor pe o hartie. Examina pulberea cu o lupa.

            — Da, e praf de caramida. Si alt gen de piatra. Cred ca-i marmura.

            Puse o mostra pe o lamela si o cerceta la microscop.

            — Da, marmura. De culoare roz.

            — Era ceva marmura in tunel? Unde ai gasit-o pe nemtoaica?

            — Deloc, raspunse Sachs.

            Cooper sugera ca ar putea proveni de la cladirea in care statea Monelle, de unde fusese inhatata de Susnec 823.

            — Nu, cunosc cvartalul unde e Deutsche Haus. E doar un stabiliment transformat din East Village. Cea mai buna piatra pe care-o gasesti acolo e granitul lustruit. E posibil, doar posibil, sa fie o farama din vizuina lui. Are ceva deosebit?

            — Urme de dalta, zise Cooper, aplecandu-se deasupra microscopului.

            — A, bun. Cat de clare?

            — Nu prea clare. Neregulate.

            — Sa fie de la un vechi cioplitor de piatra cu aburi?

            — Da, asa cred.

            — Scrie, Thom, spuse Rhyme, aratand spre plansa. Exista marmura in locuinta lui. Si e veche.

            — Dar de ce ne intereseaza locuinta lui? intreba Banks, uitandu-se la ceas. Agentii federali trebuie sa fie acolo la ora asta.

            — Niciodata nu ai suficiente informatii, Banks. Nu uita asta. Asa, ce mai avem?

            — Alt fragment din manusa. Pielea aia rosie. Si asta ce e? o intreba pe Sachs, ridicand o punga de plastic cu o bucata de lemn inauntru.

            — Mostra de aftershave. Din locul unde a atins un stalp.

            — Sa fac un examen olfactiv? intreba Cooper.

            — Vreau sa-l miros mai intai, spuse Rhyme.

            Sachs ii duse punga. In ea se afla un mic disc de lemn. Ea o deschise si Rhyme inhala.

            — E Brut. Cum de nu ti-ai dat seama? Thom, scrie acolo ca omul nostru foloseste colonie de la drogherie.

            Cooper anunta:

            — Aici e celalalt fir de par.

            Tehnicianul il puse la microscop.

            — Foarte asemanator cu ala pe care l-am gasit mai devreme. Probabil din aceeasi sursa. Ce naiba, Lincoln, tie ti-as zice ca este aceeasi. Castaniu.

            — Capetele sunt taiate sau rupte natural?

            — Taiate.

            — Bun, ne apropiem de culoarea parului, zise Rhyme.

            Thom scrise castaniu, dar Sellitto sari in sus:

            — Nu scrie asta!

            — Ce?

            — Cu siguranta nu e castaniu, continua Rhyme.

            — Credeam…

            — Are orice culoare in afara de castaniu. Blond, cenusiu, negru, rosu…

            Detectivul explica:

            — E un truc vechi. Te duci pe o alee din spatele unei frizerii si iei niste fire de par din gunoi. Pe urma le arunci la locul faptei.

            — Aha.

            Banks introduse informatia undeva in memoria lui entuziasta. Rhyme zise:

            — Bun. Acum fibra.

            Cooper o puse la microscopul cu polarizare. Dupa ce regla aparatul, spuse:

            — Filamente de 0,53.

            Rhyme zise imediat:

            — Nailon 6. Cum arata, Mel?

            — Foarte aspru. Lobat in sectiune.

            — Mocheta.

            — Corect. O sa ma uit in baza de date. Dupa cateva clipe, intoarse privirea de la ecranul computerului. E fibra de Hampstead Textile 118 B.

            Rhyme ofta disperat.

            — Ce e? intreba Sachs.

            — E cea mai cunoscuta captuseala folosita de fabricantii americani de automobile. Se gaseste in peste doua sute de marci diferite, inca de-acum cincisprezece ani. Nici o speranta… Mel, mai e ceva pe fibra? Uita-te la MES.

            Tehnicianul deschise microscopul electronic cu scanere. Pe ecran aparu o stranie lumina albastru-verzuie. Firul textil parea o sfoara uriasa.

            — Am gasit ceva. Cristale. O gramada. Se foloseste dioxid de titan pentru curatarea mochetelor. Asta trebuie sa fie.

            — Testeaza-le cu cromatograful. E important.

            — Nu e destul aici. Ar trebui sa ard toata fibra.

            — Atunci arde-o.

            Sellitto spuse pe un ton delicat:

            — Sa imprumuti probe materiale e una. Dar sa le distrugi? Nu stiu ce sa zic, Lincoln. Daca o sa fie un proces…

            — Trebuie s-o facem.

            — Of, Doamne, zise Banks.

            Sellitto incuviinta fara convingere, iar Cooper introduse mostra. Aparatul suiera. Dupa cateva momente, ecranul licari si aparura niste coloane.

            — Uite, asta-i lantul moleculei de polimer. Nailonul. Dar valul ala mic e altceva. Clor, detergent… E praf de curatat.

            — Iti amintesti, spuse Rhyme, ce zicea nemtoaica? Masina mirosea a curat. Afla ce substanta e.

            Cooper cauta informatia intr-o baza de date cu nume de marci.

            — E fabricata de Pfizer Chemicals. Se vinde sub numele de Tidi-Kleen de catre Baer Automotive Products din Teterboro.

            — Perfect! striga Lincoln Rhyme. Cunosc compania. Vand cu toptanul parcurilor de automobile. Majoritatea sunt firme de inchiriat masini. Susnecul nostru conduce un automobil inchiriat.

            — N-o fi atat de nebun incat sa conduca o masina inchiriata la locul crimei, nu? intreba Banks.

            — E furata, mormai Rhyme, de parca tanarul intrebase cat fac doi plus doi. Si numerele de inmatriculare de pe ea sunt furate. Mai avem legatura cu Emma?

            — Acum e probabil acasa.

            — Trezeste-o si pune-o sa verifice furturile de la Hertz, Avis, National, Budget.

            — S-a facut, zise Sellitto, desi stanjenit, poate fiindca simtise mirosul vag de proba materiala arsa ce plutea in aer.

            — Urmele de pasi? intreba Sachs.

            Rhyme se uita la impresiunile electrostatice pe care le ridicase ea.

            — O uzura neobisnuita a talpilor. Vezi portiunea tocita de la exteriorul fiecarui pantof, la capat?

            — Mergea cracanat? se intreba Thom cu glas tare.

            — Posibil, dar calcaiele pantofilor nu sunt uzate, cum te-ai astepta.

            Rhyme studie amprentele.

            — Eu cred ca e un cititor impatimit.

            — Un cititor?

            — Asaza-te pe scaunul ala, ii zise Rhyme lui Sachs. Si apleaca-te peste masa, prefa-te ca citesti.

            Tanara se aseza, apoi ridica privirea.

            — Si?

            — Prefa-te ca intorci pagini.

            Ea facu asta de mai multe ori. Ridica iarasi ochii.

            — Continua. Citesti Razboi si pace.

            Paginile se intorceau, iar Sachs statea cu capul aplecat. La un moment dat, fara sa-si dea seama, isi incrucisa gleznele. Marginile exterioare ale pantofilor ei erau singura parte care atingea podeaua.

            Rhyme le atrase atentia, apoi zise:

            — Scrie asta pe plansa, Thom. Dar adauga un semn de intrebare. Acum sa ne uitam la liniile amprentelor.

            Sachs zise ca nu avea amprenta buna, cea cu care FBI-ul identificase suspectul.

            — E tot la sediul central.

            Insa pe Rhyme nu-l interesa acea amprenta. O voia pe cealalta, pe care Sachs o ridicase de pe pielea nemtoaicei.

            — Nu se poate scana, anunta Cooper. Nu e nici macar de gradul C. N-as putea sa-mi formez o parere despre ea.

            Rhyme spuse:

            — Nu ma intereseaza identitatea. Ma intereseaza linia aia de-acolo.

            Era curbata si se afla exact in centrul amprentei.

            — Ce-i aia? intreba Sachs.

            — Cred ca-i o cicatrice, zise Cooper. De la o taietura veche. Una urata. Arata de parca ar fi ajuns pana la os.

            Rhyme isi aminti de alte semne si imperfectiuni ale pielii pe care le vazuse de-a lungul anilor. In trecut, inainte ca oamenii sa se ocupe mai mult cu plimbatul hartiilor si cu tastarea la computer, era mult mai usor sa spui ce meserie avea cineva daca-i examinai mainile: varfurile degetelor deformate la dactilografi, intepaturi de la masinile de cusut si acele croitorului, scobituri si pete de cerneala de la stilourile stenografilor si contabililor, taieturi facute de hartia din masinile de tiparit, cicatrice de la masinile de stantat, bataturi de la diverse tipuri de munca manuala…

            Insa cicatricea aia nu le spunea nimic. Nu inca, in orice caz. Nu pana cand ar fi avut un suspect caruia sa-i cerceteze mainile.

            — Ce mai avem? Urma de genunchi. Asta e buna. Ne sugereaza ce poarta individul. Tine-o sus, Sachs. Mai sus! Pantaloni largi. Materialul a lasat cuta aia adanca, asa ca e fibra naturala. Pe timpul asta, as zice ca e bumbac. Nu lana. Iar pantaloni de matase nu prea se mai poarta.

            — Material subtire, nu denim, zise Cooper.

            — Haine sport, conchise Rhyme. Adauga asta pe plansa, Thom.

            SUSNEC 823

            Infatisare Resedinta Vehicul Alte observatii Barbat caucazian constitutie zvelta.

            Haine de culoare inchisa.

            Manusi vechi, din piele roscata de ied.

            Aftershave, ca sa acopere alt miros?

            Caligula? Bleumarin?

            Manusi de culoare inchisa.

            Aftershave = Brut.

            Parul nu e castaniu.

            Cicatrice adanca la aratator.

            Haine de strada.

            Prob. are o locuinta sigura.

            Situata langa:

            B’way & 82nd, ShopRite.

            B’way & 96th, Anderson Foods.

            Greenwich & Bank, ShopRite

            2nd Ave., 72nd-73rd., Grocery World.

            Battery Park City, J & G’s Emporium

            17092nd Ave., Anderson Foods

            34th & Lex., Food Warehouse

            8th Ave. & 24th, ShopRite.

            Houston & Lafayette, ShopRite

            6th Ave. & Houston, J & G’s Emporium.

            Greenwich & Franklin, Grocery World.

            Cladire veche, marmura roz.

            Taxi.

            Model recent de limuzina, gri deschis, argintiu, bej.

            Cunoaste procedurile de colectare a probelor materiale.

            Posibil sa aiba dosar penal.

            Cunoaste structura amprentelor.

            Arma – Colt calibru 32

            Leaga victimele cu noduri ciudate.

            Il atrage „vechiul”

            A numit-o „Hanna” pe o victima.

            Cunoaste germana elementara.

            Il atrag locurile subterane.

            Dubla personalitate.

            Poate fi preot, asistent social, consilier.

            Tocire neobisnuita a pantofilor, citeste mult? Cooper intoarse privirea spre ecranul computerului si batu ceva la tastatura.

            — N-avem noroc cu frunza. Nu seamana cu nimic din ce are Institutul Smithsonian.

            Rhyme se lasa pe perna. Cat timp aveau?

            O ora? Doua?

            Luna. Pamant. Apa sarata…

            Se uita la Sachs, care statea singura intr-un colt al camerei. Avea capul aplecat, iar parul ei lung si rosu ii cadea pana la podea. Se uita intr-o punga cu probe materiale, incruntata, concentrata. De cate ori statuse si Rhyme in aceeasi pozitie, incercand sa…

            — Un ziar! striga ea, ridicand privirea. Unde e un ziar?

            Isi muta agitata ochii de la o masa la alta.

            — Ziarul de azi?

            — Ce este, Sachs? intreba Rhyme.

            Ea insfaca The New York Times de la Jerry Banks si-l rasfoi in graba.

            — Lichidul ala… de pe chiloti, ii zise ea lui Rhyme. Ar putea fi apa sarata?

            — Apa sarata?

            Cooper studie diagrama efectuata de cromatograf.

            — Sigur! Apa cu sodiu si alte minerale. Si motorina, fosfati. E apa de mare poluata.

            Tanara il privi pe Rhyme in ochi si spusera amandoi deodata:

            — Fluxul!

            Sachs lua ziarul si-l deschise la harta meteo. Continea o diagrama a fazelor Lunii la fel ca aceea gasita la locul ultimei infractiuni. Dedesubt era o harta a mareelor.

            — Fluxul incepe in patruzeci de minute.

            Pe chipul lui Rhyme aparu o expresie de aversiune. Niciodata nu era mai furios decat atunci cand era maniat pe sine.

            — O sa-si inece victima. Se afla sub un dig din centru.

            Se uita neajutorat la harta Manhattanului, cu numerosii lui kilometri de tarm.

            — Sachs, e timpul sa faci din nou pe pilotul de curse. Tu si Banks mergeti spre vest. Lon, ce-ar fi s-o iei spre East Side? Pe langa South Street Seaport. Si Mel, afla odata ce dracu-i frunza aia!

            Coama unui val ii plesni capul aplecat.

            William Everett deschise ochii si sufla apa agitata din nas. Era ca gheata de rece si-i facea inima bolnava sa palpite vag in timp ce se chinuia sa-i trimita sange cald in corp.

            Aproape ca lesina din nou, ca atunci cand ticalosul ala ii rupsese degetul, pe urma reveni la gandurile lui. Isi aminti de fosta lui sotie si, dintr-un motiv oarecare, de calatoriile lor. Fusesera in Egipt. Si in Guatemala, in Nepal. La Teheran (cu o saptamana inainte de atacarea ambasadei americane).

            Avionul companiei Southeast China Airlines pierduse unul din cele doua motoare la o ora dupa decolarea din Beijing, iar Evelyn isi plecase capul in pozitia de prabusire, pregatindu-se sa moara, cu ochii tinta la un articol dintr-o revista. Acolo scria ca un ceai fierbinte baut imediat dupa masa dauneaza sanatatii. Mai tarziu, ea ii vorbise despre asta, intr-un bar din Singapore, si rasesera isteric amandoi, pana la lacrimi.

            Se gandi la ochii reci ai rapitorului. La dintii lui, la manusile grosolane.

            Acum, in acel oribil mormant de apa, o durere insuportabila ii strabatu bratul, urcandu-se spre falca.

            Sa fie de la degetul rupt sau e un atac de cord? se intreba el.

            Cate putin din fiecare, poate.

            Everett inchise ochii pana cand durerea se stinse. Apoi privi in jur. Spatiul in care fusese incatusat se afla sub un dig putrezit. O iesitura de lemn cobora dinspre marginea lui catre apa inspumata, care era la vreo cincisprezece centimetri sub platforma digului. Lumini de la vasele de pe rau si de la zonele industriale din Jersey licareau prin fanta ingusta. Apa ii ajunsese pana la gat si, desi plafonul digului era la peste un metru deasupra lui, catusele il tineau aproape de stalp.

            Durerea urca din nou dinspre deget si Everett urla, apoi isi lasa capul spre apa si lesina. Nasul plin de apa si tusea violenta care urma il readusera la viata.

            Apoi, Luna inalta usor suprafata apei si, cu un clocot al valurilor, spatiul in care era captiv fu izolat de rau. Se lasa intunericul. Percepea mugetul valurilor si gemetele lui de durere.

            Stia ca era un om mort, stia ca nu-si putea tine capul deasupra apei unsuroase mai mult de cateva minute. Inchise ochii si isi lipi obrazul de stalpul negru, alunecos.

            DOUAZECI SI UNU

            — Mergi pana in centru, Sachs, rasuna glasul lui Rhyme prin statie.

            Ea apasa pedala acceleratiei dubei, cu luminile rosii aprinse, gonind spre centru pe autostrada din West Side. Calma, ambala motorul pana la o suta treizeci de kilometri pe ora.

            — Asa, uau, zise Jerry Banks.

            Facand numaratoarea inversa. Twenty-third Street, Twentieth, derapajul de pe Fourteenth Street, la docul de barje cu gunoi. Cand trecura cu sirenele urland prin Village, cartierul prostituatelor, un camion mare iesi de pe o strada laterala direct in calea ei. In loc sa franeze, ea coti duba peste acostament, ca un jocheu la o cursa cu obstacole, alegandu-se cu injuraturi din partea lui Banks si cu un claxonat prelung dinspre camion, care plonja spectaculos pe autostrada.

            — Hopa, zise Amelia Sachs si se intoarse pe banda dinspre sud.

            Lui Rhyme ii spuse:

            — Repeta. N-am auzit.

            Vocea stinsa a lui Rhyme se auzi infundat in casti.

            — In centru, atat pot sa-ti spun. Pana ne dam seama ce inseamna frunza.

            — Ne apropiem de Battery Park City.

            — Douazeci si cinci de minute pana la flux, anunta Banks.

            Poate ca echipa lui Dellray putea afla locul exact de la insul acela. L-ar fi putut tari pe domnul 823 pe o alee, cu ajutorul unei pungi cu mere. Nick ii zisese ca asa ii convingeau pe infractori sa „coopereze”. Pocneste-i in burta cu o punga de fructe. E foarte dureros. Nu lasa urme. Cand era mai tanara, Sachs n-ar fi crezut ca politistii fac asa ceva. Dar acum stia mai multe.

            Banks o batu pe umar.

            — Acolo. O multime de diguri vechi.

            Lemn putrezit, murdar. Locuri fantomatice.

            Oprira duba, coborara si incepura sa alerge spre apa.

            — Esti acolo, Rhyme?

            — Spune, Sachs. Unde te afli?

            — Langa un dig, la nord de Battery Park City.

            — Tocmai am vorbit cu Lon, care e pe East Side. N-a gasit nimic.

            — E descurajant, zise ea. Aici sunt zeci de docuri. Pe urma, toata faleza… Sediul pompierilor marini, docurile pentru feriboturi si cel de la Battery Park… Avem nevoie de unitatea de interventii.

            — Nu avem unitate de interventii, Sachs. Ei nu mai sunt de partea noastra.

            Douazeci de minute pana la flux.

            Ochii ei scrutara tarmul. Neajutorata, isi pleca umerii. Cu mana pe arma, o lua la goana spre rau, iar Jerry Banks o urma indeaproape.

            — Zi-mi ceva despre frunza aia, Mel. O banuiala, orice. Improvizeaza.

            Cuprins de agitatie, Cooper isi intoarse privirea de la microscop spre ecranul computerului.

            Opt mii de varietati de plante cu frunze in Manhattan.

            — Nu seamana cu nici o structura celulara a altor plante.

            — E veche, spuse Rhyme. Cat de veche?

            Cooper se uita din nou la frunza.

            — E mumificata. As zice ca are o suta de ani, poate ceva mai putin.

            — Ce-a disparut in ultima suta de ani?

            — Plantele nu dispar, intr-un ecosistem cum e Manhattan. Rasar mereu in fiecare an.

            Un bazait in mintea lui Rhyme. Era pe cale sa-si aminteasca ceva. Indragea si detesta senzatia aia. Putea inhata gandul ca pe o musca mai inceata. Sau se putea evapora cu totul, lasandu-l doar cu gustul amar al inspiratiei pierdute.

            Saisprezece minute pana la flux.

            Ce era gandul ala? Se chinui sa-l gaseasca, inchise ochii…

            Un doc, isi spunea. Victima e sub un doc.

            Ce-i cu asta? Gandeste!

            Doc… nave… descarcat… incarcatura.

            Descarcarea marfii!

            Deschise ochii brusc.

            — Mel, e o planta de cultura?

            — Ah, drace. M-am uitat la paginile de horticultura generala, nu la plantele cultivate.

            Batu ceva la tastatura. Timpul se scurgea lent.

            — Ei bine?

            — Asteapta, asteapta… Am o lista codata binar.

            O scana.

            — Lucerna, orz, sfecla, porumb, ovaz, tutun…

            — Tutun! incearca asta.

            Cooper dadu dublu clic pe mouse, iar imaginea se desfasura incet pe ecran.

            — Asta e!

            — Turnurile World Trade, anunta Rhyme. Pe terenul aflat la nord de-acolo erau candva plantatii de tutun. Thom, ia documentatia pentru cartea mea – vreau harta de la jumatatea secolului al XVIII-lea. Si harta recenta pe care a folosit-o Bo Haumann ca sa gaseasca locurile cu deseuri de azbest. Pune-le acolo, pe perete, una langa alta.

            Asistentul gasi harta veche in dosarele lui Rhyme. O puse pe perete langa cea recenta, aproape de patul sefului sau. Desenata stangaci, harta mai veche arata partea de nord a orasului colonizat – un palc de case in zona mai joasa a insulei – acoperita de plantatii. Erau trei pontoane comerciale de-a lungul raului, care pe-atunci nu se numea Hudson, ci West River. Rhyme arunca o privire spre harta recenta a orasului. Plantatiile disparusera, desigur, ca si pontoanele, insa pe harta actuala aparea un doc abandonat exact in locul unuia dintre vechile debarcadere ale exportatorilor de tutun.

            Rhyme se intinse in fata, incercand sa vada numele strazii invecinate. Era pe cale sa-l strige pe Thom ca sa-i aduca harta mai aproape cand, de la parter, auzi un trosnet puternic si usa izbindu-se de perete. Geamul se sparse.

            Thom cobori pe scara.

            — Vreau sa-l vad.

            Glasul sec rasuna in hol.

            — Doar un… incepu asistentul.

            — Nu. Nu intr-un minut, nu intr-o ora. Acu’. Baga-mi-as. Acu’.

            — Mel, sopti Rhyme, ascunde probele materiale si opreste aparatele.

            — Dar…

            — Fa ce-ti spun!

            Rhyme dadu violent din cap, iar microfonul castii cazu pe pat, langa el. Dinspre scara se auzea tropait de pasi.

            Thom isi dadu toata silinta sa se supuna, insa vizitatorii erau trei agenti federali, iar doi dintre ei erau inarmati si-l impingeau incet pe scara.

            Slava cerului, Mel Cooper demontase un microscop in cinci secunde si aseza componentele cu calm in cutie cand agentii FBI ajunsera sus si navalira in camera. Probele materiale erau varate sub o masa si acoperite cu exemplare din National Geographic.

            — A, Dellray, zise Rhyme. Ai gasit susnecul, nu?

            — De ce nu ne-ai spus?

            — Ce sa va spun?

            — Ca amprenta era falsa.

            — Nimeni nu m-a intrebat.

            — Falsa? intreba Cooper, dezorientat.

            — Nu, era o amprenta adevarata, zise Rhyme, de parca ar fi fost ceva evident. Dar nu era a susnecului. Omul nostru avea nevoie de un taxi ca sa-si ia prada. Asa ca l-a intalnit pe… cum il chema?

            — Victor Pietrs, mormai Dellray si-i relata viata taximetristului.

            — Frumoasa treaba, spuse Rhyme cu sincera admiratie. A acostat un sarb cu cazier si probleme mintale. Ma intreb cat timp a cautat un candidat. In orice caz, 823 l-a ucis pe bietul domn Pietrs si i-a furat taxiul. I-a taiat degetul. L-a pastrat si si-a zis ca, daca ajungem prea aproape de el, o sa lase o amprenta clara la locul crimei, ca sa ne deruteze. Am impresia ca trucul a functionat.

            Rhyme se uita la ceas. Mai erau paisprezece minute.

            — Cum de-ai stiut?

            Dellray arunca o privire spre hartile de pe perete, dar, slava Domnului, nu-l interesara.

            — Amprenta avea semne de deshidratare si de contractare. Cadavrul era varza, pun pariu. Si l-ati gasit in pivnita? Asa e? Acolo unde-i place omului nostru sa-si depuna victimele.

            Dellray il ignora si amusina prin incapere ca un urias caine de vanatoare.

            — Unde-ai ascuns probele noastre?

            — Probe? Nu stiu despre ce vorbesti. Ia zi, mi-ai spart usa? Ultima oara ai intrat fara sa bati. Acum ai lovit-o cu piciorul.

            — Sa stii, Lincoln, ca ma gandeam sa-mi cer scuze pentru data trecuta…

            — Frumos din partea ta, Fred.

            — Da’ acu’ sunt la un pas de-a-ti pune curu’ la popreala.

            Rhyme se uita la microfonul castii, care atarna spre podea. Isi imagina vocea lui Sachs palavragind in casti.

            — Da-mi probele alea, Rhyme. Nu-ti dai seama in ce rahat esti.

            — Thom, zise incet Rhyme, agentul Dellray m-a speriat si am scapat casca walkmanului. Esti amabil s-o agati pe rama patului?

            Asistentul nu statu pe ganduri. Aseza microfonul langa capul lui Rhyme, sa nu-l vada Dellray.

            — Multumesc, ii spuse Rhyme lui Thom. Apoi adauga: Stii, n-am facut inca baie. Cred ca e timpul, ce zici?

            — Chiar ma intrebam cand o sa te hotarasti, zise Thom cu naturaletea unui actor innascut.

            — Raspunde, Rhyme. Ce Dumnezeu! Unde esti?

            Pe urma auzi un glas in casca. Al lui Thom. Suna pretios, exagerat. Ceva nu era in regula.

            — Am luat un burete nou, zise vocea.

            — Pare sa fie bun, raspunse Rhyme.

            — Rhyme! se rasti Sachs. Ce dracu’ se petrece acolo?

            — Costa saptesprezece dolari. Ar trebui sa fie bun. Acum o sa te intorc.

            Se auzira mai multe glasuri in casca, dar ea nu le putea distinge.

            Sachs si Banks alergau de-a lungul tarmului, uitandu-se cu atentie peste diguri, in apa cafenie a raului Hudson. Ea ii facu semn lui Banks sa se opreasca, crampele de sub osul pieptului o facura sa se aplece, scuipa in rau. Incerca sa-si tina rasuflarea.

            Auzi in casti:

            — …n-o sa dureze mult. Va trebui sa ne scuzati, domnilor.

            — …o sa asteptam, fara suparare.

            — Eu ma supar, spuse Rhyme. Nu pot avea putina intimitate?

            — Rhyme, ma auzi? striga disperata Sachs.

            Ce dracu’ facea omul ala?

            — Noo. N-au intimitate aia care fura probe materiale.

            Dellray! Era in camera lui Rhyme. Ei bine, asta-i sfarsitul. Victima e ca si moarta.

            — Vreau probele alea, racni agentul.

            — Pai, tot ce-o sa capeti e o vedere panoramica a unui barbat spalat cu buretele, Dellray.

            Banks dadu sa spuna ceva, dar ea ii facu semn sa taca.

            Niste cuvinte mormaite pe care nu le intelese. Strigatul infuriat al agentului.

            Pe urma glasul calm al lui Rhyme:

            — Stii, Dellray, candva eram un bun inotator. Ma scaldam in fiecare zi.

            — Au ramas mai putin de zece minute, sopti Sachs.

            Apa clipocea domol. Doua vase trecura prin apropiere.

            Dellray murmura ceva.

            — Coboram la raul Hudson si inotam. Pe-atunci era mult mai curata. Apa, vreau sa zic.

            O intrerupere a transmisiei. Rhyme avea glasul stins:

            — …un doc vechi. Ala preferat de mine nu mai exista acum. Acolo era salasul celor din Hudson Dusters. Banda aia, ai auzit de ea? In ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. La nord de Battery Park City. Pari plictisit. Te-ai saturat sa privesti un cur flescait de infirm? Nu? Simte-te bine. Docul ala era intre North Moore si Chambers. Ma scufundam acolo, inotam pe langa stalpi…

            — Intre North Moore si Chambers! striga Sachs, intorcandu-se.

            Trecusera pe langa el fiindca se dusesera prea departe spre sud. Vedea lemnul cafeniu, murdar si o conducta masiva care varsa apa mareei. Cat timp ramasese? Prea putin. N-aveau cum sa salveze victima.

            Isi smulse casca de pe cap si incepu sa fuga spre masina, cu Banks in urma ei.

            — Stii sa inoti? intreba ea.

            — Eu? Am facut vreo doua lungimi de bazin la Racquet Club.

            N-or sa reuseasca.

            Sachs se opri brusc si se intoarse intr-un cerc strans, uitandu-se la strazile pustii.

            Apa ii ajunsese aproape de nas.

            Un val mic stropi fata lui William Everett chiar cand tragea aer in piept, iar lichidul murdar, sarat, ii patrunse pana in gat. Incepu sa tuseasca – un zgomot grav, oribil. Chinuitor. Apa ii umplea plamanii. Nu se mai putea tine de stalpul docului si se scufunda, se incorda si se ridica din nou, apoi se scufunda iarasi.

            Nu, Doamne, nu… te rog, nu lasa…

            Scutura catusele, le lovi cu piciorul, incercand sa castige putin spatiu. De parca s-ar fi putut intampla vreun miracol, iar muschii lui anemici ar fi putut indoi pironul urias de care era incatusat.

            Sufla apa din nas, isi clatina capul innebunit. Pentru moment, isi descarca plamanii. Muschii gatului il ardeau – ca si degetul zdrobit – fiindca isi tinea capul pe spate ca sa respire aerul de deasupra fetei lui.

            Avu un moment de ragaz.

            Pe urma veni alt val, ceva mai mare.

            Si asta era situatia.

            Nu mai putea lupta. Capitula. Avea s-o intalneasca pe Evelyn, s-o salute…

            Si William Everett se lasa in voia sortii. Plutea in apa murdara, plina de gunoaie si alge.

            Pe urma tresari ingrozit. Nu, nu…

            El era acolo. Rapitorul! Se intorsese.

            Everett dadu din picioare ca sa ajunga la suprafata, scuipand apa, incercand cu disperare sa se indeparteze. Omul ii vari in ochi o lumina stralucitoare si intinse catre el mana in care avea un cutit.

            Nu, nu…

            Nu era de-ajuns sa-l inece, trebuia sa-l loveasca mortal. Fara sa se gandeasca, Everett se deplasa spre el. Insa rapitorul disparu sub apa… si, deodata, pac, mainile lui Everett fura descatusate.

            Batranul uita de salutarile resemnate si batu din picioare ca sa ajunga la suprafata, tragand aer sarat pe nas si smulgand banda adeziva de la gura. Gafaind, scuipand apa imputita. Capul i se lovi cu putere de plafonul de stejar al docului si Everett izbucni in ras.

            — O, Doamne, Doamne, Doamne…

            Pe urma aparu alta fata… Tot cu masca, cu alta lanterna ce lumina orbitor, iar Everett reusi doar sa distinga emblema NYPD pe haina uda a barbatului. Cei doi n-aveau in maini cutite, ci clesti pentru taiat metalul. Unul din ei vari intre buzele lui Everett un mustiuc de cauciuc si el trase in piept o bine-venita gura de oxigen.

            Scufundatorul il stranse cu un brat si inotara impreuna pana la marginea docului.

            — Trage adanc aer in piept, o sa iesim intr-un minut.

            Batranul isi umplu cu aer plamanii subreziti, apoi, cu ochii inchisi, inota impreuna cu scufundatorul pe sub apa luminata straniu de lanterna barbatului. Facura o calatorie scurta, dar chinuitoare, drept in jos, pe urma iarasi in sus prin apa tulbure, plina de mizerii. La un moment dat, victima aluneca din mainile scufundatorului si cei doi se despartira cateva clipe. Insa William Everett nu lua in seama esecul. Dupa cat patimise in seara aia, sa inoate de unul singur in agitatul rau Hudson era floare la ureche.

            Nu avusese de gand sa ia un taxi. Puteau merge foarte bine si cu autobuzul de la aeroport.

            Insa Pammy era obosita fiindca dormise prea putin – se trezisera amandoua la ora cinci in acea dimineata – si devenea tot mai agitata. Fetita trebuia sa ajunga repede in pat, invelita cu patura ei si cu sticla de ceai alaturi. In plus, Carole de-abia astepta sa ajunga in Manhattan – era doar o femeie uscativa din Midwest care, in cei patruzeci si unu de ani ai ei, nu fusese catre est mai departe de Ohio si ardea de nerabdare sa vada New York-ul.

            Pornira spre iesire, dupa ce Carole isi recupera bagajele. Facu o verificare, ca sa fie sigura ca avea toate lucrurile cu care plecase in acea dupa-amiaza din casa lui Kate si Eddie.

            Pammy, catelul de plus, portmoneul, patura, valiza, rucsacul galben.

            Totul era in regula.

            Prietenii ei o avertizasera in legatura cu marele oras.

            — Or sa te fure, spusese Eddie. Sunt multi hoti de buzunare si talhari.

            — Si sa nu joci carti pe strada, adaugase mamoasa Kate.

            — Eu nu joc carti nici in livingul meu, ii amintise Carole razand. De ce m-as apuca sa joc carti pe strazile din Manhattan?

            Insa le aprecia preocuparea. La urma urmei, era o vaduva cu un copil de trei ani, indreptandu-se catre conferinta ONU, ce avea loc in cel mai dur oras din lume – mai multi straini, drace, mai multi oameni decat vazuse ea vreodata laolalta.

            Carole gasi un telefon public si suna la hotelul unde facuse rezervarea. Receptionerul de noapte ii spuse ca avea pregatita camera si le astepta. Urmau sa ajunga in vreo trei sferturi de ora.

            Trecura pe usile automate si ramasera cu rasuflarea taiata in aerul fierbinte al verii. Carole se opri si se uita in jur. Tinand-o strans pe Pammy cu o mana si cu cealalta manerul valizei ponosite. Rucsacul galben era atarnat pe umar.

            Se asezara la coada pasagerilor ce asteptau in statia de taxiuri.

            Carole arunca o privire spre un panou urias, instalat pe partea opusa a autostrazii. Bun venit delegatilor ONU! scria pe el. Grafica era oribila, dar ea se uita indelung la panou; unul dintre barbatii desenati acolo semana cu Ronnie.

            Un timp dupa moartea lui, cu doi ani in urma, aproape totul ii amintea de frumosul ei barbat tuns scurt. Trecea cu masina pe langa un fast-food McDonald’s si isi aducea aminte ca lui ii placea Big Mac-ul. Actori de cinema care nu semanau deloc cu el isi puteau inclina capul asa cum facea el. Vedea o reclama la aparate pentru tuns gazonul si isi amintea cat de mult ii placea lui sa taie iarba din curtea mica a casei lor, in Arlington Heights.

            Pe urma o podidea plansul. Si relua tratamentul cu Prozac ori imipramina. Statea cate o saptamana in pat. Accepta fara tragere de inima invitatia lui Kate de-a petrece o noapte cu ea si cu Eddie. Sau o saptamana. Sau o luna.

            Dar terminase cu plansul. Venise acolo sa-si refaca viata. Tristetea ramasese in urma.

            Scuturandu-si coama de par blond-cenusiu de pe umeri, Carole o trase pe Pammy in fata si impinse bagajul cu piciorul, dupa ce sirul de oameni inainta cativa pasi. Se uita peste tot in jur, incercand sa zareasca Manhattan-ul. Dar nu vazu altceva decat traficul, aripile avioanelor, o mare de oameni, taxiuri si masini. Aburi se inaltau din gurile de canal ca niste fantome smintite, iar cerul noptii era negru, galben si incetosat.

            Ma rog, avea sa vada curand orasul, presupunea ea. Spera ca Pammy sa fie destul de mare ca sa pastreze in memorie privelistea.

            — Cum ti se pare aventura noastra pana acum, scumpo?

            — Aventura. Imi plac aventurile. Vreau niste ceai. Te rog, pot sa beau?

            Te rog… Asta era ceva nou. Fetita de trei ani invata toate trucurile. Carole rase.

            — O sa-ti dau putin mai tarziu.

            Ajunsesera in cele din urma la un taxi. Portbagajul se deschise, iar Carole vari bagajele inauntru si tranti capacul. Urcara pe bancheta din spate si ea inchise portiera.

            Pammy, catelul de plus, portmoneul…

            Soferul intreba:

            — Incotro?

            Iar Carole ii dadu adresa hotelului Midtown Residence, strigand prin geamul despartitor de plexiglas.

            Soferul intra in trafic. Carole se lasase pe spatarul banchetei si-o tinea pe Pammy in poala.

            — O sa trecem pe langa sediul ONU? striga ea.

            Dar omul era atent la schimbarea benzilor de circulatie si n-o auzi.

            — Am venit aici pentru conferinta, ii explica ea. Conferinta ONU.

            Nici un raspuns.

            Ea se intreba daca omul avea probleme cu limba engleza. Kate o avertizase ca toti soferii de taxi din New York erau straini („Luand slujbele americanilor”, mormaise Eddie. „Dar nu ma face sa incep iar cu asta”). Carole nu-l vedea bine prin geamul murdar.

            Poate ca doar nu voia sa vorbeasca.

            Cotira pe alta autostrada si, dintr-odata, aparu in fata ei – orizontul zimtat al orasului stralucitor. Ca si cristalele pe care le colectionau Kate si Eddie. O imensa concentrare de cladiri albastre, aurii si argintii in mijlocul insulei si alta aglomerare mai departe, spre stanga. Era mai mare decat tot ce vazuse vreodata Carole si, pret de o clipa, insula i se paru o uriasa nava.

            — Uite, Pammy, acolo mergem. Nu-i asa ca-i minunat?

            Totusi, dupa cateva momente, privelistea disparu cand soferul iesi de pe autostrada si vira brusc la capatul taluzului. Apoi o luara pe niste strazi pustii, printre cladiri din caramida inchisa la culoare.

            Carole se apleca in fata.

            — Asta-i drumul bun spre oras?

            Din nou, nici un raspuns.

            Ea batu cu putere in geam.

            — Mergi pe drumul bun? Raspunde-mi. Raspunde-mi!

            — Mami, ce s-a intamplat? intreba Pammy si incepu sa planga.

            — Unde mergem? striga Carole.

            Insa barbatul se multumea doar sa conduca – linistit, oprind la toate stopurile, fara sa depaseasca limita de viteza. Iar cand patrunse in parcarea pustie din spatele unei fabrici abandonate, se asigura ca semnalizase corect.

            O, nu… nu!

            Omul isi trase pe fata o cagula si cobori din taxi. Se duse in spatele masinii si intinse mana spre portiera. Dar ezita si lasa mana jos. Se apleca, isi apropie fata de fereastra si batu in ea. O data, de doua ori, de trei ori. Atragand atentia soparlelor de la o gradina zoologica din apropiere. Inainte de a deschide portiera, se uita indelung la mama si fiica.

            DOUAZECI SI DOI

            — Cum ai procedat, Sachs?

            Stand pe malul raului cu miasme usturatoare, ea vorbi in microfonul atasat la casti.

            — Mi-am amintit ca vazusem portul navelor de pompieri la Battery Park. Cei de-acolo au trimis in graba doi scufundatori, care-au ajuns la doc in trei minute. Mama, sa fi vazut cum gonea vasul ala! As vrea sa pilotez si eu unul candva.

            Rhyme ii vorbi despre degetul taiat al taximetristului.

            — Ticalosul! zise ea, plesnind din limba dezgustata. Javra ne-a pacalit pe toti.

            — Nu pe toti, ii aminti Rhyme cu modestie.

            — Asadar, Dellray stie ca am furat probele materiale. Ma cauta?

            — Zicea ca se intoarce la sediul central. Poate ca sa hotarasca pe care din noi sa-l aresteze primul. Cum arata locul, Sachs?

            — Destul de rau, ii raporta ea. Tipul a parcat pe pietris…

            — Deci nu sunt urme de pasi.

            — E chiar mai rau. Apa fluxului s-a revarsat din conducta asta mare si locul unde a parcat e sub apa.

            — Drace, murmura Rhyme. Nu tu urme, nu tu amprente, nimic. Ce face victima?

            — Nu prea bine. A stat sub apa, cu un deget rupt. Are probleme cu inima. Or sa-l tina in spital o zi sau doua.

            — Ne poate spune ceva?

            Sachs se duse la Banks, care-l interoga pe William Everett.

            — Nu era masiv, zise omul sec, uitandu-se cu atentie la atela pe care medicul i-o fixa pe mana. Si nu era foarte puternic, nu un tip musculos. Insa era mai tare ca mine. L-am insfacat de haine, iar el mi-a indepartat mainile fara efort.

            — Descrierea? intreba Banks.

            Everett vorbi despre hainele de culoare inchisa si despre cagula. Altceva nu-si amintea.

            — Ar trebui sa va mai spun ceva, spuse Everett, ridicand mana bandajata. Are ceva rau in el. L-am insfacat, asa cum ziceam. Nu gandeam – eram speriat. Dar el s-a enervat. Atunci mi-a rupt degetul.

            — Drept represalii, nu? intreba Banks.

            — Asa cred. Dar nu asta-i ciudatenia.

            — Nu?

            — Ciudatenia e ca a ascultat.

            Tanarul detectiv se opri din scris si-o privi pe Sachs.

            — Mi-a ridicat mana langa urechea lui, tinand-o strans, si-a indoit degetul pana cand s-a rupt. De parca asculta sunetul si-i placea.

            — Ai auzit asta, Rhyme?

            — Da, Thom a adaugat informatia pe plansa. Totusi, nu stiu ce poate insemna. Va trebui sa ne gandim.

            SUSNEC 823

            Infatisare Resedinta Vehicul Alte observatii Barbat caucazian constitutie zvelta.

            Haine de culoare inchisa.

            Manusi vechi, din piele roscata de ied.

            Aftershave, ca sa acopere alt miros?

            Caligula? Bleumarin?

            Manusi de culoare inchisa.

            Aftershave = Brut.

            Parul nu e castaniu.

            Cicatrice adanca la aratator.

            Haine de strada.

            Prob. are o locuinta sigura.

            Situata langa:

            B’way & 82nd, ShopRite.

            B’way & 96th, Anderson Foods.

            Greenwich & Bank, ShopRite

            2nd Ave., 72nd-73rd., Grocery World.

            Battery Park City, J & G’s Emporium

            17092nd Ave., Anderson Foods

            34th & Lex., Food Warehouse

            8th Ave. & 24th, ShopRite.

            Houston & Lafayette, ShopRite

            6th Ave. & Houston, J & G’s Emporium.

            Greenwich & Franklin, Grocery World.

            Cladire veche, marmura roz.

            Taxi.

            Model recent de limuzina, gri deschis, argintiu, bej.

            Cunoaste procedurile de colectare a probelor materiale.

            Posibil sa aiba dosar penal.

            Cunoaste structura amprentelor.

            Arma – Colt calibru 32

            Leaga victimele cu noduri ciudate.

            Il atrage „vechiul”

            A numit-o „Hanna” pe o victima.

            Cunoaste germana elementara.

            Il atrag locurile subterane.

            Dubla personalitate.

            Poate fi preot, asistent social, consilier.

            Tocire neobisnuita a pantofilor, citeste mult?

            Asculta in timp ce rupea degetul victimeiVreo proba materiala plantata acolo?

            — Nu inca.

            — Cerceteaza terenul, Sachs. A, si ia de la victima…

            — Hainele? Deja i le-am cerut. Eu… Rhyme, te simti bine?

            Auzise un acces de tuse.

            Transmisia fu intrerupta cateva clipe. Apoi Rhyme reveni pe fir.

            — Esti acolo, Rhyme? Totul e-n regula?

            — Da, spuse el in graba. Da-i drumul. Cerceteaza terenul.

            Sachs incepu sa examineze locul infractiunii, luminat intens de lampile cu halogen ale unitatii de interventii. Era ceva atat de deprimant. Suspectul fusese acolo. Pasise pe prundisul aflat la o distanta de cativa pasi. Insa orice proba ar fi lasat el din nebagare de seama in urma lui se afla la cativa centimetri sub suprafata apei tulburi. Strabatu incet zona. Inainte si inapoi.

            — Nu vad nimic. Indiciile ar fi fost luate de apa.

            — Nu, e prea istet ca sa nu se fi gandit la flux. Trebuie sa fie undeva, pe teren uscat.

            — Mi-a venit o idee, zise ea dintr-odata. Vino incoace.

            — Cum?

            — Cerceteaza cu mine locul, Rhyme. Tacere. Rhyme, m-ai auzit?

            — Cu mine vorbesti? intreba el.

            — Parca ai fi De Niro. Dar nu joci la fel de bine ca De Niro. Stii scena aia din Soferul de taxi?

            Rhyme nu rase, ci spuse:

            — Replica e: „La mine te uiti?”. Nu „cu mine vorbesti?”.

            Sachs continua netulburata:

            — Vino incoace. Examineaza locul cu mine.

            — O sa-mi deschid aripile. Nu, mai bine o sa ma proiectez acolo. Telepatie, stii tu.

            — Lasa gluma. Vorbesc serios.

            — Eu…

            — Avem nevoie de tine. Nu pot gasi indiciile lasate de susnec.

            — Dar sunt acolo. Trebuie doar sa te straduiesti mai mult.

            — Am cercetat de doua ori toata zona.

            — Inseamna ca ai ingustat prea mult perimetrul. Mai adauga vreo doi pasi, apoi continua. Opt douazeci si trei n-a terminat inca, nici pe departe.

            — Schimbi subiectul. Vino si ajuta-ma.

            — Cum? intreba Rhyme. Cum sa fac asta?

            — Aveam un prieten cu un handicap, incepu ea. Si el…

            — Vrei sa spui ca era infirm, o corecta Rhyme.

            Cu blandete, insa prompt.

            Sachs continua:

            — Asistentul lui il punea in fiecare dimineata intr-un scaun cu rotile si-l ducea peste tot. La filme, la…

            — Scaunele alea… Glasul lui Rhyme suna cavernos. Nu sunt bune pentru mine. Ea inceta sa vorbeasca. El continua: Problema e felul in care am fost ranit. Ar fi periculos sa ma asez intr-un scaun cu rotile. Ar putea – ezita – sa inrautateasca situatia.

            — Imi pare rau. N-am stiut. Dupa o clipa, el zise:

            — Sigur ca n-ai stiut.

            O daduse-n bara. O, Doamne. Frate…

            Insa Rhyme nu parea deranjat de gafele ei. Glasul lui avea un ton domol, calm.

            — Asculta, trebuie sa continui cercetarea. Susnecul nostru devine tot mai smecher. Dar n-o sa fie imposibil… Am o idee. El e un om al subteranului, da? Poate a ingropat indiciile.

            Ea cuprinse cu privirea locul infractiunii.

            Poate acolo… Zari o movilita de pamant si frunze pe un petic de teren cu iarba inalta, langa prundis. Nu era in regula, musuroiul parea prea artificial.

            Sachs se apleca langa el, isi inclina capul si, folosindu-se de creioane, incepu sa dea la o parte frunzele.

            Intoarse fata spre stanga si constata ca se uita la un cap ridicat, cu coltii dezgoliti…

            — Iisuse Hristoase! striga ea dandu-se inapoi, cazand in fund si ducand mana la arma.

            Nu…

            Rhyme racni:

            — E-n regula?

            Sachs atinti arma intr-acolo si incerca s-o tina nemiscata cu mainile care-i tremurau violent. Jerry Banks veni in fuga, cu pistolul scos din toc. Se opri. Sachs se ridica in picioare, uitandu-se la ce se afla in fata lor.

            — Mamaa, sopti Banks.

            — E un sarpe… ma rog, un schelet de sarpe, ii zise Sachs lui Rhyme. Drace.

            Vari pistolul in toc.

            — E fixat pe o scandura.

            — Un sarpe? Interesant.

            Rhyme parea intrigat.

            — Da, foarte interesant, murmura ea.

            Isi puse manusile de cauciuc si ridica oasele incolacite. Intoarse placa de lemn.

            — Metamorphosis.

            — Ce?

            — E o eticheta pe spatele scandurii. Cred ca-i numele magazinului de unde provine. 604 Broadway.

            Rhyme spuse:

            — O sa-i trimit pe Baietii Haiosi sa verifice. Ce-avem acolo? Descrie-mi indiciile.

            Erau sub sarpe. Intr-o punga. Inima ii batu cu putere cand se ghemui langa ea.

            — O cutie de chibrituri, zise Sachs.

            — Ah, poate se gandeste la o incendiere. E ceva tiparit pe ea?

            — Nu. Dar e manjita cu ceva unsuros. Ca vaselina. Miroase urat.

            — Bine, Sachs – totdeauna sa mirosi probele cand nu esti sigura ce sunt. Dar fii mai clara.

            Ea se apleca spre cutie.

            — Pfui!

            — Asta nu-i clar.

            — Poate e sulf.

            — Poate e ceva pe baza de nitrat. Un exploziv. Tovex. E albastru?

            — Nu, e laptos.

            — Chiar daca ar putea face „bang”, presupun ca-i un exploziv secundar. Altceva?

            — Inca un petic de hartie. E ceva pe el.

            — Ce, Sachs? Numele lui, adresa, parola de e-mail?

            — Pare sa fie dintr-o revista. Vad un fragment de fotografie alb-negru. Seamana cu o parte dintr-o cladire, dar nu poti spune care anume. Si sub asta nu e decat o data. 20 mai 1906.

            — Cinci, douazeci, zero-sase. Ma intreb daca n-o fi vreun cod. Sau o adresa. O sa ma gandesc. Altceva?

            — Nimic.

            Il auzi pe Rhyme oftand.

            — Bine, veniti incoace, Sachs. Cat e ceasul? Doamne, aproape unu noaptea. De ani de zile n-am mai stat treaz pana la ora asta. Intoarceti-va si-o sa vedem ce avem.

            Dintre toate cartierele din Manhattan, Lower East Side s-a schimbat cel mai putin in decursul istoriei orasului.

            Sigur, au disparut multe. Pasunile deluroase. Vilele masive ale lui John Hancock si primii stalpi de iluminat. Dar Kolek, intinsul loc cu apa dulce (numele lui olandez s-a alterat pana la urma, devenind „Colectorul”, ceea ce descria mai bine iazul intens poluat). Celebra zona Five Points – la inceputul secolului al XIX-lea era cel mai periculos kilometru patrat de pe glob – unde intr-un singur imboil, cum era darapanatul Gates of Hell, puteau avea loc doua sau trei sute de crime in fiecare an.

            Dar sute de constructii vechi au ramas – imobile din secolul al XIX-lea si cabane coloniale, sedii de primarii din caramida in locul vechilor case de rugaciuni, mai multe cladiri publice in stil egiptean, construite din ordinul preacoruptului congresmen Fernando Wood. Unele au fost abandonate, cu fatadele napadite de balarii si podelele crapate de puieti persistenti. Insa multe erau inca in folosinta; aici fusese teritoriul faradelegilor din Tammany Hali, al vanzatorilor ambulanti si al atelierelor cu muncitori platiti prost, al cantinei saracilor de pe Henry Street, al teatrului de varietati Minsky si al faimoasei Yiddish Gomorra – mafia evreiasca.

            Intr-acolo mergea colectionarul de oase cu taxiul in care se aflau femeia uscativa si fetita ei.

            Observand ca politia era pe urmele lui, James Schneider s-a dat inca o data la fund, ca un sarpe ce era, cautand adapost – se presupune – in beciurile numeroaselor case pentru chiriasi din oras (pe care cititorul le-ar putea cunoaste sub denumirea mai raspandita de „imobile pentru inchiriat”). Si a ramas linistit timp de cateva luni.

            In vreme ce conducea spre casa, colectionarul de oase vedea in jurul lui nu Manhattan-ul anilor ‘90 – magazinele cu delicatese coreene, patiseriile igrasioase, pravaliile cu filme porno, buticurile de confectii pustii – ci o lume visata, a barbatilor cu melon, a femeilor in rochii de crinolina fosnitoare, a vesmintelor patate de mizeria strazii. Sute de rable si carute si aerul incarcat de mirosul uneori placut, alteori dezgustator al metanului.

            Insa atat de puternic era in el imboldul marsav, neobosit de a-si imbogati colectia, incat l-a scos in scurta vreme din salasul lui, ca sa prinda in cursa alt cetatean onest; de asta data, un tanar sosit recent in oras ca sa se inscrie la universitate.

            Conducea prin celebrul Eighteenth Ward, care adapostise candva aproape cincizeci de mii de oameni inghesuiti in sute de blocuri de inchiriat. Cand isi imagineaza secolul al XIX-lea, oamenii il vad in sepia – din cauza vechilor fotografii. Dar se insala. Manhattan-ul de demult avea culoarea pietrei. Cu sufocantul fum industrial, zugraveli extrem de scumpe si lumina slaba, orasul avea numeroase nuante de gri si galben.

            Schneider s-a strecurat in spatele tanarului si era pe cale sa-l loveasca, dar Fortuna, in sfarsit, si-a facut simtita prezenta. Doi politisti au aparut din intamplare la locul atacului. L-au recunoscut pe Schneider si au pornit spre el. Ucigasul a fugit spre est, traversand acea minune inginereasca, podul Manhattan, terminata in 1909, cu doi ani inainte de aceste evenimente. Dar s-a oprit la mijlocul podului, vazand alti trei politisti apropiindu-se dinspre Brooklyn dupa ce auzisera fluierele si focurile de arma ale colegilor din Manhattan.

            Schneider, neinarmat, cum s-a intamplat sa fie in acea zi, s-a catarat pe balustrada podului, incercuit de oamenii legii. Criminalul le-a adresat injurii violente politistilor, condamnandu-i pentru ca i-au ruinat viata. Vorbele lui au devenit tot mai rautacioase. In vreme ce politia se apropia, el s-a aruncat de pe balustrada in rau. O saptamana mai tarziu, un pilot de vas i-a descoperit cadavrul pe tarmul Insulei Welfare, langa Hell Gate. Nu mai ramasese mare lucru din el, deoarece crabii si broastele testoase lucrasera cu sarg ca sa lase din Schneider doar oasele pe care, in nebunia lui, le adora.

            Intoarse taxiul pe East Van Brevoort, strada lui pietruita, pustie, si se opri in fata cladirii. Verifica firele murdare pe care le legase de usa, ca sa fie sigur ca nu intrase nimeni. O miscare brusca il sperie si auzi din nou maraitul gutural al cainilor, le vazu ochii galbeni, coltii cafenii, corpurile pline de cicatrice si rani. Intinse mana catre pistol, dar cainii se intoarsera dintr-odata si, schelalaind, pornira in goana pe alee dupa vreo pisica ori sobolan.

            Pe trotuarele fierbinti nu vazu pe nimeni si descuie lacatul de la usa garajului, pe urma se urca iarasi in taxi si-l aduse inauntru, parcandu-l langa Fordul lui Taurus.

            Dupa moartea ticalosului, lucrurile personale i-au fost ridicate si examinate de catre detectivi. Jurnalul lui demonstra ca omorase opt cetateni cumsecade ai orasului. Putea fi acuzat si de furturi grave, deoarece s-a stabilit din acele pagini (daca afirmatiile lui Schneider erau adevarate) ca profanase mai multe locuri sfinte de odihna vesnica din cimitirele aflate in jurul orasului. Niciuna dintre victime nu-i adresase nici cel mai mic afront; nu, majoritatea erau cetateni cinstiti, harnici si nevinovati. Cu toate astea, criminalul n-a simtit nici un dram de vinovatie. Se parea ca actionase fiind prada iluziei nebunesti ca le facea victimelor lui o favoare.

            Facu o pauza, isi sterse transpiratia de la gura. Cagula ii dadea mancarimi. Scoase femeia si pe fiica ei din portbagaj si le tari prin garaj. Carole era puternica si se zbatea cu disperare. In cele din urma, colectionarul de oase reusi sa le puna catusele.

            — Jigodie! urla femeia. Sa nu indraznesti sa-mi atingi fata. Daca o atingi, te ucid!

            El o stranse zdravan de piept si-i lipi banda adeziva pe gura. Pe urma facu la fel si cu fetita.

            „Carnea imbatraneste si poate fi lipsita de forta (scria talharul cu mana lui sigura, neinduratoare). Oasele sunt cea mai puternica parte a corpului. Oricat de varstnica ne-ar fi carnea, oasele ne sunt mereu tinere. Mi-am propus un tel nobil si nu pricep de ce i s-ar putea opune cineva. Le-am facut tuturor un bine. Acum sunt nemuritori. I-am eliberat. I-am curatat pana la os.”

            Tari victimele in pivnita si o tranti pe femeie la podea, iar pe fetita alaturi de ea. Lega catusele lor de zid cu niste sfoara. Apoi urca scara.

            Lua rucsacul galben de pe bancheta din spate a taxiului, valiza din portbagaj, si le impinse printr-o usa de lemn cu zavor in camera principala a cladirii. Era pe cale sa le arunce intr-un colt, dar isi dadu seama ca, dintr-un motiv oarecare, era interesat de viata captivelor lui. Se aseza in fata uneia dinte picturile murale – un macelar tinand calm un cutit intr-o mana, iar in cealalta o halca de carne de vita.

            Examina eticheta valizei. Carole Ganz. Carole cu un e. De ce o litera in plus? se intreba el. Valiza nu continea decat haine. Scormoni prin rucsac. Gasi imediat banii. Trebuie sa fi fost patru sau cinci mii de dolari. Ii puse la loc in despartitura cu fermoar.

            Erau acolo multe jucarii: o papusa, o cutie de acuarele, un pachet de plastilina pentru modelaj, o trusa Mr Potato Head. Un CD player scump, vreo sase CD-uri si un radio Sony cu ceas.

            Se uita la cateva fotografii. Cu Carole si fata ei. In cele mai multe, femeia parea foarte trista. In altele parea mai fericita. Nu erau poze cu Carole si sotul ei, desi purta verigheta. Multe le aratau pe mama si fiica impreuna cu un cuplu – o femeie masiva ce purta o rochie pana la pamant, cu maneci largi si un barbat barbos, plesuv, intr-o camasa de flanela.

            Colectionarul de oase privi mult timp un portret al fetitei.

            Soarta bietei Maggie O’Connor, o fetita zvelta de numai opt ani, a fost deosebit de trista. A fost ghinionul ei, a presupus politia, ca s-a nimerit in calea lui James Schneider cand acesta isi lichida una dintre victime.

            Fata, locuitoare a renumitului Hell’s Kitchen, iesise sa adune niste par de cal de la unul dintre numeroasele animale moarte ce se gaseau in acea parte saraca a orasului. Pustii din zona aveau obiceiul sa impleteasca peri din coada de cal si sa-si faca bratari si inele – singurele bijuterii pe care acei copii si le puteau permite ca sa se impodobeasca cu ele.

            Piele si os, piele si os.

            Aseza fotografia pe polita caminului, langa o gramajoara de oase – cele la care lucrase in dimineata aia si cateva pe care le furase de la magazinul unde gasise sarpele.

            Se banuieste ca Schneider a gasit-o pe Maggie langa salasul lui, fiind martora la spectacolul macabru al uciderii uneia dintre victimele lui. Nu putem sti daca a omorat-o pe fata rapid sau lent. Dar, spre deosebire de celelalte victime ale lui, ale caror ramasite pamantesti au fost pana la urma descoperite, cele ale delicatei, carliontatei Maggie O’Connor n-au fost niciodata gasite.

            Colectionarul de oase cobori la subsol.

            Smulse banda adeziva de la gura mamei, iar femeia trase adanc aer in piept si-l privi cu o furie rece.

            — Ce vrei? se rasti ea. Ce?

            Nu era la fel de slaba ca Esther, dar, slava Domnului, nu semana deloc cu grasana de Hanna Goldschmidt. Putea vedea atat de mult din sufletul ei. Mandibula ingusta, clavicula. Si, prin fusta albastra subtire, intrezarea osul fara nume – locul de intalnire al iliacului, ischionului si pubianului. Nume ca de zei romani.

            Fetita incepu sa se agite. El se apleca si-i puse mana pe cap. Craniile nu se dezvolta dintr-o singura bucata de os, ci din opt fragmente separate, iar coroana se inalta ca petalele triunghiulare de pe acoperisul observatorului astronomic. Atinse osul occipital al fetei, pe cele parietale din crestetul capului. Si doua dintre preferatele lui, oasele sensibile din jurul orbitelor – sfenoidul si etmoidul.

            — Inceteaza!

            Carole dadu infuriata din cap.

            — Ssst, facu el, ducandu-si aratatorul inmanusat la buze.

            Se uita la fetita, care plangea lipindu-se de mama ei.

            — Maggie O’Connor, spuse el dragastos, privind conturul fetei pustoaicei. Mica mea Maggie.

            Femeia il privi crunt.

            — Ai fost la locul nepotrivit in momentul nepotrivit, copilo. Ce m-ai vazut ca fac?

            Oase tinere.

            — Ce vrei sa spui? sopti Carole.

            Isi indrepta atentia spre ea.

            Colectionarul de oase se intrebase mereu cum aratase mama lui Maggie O’Connor.

            — Unde-i sotul tau?

            — E mort, se stropsi ea. Apoi se uita la fetita si zise mai bland: A fost omorat acum doi ani. Uite ce e, lasa-mi doar fata sa plece. Ea nu poate spune nimic despre tine. Ma… asculti? Ce faci?

            El insfaca mainile lui Carole si le ridica. Mangaie metacarpienele incheieturilor. Falangele, degetele subtiri. Strangand oasele.

            — Nu, nu face asta. Nu-mi place. Te rog!

            Glasul i se franse de spaima.

            El isi pierdu controlul si nu-i placu deloc acea senzatie. Daca voia sa reuseasca acolo, cu victimele, cu planurile lui, trebuia sa inlature coplesitoarea patima – nebunia il ducea tot mai departe in trecut, facandu-l sa confunde ce era acum cu ce era candva.

            Inainte si dupa…

            Avea nevoie de toata inteligenta si arta lui ca sa termine ce incepuse. Si totusi… totusi…

            Ea era atat de slaba, atat de incordata. Inchise ochii si isi imagina cum o lama de cutit zgariindu-i tibia ar fi cantat precum coardele unei viori vechi.

            Respira accelerat, era leoarca de sudoare.

            Cand deschise intr-un tarziu ochii, constata ca se uita la sandalele ei. N-avea prea multe oase de picior in stare buna. Oamenii fara adapost il dezamagisera in ultimele luni… ei bine, sufereau de rahitism si osteoporoza, iar degetele le erau deformate de pantofi scalciati.

            — O sa fac un targ cu tine, se auzi spunand.

            Femeia se uita la fiica ei. O stranse mai aproape.

            — O sa fac un targ. Te las sa pleci daca ma lasi sa fac ceva.

            — Ce? sopti Carole.

            — Lasa-ma sa-ti jupoi pielea.

            Ea incepu sa clipeasca des. Barbatul murmura:

            — Lasa-ma. Te rog. Un picior. Doar unul din picioare. Daca faci asta, te las sa pleci.

            — Ce…?

            — Pana la os.

            Femeia il privi ingrozita si inghiti in sec.

            Ce-ar mai conta? isi zise el. Oricum, era atat de aproape, atat de slaba, atat de ciolanoasa. Da, ea avea ceva deosebit – deosebit fata de celelalte victime.

            Puse pistolul deoparte si scoase cutitul din buzunar. Il deschise cu un declic brusc.

            Carole nu se misca, ochii ii alunecara spre fetita. Apoi se intoarse catre el.

            — O sa ne lasi sa plecam?

            Omul incuviinta.

            — Nu mi-ati vazut fata. Nu stiti unde-i locul asta.

            O pauza lunga. Ea isi rotea privirea prin pivnita. Sopti un cuvant. Un nume, crezu el. Ron sau Rob.

            Si, privindu-l tinta in ochi, isi intinse gambele si impinse picioarele spre el. Barbatul ii dadu jos pantoful drept.

            Femeia se lasa pe spate, iar tendoanele i se profilara minunat la gat. Stranse din ochi. Omul ii mangaie pielea cu lama.

            Stranse bine cutitul.

            Ea inchise ochii, trase aer in piept si scoase un geamat slab.

            — Da-i drumul, sopti ea.

            Si intoarse fata fetei. O imbratisa mai strans.

            Colectionarul de oase si-o imagina in vesminte victoriene – rochie cu crinolina si dantela neagra. Se vazu impreuna cu ele, stand la Delmonico’s ori plimbandu-se pe Fifth Avenue. O vazu pe micuta Maggie cu ei, imbracata in horbota spumoasa, invartind un cerc cu un bat in timp ce traversau podul peste Canal.

            Atunci si acum…

            Aseza lama insangerata in curbura piciorului ei.

            — Mami! tipa fetita.

            Ceva se rupse in el. Pret de o clipa, fu coplesit de repulsie fata de ce facea. Fata de sine.

            Nu! Nu putea s-o faca. Nu ei. Lui Esther sau Hannei da. Ori urmatoarei victime. Dar nu ei.

            Colectionarul de oase dadu intristat din cap si-i atinse obrazul cu dosul palmei. Ii lipi din nou banda adeziva pe gura si taie sfoara care-i lega picioarele.

            — Hai, murmura el.

            Femeia se zbatu innebunita, dar el o stranse de gat si-i astupa narile pana cand ea lesina. Apoi o puse pe umar si incepu sa urce scara, luand cu grija punga asezata alaturi. Cu mare grija. Nu era genul de obiect pe care sa vrea sa-l scape. Inainta pe scara. Oprindu-se doar o data, ca s-o priveasca pe tanara, carliontata Maggie O’Connor, asezata pe pamant, uitandu-se neajutorata la el.

            DOUAZECI SI TREI.

            Ii acosta pe amandoi in fata casei lui Rhyme. Iute precum sarpele incolacit pe care Jerry Banks il ducea sub brat ca pe un suvenir din Santa Fe.

            Dellray si doi agenti iesira de pe o alee. Agentul special anunta pe un ton degajat:

            — Am noutati, scumpete. Esti arestata pentru furtul unor probe materiale aflate in custodia guvernului federal.

            Lincoln Rhyme se inselase. Pana la urma, Dellray nu se dusese la sediul central. Supraveghease locuinta lui Rhyme.

            Banks isi dadu ochii peste cap.

            — Las-o mai moale, Dellray. Am salvat victima.

            — Si-ati facut un lucru al naibii de bun, baiete. Altfel v-am fi invinuit de omucidere.

            — Dar noi l-am salvat, zise Sachs. Nu tu.

            — Mersi ca mi-ai amintit, agent. Ridica mainile.

            — Asta-i o tampenie.

            — Pune-i catusele acestei tinere doamne, zise afectat Cameleonul catre un agent masiv de langa el.

            Sachs incepu:

            — Am gasit alte indicii, agent Dellray. Susnecul a prins alta victima. Si nu stiu cat timp avem la dispozitie.

            — A, si invita-l si pe baiatu’ asta la chefu’ nostru.

            Dellray dadu din cap spre Banks, care se intoarse catre agenta FBI care se apropia de el si parea hotarat s-o doboare cu un pumn. Dellray spuse vesel:

            — Nu, nu, nu. Nu vrei asta.

            Banks intinse mainile in sila.

            Manioasa, Sachs ii adresa agentului un zambet rece.

            — Cum a fost excursia la Morningside Heights?

            — Tot el l-a ucis pe taximetristu’ ala. Baietii nostri misuna in casa aia ca gandacii in balegar.

            — Si altceva nici n-or sa gaseasca, spuse Sachs. Suspectul stie despre locurile crimelor mai multe decat tine sau decat mine.

            — In centru, anunta Dellray, facand semn spre Sachs, care gemu cand simti stransoarea catuselor.

            — Putem salva si urmatoarea victima. Daca tu…

            — Stii ce ai tu, agent Sachs? Ia ghiceste. Ti-ai tras dreptu’ sa ramai tacuta. Ai…

            — Destul, striga o voce in spatele lor.

            Sachs intoarse privirea si-l vazu pe Jim Polling venind pe trotuar. Avea pantalonii sifonati, ca si camasa sport neagra. Parea ca atipise imbracat, desi ochii lui impaienjeniti sugerau ca nu dormise de cateva zile. Se vedea ca era neras, iar parul blond-cenusiu era vraiste.

            Dellray clipi nelinistit, desi nu politistul il tulburase, ci silueta inalta a procurorului federal din Southern District ce se profila in spatele lui Polling. Si, incheind cortegiul, agentul special coordonator Perkins.

            — In regula, Fred. Da-le drumul.

            Vorbele procurorului federal.

            Pe tonul baritonal al unui DJ de la radio, Cameleonul spuse:

            — A furat probe materiale, domnule. Ea…

            — Doar am urgentat niste analize criminalistice, zise Sachs.

            — Ascultati… incepu Dellray.

            — Noo, spuse Polling, perfect stapan pe sine. Fara istericale.

            — Nu, nu ascultam. Se intoarse catre Sachs si racni: Da’ nu-ncerca sa faci haz.

            — Nu, domnule. Scuze, domnule.

            Procurorul federal ii zise lui Dellray:

            — Fred, ti-ai dat cu presupusul, dar n-a iesit nimic. Asa e viata.

            — Era o pista buna, spuse Dellray.

            — Ei bine, o sa schimbam directia anchetei, continua procurorul federal.

            Perkins zise:

            — Am discutat cu directorul si cu cei de la Comportament. Am hotarat ca abordarea detectivilor Rhyme si Sellitto este cea de urmat.

            — Da’ turnatoru’ meu a zis clar ca urma sa se-ntample ceva la aeroport. N-ar fi scaldat-o cu mine.

            — Uite cum sta treaba, Fred, spuse taios procurorul federal. Orice ar pune la cale javra aia, echipa lui Rhyme a salvat victimele.

            Degetele lungi ale lui Dellray se stransera intr-un pumn nesigur, apoi se desfacura.

            — Apreciez faptul asta, domnule. Insa…

            — Agent Dellray, e o decizie care a fost deja luata.

            Fata neagra, lucioasa – atat de plina de energie la sediul central, atunci cand Dellray isi coordona trupele avea acum un aer sumbru, rezervat. Pentru moment, excentricul disparuse.

            — Da, domnule.

            — Ultimul ostatic ar fi murit daca detectivul Sachs n-ar fi intervenit, zise procurorul federal.

            — De fapt, sunt agentul Sachs, il corecta ea. Si a fost mai mult meritul lui Lincoln Rhyme. Eu am fost omul lui de teren. Ca sa zic asa.

            — Cazul se intoarce la politie, anunta procurorul federal. Brigada antitero a FBI-ului va continua sa coordoneze legaturile cu informatorii, dar cu efective reduse. Toate informatiile obtinute trebuie transmise detectivilor Sellitto si Rhyme. Dellray, o sa le pui la dispozitie oameni pentru orice operatiune de cercetare-supraveghere sau salvare de ostatici. Si orice altceva le-ar trebui. Ai priceput?

            — Da, domnule.

            — Bine. Acum vrei sa le scoti catusele acestor agenti?

            Dellray descuie calm catusele si le vari in buzunar. Se duse la o duba mare, parcata in apropiere. Cand lua punga cu probe materiale, Sachs il vazu stand la marginea unui cerc de lumina si ducandu-si aratatorul la tigara de dupa ureche. Avu o clipa de simpatie pentru agentul federal, apoi se intoarse si urca scarile, cate doua deodata, dupa Jerry Banks si crotalul lui.

            — Mi-am inchipuit eu. Ma rog, aproape.

            Sachs tocmai patrunsese in camera cand Rhyme pronunta frazele astea. Era incantat de sine.

            — Totul, mai putin sarpele cu clopotei si lichidul vascos.

            Sachs ii dadu noile probe materiale lui Mel Cooper. Incaperea fusese din nou transformata, iar mesele erau pline de sticlute noi, pahare gradate, cutii cu pilule si echipament de laborator. Nu era mare lucru fata de ce vazuse la sediul central, insa Amelia Sachs avu senzatia ciudata ca era acasa.

            — Spune-mi, zise ea.

            — Maine e duminica… pardon, azi e duminica. Susnecul are de gand sa incendieze o biserica.

            — De unde stii?

            — Dupa data.

            — Aia de pe bucata de hartie? Ce inseamna?

            — Ai auzit vreodata de anarhisti?

            — Niste rusi mici in trenciuri, care au la ei bombe ce seamana cu bilele de bowling? intreba Banks.

            — Un comentariu de la omul care citeste carti de benzi desenate, comenta sec Rhyme. Se vad originile culturii tale capatate de la filmele de desene animate, Banks. Anarhismul a fost o miscare sociala care milita pentru abolirea statului. Un anarhist, Enrico Malatesta, avea deviza „propaganda prin actiune”. Tradus, asta inseamna crime si mutilari. Unul dintre adeptii lui, un american numit Eugene Lockworthy, traia la New York. Intr-o duminica dimineata, a batut in cuie usile unei biserici din Upper East Side, chiar dupa inceperea slujbei, si i-a dat foc. A ucis optsprezece enoriasi.

            — Si asta s-a intamplat pe 20 mai 1906? intreba Sachs.

            — Da.

            — N-o sa te intreb cum de ti-ai dat seama.

            Rhyme dadu din umeri.

            — E evident. Susnecului nostru ii place istoria, da? Ne-a lasat niste chibrituri, deci ne spune ca planuieste un incendiu. M-am gandit la focurile care au devastat orasul – dezastrul de la Triangle Shirt, cel de la Crystal Palace, vasul de croaziera General Slocum… Am verificat datele. Pe 20 mai a fost incendiul de la Biserica Metodista.

            Sachs intreba:

            — Dar unde-o sa fie? In acelasi loc unde era biserica aia?

            — Ma indoiesc, zise Sellitto. Acum e un mare centru comercial acolo. Lui Opt douazeci si trei nu-i plac locurile noi. Am trimis acolo doi oameni, pentru orice eventualitate, dar suntem siguri ca o sa caute o biserica.

            — Si credem, adauga Rhyme, ca o sa astepte pana cand incepe slujba.

            — De ce?

            — In primul rand, fiindca asa a facut Lockworthy, continua Sellitto. Pe urma, ne-am gandit la ce ne-a spus Terry Dobyns – ridicarea stachetei. Vrea mai multe victime deodata.

            — Deci avem ceva mai mult timp. Pana incepe slujba.

            Rhyme ridica privirea in tavan.

            — Asa, cate biserici exista in Manhattan?

            — Sute.

            — A fost o intrebare retorica, Banks. Vreau sa examinam indiciile. Susnecul trebuie sa fi ingustat cumva aria.

            Pasi pe scari. Revenisera gemenii.

            — Am trecut afara pe langa Fred Dellray.

            — N-a fost amabil nici o tara.

            — Sau multumit.

            — Oho, ia te uita.

            Saul – Rhyme banuia ca era Saul; uitase cine avea pistrui – dadu din cap spre sarpe.

            — Am vazut mai multe chestii din astea intr-o seara decat as vrea sa mai vad.

            — Serpi? intreba Rhyme.

            — Am fost la Metamorphosis. E un…

            — …loc foarte aiurea. Am cunoscut patronul de-acolo. Ciudat tip. Cum era de banuit.

            — Cu o barba lunga, lunga. Doream sa nu fi mers seara, continua Bedding.

            — Vinde lilieci impaiati si insecte. N-o sa crezi ca unele insecte…

            — Sunt lungi de doispe centimetri,

            — …si creaturi ca ala.

            Saul arata catre sarpe.

            — Scorpioni, multi scorpioni.

            — In orice caz, acum o luna a fost o spargere acolo si ce crezi ca le-a disparut? Un schelet de crotal.

            — Au reclamat? intreba Rhyme.

            — Da.

            — Insa valoarea totala a marfii furate era doar de o suta de dolari sau pe-acolo. Asa ca Larceny nu prea s-a agitat.

            — Da’ spune-le.

            Saul incuviinta.

            — Nu doar sarpele le-a disparut. Cine a spart magazinul a luat vreo douazeci si ceva de oase.

            — Oase de om? intreba Rhyme.

            — Da. Asta i s-a parut ciudat patronului. Unele dintre insectele alea…

            — Ce doispe centimetri, unele aveau douazeci. Pe putin.

            — …valoreaza trei sau patru sute. Da’ hotul n-a sterpelit decat sarpele si niste oase.

            — Unele anume? intreba Rhyme.

            — Mai multe feluri. Ca o colectie de mostre.

            — Astea-s vorbele lui, nu ale noastre.

            — Mai ales mici. De la maini si picioare. Si o coasta, poate doua.

            — Tipul nu era sigur.

            — Vreun raport de la locul spargerii?

            — Pentru oasele furate? Nooo.

            Baietii Haiosi plecara, indreptandu-se catre locul ultimei infractiuni ca sa cerceteze imprejurimile.

            Rhyme se intreba ce era cu sarpele. Le sugera oare vreun loc anume? Avea legatura cu incendiul de la Biserica Metodista? Desi in Manhattan existasera crotali, dezvoltarea urbana ii alungase cu mult timp in urma de pe insula. Facea susnecul un joc de cuvinte cu sarpe sau sarpe-cu-clopotei?

            Pe urma, dintr-odata, Rhyme crezu ca a inteles.

            — Sarpele-i pentru noi.

            — Pentru noi? Banks rase.

            — E o palma peste fata.

            — A cui fata?

            — A oricui se afla pe urmele lui. Cred ca-i o gluma proasta.

            — Eu nu radeam prea tare, zise Sachs.

            — Expresia ta era amuzanta.

            Banks ranji.

            — Cred ca noi suntem mai buni decat se astepta el si asta nu-l bucura. E furios si isi descarca nervii pe noi. Thom, adauga asta la profil, daca vrei. Isi bate joc de noi.

            Suna telefonul lui Sellitto. Detectivul il deschise si raspunse:

            — Emma draga. Ce-ai aflat?

            Dadu din cap in timp ce isi nota ceva. Apoi ridica privirea si anunta:

            — Furturile masinilor de inchiriat. In ultima saptamana, doua masini de la Avis au disparut in Bronx si una in Midtown. Nu le luam in seama din cauza culorilor: rosu, verde si alb. Nimic la National. Patru au fost furate de la Hertz. Trei in Manhattan – una din parcul central din East Side, din Midtown si din Upper West Side. Doua erau verzi si – ar putea fi asta – una cafenie. Dar un Ford argintiu a disparut din White Plains. Pe asta l-as alege eu.

            — De acord, spuse Rhyme. White Plains.

            — De unde stii? intreba Sachs. Monelle zicea ca putea fi bej sau argintiu.

            — Pentru ca omul nostru e in oras, ii explica Rhyme, si daca vrea sa fure ceva atat de vizibil ca o masina, o sa faca asta cat mai departe de locuinta lui sigura. Spuneai ca e un Ford?

            Sellitto ii repeta intrebarea Emmei, apoi ridica privirea.

            — Taurus. Model de anul asta. Interior gri inchis. Placa de inmatriculare nu conteaza.

            Rhyme incuviinta.

            — Prima schimbare pe care o face – placile. Multumeste-i Emmei si spune-i sa se culce. Dar sa nu se departeze prea mult de telefon.

            — Am gasit ceva aici, Lincoln, striga Mei Cooper.

            — Ce anume?

            — Lichidul vascos. Caut in baza de date a marcilor.

            Se uita la ecran.

            — Relatiile… Ia sa vedem. Cea mai mare potrivire e cu Kink-Away. E o solutie de indreptat parul.

            — Incorect politic, dar util. Asta ne trimite in Harlem, nu crezi? Reduce considerabil numarul bisericilor.

            Banks cerceta rubricile religioase ale celor trei cotidiene.

            — Am numarat douazeci si doua.

            — Cand are loc prima slujba?

            — Trei incep la opt. Sase la noua. Una la noua treizeci. Restul sunt la zece sau unsprezece.

            — O sa se duca la una dintre primele slujbe. Ne-a oferit deja mai multe ore ca sa gasim locul.

            Sellitto zise:

            — L-am pus pe Haumann sa-i stranga din nou pe baietii de la interventii.

            — Da’ Dellray? intreba Sachs.

            Si-l imagina pe agentul disperat stand singur in coltul strazii.

            — Ce-i cu el? mormai Sellitto.

            — Pai, hai sa-i facem si lui parte. Vrea al naibii de mult o bucata din tipul asta.

            — Perkins zicea ca trebuie sa ne ajute, le aminti Banks.

            — Chiar il vrei? intreba Sellitto incruntat.

            Sachs dadu din cap.

            — Sigur.

            Rhyme fu de acord.

            — In regula, poate coordona echipele federale de cercetare si supraveghere. Vreau imediat cate o echipa la fiecare biserica. La toate intrarile. Dar trebuie sa stea retrasi. Nu vreau sa-l sperii. Poate il prindem asupra faptului.

            Sellitto dadu un telefon. Ridica fata spre tavan, cu ochii inchisi.

            — Iisuse.

            — O, nu, murmura Rhyme.

            Detectivul isi sterse chipul asudat si dadu din cap.

            — Centrala a primit un apel de urgenta de la receptionerul din tura de noapte? De la hotelul Midtown Residence? O femeie cu o fetita l-a sunat din La Guardia zicand ca urmeaza sa ia un taxi. Asta cu ceva timp in urma; cele doua n-au mai aparut la hotel. Auzind de rapirile din ultima vreme, omul s-a gandit ca trebuia sa sune. Numele femeii e Carole Ganz. Din Chicago.

            — Drace, mormai Banks. Si o fetita? Ar trebui sa tragem pe dreapta toate taxiurile de pe strazi pana dam de el.

            Rhyme era coplesit de oboseala. Capul ii vuia. Isi aminti ca lucrase la locul unei crime dintr-o fabrica de explozibile. Nitroglicerina se scursese dintr-un calup de dinamita pe un fotoliu pe care Rhyme trebuia sa caute probe materiale. Nitroglicerina ii dadea niste dureri de cap teribile.

            Ecranul computerului lui Cooper licari.

            — E-mail, anunta el si deschise mesajul.

            Citi scrisul marunt.

            — Am polarizat toate mostrele de celofan pe care le-au adunat cei de la interventii. Tehnicienii cred ca fragmentul pe care l-am gasit pe osul din Pearl Street provine de la o bacanie a lantului ShopRite. Seamana cel mai mult cu celofanul pe care-l folosesc ei.

            — Bun, spuse Rhyme.

            Facu semn catre plansa.

            — Sterge toate bacaniile, in afara celor de la ShopRite. Ce adrese mai raman?

            Il urmari pe Thom taind cu o linie niste nume de magazine, lasand patru.

            B’way & 82nd.

            Greenwich & Bank

            8th Ave. & 24th.

            Houston & Lafayette

            — Deci ne raman Upper West Side, West Village, Chelsea si Lower East Side.

            — Dar putea sa se duca oriunde sa cumpere rasoluri.

            — A, sigur ca putea, Sachs. Putea sa le cumpere in White Plains, de unde a furat masina. Sau in Cleveland, cand isi vizita mama. Insa vezi tu, vine un moment cand susnecii cred ca minciuna lor e perfecta si nu mai au grija sa-si stearga urmele. Cei stupizi – ori lenesi – arunca probe incontestabile in lada de gunoi din spatele blocului unde stau si isi vad usurati de drum. Cei mai isteti le pun intr-o galeata cu mortar pe care o arunca in canalul Hell Gate. Cei straluciti le strecoara intr-o rafinarie si le evapora intr-un cuptor, la cinci mii de grade. Sigur, susnecul nostru e istet. Dar e la fel ca oricare alt infractor din lume. Are limite. Pun pariu ca se gandeste ca noi n-o sa avem timpul ori dispozitia de a cauta locuinta lui sigura sau pe el fiindca o sa fim concentrati asupra indiciilor lasate la locul faptei. Si, desigur, se insala amarnic. Exact in felul asta o sa-l gasim. Ia sa vedem daca ne putem apropia putin de vizuina lui. Mel, ai gasit ceva pe hainele ultimei victime?

            Dar apa fluxului spalase practic totul de pe hainele lui William Everett.

            — Zici ca s-au luptat, Sachs? Susnecul cu acest Everett?

            — Nu prea a fost o lupta. Everett l-a insfacat de camasa.

            Rhyme plesni din limba.

            — Trebuie sa fi fost obosit. Daca m-as fi gandit la asta, te-as fi pus sa racai sub unghiile victimei. Chiar daca a stat sub apa, e un loc…

            — Poftim, spuse ea, ridicand doua pungi mici de plastic.

            — Ai racait?

            Ea incuviinta.

            — Dar de ce sunt doua pungi?

            Tinand in sus o punga, apoi pe cealalta, Sachs zise:

            — Mana stanga, mana dreapta. Mel Cooper izbucni in ras.

            — Nici macar tu nu te-ai gandit la pungi separate pentru probe de sub unghii, Lincoln. E o idee grozava.

            Rhyme mormai:

            — Diferentierea mainilor poate avea o oarecare valoare criminalistica.

            — Oho, zise Cooper, continuand sa rada. Adica el crede ca-i o idee stralucita si-i pare rau ca nu i-a venit lui mai intai.

            Tehnicianul examina materia extrasa de sub unghii.

            — E niste caramida aici.

            — Nu erau caramizi in jurul conductei sau pe teren, spuse Sachs.

            — Sunt doar farame. Dar e ceva atasat de ele. Nu pot spune ce.

            Banks intreba:

            — Pot sa provina din tunel. Acolo erau multe caramizi, nu?

            — Toate alea provin de la Armie Oakley, prezenta aici, zise Rhyme, dand din cap intristat catre Sachs. Nu, amintiti-va, susnecul a plecat inainte ca ea sa-si scoata pistolul. Apoi se incrunta si se intinse in fata. Mel, vreau sa vad faramele alea. La microscop. Se poate?

            Cooper examina computerul lui Rhyme.

            — Cred ca putem incropi ceva.

            Trase un cablu de la dispozitivul de iesire al microscopului pana la computer, apoi il vari intr-o cutie mare. Scoase un cablu cenusiu, gros si lung.

            — Asta-i un cablu serial.

            Conecta cele doua computere si transfera un program in Compaq-ul lui Rhyme. Dupa cinci minute, Rhyme, incantat, se uita exact la ceea ce vedea Cooper prin ocularul microscopului.

            Criminalistul cerceta cu privirea aschia de caramida, puternic marita. Izbucni in ras.

            — S-a pacalit singur. Vezi stropii aia albi lipiti de caramida?

            — Ce sunt? intreba Sellitto.

            — Pare sa fie clei, sugera Cooper.

            — Exact. De la un rulou pentru curatat perii animalelor de casa. Infractorii prudenti il folosesc ca sa-si curete urmele microscopice de pe haine. Dar asta a dat gres. Cateva picaturi de adeziv trebuie sa se fi desprins de pe rulou si s-au lipit de hainele lui. Deci stim ca fragmentele provin de la locuinta lui. Au ramas pe camasa pana cand Everett le-a luat sub unghii.

            — Caramida ne spune ceva? intreba Sachs.

            — E veche. Si e scumpa – caramida ieftina era foarte poroasa, fiindca era turnata in filere. Banuiesc ca locul unde sta apartinea unei institutii sau a fost construit de cineva bogat. Cu cel putin o suta de ani in urma. Poate mai mult.

            — Ia te uita, spuse Cooper. Pare sa fie o alta fasie de manusa. Daca o sa se tot dezintegreze, o sa ajungem la amprentele lui in scurt timp.

            Ecranul din fata lui Rhyme clipi si dupa cateva clipe aparu o mica fasie de piele.

            — E ceva ciudat aici, zise Cooper.

            — Nu e rosie, observa Rhyme. Cum e cealalta particula. Peticul asta e negru. Pune-l la microspectro-fotometru.

            Cooper facu testul, apoi batu cu degetul ecranul computerului.

            — E piele. Dar vopseaua e diferita. Poate ca e patata sau stearsa.

            SUSNEC 823

            Infatisare Resedinta Vehicul Alte observatii Barbat caucazian constitutie zvelta.

            Haine de culoare inchisa.

            Manusi vechi, din piele roscata de ied.

            Aftershave, ca sa acopere alt miros?

            Caligula? Bleumarin?

            Manusi de culoare inchisa.

            Aftershave = Brut.

            Parul nu e castaniu.

            Cicatrice adanca la aratator.

            Haine de strada.

            Prob. are o locuinta sigura.

            Situata langa:

            B’way & 82nd, ShopRite.

            Greenwich & Bank, ShopRite

            8th Ave. & 24th, ShopRite.

            Houston & Lafayette, ShopRite.

            Cladire veche, marmura roz.

            Veche de cel putin un secol, probabil vila sau sediu de institutie.

            Taxi.

            Model recent de limuzina, gri deschis, argintiu, bej.

            Cunoaste procedurile de colectare a probelor materiale.

            Posibil sa aiba dosar penal.

            Cunoaste structura amprentelor.

            Arma – Colt calibru 32

            Leaga victimele cu noduri ciudate.

            Il atrage „vechiul”

            A numit-o „Hanna” pe o victima.

            Cunoaste germana elementara.

            Il atrag locurile subterane.

            Dubla personalitate.

            Poate fi preot, asistent social, consilier.

            Tocire neobisnuita a pantofilor, citeste mult?

            Asculta in timp ce rupea degetul victimei.

            A lasat la locul crimei un sarpe, ca o palma data anchetatorilorRhyme statea intins in fata, privind incordat fasia de pe ecran cand isi dadu seama ca avea probleme. Mari probleme.

            — Hei, te simti bine?

            Sachs vorbise.

            Rhyme nu raspunse. Ceafa si falca incepura sa-i tremure violent. O senzatie de panica porni dinspre varful vertebrei sfaramate si urca la cap. Pe urma, ca si cum s-ar fi deschis un termostat, fiorii reci si pielea de gaina disparura si criminalistul incepu sa asude. Transpiratia ii curgea pe fata, gadilandu-l ingrozitor.

            — Thom, sopti el. Thom, iar se intampla.

            Apoi deschise gura, in vreme ce durerea de cap ii ardea fata si i se raspandea sub oasele craniului. Stranse din dinti, isi legana capul, incercand sa puna capat agoniei insuportabile. Dar nimic nu-l ajuta. Lumina din incapere palpai. Durerea era atat de mare, incat reactia lui era sa fuga de ea, sa alerge impiedicat pe picioarele care nu se miscasera de multi ani.

            — Lincoln! striga Sellitto.

            — Fata lui, sopti Sachs, e rosie ca focul.

            Iar mainile ii erau palide ca fildesul. Tot corpul lui de sub latitudinea magica a vertebrei C4 devenise alb ca varul. Sangele lui Rhyme, in misiunea lui disperata de-a ajunge acolo unde credea ca era necesar, tasnise in vasele capilare ale creierului, intinzandu-le, amenintand sa rupa filamentele delicate.

            In vreme ce criza se accentua, Rhyme era constient ca Thom se afla deasupra lui si dadea la o parte paturile de pe pat. Era constient ca Sachs venise mai aproape, cu ochii ei albastri ingustati de ingrijorare. Ultimul lucru pe care-l vazu inainte de intuneric fu soimul care zbura de pe pervaz cu aripile lui uriase, speriat de brusca agitatie din camera, cautand uitarea in aerul fierbinte de deasupra strazilor pustii ale orasului.

            DOUAZECI SI PATRU.

            Dupa ce Rhyme lesina, Sellitto se duse primul la telefon.

            — Suna la 911 pentru Salvare, il instrui Thom. Pe urma formeaza numarul ala. Apelare rapida. E al lui Pete Taylor, specialistul osteolog.

            Sellitto dadu cele doua telefoane.

            Thom striga:

            — Am nevoie de ajutor. Sa vina cineva!

            Sachs era cel mai aproape. Dadu din cap si se apropie de Rhyme. Asistentul il insfacase pe barbatul inconstient pe sub brate si-l ridica mai sus in pat. Ii desfacu bluza pijamalei si-i apasa pieptul palid, zicand:

            — Toti ceilalti, va rog sa ne lasati singuri.

            Sellitto, Banks si Cooper ezitara o clipa, apoi iesira din camera. Sellitto inchise usa in urma lor.

            O cutie bej aparu in mainile asistentului. In partea de sus avea comutatoare si cadrane, iar dintr-o latura iesea un fir ce ducea la un disc neted, pe care Thom il aseza pe pieptul lui Rhyme si-l apasa.

            — E un stimulator al nervului frenic. O sa-l ajute sa respire.

            Porni dispozitivul.

            In vreme ce Thom strecura mansonul tensiometrului pe bratul alb ca portelanul al lui Rhyme, Sachs constata surprinsa ca trupul criminalistului era practic lipsit de cute. Avea vreo patruzeci de ani, insa corpul lui era al unui tanar de douazeci si cinci.

            — De ce-i asa rosu la fata? Arata de parca ar fi pe cale sa explodeze.

            — Chiar asa e, spuse Thom sec, tragand o trusa medicala de sub masa de langa pat.

            O deschise, pe urma continua sa-i ia tensiunea.

            — Disreflexie… Cu tot stresul de azi, mintal si fizic. Nu e obisnuit cu asa ceva.

            — Tot zicea ca-i obosit.

            — Stiu. Si eu nu i-am acordat suficienta atentie. Ssst. Trebuie sa ascult.

            Vari stetoscopul in urechi, umfla mansonul tensiometrului, apoi lasa aerul sa iasa incet. Cu ochii la ceas. Avea mainile ca de piatra.

            — Drace. Suflul diastolic e unu douazeci si cinci. Drace.

            Iisuse Hristoase, isi zise Sachs. O sa dea in primire. Thom facu semn catre geanta neagra.

            — Cauta sticla de nifedipin. Si scoate una dintre seringile alea.

            In timp ce ea cauta, Thom dadu jos pantalonii de pijama ai lui Rhyme, lua un cateter de langa pat si-i rupse ambalajul de plastic. Ii unse capatul cu un dezinfectant si ridica penisul palid al lui Rhyme, varand cateterul cu blandete, dar iute in varf.

            — Asta-i o parte a problemei. Presiunea urinara si cea intestinala pot declansa un atac. A baut azi mult mai mult decat ar fi trebuit.

            Sachs scoase seringa, dar spuse:

            — Nu stiu cum sa pun acul.

            — Il pun eu.

            Ridica ochii spre ea.

            — Pot sa-ti cer… te deranjeaza daca faci asta? Nu vreau sa se incurce tubul.

            — Da. Sigur.

            — Vrei manusi?

            Ea isi puse o pereche si lua cu grija penisul lui Rhyme in mana stanga. Tinea tubul cu dreapta. Trecuse multa vreme de cand tinuse un barbat in felul ala. Pielea era moale si se gandi cat de ciudat era faptul ca acel centru al fiintei unui om este, mai tot timpul, delicat precum matasea.

            Thom injecta cu pricepere medicamentul.

            — Haide, Lincoln…

            O sirena se auzi in departare.

            — Se apropie, zise Sachs, uitandu-se pe fereastra.

            — Daca nu-l resuscitam acum, ei nu mai au ce sa faca.

            — In cat timp isi face efect medicamentul?

            Thom se uita la inertul Rhyme si spuse:

            — Ar fi trebuit sa-si faca pana acum. Dar daca doza e prea mare, intra in stare de soc.

            Asistentul se apleca si ridica o pleoapa. Pupila albastra era intunecata, lipsita de concentrare.

            — Asta nu-i bine.

            Lua din nou tensiunea.

            — Unu cincizeci. Iisuse. O sa-l omoare, zise ea.

            — A, nu asta-i problema.

            — Cum? sopti socata Amelia Sachs.

            — Nu-i pasa daca moare. Ii arunca o privire scurta, de parca ar fi fost surprinsa ca ea nu-si daduse seama. Numai ca nu vrea sa devina mai paralizat decat e acum. Pregati alta injectie. Poate ca deja a avut unul. Un atac, vreau sa spun. Asta il ingrozeste.

            Thom se apleca si mai injecta o doza de medicament.

            Zgomotul sirenei se auzea mai aproape. Si al claxonului. Masinile blocau drumul ambulantei, fara sa se grabeasca sa traga pe dreapta – unul dintre lucrurile care o infuriau pe Sachs in legatura cu orasul.

            — Poti sa scoti cateterul.

            Ea extrase cu grija tubul.

            — Trebuie sa…

            Facu semn catre punga cu urina. Thom schita un zambet vag.

            — Asta-i treaba mea.

            Trecura mai multe minute. Ambulanta parea sa nu mai inainteze, pe urma se auzi o voce intr-un difuzor si sirena incepu sa se apropie.

            Deodata, Rhyme se misca. I se clatina incet capul. Trecu dintr-o parte in alta, se impinse in perna. Tenul isi pierduse partial nuanta imbujorata.

            — Lincoln, ma auzi?

            El gemu:

            — Thom…

            Rhyme tremura violent. Thom il acoperi cu o patura.

            Sachs se pomeni ca netezea parul ravasit al criminalistului. Lua o batista si-i sterse fruntea.

            Dinspre scara se auzea bubuit de pasi, apoi aparura doi medici solizi, cu statii radio ce paraiau. Intrara imediat in camera, luara tensiunea lui Rhyme si verificara stimulatorul nervului. Dupa cateva clipe, in incapere navali doctorul Peter Taylor.