Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice




Acasa » didactica » carti
Karl may- glasul sangelui

Karl may- glasul sangelui




KARL MAY

GLASUL

SANGELUI

Din ciclul

„Dragostea ulanului'

Roman




COBORAREA IN IAD

in vremea asta Mόller statea la masa lui si lucra. Compunea un document militar, pe care vroia sa-l faca sa ajunga in mainile presupusului pictor Kaller, prin mijlocirea bunicului sau. Tocmai terminase, cand privirea ii cazu intamplator pe fereastra si observa la teiul din departare semnul convenit cu Fritz Schneeberg.

,,S-a intors Fritz! isi zise el, vesel. Are de vorbit cu mine. Bine! imi va putea duce la posta si lucrarea asta.'

De la tei isi intoarse privirea spre castel si vazu o trasura apropiindu-se de poarta, intr-insa se aflau Madelon si Nanon, cele doua-surori.

„Uite ca vin! murmura el. Prezenta Made-lonei ma poate baga in bucluc. Voi cauta sa nu ma vada deocamdata.'

Astepta pana cand cele doua fete coborasera si intrasera in casa, apoi se duse prin parc in padure. La locul convenit il intalni pe Fritz.

— Va salut, domnule doctor! Am venit sa va anunt ca m-am inapoiat.

— Bine-ai venit Fritz. Credeam ca vei lipsi mai mult. Cum ti-a mers?

— Foarte bine. Am un sac plin de aventuri.

— Aventuri? E ispititor. Hai sa-mi povestesti!

Intrara in inima padurii si Fritz povesti ce i se intamplase. La sfarsit scoase din buzunar cateva hartii si zise:

— Acestea sunt insemnarile pe care mi le-am facut in pulberaria de la castelul Mahneau.

— Multumesc. Crezi deci ca sunt importante pentru noi?

— Cu siguranta. Am constatat, de pilda, ca e ultima incarcatura de pulbere pe care o primeste capitanul.

— Asta dovedeste ca e aproape de sfarsit cu pregatirile. Trebuie sa ne grabim, deci.

— Fireste. E sanatos?

La intrebarea aceasta Fritz clipi din ochi cu inteles.

— N-am auzit ca s-ar simti rau.

— Fericitul de el! in schimb mie mi-a fost rau.

— Tie?

— Da. Am avut asta-noapte niste dureri de dinti grozave.

— Pai ai dinti sanatosi tun!

— N-are a face. Fapt e c-am avut dureri mari, ceea ce m-a facut sa ma duc azi-dimi-neata, indata dupa sosire, la doctorul Bertrand. La inceput vroia sa-mi scoata trei dinti

— Ce prostie! Sa-ti scoata tie dinti!

— Asa mi-am zis si eu. De aceea l-am rugat sa-mi dea vreo doctorie contra durerilor de dinti si mi-a dat sticluta asta.

— Dar vad ca e plina, Fritz.

— Asa e.

— Ceea ce inseamna ca nu te-ai folosit de continutul ei?

— Cred si eu. Sunt prea primejdioase. -— Cum adica?

— Cinci picaturi ajung contra durerilor de dinti. Dar daca din nebagare de seama iei mai multe, asa ca la vreo patruzeci, apoi. . .

— Oho! Cine vrea sa ia cinci, nu va gresi atat de mult la numar, incat sa ia patruzeci.

— Ascultati mai departe, domnule doctor. Te poti simti indemnat sa gresesti numaratoarea. Asadar, cine ia patruzeci se imbolnaveste.

— Ce vrei sa spui?

— Ei da, se imbolnaveste in asa fel incat nu poate parasi patul cateva zile.

Abia acum isi aminti Mόller de convorbirea care o avusese de curand cu Fritz.

— Siretule! zise el. Doctorul Bertrand cunoaste scopul?

— Fireste. I-am spus ca trebuie tintuit la pat cineva cateva zile.

— Stie ca e vorba de capitan?

— Da.

Atunci o fi crezand ca eu te-am trimis

la el.

De spus nu i-am spus, dar cred ca o fi ghicit.

— Fie! Fritz, trebuie sa-ti aduc laude. Picaturile vin tocmai la vreme. Batranul le va primi chiar azi.

— Nu-i prea greu?

— Nu. Obisnuieste sa ceara dupa masa un pahar cu absint, si totdeauna i se da acelasi pahar, care se afla pe bufet. Asa ca . . .

— Dar isi vor face oare efectul inca azi?

— Asta vom vedea. Vino dupa unsprezece iarasi in locul acesta, unde ma vei gasi.

Mόller se -intoarse la castel, unde afla ca Richemonte va lua si in ziua aceea masa in odaia sa. Se duse in sufragerie cu cateva minute mai devreme ca de obicei. Nanon si Madelon se aflau deja acolo. Cea dintai ii iesi vesels inainte:

— Uite ca m-am inapoiat, domnule doctor. Asta e sora mea, pe care ai vazut-o deja la locul catastrofei.

Amandoi se inclinara politicos unul in fata celuilalt, ca si cum nu s-ar cunoaste deloc. Dar in cursul discutiei, ea prinse un moment favorabil si-i sopti:

— Sa n-ai nici o grija! Nu trebuie sa te temi de nimic.

Asta il linisti. inainte de masa, in timp ce oaspetii mai discutau, el se atinu prin apropierea bufetului, isi turna un pahar de vin si

se folosi de prilej sa toarne in paharul lui Richemonte cele patruzeci de picaturi pregatite dinainte.

Cand-intra apoi servitorul cu o farfurie de gustari in mana, Mόller isi turna singur un absint si intreba asa, intr-o doara:

— Un pahar si pentru domnul capitan?

— Da, domnule doctor.

— Uite aici!

— Multumesc.

Servitorul lua paharul si pleca.

Mόller ramase in asteptare. Afla ca Marion se dusese iar la Thionville, s-o viziteze pe prietena ei, Harriet de Lissa. Si americanul parasise castelul, probabil in acelasi scop.

Spre seara, se produse rumoare pe culoare, servitorii alergau incolo si incoace si un calaret parasi castelul, indreptandu-se spre Thionville. Mόller iesi afara sa se informeze ce se intamplase.

— Domnul capitan s-a imbolnavit subit, raspunse servitorul.

— Ce are?

— Crampe.

— Puternice?

— Cum vreti s-o luati. Dar se pare ca nu poate nici vorbi, nici sa se miste.

— Aoleu! Suna primejdios. Omul tusi usor si raspunse:

As dori sa fie asa.

— Ce-ai spus, dragul meu?

— Oh, dumneavoastra nu ma veti trada, domnule doctor. Cu batranul nu vom pierde altceva decat un calau.

Dupa catva timp, calaretul se inapoie cu doctorul Bertrand, care se duse imediat la bolnav. El il examina si declara ca accesul era, intr-adevar puternic, dar nu existau motive de ingrijorare. Medicul ramase la cina si, cand intra in sufragerie, fu coplesit cu intrebari.

— Sa nu aveti nici o grija! x'aspunse el. E vorba de un soi de crampe care nu sunt primejdioase.

— Dar nu mai poate vorbi, spune baroana, prefacandu-se ingrijorata, ceea ce era departe de a fi.

— isi va recapata graiul. Cunosc boala aceasta si ma pricep s-o vindec. Domnul capitan va ramane nemiscat vreo doua zile si tot atatea nopti, apoi se va trezi ca dintr-un somn adanc. Fiti fara grija!

Zicand acestea, arunca o privire spre Mόller, dandu-i de inteles ca vorbele erau mai mult pentru el, ca sa-l informeze ca avea ina-inte-i doua zile de libertate.

Dupa ora unsprezece, Mόller se duse in padure, unde-l astepta Fritz.

— Buna seara, domnule doctor. A luat picaturile si si-au facut efectul.

— De unde stii?

— A fost adus medicul; asta e de-ajuns ca sa-ti dai seama cum stau lucrurile. Cand incepem explorarea?

— Imediat.

— Foarte bine. Ati adus totul?

— Fireste. Intram prin casuta din gradina. Ajunsera astfel la drumul subpamantean,

acolo unde acesta cotea la dreapta spre castel si unde se vedea in stanga o usa zavorata.

Aprinsera lanternele si Fritz privi curios in gangul intunecos.

— Pe aici trebuie sa fie drumul la castel. Nu? intreba el. Mergem in directia aceasta?

— Nu. Partea aceasta am cunoscut-o deja. Acum trebuie sa stiu ce se ascunde indaratul acestei usi.

— Vom putea deschide?

— Sper. Avem doar cheile principale, incerca si izbuti. Vazura inaintea lor un gang

la fel cu acela care mergea spre castel. inchisera usa indaratul lor ,si pornira incetisor mai departe.

Dupa catva timp observara in laturi o usa si indaratul ei o alta.

— Ce-o fi acolo? intreba Fritz.

— Asta vom afla mai tarziu.

— De ce nu acum?

— Deocamdata nu vreau sa-mi pierd timpul cu amanunte. Trebuie sa-mi dau seama intai de situatia, natura si directia gangurilor. Haide!

Mai vazura cateva usi, dar nu deschisera nici una din ele. Dupa catva timp ajunsera intr-o incapere mare, patrata, unde gangul era taiat de un al doilea, in unghi drept. -

— Iata ceea ce caut, spuse Mόller. Dupa cat se pare, intuitia nu m-a inselat.

— in privinta directiei acestor ganguri?

— Da. Mergand drept inainte, ajungem la acel Trou du hois, pe-care-l cunoastem; la stanga dam de Turnul cel vechi, pe unde umbla spiritul baroanei moarte; pe aici, la dreapta, unde zidul incepe sa se naruie, ajungem la ruinele unde era cat pe ce sa fii prins.'

— incotro mergem acum?

— Mai intai drept inainte.

Pornira si, dupa scurt timp, se oprira. Mόller lumina una din usi.

— Asta imi pare cunoscuta. indaratul ei am gasit cheile. Sa ne intoarcem acum la gangul care merge de-a curmezisul.

Cand ajunsera la el, se indreptara spre gangul care incepea sa se naruie, aflat acum la stanga. Era si acesta la fel ca celelalte, cu usi pe amandoua partile. in cele din urma se pomenira in fata uneia, care parea sa inchida gangul. Una din chei se potrivea si aici.

Dupa ce intrara, Fritz se uita in jur si zise:

— Da, aveti dreptate, domnule doctor. Aici sunt ruinele, anume sala in care a avut loc intrunirea mascatilor.

— intocmai! Sa ne intoarcem si sa cercetam gangul al patrulea, care, dupa parerea mea, duce la turnul vechi.

Ajungand la noua poteca subpamanteana, nu gasira la inceput nimic care s-o deosebeasca de celelalte. Dar iata ca in curand se deschidea inspre dreapta un alt culoar.

— Intram si aici? intreba Fritz.

— Da. Daca nu ma insel, duce in directia unde se afla cariera de piatra. Ia sa vedem!

Strabatura o bucata buna, fara sa descopere vreo usa: apoi culoarul fu inchis de daramaturi.

— Pacat! zise Fritz. Acum nu mai putem inainta.

— Eu cred, totusi, ca nu ne aflam departe de cariera. Dar sa mergem inainte pe gangul principal.

Se inapoiara si facura precum isi propusesera. Acolo erau iarasi usi, la dreapta si la stanga. Deodata Fritz se opri si-l prinse de brat pe doctorul Mόller.

Pst! spuse el.

Mόller isi vari repede lanterna in buzunar, astfel ca se facu intuneric bezna.

— Ce e? intreba el.

— Mi s-a parut ca vorbea cineva.

— Unde?

— in fata noastra. Sa ascultam!

isi incordara auzul si prinsera intr-adevar tonuri de glasuri omenesti, insotite de lovituri regulate de ciocan.

— Auziti acum? intreba Fritz.

Da, chiar foarte lamurit. Sa inaintam incetisor.

Cu cat se apropiau, cu atat se auzeau mai bine glasurile. La urma vazura si. o raza de lumina, care parea sa patrunda dintr-o usa care nu era cu totul inchisa.

— Nu e barbat, ci femeie, isi dadu Fritz cu parerea.

— Ai dreptate, incuviinta Mόller. Nu-ti da prin minte cine e?

— Hm! Ne aflam in apropierea Turnului vechi Sa fie cumva Liama?

— Banuiesc ca ea e. Sa mergem mai departe. Dar fereste-te sa faci vreun zgomot.

Ajunsera la usa intredeschisa si Mόller privi inauntru. Vazu o incapere marisoara, in care se afla un pat, o masa si un scaun. O lampa simpla cu petrol atarna din tavan, luminand o faptura imbracata in alb, care statea jos pe podea,' pisand porumb pe o piatra. Facea asta in mod ritmic, rostind in acelasi timp in limba araba urmatoarele cuvinte:

— in numele Domnului cel atotmilostiv! Sunatoarea! Ce este Sunatoarea? Cine te face sa pricepi ce inseamna Sunatoarea? in ziua aceea oamenii vor fi ca moliile imprastiate de jur-imprejur, iar muntii ca lana colorata. Si atunci acela al carui talger va fi incarcat cu fapte hune va duce o viata plina de bucurii, iar acela al carui talger va fi gasit prea usor, isi va avea locuinta in prapastia Infernului. Dar cine

te face sa pricepi ce este prapastia Infernului? Este focul cel mai arzator.

Cuvintele acestea despre Sunatoare, ceea ce inseamna ceasul care va suna, ceasul Judecatii de apoi, constituiau a o suta una ,,Sura' din Coran, pe care femeile mahomedane obisnuiesc s-o cante atunci cand piseaza grane.

— O cunosti? il intreba Mόller pe Fritz.

— E aceeasi pe care am vazut-o in noaptea furtunoasa, cand am deschis mormantul.

— Liama. Ea e.

— Ce imbracaminte ciudata poarta!

— Asa se imbraca femeile de beduini.

— Femeia aceasta trebuie sa fi fost foarte frumoasa pe vremuri.

— Da. Are trasaturile Marionei, fiica ei.

— Ce facem? Intram?

— Am speria-o.

— Dar nu putem lasa nefolosita aceasta descoperire.

— Fireste ca nu. Sa ne intoarcem putin inapoi, dupa aceea venim cu pasi zgomotosi.

Asa si facura. indata ce se auzira pasii, usa se deschise si Liama se ivi in pragul ei.

— Iarasi vii? intreba ea. Lasa-ma sa plang in liniste si sa ma rog in pace!

— Sallam aaleik — pace tie! 'zise Mόller.

— Aaleik sallam — pacea fie cu tine! raspunse ea. Dar al cui e glasul acesta? Nu l-am auzit inca niciodata, raspunse ea, intr-o frantuzeasca pi'esarata cu vorbe arabesti.

— E glasul salvatorului tau, care vrea sa te redea libertatii si luminii soarelui.

— Aud cuvinte pe care nu le-am mai auzit. Aproprie-te, strainule!

Ea reintra in incaperea luminata si Mόller o urma; dupa ce-i daduse de inteles lui Fritz, printr-un gest, sa ramana afara. Femeia il privi cu luare-aminte.

— Ochii tai sunt plini de bunatate si pe fata ta sta scris cuvantul adevarului, zise ea, incet. Ce-mi aduci?

— Libertatea.

— Pastreaz-o pentru tine!

— Fericirea.

— Liama nu mai poate fi fericita. Esti trimis de el?

— Despre cine vorbesti?

— Despre batranul cu barba alba, de care trebuie sa asculte toti.

— Nu, nu el ma trimite. '

— Stie dansul ca te afli aici?

— Nu.

— Atunci fugi repede, caci altfel esti pierdut. El e plin de putere si de cruzime.

— Nu ma tem de dansul.

— Eu insa te previn sa te temi, altminteri te va inghiti, cum inghite pantera mielul nevinovat.

Zicand acestea, ea ii facu semn sa se indeparteze, dar el se apropie mai mult de dansa si o intreba:

— Tu esti Liama, fiica Beni Aissa-ilor?

— Eu nu-s Liama, ci duhul ei.

— Tatal tau a fost Menalek, seicul tribului vostru?

— Da.

— L-ai cunoscut pe Saadi, favoritul lui Allah si al profetului sau?

La auzul numelui de Saadi ea tresari. isi ridica bratele spre Mόller, apoi insa le lasa iar in jos, ca resemnata cu soarta sa.

— Saadi! zise ea incetisor.

Si repeta cuvantul cu glas si mai slab, ca si cum ar fi vrut sa asculte un sunet dulce, demult disparut.

— Saadi! Cine esti tu, care vorbesti de Saadi? El a fost fericirea mea, iar eu am coborat in iad, ca sa-l salvez pe dansul.

— Asadar, mai traieste?

— Nadajduiesc ca da, si ma rog zilnic pentru el.

— Si pe Marion o cunosti, nepoata Beni Aissa-ilor?

Marion? Da, o cunosc, raspunse Liama impreunandu-si mainile si privind implorator la Mόller. Ai vazut-o? .

— Da, o vad in fiecare zi.

— Mai cunoaste ea numele mamei sale?

— il cunoaste si-l rosteste adesea.

— Vroiau s-o omoare. Pentru ca s-o salveze, Liama a devenit un spirit. Liama nu mai traieste, e moarta. Dar fiica ei traieste si va fi fericita.

— Fiica ta stie ca n-ai murit!

— Pentru numele lui Allah, nu trebuie sa afle!

— O chinuie dorul sa te vada si sa-ti vorbeasca.

— Eu nu trebuie sa vorbesc cu ea, caci am jurat sa nu mai vorbesc niciodata in viata' cu fiica mea.

— Cui i-ai jurat?

— Lui Malek Omar.

— Omului cu barba carunta!

— Da. El ai-e in mana sa viata fiicei mele. Nu vreau ca ea sa moara, ci sa traiasca.

— il cunosti si pe Abu Hassan, vrajitorul?

— il cunosc. A imbatranit si s-a vestejit. L-δm vazut la mormantul meu.

Mintea Liamei se tulburase in cursul anilor grei prin care trecuse. Totusi, ceea ce afla Mόller acum de la dansa ii dadu o arma grozava in mana impotriva lui Richemonte.

— Cum ai ajuns in pestera aceasta? intreba el-  '

— Mi-am ales-o singura. .

— N-ai fost silita?

— Nu. Sunt moarta si locuiesc sub mormantul meu.

— Nu vrei sa traiesti si sa fii fericita?

— Sunt moarta. Sunt fericita daca copilul meu traieste.

— Pot vedea locuinta ta?

Observase usa care ducea de partea cealalta, intrebarea o facu sa alerge la usa si sa se aseze in fata ei.

— inapoi! Cine cauta sa intre cu forta aici, va muri de o moarte groaznica si eu odata cu el.

Mόller banui ca aceasta usa facea legatura cu mormantul si cu turnul. Ar fi tinut mult sa afle taina, dar nu vroia s-o infricoseze pe biata femeie.

— Nu vreau sa intru cu forta, zise el. Te-am intrebat numai.

— Nu trebuie nici sa intrebi. N-am voie sa-ti raspund, caci am jurat; Paraseste-ma! Vreau sa fiu singura.

— Pot reveni?

— Nu, acum nu.

— Nici mai tarziu?

— Numai daca-mi vei spune ce vorbeste fiica mea cu tine despre spiritul mamei sale.

— iti voi povesti.

— Dar sa nu afle omul cu. barba carunta.

— Fireste ca nu. ii vei spune c-am fost aici?

— Nu, caci altfel te-ar gatui. Acum insa pleaca! Allah sa te aiba in paza!

il impinse spre usa si se zavori pe dinauntru. Pe Fritz nici nu-l zarise. Cei doi barbati dibuira drumul pe intuneric si Mόller scoase lanterna abia cand ajunsera la incrucisarea gangurilor principale.

— Ai auzit totul? intreba el.

— Da.

— Ce descoperire! Ce arma impotriva capitanului mi-a dat in mana!

— El e pierdut, indata ce veti voi.

— Da, insa nu trebuie sa vreau, deocamdata.

— Pentru ce nu? O astfel de fiara trebuie ucisa imediat. E pacat mare s-o lasi in viata.

— Si totusi trebuie. de dragul tatalui meu.

— Al tatalui dumneavoastra? spuse Fritz, surprins. Dar e mort.

— Nu, cred ca traieste.

— Cerule! Si unde sa fie?

— in tainitele acestea de aici.

Fritz facu o mutra de parc-ar fi picat din cer.

— in boltile astea de aici? Domnule doctor, nu veti fi vrand sa va bateti joc de mine.

— Lucrul e prea serios ca sa-mi ingadui asa ceva.

— Atunci trebuie scos afara, si chiar imediat. Unde se afla? Cheile le avem.

— Nu-ti pot spune inca. Banuiesc numai ca se afla aici, dar nu sunt pe deplin sigur. Si daca se gaseste aici, atunci suntem foarte aproape de el tocmai in clipa aceasta. Ia sa mai cautam, poate descoperim o incapere ascunsa.

Ii repeta lui Fritz exact cuvintele pe care baronul de Sainte-Marie le rostise in sufragerie. Bolta aceasta patrata, de unde porneau gangurile principale spre directiile amintite, era „centrul lumii de dincolo', cum denumise nebunul incaperile subterane. Aici trebuia sa fie cel cautat, daca era intr-adevar tinut prizonier.

Cei doi cercetara cu staruinta, dar totul fu in zadar.

— N-am deschis inca nici una din multele usi, zise Fritz. Poate ca e ascuns pe undeva.

— Nu cred. Dar trebuie totusi sa stim ce se afla indaratul lor. Ia sa incepem!

Mersera de la gang la gang, de la usa la usa. Toate puteau fi deschise cu cheile ce le aveau. Tgate incaper-ile erau pline cu arme si munitii. Acestea facura celor doi intrusi o impresie covarsitoare. Cate vieti omenesti puteau distruge aceste provizii!

— Decat sa-i lasam pe germani ucisi de aceste arme, mai bine aruncam tot arsenalul in aer, spuse Fritz.

— Asa gandesc si eu. Voi face tot ce pot ca aceste arme sa nu ucida. Stii ca in curand se face ziua? zise doctorul Mόller. E timpul sa facem o pauza. Sa nu stricam lucrurile, pripin-du-ne.

— De ce nu vreti sa-l faceti nevatamator imediat pe acest diavol cu-chip de om, pe acest Richemonte?

— Pentru ca tatal meu ar muri de foame si de sete, daca batranul ar fi luat in primire de politie.

— Pricep. El nu va trada niciodata de bunavoie ceva politiei. Si, afara de baron, nu cred sa mai cunoasca cineva ascunzatoarea prizonierului. Nu trebuie sa ne bizuim insa pe memoria unui bolnav mintal. Dar Liama? Ce se va alege de ea?

— Deocamdata trebuie s-o lasam acolo unde e.

— Si nu vom spune nimanui despre ea?

— Nici unei fiinte.

— Nici macar fiicei ei?

— Nici macar ei. Le-am face rau amandurora, inainte de a porni la actiune, trebuie sa cunosc toate tainele acestor incaperi subterane. Si atunci se va prabusi intr-o clipa tot ce a construit batranul. Vai de el cand voi incepe sa ma rafuiesc cu dansul!

2. PRINS IN CURSA

Prevederile medicului se dovedira intemeiate. Dupa doua zile capitanul se trezi, dar se simti atat de slabit, incat nu se arata inca.

Viata isi urma cursul normal. Marion se vedea adesea cu Harriet de Lissa si mister Deephill vizita si el mult locuinta doctorului Bertrand. Se simtea atras cu putere de englezoaica si i se parea ca dansa se simte bine in apropierea lui.

Venise si in ziua aceea la Thionville. I se spuse ca fata era in gradina, astfel ca se duse intr-acolo. O gasi pe o banca si i se ingadui sa ia loc alaturi de ea. Se simtea atat de fericit in apropierea ei, incat nici macar nu indraznea sa-si marturiseasca dragostea, de teama sa nu strice totul printr-un cuvant nelalocul lui.

Deodata, pe dinaintea gardului langa care stateau ei trecu un omulet scund si gras, cu o palarie uriasa pe cap, iar ii maini cu o mapa si un scaun de campanie. Mergea pe iarba si astfel se facu ca nu fu auzit. Acesta nu era altul decat Hieronymus Aurelius Schneffke, care tocmai sosise de la Metz.

Pe cand inainta astfel adancit in ganduri, tresari brusc si se opri. Auzise un ras zglobiu si asta ii atrase atentia.

— Sfinte Raphael! exclama dansul. Rasul acesta imi este cunoscut.

Ciuli urechea si acum auzi si glasul.

— E dama de companie, dama de companie! Asta e limpede ca lumina zilei. Dar unde o fi?

Se apropie de gard si privi printre scanduri.

— Dumnezeule sta colo in bolta de frunzis, frageda si frumoasa ca florile si lumina soarelui. Si alaturi de ea, sfanta Paleta, cine-o fi?

il privi bine pe american si isi zise:

— Da, asa e! O figura atat de caracteristica nu poate exista in dublu exemplar . As-ta-i originalul tabloului din castelul Malineau, ceva mai batran insa ca portretul.' Acesta e domnul Bas-Montagne in carne si oase.

Vru sa se catare putin pe gard, sa vada mai bine, dar, fiind prea gras se auzi o trosnitura si cele doua scanduri de care se prinsese se desfacura, iar bunul Hieronymus se prabusi la pamant.

Deephill auzise zgomotul, sari in sus, ca sa puna mana pe raufacator . . . si-l zari pe pictorul nostru tocmai in momentul cand se ridica de jos.

— Ce cauti aici, domnule? se rasti la dansul.

— Varfuri de lati de garduri, raspunse Schneffke.

— La ce-ti trebuie?

— Ca sa ma rostogolesc la pamant, precum vedeti.

— Omule, pari sa fii un fel de haimana.

— Fireste, si inca de categoria cea mai proasta.

— Vrei sa-ti bati joc de mine?

— Nu prea mult. Dar cum va numiti?

— Asta e prea de tot! Individul acesta vine aici, se catara pe garduri straine si are indrazneala sa ma intrebe de nume. Dar pe dumneata cum te cheama?

— Numele meu nu-l intalnesti pe toate drumurile. Sunt pictorul de animale Hieronymus Aureiius Schneffke din Berlin. Dar acum v-as ruga sa-mi spuneti si dumneavoastra cum va numiti.

— Nu cred ca e necesar. Nu dau cartea de vizita oricui.

— Si bine faceti, daca cumva numele dumneavoastra nu prea are valoare. Cine are un nume bun, n-are de ce sa-l treaca sub tacere.

— Ia asculta, domnule, indraznesti sa-mi spui asta mie? se rasti la el americanul. Vrei cumva

isi intrerupse vor-ba, caci simti o mana moale asezandu-i-se pe umar. Miss Harriet de Lissa se apropiase.

— Cu cine discutati, domnule? intreba ea.

Oh, cu un om care nici nu merita sa

Nu-si sfarsi nici de data aceasta vorba, caci ea il intrerupse:

— Ce-mi vad ochii? Acesta e simpaticul nostru domn Schneffke din Berlin.

Pictorul isi scoase palaria si facu o plecaciune cum numai el stia sa faca.

— Da, eu sunt, „acelasi. . .', stimata duduie. Apasase pe cuvantul „acelasi', in asa fel incat sa atraga atentia.

— ,,Acelasi'? intreba ea, mirata. Ce vrei sa spui cu asta?

— Vedeti ca exista oameni care nu mai sunt azi ceea ce au fost ieri.

Ea zambi si raspunse:

— Da, imprejurarile se schimba adesea brusc.

— in asa fel incat damele de companie devin femei bogate.

— De ce nu? Dar, domnule Schneffke, da-mi voie sa te felicit ca ai pierdut trenul acela.

— Multumesc. Cu ghinionul care ma urmareste de obicei, asta a fost o adevarata fericire.

— Ai ajuns cu bine la tinta calatoriei?

— Da. Ba am dat acolo peste o fericire, pe care cu putin inainte o cautasem zadarnic in alta parte.

Ea pricepu indata ce vroia sa zica:

— Daca inteleg bine, trebuie sa-ti doresc noroc pentru a doua oara?

— Ce vreti sa spuneti cu asta?

— Te-ai logodit?

— Ei. . . da nu chiar, dar aproape.

— Asta-i bine. Cum o cheama?

— Marie.

— Un nume frumos, poetic si pios.

— Da, e frumoasa fata, poetica si pioasa. Are cam infatisarea mea. Ne potrivim de minune.

Mister Deephill nu se mai putu retine si izbucni in ras.

— Si asta numesti dumneata

Miss Harriet se temu ca Schneffke sa nu se simta jignit, de aceea spuse, pe un ton. rugator:

— Mister Deephill! Hieronymus ciuli urechile. .

— Cum? Deephill se numeste domnul?

— Da.

— Mie mi-a trecut sub tacere numele. ii voi dovedi ca ar fi procedat mai inteligent daca mi-l spunea. Respectele mele, domnisoara.

Pleca fara sa mai priveasca inapoi. Dar dupa ce dadu coltul ramase- o clipa pe loc ganditor.

— Ce asemanare. Ce asemanare! murmura el. Sa fie chiar dansul? Deephill este pe frantuzeste Bas-Montagne si in germana Unters-berg. Aici voi juca eu rolul spiritului bun si le voi arata acestor oameni ce fel de individ e domnul Hieronymus Aurelius Schneffke.

Grasunul se duse in oras sa-si caute un adapost. Nimeri tocmai la hanul unde venea de obicei Fritz Schneeberg, pentru ca se afla peste drum de locuinta sa. Era acelasi unde locuisera si artistii din trupa lui Abu Hassan.

Cand Schneffke intra se afla un singur client in sala, Fritz. il saluta si ceru un pahar cu vin. Dupa ce-l servi, chelnerita pleca si cei doi musterii ramasera singuri. Pictorul nostru era un mare dusman al plictiselii, astfel ca nu statu mult pe ganduri si puse capat tacerii.

— Nu ne-am mai vazut noi candva? Intreba el.

Fritz il privea de mult cercetator.

— in cateva randuri chiar, daca nu ma insel, raspunse dansul.

— Si mie mi se pare la fel, dar nu-mi mai amintesc unde.

— Prima oara in gara la Trier.

— Nu-mi aduc aminte.

— in schimb, eu da. Ma aflam in vagon si dumneata pierdusesi trenul.

— Ah, asa e. M-am nascut cu ghinionul de a pierde trenurile. Nu se poate schimba nimic in privinta asta.

— Dupa aceea te-am revazut la Etain.

— La Etain? Cand?

— Era intr-o seara. Te-ai invesmantat ca la bal mascat, cu o fata de masa rosie. N-as putea sa spun daca aveai camasa si izmene pe dedesubt.

— Asa, asa . . . hm! Se poate sa fi fost cu picioarele goale. Ce natie esti dumneata?

— Sunt din Elvetia.

— De meserie?

— Culegator de plante.

— Botanist? Nu-i rea meseria. Umbli cu plante si flori, si asta e mult mai bine decat cu animale sau chiar cu oameni.

— Dupa cat se vede, nu pari sa fii mare iubitor de oameni, domnule. Pot sti si eu ce invartesti?

— De ce nu? Sunt muzicant.

— Din ce instrument canti?

— Din dramba.

— E cel mai greu instrument.

— Fara doar si poate.

— Dar de unde esti?

— Sunt ungur,

— Ungur? Dar ai trait in -Germania, nu?

— Nici o clipa.

— Ma mira. Am impresia ca te-am vazut in Germania.

— Te inseli. Nu pot suferi Germania cu toti locuitorii ei.

— Ciudat! Dar cunosc eu pe cineva pe care-l poti suferi, totusi.

— As vreau sa stiu cine e.

— Pe Martin Tannert.

— Drace! il cunosti pe asta?

— Da. Si-l cunosti si dumneata.

— Cine spune?

— Ef insusi. S-apoi, eu te-am vazut adesea. Te-am intalnit in repetate randuri la Berlin. Nu esti dumneata pictorul acela care era sa se inece odata in Spree, pentru ca pusese ramasag ca se va catara pe cosul unui vapor?

— Drace, stii si asta?

— Tot Berlinul vorbea de intamplare.

— Ei bine, fie! Dar tot am castigat atunci ramasagul.

— insa ai facut o baie rece.

— Vinovat de asta a fost numai capitanul vasului, care n-a privit cu ochi buni ramasagul.

— Ei, nu face nimic! Dar acum recunosti ca ai locuit la Berlin?

— Ma silesti sa recunosc.

— Si ca nu te-ai nascut in Ungaria?

— Da.

— Si ca nu esti muzicant?

— Nici nu-mi da prin minte sa fiu. Cine-i atat de gras ca mine se fereste sa sufle intr-o palnie de alama putinul aer pe care izbuteste sa-l inghita.

— Si cu ura dumitale impotriva nemtilor ce facem?

— Sa nu mai vorbim despre asta! ,

— Sunt de acord! Presupun ca esti un foarte bun german. De ce discuti atunci frantuzeste?

— Pai ce, vorbesti cumva germana?

— Asa, olecuta.

— Atunci hai sa vedem de ce esti in stare. Doar nu cumva ai taiat piroane, ca si mine?

— Ca dumneata, nu. Sunt intr-adevar culegator de plante.

— Dar german?

— Da, adica elvetian-german.

— Si cum te numesti?

— Schneeberg.

— Sfinte Raf Si numele mic nu e Fritz?

— Da.

— Asta-i buna! Domnule Fritz Schneeberg, te cunosc.

— Zau? Dar nu vorbi atat de tare!

— Ai dreptate, in tara asta frantuzeasca trebuie sa umbli in papuci de pasla. Stii dumneata ca indivizii de pe aici au intentia sa-i atace pe nemti?

Fritz facu o mutra uluita:

— Ce tot spui? Asta e cu neputinta! Bondocul clipi din ochi.

— Siretule! O faci pe prostul? Ceea ce-ti comunic eu, dumneata stii mai bine ca mine.

— Mai bine? Cum vine asta? Nu pricep.

— Nu vreau sa patrund in tainele dumitale, dar vreau sa fiu mai sincer decat dumneata si sa-ti spun ceva foarte important. Daca te dai drept culegator de plante, atunci desigur ca esti cunoscut prin tinutul acesta . . .

— Asa, putintel.

— Cunosti castelul Ortry?

— Da. '

— Si pe individul ala batran care locuieste intr-insul?

— Vrei sa zici capitanul Richemonte? il cunosc.

— Cica ala are el ce are impotriva nemtilor

— Stiu ca-i uraste.

— Individul cumpara chiar si praf de pusca. Fritz facu ochii mari:

— Praf de pusca? Pentru ce?

— Ia asculta-ma Fritzule, nu te face ca nu-ti sade bine. Sunt convins ca pe langa plante mai culegi si altceva.

— Ce anume?

— Ei, sa nu vorbim de asta! Am spus doar ca nu vreau sa ma amestec in tainele dumitale.

— Dar de intrebat pot sa te intreb unde ai auzit ca strang si altceva decat plante?

— La castelul Malineau si in imprejurimi.

— Ai fost acolo?

— Da. insa despre asta mai tarziu.

— Nu, nu mai tarziu. Ce-ai cautat acolo?

— Vroiam sa-l sapunesc pe unul.

— Glumesti.

— Ba nu glumesc deloc. Vroiam sa-i fac de petrecanie unuia, Charles Berteu.

---Drace, dar ce-ai dumneata cu asta?

— Multe si felurite. Ma priveste. Nu te privesc secretele mele, tot asa cum nu ma privesc pe mine ale dumitale.

— Atunci ce aveai sa-mi comunici?

— Ah, da, in chestiunea cu praful de pusca.

— Pe care-l cumpara batranul?

Da. Primeste un transport nou. Cand?

— Azi la miezul noptii.

— De unde stii asta?

— Am . . . hm! si asta face parte din secretele mele. Dar as vrea sa fiu de fata asta-seara.

— Pentru ce?

— Pentru a strica afacerea.

— Domnule Schneffke, fereste-te de vreo imprudenta!

— As! N-avea nici o grija. Nu pot altfel. Trebuie sa ma razbun pe acesti doi oameni. Am eu ce am cu dansii.

— De cine vorbesti?

— De Charles Berteu si prietenul sau Ri-beau.

— Acestia aduc praful de pusca?

— Chiar dumnealor.

— Cunosti iocul unde-l descarca?

— Am auzit cum ii zice, dar nu-l cunosc. Exista ceva cariere de piatra pe aici pe aproape?

— Una singura. Dar de ce intrebi?

— Pentru ca pulberea urmeaza sa fie descarcata intr-o cariera de piatra.

— Drace!

— Nu-i asa ca te surprinde povestea asta, scumpul meu domn elvetian-german? Vrei sa iei parte si dumneata cu mine la reprezentatie?

Fritz arunca o privire cercetatoare asupra bondocului si clatina din cap.

Nu stiu, zise el, daca esti oniul potrivit

la o astfel de treaba.

-— Asta-i buna! Eu am spionat sa aflu ce se- pune la cale, asa ca tot eu sunt omul potrivit sa duc treaba la capat. Si apoi, nu dumneata ma iei pe mine, ci eu sunt cel ce trebuie sa hotarasca daca poti sa vii si dumneata. Ai inteles, botanistule? Asta-seara ma duc la cariera. Daca te iau cu rriine, inseamna ca-ti fac o favoare. Asa sa stii.

— Bine, du-te!

— Si vii si dumneata?

— Bun, te insotesc.

— Unde locuiesti?

— Aici, peste drum.

— in regula. Eu iau o odaie in hanul acesta.

— Foarte bine. Voi veni dupa ora noua sa te iau.

— S-a facut. Dar nu trebuie 'sa stie niiileni ca avem ceva unul cu altul.

— Asta se-ntelege de la sine. Cand intru aici, dumneata o iei inainte. Am sa beau numai un pahar cu vin si viu apoi dupa dumneata.

— Dar daca merg eu inainte, trebuie sa cunosc drumul.

— Ai dreptate. Cand iesi pe usa, o iei la dreapta si cetesti in prima straduta. Aceasta duce afara din oras. De departe se vede un grup de stejari inalti, pe dinaintea.carora duce un drum ingust, de-a dreptul spre cariera.

— Atat e de-ajuns.

— Treaba e legata insa de unele primejdii. Ai vreo arma?

— Un revolver.

— Aduc si eu un pistol. Astea-s numai pentru cazul cand vom fi observati.

— Ei, de omorat n-or sa ne omoare.

— N-p lua atat de usor. Francezii nu te lasa sa le pri*?esti in carti fara sa te pedepseasca, iar batranul capitan nu sta mult pe ganduri sa-ti faca de petrecanie.

— Atunci ne vom conforma si noi atitudinii lui.

— Ai fost cumva soldat, domnule Schneffke?

— Fireste! raspunse pictorul.

— Ei, as!

— Ce te mira?

— La proportiile astea ale dumitale? Glumesti.

— Catusi de putin. Nu numai c-am fost soldat, dar mai sunt si acum.

— La ce arma?

— La artileria grea. Asta o sa ti-o Se opri si spuse ceva in frantuzeste, caci tocmai intrase patronul. Schneffke il intreba daca putea capata o camera.

Fritz isi dadu seama ca nu mai putea continua discutia si se departa.

Pictorului i se dadu o camera si, dupa ce-si facu putin toaleta, porni intr-o mica excursie in afara orasului. Vroia sa afle inca in timpul zilei unde se afla cariera, pentru ca la noapte sa poata fi oarecum initiat.

Dupa ce lasa in urma casele orasului, zari grupul de copaci despre care-i vorbise Fritz si gasi si potecuta care ducea spre cariera. O inconjura pe aceasta de cateva ori si, vremea fiind frumoasa, isi urma plimbarea.

Intra in padure si, fara sa tina seama de poteci, patrunse in desis. Cufundat in ganduri, merse si merse, pana ce, surprins, ' se opri brusc, caci nu prea departe de el se auzi un glas femeiesc cantand:

Toamna pleaca ciocarlia Ochii ei sunt plini de lacrimi

,,Ei, as! Ciocarlia n-are lacrimi! murmura Schneffke. Si de ce-ar avea? Nu vine nici un portarel la dansa sa-i puna sechestru pe mobila, si nici la loterie nu joaca, sa planga dupa banii pierduti. Nici trenurile nu-i pleaca pe dinaintea nasului, ca sa aiba motiv sa izbucneasca in lacrimi. Ciocarlia e mult mai fericita ca Hieronymus Aurelius Schneffke, caci. . . dar cine raspunde acolo?'

Din partea opusa se auzi un glas puternic de barbat, cantand si el:

Cand se-ntoarce primavara Vine-napoi si ciocarlia.

„Hm, hm! mormai Schneffke. E ciudat, zau asa! Colo la dreapta ea, la stanga el. Presupun ca acest El si aceasta Ea si-au dat aici intalnire si se anunta unul pe altul ptin bunavointa doamnei ciocarlii. Ia sa vedem unde au rendez-vous-ul. Aha, se aud trosnete de crengi.'

Auzi pe cineva trecand pe aproape si-l urma incet, cu toata greutatea trupului sau. Deodata ii ajunse iarasi la ureche glasul feminin :

— Ah, domnul Schneeberg! Buna ziua.

— Buna ziua, domnisoara, raspunse glasul barbatesc. Ce minunat ca ne intalnim aici! Nu vrei sa mergem mai departe?

— Nu, caut flori de padure.

— Te pot ajuta?

— Cu placere. Doar dumneata stii unde se pot gasi cele mai frumoase.

— Unde se afla acum cea mai frumoasa, stiu foarte bine, domnisoara.

„Oho! Omul acesta se pricepe sa faca curte! isi zise Schneffke. Vrea sa-i suceasca capul cu felul lui de a vorbi. Trebuie s-o vad si eu pe floarea asta de padure.'

Se tari mai departe si auzi:

— Vom cauta impreuna, insa' nu chiar acum. Sunt obosita si trebuie sa ma odihnesc cateva minute.

— Atunci ia loc aici.

— Nu, nu pe sac. iti stric mereu plantele.

— Ba deloc. Astazi nu-s decat capete de ienupar, podbal si limbi de vipera intr-insul. N-are nimic daca le strivesti nitelus.

„Sfanta Fresca! mormai pictorul in sinea lui. Un rendez-vous cu capete de ienupar, podbal si limbi de vipera! Asta e o noutate, zau

asa. Si are un sac individul cu el! Asadar, e culegatorul de plante. Ia sa vedem!'

Se strecura printre tufe si zari un luminis mic, in forma de palnie. Pe marginea lui statea Fritz Schneeberg si langa el luase loc, pe sac, Nanon. in apropiere se afla un par uscat, cu trunchiul aplecat. Schneffke se catara pe dansul. Datorita greutatii trupului sau, pomul se apleca si mai mult si astfel pictorul ajunse intr-o pozitie care-i aduse capul la aceeasi inaltime cu varfurile tufei care-l desparteau de tanara pereche, si putu observa totul, fara ca el insusi sa fie vazut.

— Cum merg treburile pe la castel? intreba Schneeberg.

— Bine. Capitanul a fost bolnav, dar s-a insanatosit.

— A inceput sa iasa?

— inca nu. Dar sa nu vorbim acum despre el, ci despre dumneata. Am crezut ca voi putea face ceVa sa imprastii intunericul care invaluie originea dumitale, dar din pacate doamna careia m-am adresat este plecata.

— N-avea nici o grija! Ma gandesc acum mai mult la viitorul decat la trecutul meu. Nici dumneata nu-ti cunosti tatal.

— Si nici nu-l voi cunoaste vreodata.

— Asta mi trebuie s-o spui. Caile Domnului sunt minunate si el scoate totul la lumina.

Se facu o pauza scurta. Copacul pe care statea calare Schneffke se clatina in sus si-n jos, dar el nu se sinchisea de asta, fiind muncit de alte ganduri.

,,Da, caile Domnului sunt minunate! mormai el. Pe mine m-au adus aici, pe trunchiul asta uscat. Da, individul acela are intr-adevar dreptate, caci daca nu ma insala presupunerea, atunci tatal fetei se afla in momentul de fata aici, la Thionville'.

Dupa catva timp, Nanon relua:

— E de presupus ca parintii dumitale sunt oameni foarte dis . . . Dumnezeule!

— Drace! exclama si Fritz.

in clipa aceea se auzi un trosnet puternic si un om pica la picioarele lor. Schneffke se catarase prea sus in copac, care, sub greutatea sa, se rupsese. Dar cu o surprinzatoare prezenta de spirit el cazu in picioare.

— Cine-i asta? intreba Nanon, speriata.

— Da, domnule, cine . . . ah] afurisitul de muzicant! exclama Schneeberg, cam furios.

— Monsieur Schneffke! zise si fata. Pictorul se inclina, zambind:

— Da, duduie, sunt pictorul Hieronymus Aurelius Schneffke, din Berlin.

— Ce te aduce in padure? intreba Fritz.

— Iubirea pentru natura.

— Si tot iubirea asta te face sa te catari in copaci? Nu trebuie sa banuiesc cumva ca . . .

— Ce sa banuiesti?

— Dragul meu domn, fii te rog o clipa serios si spune-mi cu ce scop te aflai acolo sus?

~ Cautam ciocarlia aceea care plange.

Domnule, ai tras cu urechea?

— As! Ati cantat atat de tare, incat surd sa fi fost cineva si tot auzea. Mai au ceva de intrebat domniile voastre?

— Nu. la-ti palarioara si pofteste de te cara! . — Oho! Dar daca am de vorbit ceva cu

dumneata?

— Cred ca nu avem ce sa ne spunem.

— Sau cu duduia?

— Nici dansei nu stiu ce-ai avea sa-i spui.

— Eu insa stiu cu atat mai bine.

— in cazul' acesta, fa-i o vizita acasa, nu aici in padure, catarator curios ce esti.

— Cum doresti. Am onoarea, duduie si domnule.

isi ridica palaria, facu o plecaciune batjocoritoare si pleca.

O lua pe' o poteca din padure si, pierdut in ganduri cum era, nu auzi pasii grabiti care veneau inaintea sa. Poteca facu o cotitura si pictorul se izbi de un barbat..

— Domnule! striga el, frecandu-se la cap.

— Baga de seama cum umbli, omule! Schneffke se uita la celalalt si-l recunoscu

pe Deephill.

— Pictorul de animale din Berlin! exclama americanul.

— Da, domnule!

— Nu poti fi mai atent? Mai adineauri ne-ai rupt scandurile de la gard, acum imi izbesti capul cu al dumitale.

— S-a stricat cumva?

— Al dumitale pare sa se fi stricat demult. Si ai si un iei de a vorbi care numai cinste nu-ti face.

— Cum asta?

— Ce, ai uitat ce spuneai cand ai plecat de la gard?

— Zau nu mai stiu. Ce spuneam?

— Ca aveam toate motivele sa-ti spun cum ma numesc.

— Asa si este. Dar am sa stau de vorba cu dumneata numai atunci cand voi vedea ca ai invatat sa te porti mai politicos cu semenii dumitale.

— Omule!

— Domnule, esti mojic! Adio.

Bondocul il impinse in laturi si isi urma drumul. Americanul se uita furios dupa dansul.

,,L-as fi putut palmui pe obraznicul asta, mormai el. Dar miss de Lissa- are dreptate, ma infierbant prea repede. Trebuie sa fiu mai calm. Si voi fi, pentru ca fata asta minunata sa devina a mea.'

Statuse cateva ceasuri la presupusa englezoaica si ramasese cu imaginea ei in inima. Ea ii plutea pe dinaintea ochilor, astfel ca nu tinu seama de drumul pe care mergea. Cufundat in ganduri, coti cand la dreapta, cand la stanga, fara nici un plan, si, la un moment dat, ramase surprins vazand ca poteca pe care mersese se afunda intre tufe.

Se opri ca sa vada unde se afla. Din pozitia soarelui pe cer, putu sa-si dea seama in ce directie apucase, si tocmai vroia sa faca cale intoarsa, cand se auzi strigat pe nume.

— Dumneata, aici, domnule Deephill? Probabil ca te-ai ratacit.

Capitanul Richemonte iesi dindaratul unui copac. Deephill fu surprins, dar se stapani repede.

— Da, m-am cam ratacit, domnule capitan, raspunse el.

— Dar de unde veniti, daca-mi dati voie sa intreb?

— Din oras.

— Si unde vroiati sa mergeti?

— La castel.

— Atunci n-ati apucat-o pe drumul cel mai scurt.

— Si totusi vroiam sa merg pe un drum drept, insa fiind cufundat in ganduri m-am abatut.

— imi dati voie atunci sa va conduc eu?

Richemonte o lua inainte. Ochii sai aveau o lucire sinistra. Desi trecea inca drept bolnav, parasise in taina camera si pe drumul acela tainuit'se dusese in pivnitele secrete, ca sa vada daca totul era in regula. Aerul inchis de acolo il facuse sa iasa afara si, cu prilejul acesta, il intalni pe american.

il duse mai departe in padure, pana se ridicara inaintea lor niste vechi ruine.

— Ce-i asta? intreba Deephill.

— Ruinele unei manastiri.

— De ce am luat-o pe aici?

— E drumul cel mai scurt spre castel. Ur-mati-ma si veti vedea.

Intrara in ruine si coborara scarile spre sala de intrunire. Deoarece era intuneric, batranul il lua de mana pe oaspetele sau. in sala insa se afla un felinar aprins.

— Ciudat! zise americanul. Ruinele acestea par sa fie folosite de dumneavoastra.

— Asa e. Va voi arata totul. N-am avut inca timp pana -acum sa vorbim despre afacerea noastra, asa ca ne putem folosi de acest prilej s-o facem. Mai intai insa cred ca-mi veti ingadui o intrebare. Vedeti ca, in situatia mea, trebuie sa fiu foarte prevazator. V-ati intalnit cu cineva?

— Cu o singura persoana. *

— Unde? in padure?

— Da.

— Cine era?

— Un pictor strain, care pare sa hoinareasca pe aici numai de dragul studiilor sale.

— Nimeni altcineva?

— Nimeni.

— Bun. Poftiti!

il duse de la o incapere la alta si-i arata toate proviziile de munitii. Deephill ramase uimit, dar nu spuse nimic. in cele din urma, batranul se opri intr-una din bolti, puse felinarul pe o scandura si zise:

— Acum ca v-ati incredintat ca lucram serios si suntem pregatiti, putem discuta si despre afacerea noastra. Luati loc, va rog!

— De ce nu sus, la castel?

— Pentru ca asemenea afaceri le rezolv totdeauna aici. Suntem mai siguri ca oriunde.

Capitanul deschise un sipet vechi si scoase dintr-insul o foaie scrisa.

— Cunoasteti scrisul acesta? il intreba pe Deephill.

Americanul citi si dadu din cap:

— Da, e contractul nostru.

— Sunteti 'dispus sa-l respectati si sa ne predati sumele cuvenite?

— Fireste. Va voi da cecuri asupra Parisului. Sunt ca si bani.

— De acord. Cand le pot capata?

— Dupa semnarea contractului.

— Bine, sa-l semnam!

— Cine sa semneze?

— Dumneavoastra si eu.

— Va fi de-ajuns?

— Da. Semnatura dumneavoastra mi-e suficienta.

De la sine inteles. Dar cine-mi garanteaza pentru achitarea banilor imprumutati?

Eu.

Ajunge averea dumnevoastra pentru o garantie atat de mare?

— Nu chiar pentru tot.

— Atunci nu pot semna decat dupa ce voi £i vorbit cu contele Rallion.

— Vreti sa plecati la Paris, deci?

— Da.

— De ce sa va obositi! il voi chema telegrafic.

— Pentru ce sa-l pun pe drumuri, de vreme ce am destul timp sa ma duc in capitala? Pentru o simpla semnatura, nu gasesc ca e nimerit sa aduc aici un orn atat de ocupat.

— imi dati voie sa observ, domnule Deephill, ca gasesc felul dumneavoastra de a trata afacerile, hm!, putin cam ciudat.

— Domnule capitan, nu-s obisnuit cu acest fel de a vorbi. Nu e acela al unui om de afaceri. ~

— Eu nu-s om de afaceri. N-are mai mare valoare insufletirea mea pentru o chestiune care priveste patria, decat toate afacerile la un loc?

— Fireste. Si contractul trebuie sa va dovedeasca ca tin chiar cont de aceasta insufletire in cel mai inalt grad.

— Acum insa pare sa se fi racit putin.

— N-ar fi de mirare.

— Ce vreti sa spuneti?

— Exista imprejurari si persoane in stare sa raceasca orice entuziasm.

Rostise aceste cuvinte inaltand din umeri. Capitanul il masura cu privirea din cap pana-n picioare si zise:

— Va raportati la imprejurari si persoane de aici?

— Da.

— Va rog sa precizati. Ma numar cumva si eu printre aceste persoane?

Da.

Drace! Si imprejurarile? De ce natura sunt?

— Pai de . gangurile, scarile si usile acelea tainuite de la castelul Ortry.

— Nu va inteleg. Exprimati-va mai lamurit!

— Drumurile secrete ingaduie vizite nocturne, care nu-s deloc placute.

Richemonte se intoarse si tusi in batista. Se simti atins si trebui sa-si dea osteneala sa nu se tradeze. Dar fu zadarnic, si asta o putu citi in privirea americanului.

— Ma uimiti! zise el. Ati primit cumva vizite noctur-ne, cum le numiti?

.— Din nenorocire.

— Am fost cumva eu la dumneavoastra?

— Da.

— Cine v-a varat asta in cap?

— Propriii mei ochi si propriile mele urechi.

— Ceea ce inseamna ca m-ati vazut si auzit chiar dumneavoastra?

— intocmai.

— Ati visat, scumpul meu domn. Cum puteam patrunde la dumneavoastra?

— Prin usa mascata din ungherul camerei. Batranul tusi din nou in batista. Dar isi recapatase iarasi sangele rece.

— Nu pot decat sa repet ca ati fost victima unui vis. Ce sa fi cautat eu la dumneavoastra?

— Hm! Vroiati sa-mi cercetati putin continutul portvizitului.

— Domnule, ati cazut din' luna?

— Ba n-am cazut deloc.

Cei doi stateau amenintatori unul in fata celuilalt. Capitanul Richemonte, cu toate ca se vedea demascat, era totusi sigur de izbanda, ceea ce-l facu sa se arate cutezator. Dar Deephill nu se temea deloc de el in clipa aceea.

— Ce ma priveste pe mine portvizitul dumneavoastra? relua batranul. in privinta banilor eu sunt asigurat, deoarece vom semna contractul. Si-apoi cum puteam patrunde in odaia dumneavoastra si sa scotocesc in portvizit, cand trebuia sa ma astept ca veti deschide ochii in orice clipa?

— Fiind convins ca ati avut grija sa dorm adanc.

— Eu? in ce fel?

— Cu ajutorul narcoticului pe care mi l-ati turnat in paharul de vin la masa de seara.

Richemonte era aproape inspaimantat, dar cauta sa se ascunda printr-un ton linistit:

— Domnule, nu vreau sa trec cu vederea ca sunteti musafirul meu, altminteri-

Deephill facu un gest cu mana:

— Va rog, nu va dati nici o osteneala, caci indata ce vom iesi din pivnita aceasta voi parasi Ortry. Nu pot locui la un om care nutreste gandul sa ma omoare.

Batranul abia izbuti sa ingaime:

— Sa . . . va . . . omoare?

— Da.

— Unul din noi doi trebuie sa fie nebun, zau asa. Si cum am cautat sa te omor?

— Punand la cale deraierea trenului. Richemonte sari indarat, ca dinaintea unei

prapastii. Batu aerul cu mainile, ca si cum ar fi cautat un sprijin.

— Cum poti lega persoana mea de nenorocirea aceea?

— Stiai cu ce tren voi veni!

— Fireste, caci m-ai anuntat!

— Credeai ca voi avea banii in numerar, in bancnote.

— Mi-ar fi fost indiferent sub ce forma ai fi avut suma.

— Atunci de ce ai pus la cale deraierea?

— Vorbesti aiurea. Nu stiu nimic de . . .

— Nici ca ai angajat trei oameni ca sa provoace catastrofa?

— Pari sa fii intr-adevar bolnav.

Unul din' ei urma sa aseze bolovanii pe linie, in vreme ce ceilalti doi sa-l tina de vorba pe cantonier. Astia din urma trebuiau sa-I caute apoi pe american printre cadavre . ..

— Groaznic!

si in cazul ca mai traia, sa-i dea lovitura de gratie.

— Sunt aiureli de nebun

— Si toate astea numai pentru cateva blestemate de bancnote! iti poti inchipui deci ca mi s-a racit entuziasmul pentru o afacere, in fruntea careia sta un asemenea diavol.

Cand vom fi la castel voi trimite dupa medic, domnule Deephill. Ceva ti-o fi zdruncinat nervii, poate privelistea catastrofei. Hai sa mergem, domnule! iti voi face dovada sus ca traiesti intr-o lume fantastica si ca vezi lucruri care nu exista si n-au existat in realitate. Cunosc asta, am in familia mea un caz asemanator de boala de nervi, asa ca nu-ti iau nimic in nume de rau.

— Nu cred in dovezile dumitale, voi ramane totusi un ceas intreg la castelul Ortry, ca sa-ti dau timp sa aduci, dovezile de care vorbeai.

— Bine. O sa-ti ceri curand scuze pentru acuzatiile dumitale nebunesti. Hai sa mergem!

Ca sa ajunga iar in gang, fireste ca trebuiau sa se foloseasca de aceeasi usa prin care intrasera in incapere. Deephill nu dadu atentie unde se afla aceasta. il urma pe batran, care luase lanterna in mana si se indrepta spre cu totul alta usa, in fata careia se opri, o deschise si sguse:

— Poftim, domnule! Trebuie sa incui la loc.

Era de la sine inteles ca Deephill intra primul. Dar nu facu nici doi pasi ca auzi o izbitura indaratul sau, se facu intuneric si zavoarele fura trase. Se intoarse cu iuteala fulge-rulm, dar era prea tarziu. Dibui de jur-imprejur peretii si constata cu groaza ca se afla intr-o celula stramta, fara vreo alta iesire. Mai intai lui Deephill nici nu-i veni sa creada aceasta ticalosie satanica; curand, insa, realiza ca batranul nu glumea. Tipa si dadea cu pumnii in usa — in zadar

EXCES DE ZEL

in aceeasi seara, Hieronymus Aurelius Schneffke si Fritz Schneeberg se intalnira afara din oras, dupa cum se intelesesera.

— Dar bine, omule, cum ai ajuns azi dupa-amiaza in padure? intreba Fritz.

Cu ajutorul propriilor mele picioare. Sau crezi cumva ca am pus sa-mi construiasca o linie ferata proprie?

— Dar ce cautai acolo?

. — M-am dus sa ma plimb. Atat si nimic mai mult. '  -

— inseamna ca a fost numai intamplare ca ne-am intalnit?

— Da. intamplarea a fost de vina si cantecul dumneavoastra dublu despre celebra ciocarlie care nu plange si nu saluta, biata de ea!

— Ar fi trebuit sa ramai acasa. N-ai nici un interes sa se stie ca te interesezi de tinutul acesta. Si-apoi, persoana dumitale e atat de batatoare la ochi, incat. . . Dar sa lasam asta! Vrem sa iscodim, asa ca nu trebuie sa fim observati. Sa discutam numai strictul necesar.

— Fie si cum zici dumneata, harnicul meu culegator de limbi de vipera.

Ai auzit totul, dupa cum vad.

— Totul.

— Urat lucru.

— Ba, dimpotriva. Ti-am dovedit prin aceasta ca sunt predestinat pentru o pliinbare asemanatoare aceleia pe care aveam de gand s-o facem.

— Si totusi ai cazut din copac.

— La cariera nu exista copaci. Dar e foarte mare. Unde ne ascundem?

— La intrare, indaratul stancilor. Cand vor veni, ne furisam dupa ei. Asa e cel mai bine.

La intrarea carierei se aflau imprastiati bolovani mari, in spatele carora se pitira cei doi. Vremea curgea incet. in cele din urma auzira un zgonjot, dar nu din afara, ci chiar din cariera. Erau pasi care se apropiau, apoi un barbat inalt se opri nu departe de ei. Astepta desigur transportul de-pulbere, caci mormaia nerabdator din cand in cand, apoi se duse inapoi.

— Cine sa fi fost? intreba pictorul in soapta.

Capitanul Richemonte de la castelul Ortry.

— El insusi? Asta e . . . Sst! Auzi?

— Da. Scartait de osii. Vin!

Zgomotul rotilor se auzea tot mai lamurit si, in cele din urma, trecu pe dinaintea lor o caruta la care erau inhamati patru cai. intr-insa se aflau mai multe persoane.

— O iau la dreapta, sopti Fritz. Ma furisez dupa ei. Dumneata ramai mai bine aici.

— Eu sa raman aici? Nici nu ma gandesc!

— Atunci fii cu toata bagarea de seama. In patru labe!

Trasura pierise in bezna, dar nu trecu mult si cei doi fura atat de aproape de ea incat o putura vedea iarasi. Caii fusesera deshamati si legati la o parte. Doua glasuri se auzira dinspre trasura. Fritz le recunoscu imediat; erau al capitanului si al lui Charles Berteu. Richemonte spunea, in felul sau poruncitor:

— Ultimul transport, deci. Unde-i hartia?

— Aici.

O raza slaba de lumina se ivi. Era de la o lanterna pe care o adusese batranul si cu ajutorul careia putu citi continutul.

— E in regula. Sa se descarce!

Fura dezlegate lanturile, apoi butoaiele incepura sa fie date jos.

— Trebuie sa fie vreo intrare secreta pe aici, zise Schneffke.

— Cu siguranta. O sa-mi rotesc eu putin privirea.

— Cum? Vrei sa te duci mai departe? Atunci fireste ca vin si eu.

— Nu, asta ar fi cea mai mare neprevedere. Unul din noi doi ajunge. Asteapta aici pana ma intorc.

Fritz se tari incetisor inainte si, dupa cateva clipe, disparuse.

,,Ce-si inchipuie omul acesta! isi zise Schneffke. Dar ii voi dovedi ca nici eu nu-s din satul prostilor. imi caut un loc din care sa pot observa totul.'

Se intinse cu burta la pamant si se tari inainte. Cand ajunse in apropierea carutei, observa o iesitura din stanca, de pe care putea sa stea la panda foarte bine. Se urca pe dansa cu mare efort si ramase nemiscat.

Jos se mai aprinsera cateva felinare, care luminau indeajuns totul. Capitanul lua in primire pulberea si dadea instructiuni.

— in regula! zise el. Rostogoliti butoaiele inauntru!

— Gaura a fost largita? intreba Berteu.

— Precum ne-a fost vorba, raspunse Richemonte.

Zicand acestea, indrepta lumina felinarului spre deschizatura din pamant.

,,Asa! isi zise Schneffke. Asta e intrarea. Trebuie sa o vad cat mai bine.'

inainta pana la marginea stancii si atunci i se infatisa pe de-a-ntregul. toata privelistea. Nu se sinchisea deloc ca din cand in cand se desprindea cate o pietricica din culcusul sau de piatra, si cadea jos. Nu stia ce-i frica si, cu atentia incordata, urmarea tot ce se petrecea in cercul de lumina al felinarelor.

Deodata simti un pumn in ceafa.

— Da-mi drumul, botanistule! sopti el, enervat. Vezi doar ca- observ toata reprezentatia aia

in loc de raspuns se pomeni cu o lovitura puternica in cap.

— Caine afurisit! auzi atunci in spatele sau un glas care i se parea cunoscut.

Desi capul ii vajaia; cauta sa-si aduca' aminte al cui era glasul. Cateva clipe ramase ametit si, cand isi reveni, se vazu langa caruta, iar lumina unei lanterne il orbea.

— Individul asta ne-a spionat, zise glasul dinainte, si Schneffke vazu acum si fata omului: era Charles Berteu. Uite ca deschide ochii! Sa ne asiguram de dansul. Trebuie sa-l legam.

Bondocul fu ridicat si cat ai clipi din ochi fu legat fedeles.

— Stati! striga el. Lasati-mi mainile libere pana constat cate coaste mi-ati frant.

— O sa-ti astupam noi botul! raspunse Berteu. Cat priveste coastele care ti-au mai ramas intregi, vom avea grija sa ti le frangem, musiu. Nu m-as fi asteptat sa-mi cazi in laba atat de repede.

— il cunosti? intreba Richemonte.

— Chiar foarte bine. S-a introdus acasa la mine prin contrabanda, dandu-se drept pictor, ca sa urzeasca cine stie ce la Malineau, cu afurisitul de Melac.

— Asa? E prea de-ajuns ca sa ne dam seama cine este. De unde e?

— Draca stie? Nu trebuie sa i se dea crezare'. Eu il socot spion neamt.

— O s-o plateasca dumnealui.

Batranul se apropie sa-l priveasca mai bine pe grasun si clatina din cap.

— Prea destept nu arata a fi individul, zise el. Daca nemtii nu gasesc spioni mai buni, n-or sa prea aiba succes. Colosul asta de carne nu prea pare primejdios.

— in cazul asta sa stiti ca va inselati. Nu v-ati pus intrebarea ce cauta la ceasul asta aici?

Capitanul Richemonte il lovi pe pictor cu piciorul.

— Da, ce cautai aici?

— Vroiam sa cunosc si eu cariera. Ati auzit doar ca sunt pictor de meserie.

— Asta nu-i o ora sa te apuci sa cauti peisaje.

Am sosit abia azi la Thionville si, infor-

mandu-ma de loturile pitoresti ale acestui tinut, mi s-a indicat aceasta cariera. Am ajuns aici, m-am fatait peste tot locul si am obosit. Se vede ca bausem si un paharel de vin peste masura pe care mi-au ingaduit-o doctorii, ast-'fel ca am atipit colo sus.

— Ce, vrei sa zici ca ai dormit pana acum?

— Da. M-am trezit, am auzit zgomot si glasuri sub mine, si numai ce ma pomenesc cu un punin in ceafa.

— Nu-l credeti, domnule capitan! zise Berteu.

Richemonte il prinse de brat pe pictor:

— Esti singur aici?

— Da, de obicei fac de unul singur excursii dintr-astea nocturne. Placerea impartita e numai pe jumatate placere.

— Daca ai venit aici de placere, o sa te ajutam si noi. Voi proceda mai tarziu la un interogatoriu mai amanuntit. Voi doi de colo il duceti jos in gang, iar ceilalti cercetati cariera! Ocupati insa mai intai intrarea, ca nu cumva sa poata scapa vreunul care ar mai fi ascuns pe aici.

Doi barbati il luara in primire pe bondoc si-l impinsera spre o gaura. El nu se impotrivi, deoarece isi dadea seama ca ar fi fost zadarnic, ba chiar si primejdios.

Pestera incepu sa se largeasca, devenind un gang boltit, in care cei doi oameni se oprira cu el. Ei nu vorbira nimic si dansul se feri sa inceapa vreo discutie, caci stia prea bine ca i se va raspunde cu pumni.

Se scurse astfel peste o jumatate de ceas, cand veni, in sfarsit, capitanul. Se parea ca mai vorbise cu Berteu, caci il privi intunecat pe Schneffke si se rasti la el:

— A mi fost cineva cu dumneata?

— Nu stiu nimic de asa ceva, raspunse Hieronymus.

— Nu minti! Oamenii mei au auzit pe cineva alergand, dar acesta a izbutit sa ajunga la iesire inaintea lor. Cine era?

— De unde sa stiu cine mai da tarcoale noaptea, afara de dumneavoastra, in cazanul acesta de vrajitori?

— O sa-ti dezlegam noi limba, dupa ce vom fi pus mai intai la adapost respectabila dumitale persoana.

N-ar fi bine sa-i scotocim buzunarele?

propuse unul din oameni.

— Nu-i nevoie, caci il inchidem si astfel ne asiguram atat in ce-l priveste, cat si de tot ce are asupra lui. Acum n-avem timp de pierdut, insa maine ma voi ocupa mai indeaproape de el. Haideti si luati-l cu voi!

Porni inainte si ceilalti il urmara cu prizonierul, inaintand in gang.

Fritz se apropiase pe furis din partea cealalta a carutei, pitindu-se indaratul unei movilite, ca sa poata observa totul. Auzi fiecare cuvant, precum si rostogolitul pietricelelor de sus, de pe stanca. Nu se gandi insa ca pictorul si-ar fi putut parasi locul, si spaima lui fu nespusa cand il vazu picand ca din cer. Convorbirea care urma il facu sa-si dea seama de pericolul in care se afla el insusi, iar cand auzi ca ceilalti porneau sa cerceteze cariera sl vor ocupa intrarea, se retrase repede. *

Nu putu face asta fara putin zgomot. Pasii-i grabiti fura auziti si se luara dupa dansul. O lua la goana, ajunse la intrare si se izbi de cineva care se lipise la randu-i de peretele intrarii. Crezu, fireste, ca avea de-a face cu un potrivnic si-l inhata sa-l azvarle din drum. Observa insa imediat ca omul era cel putin tot atat de puternic ca el, caci il stranse atat de tare de beregata, incat fu aproape sa-si piarda rasuflarea. in lupta care se incinse pe intuneric el simti ca celalalt avea o cocoasa in spinare.

— Dom nu le doc tor! izbuti Fritz sa ingaime.

Potrivnicul ii dadu indata drumul.

— Fritz, tu? Ce cauti aici? Cine-i inauntru? ii aud venind.

— sa plecam repede, domnule doctor.

in goana mare strabatura campia invecinata, pana cand pasii urmaritor-ilor nu se mai auzira.

— incotro? intreba Mόller.

— Spre Trou du bois.

Pornira repede spre padure si, cand ajunsera la ea, mai strabatura o bucata printre copaci, pana ajunsera la Trou du bois.

— Acum ar fi trebuit sa aveti felinarasul cu dumneavoastra, zise Fritz, in vreme ce coborau.

— il am.

— Atunci e bine! Poate si cheile?

— Da.

— Minunat. Aprindeti, ca trebuie sa mergem in galerie.

Mόller scoase felinarul si chibriturile. in timp ce aprindea, avu timp sa intrebe:

— Dar de ce trebuie sa intram?

— Pentru ca sa salvam un om, care altfel e pierdut.

— Cine e?

— Va spun mai tarziu. Nu trebuie sa pierdem nici o clipa. Cel despre care e vorba a fost transportat din cariera in galerie. Patrundem dinspre partea asta. Daca ne grabim, poate ajungem la timp pentru a afla in care pivnita a fost inchis.

Ajunsera pe fundul valcelei si patrunsera in felul cunoscut in gangul subteran. Mersera pe el pana la punctul de incrucisare, UQde gangurile se intretaiau. inainte de a coti dupa colt, ca sa intre in galeria care mergea in directia carierei, Mόller stinse felinarul, spre a nu fi tradati de lumina. Abia dupa aceea pornira mai departe, dar nu facura nici doi pasi, ca se oprira.

— Vezi punctuletul acela luminos colo in fata? Trebuie sa fie de la un felinar,

— Si felinarul se misca.

— Da, se apropie cineva. Sa asteptam aici. Statura linistiti, pana cand in Jurul punctului se facu un cerc luminos.

— Nu mai sunt nici la o suta de pasi, zise Mόller. Trebuie sa ne retragem putin. *

Pornira inapoi si se oprira iar la oarecare departare. Nu asteptara mult, si felinarul se ivi si la intretaiere.

Se puteau vedea acum foarte lamurit patru barbati, care se oprira. Schimbara cateva cuvinte, dupa care cei doi care stateau la panda auzira cum se deschide o usa si lumina disparu.

Fritz si Mόller se apropiara cu bagare de seama si ajunsera la usa cu pricina, pe care o gasira intredeschisa. Doctorul privi prin crapatura si vazu ca pivnita era plina cu butoaie . Din fund patrundea o raza slaba de lumina.

.— Vedeti ceva? intreba Fritz.

— Da. Ia asculta!

— A fost trantita o usa.

— Si acum s-a tras un zavor. Ah, se intorc! Repede!

in varful picioarelor o luara inapoi, dar, inainte de a ajunge la locul unde statusera inainte, observara iar lumina felinarului indaratul lor.

— Ramanem pe loc! sopti Mόller. Pst! Vorbesc.

Unul din cei trei barbati spunea:

— Asadar, maine il interogam?

— Da, e timp pana atunci.

— O s-o pateasca individul.

— Poate sa fie ce-o vrea, nevinovat ori spion, fapt e ca ne-a vazut la' treaba, asa ca trebuie sa-l facem nevatamator. Sa iesim afara la butoaie acum!

Se indreptara in directia de unde venisera. Cand nu se mai vazu lumina felinarelor, Fritz sopti:

— Ati inteles ce spuneau, domnule doctor?

— Da, vreau sa-l interogheze si sa-l faca ne vatamator pe omul acela. Dar cine e?

— Un pictor; stiti, bondocul despre care v-am vorbit.

— Dar cum a ajuns in situatia asta proasta?

— Din cauza afurisitei de curiozitati care-l roade. Afara de asta, pare sa fie un ghinionist fara pereche. L-am intalnit la han si am aflat de la el ca transportul de pulbere va sosi aici asta-seara. Vroia sa fie de fata si nu l-am pu-, tut abate de la hotararea lui.

Fritz continua sa povesteasca si restul, dupa care Mόller spuse: '

— Pictorul asta nu pare totusi sa fie de lepadat. Trebuie sa-i venim in ajutor. Ce noroc ca am dat de tine aici!

— Dar nu v-am intrebat inca cum de ati ajuns la cariera.

— Supraveghindu-l pe batran, am bagat de seama ca se ducea la pivnite, astfel ca l-am urmat, ca sa vad ce are de gand. Iti aduci aminte ca gangul spre cariera era astupat?

— Da. insa azi a fost deschis, dupa cat se pare.

— Si treaba asta a facut-o chiar batranul. Chiar eu l-am vazut la lucru. Fireste ca am presupus ca se va intampla ceva in cariera si trebuia sa aflu neaparat. De la postul meu de observatie n-am putut vedea nimic, astfel ca am parasit bolta pe cai ocolite prin Trou du bois si am ajuns la cariera de piatra. Abia ajuns acolo, aud pe cineva venind in goana. M-am lipit de stanca pentru a-l lasa sa treaca si restul il stii.

— Da, apel cineva eram chiar eu. imi dau seama foarte bine de asta, ducand mana la gat.

— Ei, dar acum trebuie sa-l eliberam pe pictorasul acela.

Se intoarsera la usa cu pricina, pe care Mόller o deschise cu una din chei, apoi intra inauntru cu Fritz, incuind-o la loc. Scoase lanterna din buzunar si plimba lumina de-a lungul sirurilor de butoaie. '

— Unde-o fi? intreba Fritz.

— Colo in fund de tot, unde am vazut raza de lumina. Ia sa cercetam!

Mersera spre fundul pivnitei si constatara ca fusesera indepartate cateva butoaie, lasand sa se vada o usa ferecata.

Spre bucuria lor cheia isi facu datoria si de data aceasta. Patnmsera intr-o incapere patrata, mica si goala. Un omulet care statea ghemuit la pamant se ridica cu greutate.

— incepe interogatoriul? intreba el.

— Nu, raspunse Mόller.

— Dar ce? Vreti cumva sa joc cu dumneavoastra o partida de pocher?

— Pari bine dispus, domnule Schneffke.

— be ce n-as fi? Ma simt cat se poate de bine aici.

— Atunci putem pleca. Credeam ca-ti facem uji serviciu venindu-ti in ajutor si tain-du-ti funiile.

— Asta nu suna prost. Dar cine sunteti?

— Un cunoscut al cunoscutului dumitale.

— Al carui cunoscut?

— Al astuia de aici.

Zicand aceasta, arata spre Fritz, care statuse pana acum indaratul sau.

— Lumineaza-l nitelus la fata! Mόller se supuse.

— Sfanta Paleta! Limba de vipera? Dar cum ai ajuns dumneata aici?

— Cu picioarele.

— Asta am vazut, mucalitule. Dar

— intinde-ti deocamdata labutele, pentru rest e timp mai tarziu.

Fritz scoase cutitul si taie legaturile prizonierului.

— Asa, acum esti liber. Dar pe viitor fereste-te sa mai faci prostii.

— Ce prostii?

— Ti-am spus sa ramai la locul dumitale.

— imi aduc aminte, inaltimea voastra. Putem merge inapoi daca vrei.

— Esti incorigibil.

— Dar de ce aveam sa ma tem? '

— De moarte, scumpul meu.

— Mii de bombe! Crezi ca era cazul sa ma tem?

— Fara nici o indoiala.

— Atunci iti multumesc din inima. De mine personal n-ar fi fost cine stie ce paguba, dar vezi ca mai am de indeplinit unele datorii inainte de a-mi lua ramas-bun de la lumea asta frumoasa. Va rog sa-mi explicati acum, in ce fel a fost posibil sa ma eliberati.

— Nu-i timp de explicatii acum! interveni Mόller. Trebuie sa ne caram repede, altfel stimabilii aceia vor avea trei prizonieri in loc de unul.

— Atunci sa mergem! incuviinta Schneffke.

— Nu asa. Ridica intai franghiile de jos! Capitanul nu trebuie sa-si poata explica in ce fel ai sters putina.

— Foarte adevarat. Uite-le! Sunt gata. Plecara si Mόller incuie usile in urma sa.

Prin galerie ajunsera la Trou du bois. Pictorului ii fu greU' sa se strecoare prin iesirile stramte, care nu se potriveau cu cirqumferinta trupului sau. Ajuns afara, trase aer in piept si zise:

— Domnilor, a fost o chestie afurisita, zau asa.

— Mai proasta decat iti inchipui, spuse Mόller. Dar acum te rog sa nu sufli un cuvant din tot ceea ce ni s-a intamplat azi. Cand pleci?

— Astazi si maine mai am ceva treburi pe aici.

— Nu vreau sa te intreb ce fel de treburi ai, insa e de datoria mea sa-ti atrag atentia ca cel mai bun lucru ar fi sa te cari cat mai repede.

— Pentru ce?

— Pentru ca batranul capitan se va da peste cap ca sa puna mana pe dumneata. Vezi sa nu te vada! Cred ca vom mai sta de vorba. Du-te repede acasa!

— Acasa? Acum? Asta nu ma ademeneste deloc. As vrea sa ma duc la cariera.

— Cu ce scop?

Ca sa-i observ mai departe pe indivizii aceia.

— Lasa pe seama mea treaba asta. Uite, domnul Schneeberg te va insoti. Noapte buna!

Stinse lumina si se facu nevazut in frunzis. Schneffke cauta sa strabata intunericul cu privirea, apoi zise:

— Domnul acesta are un fel foarte hotarat de a vorbi cu un pictor din mila lui Dumnezeu. Cine e?

— Profesorul de la castelul Ortry, doctorul Mόller.

— Asa, care vasazica! Si a plecat intr-adevar?

— Fireste.

— Atunci sa-l ascultam si sa renuntam la vizitarea carierei. Dumneata ce vei face?

— Ma duc acasa.

— Bun. Sa ne caram - impreuna, ded. Cunosti drumul?

— Foarte bine. Haide, dar sa nu mai vorbim acum. Nu trebuie sa ne observe nimeni.

Bondocul n-avu incotro si se supuse. Dar dupa ce iesira din padure nu se mai putu abtine si intreba:

— Ia spune, cum de ti-a trecut prin minte sa ma scoti de acolo? Eu as fi crezut imposibil asa ceva.

— Si totusi n-a fost greu. Eu cunosc gangurile acestea subpamantene si l-am mai intalnit si pe doctorul Mόller, care se pricepe si mai binι ca mine. in felul acesta a fost relativ usor sa ajungem la dumneata.

—,Si totusi va sunt dator multa recunostinta. Spune-mi, te rog, cum mi-o voi putea dovedi?

— Mi-am facut datoria si nimic mai mult.

— Esti foarte modest. Voi fi deci si eu la fel de modest si-mi voi face tot numai datoria fata de dumneata.

— Nu-mi dau seama in ce fel ti-ai putea face datoria fata de mine.

— Cred si eu ca nu-ti dai seama. Dar vezi ca as vrea sa te vad foarte fericit. Nu-i asa ca o iubesti pe Nanon?

— Domnule!

— Ei, da, esti gata sa devii aspru cu mine, si eu am totusi ganduri bune cu dumneata. Vezi ca eu te pot elibera de o povara.

— Ce vrei sa zici cu asta? -

— Posed o anumita taina care . . . hm!, care priveste originea fetei.

Fritz se opri si puse mana pe bratul pictorului:

— Domnule Schneffke, problema e prea serioasa pentru mine ca sa pot ingadui sa se faca glume pe socoteala ei.

— Si eu vorbesc foarte serios.

— Vrei cumva sa sustii ca stii ceva despre originea domnisoarei Nanon?

— Da si nu. Exista intamplari care, comparate intre ele, pot duce la unele concluzii.

Fii sincer cu mine si spune-mi: o iubesti pe Nanon?

— Da.

— Ei bine! Dumneata mi-ai facut un mare serviciu, asa ca vreau sa te rasplatesc, cat imi sta in putere. Cu un cuvant: vreau s-o capeti pe Nanon.

— Nu stiu ce inraurire ai putea avea dumneata asupra soartei mele

— Te rog sa nu te simti jignit de tonul meu. Se poate sa am limba cam sloboda, dar altminteri sa stii ca sunt cat se poate de serios in clipele de fata.

— Sunt foarte curios sa aud ce-mi vei comunica.

— Te cred. Banuiesc ca Nanon n-a avut parinti de rand. Am fost la castelul Malineau

— Si eu am fost, insa nu era nimic de aflat acolo.

— Dumneata n-ai aflat nimic si cele doua surori la fel. Cu toate acestea, se poate ca altii sa fi aflat ceva. Crezi ca Nanon te iubeste si ea?

— Poate!

— Poate? Te iubeste, asta e sigur. Am bagat de seama cand stateam in .copacul acela. Dar crezi ca ti-ar intinde mana dac-ar afla deodata-ca tatal ei e un nobil?

— Iubirea nu intreaba de situatie sociala.

— Dar poate sa nu-i convina tatalui.

— Asta ramane de vazut.

— Eu vreau sa te ajut sa-i faci acestui tata un astfel de serviciu incat sa nu-ti poata refuza fiica.

— Vorbesti de parca te-ai fi hotarat sa fii Providenta mea.

— Asa si e. Vreau ca sa vezi si dumneata ca nu l-ai scapat degeaba din bucluc azi pe pictorul Hieronymus Aurelius Schneffke. Poti veni acum cu mine la han?

— N-as vrea sa fac asta.

— Pentru ce?

— Ca sa nu se bage de seama ca avem de-a face unul cu altul. Patronul hanului e un tovaras al capitanului Richemonte.

— Pacat. Ti-as fi putut da inca azi la mana un mijloc ca sa dezvalui originea lui Nanon.

— Atunci iti stau la dispozitie, insa nu la han; te-as ruga sa vii la mine acasa.

— La farmacie?

— Da. M-ai facut nespus de curios. Hai sa ne grabim!

Nu trecu mult si amandoi se aflau in odaia lui Fritz, unde acesta aprinse lampa.

— Ai hartie si creion? intreba Schneffke.

— Da. Vrei sa scrii?

— Ba nu, sa desenez.

— Ce anume?

— Vei vedea indata. Da incoace!

Capata cele cerute, se aseza la masa si zise:

— Aprinde-ti o tigara si ai putina rabdare. Trebuie sa-mi compun desenul din memorie si pentru asta trebuie sa-mi adun gandurile.

Fritz urma sfatul bondocului. in vreme ce acesta desena, el fuma. Dupa mai bine de un sfert de ceas, Hieronymus lasa creionul jos si tinu hartia in apropierea lampii, s-o observe bine.

— Cred ca am reusit! spuse el, multumit. Fritz zari un cap de femeie foarte simpatic.

il tinu cand mai aproape, cand mai departe de ochi si zise:

— Asta e Nanon.

— Nanon? Adevarat?

— Pare insa mai batrana cu cativa ani.

— Asa, asa! zambi Schneffke. Esti sigur de asta? Eu insa vroiam s-o desenez pe Madelon.

— Pe Madelon? .. . Da, s-ar putea sa fie si ea.

— Dar ce ai zice daca ar fi fost intr-adevar intentia mea s-o fac pe Nanon? Ia priveste bine schita!

Fritz examina inca o data desenul, apoi il puse pe masa, zicand:

— Nu ma dumiresc. Poate fi atat Nanon, cat si Madelon, numai ca ceva mai batrana.

— O sa te ajut eu sa iesi din incurcatura. Daca acest desen este al celor doua fete, si totusi nu e al lor, al cui ar putea fi deci?

Fritz chibzui cateva clipe, apoi chipul i se lumina.

— Nu cumva o fi mama lor?

— De ce nu?

— Asadar, ea sa fie? Dar ce, ai cunoscut-o? Ea e moarta demult!

— Am vazut candva un tablou la fel ca acesta si dedesubt se aflau scrise cuvintele pe care le voi scrie acum sub capul acesta. Priveste!

Nu prea corespundea adevarului ce spunea el, dar se potrivea cu planul sau. Fritz arunca o privire asupra randurilor si citi:

„Mon doux et aimι becquejleur — dulcele si scumpul meu colibri.'

— Omule, cum ai ajuns la aceste cuvinte?

— Ti-am spus. Le-am citit.

— Mi-a zis Nanon ca tatal ei o numea astfel pe maica-sa. Dar ce te face pe dumneata sa deduci din numele si asemanarea aceasta, ca figura ar fi a mamei lui Nanon?

— La aflarea acestei taine trebuie sa renunti deocamdata. Restul il vei afla mai tarziu.

— Pot sa-i arat fetei desenul?

— Da.

— Si surorii ei?

— Fireste. Pun insa conditia sa nu tradezi de cine e facut.

— Bine. Si nici altcuiva nu trebuie sa-l arat?

— Ba da, poti sa-l mai arati si unei a treia persoane, dar tot fara sa spui cine e autorul.

— Cine e aceasta a treia persoana?

— Am vazut-o aici in gradina, cu englezoaica.

— Te referi la mister Deephill?

— Deephill, da, asa se numeste. De la el o sa capeti cu siguranta lamuriri.

— Ma faci curios la culme, domnule Schneffke! exclama Fritz. Enigme peste enigme.

-— Nu face nimic! replica Hieronymus, zambind. Cu atat mai mare va fi surpriza, scumpul meu culegator de buruieni. Un singur lucru pot sa-ti dezvalui: daca nu ma insel, il vei strange in brate intr-o buna zi tocmai pe acel mister Deephill.

— Ce inseamna asta?

— E secretul meu. in cazul acesta vei fi nevoit sa accepti, pe langa o logodnica dragalasa si o cumnatica pe cinste, un om foarte ciudat si morocanos ca socru.

— Ce tot indrugi dumneata acolo? Nu vei fi vrand sa zici ca americanul acesta are vreo legatura cu originea celor doua orfane?

Scljineffke baga de seama ca in zelul sau exagerat tradase deja prea mult, asa ca nu mai sovai sa dezvaluie si altele din descoperirile sale facute la Berlin, la batranul Unters-berg. Vorbi de tabloul de la intendentul Melac, care-l infatisa pe Deephill in tinerete, de actele de nastere regasite ale fetelor, de scrisoarea catre intendent si de tot ce era in legatura cu aceasta chestiune..

— Pe Dumnezeul meu, ai facut treaba cum nici nu se putea mai bine! spuse Fritz, dupa ce Schneffke sfarsise. Ce bucurie o sa fie! Dar nu trebuie sa spun nimanui, nu-i asa?

Absolut nimic.

Dar ce voi raspunde cand ma vor intreba cine e desenatorul?

— E un cap de studiu facut de un prieten, caruia ii vei scrie, ca sa capeti lamuriri. Eu vreau sa raman in umbra deocamdata!

— Pricep. Sper s-o intalnesc pe.Nanon chiar maine. Si va fi si Deephill, cred. Unde te gasesc apoi?

— Hm! . . . Spuneai ca hotelierul meu ar fi 'aliatul capitanului. Asta e cam primejdios, dupa cele intamplate azi, asa ca ma voi muta.

— Unde?

Nu stiu, inca, dar iti voi da de veste prin

cateva randuri.

— Te rog chiar. Treaba e nespus de importanta pentru mine.

— Bun. Si acum plec.

Se despartira. Fritz era atat de agitat, incat nu,pi«tu dormi. Se plimba ceasuri intregi prin odaie, fauri planuri peste planuri, pana cand, obosit, se intinse in pat.

Urmarea fu ca se trezi foarte tarziu; batuse de unsprezece. Privind pe fereastra, il zari pe doctorul Mόller intrand in casa.

Ce sa insemne vizita aceasta? Nu trebui sa-si framante prea mult creierul, caci profesorul isi facu aparitia.

— Ai fost azi pe afara? intreba el.

— Nu.

Atunci nu pot afla nici de la tine nimic.

Credeam ca poate l-ai intalnit pe Deephill, intamplator.

— il cautati?

— Da. Trebuia sa-i vorbesc si nu l-am gasit. Interesandu-ma, am aflat ca Richemonte ar fi afirmat ca americanul a plecat in taina.

— Si nu va vine sa credeti?

— Nu. E neindoios ca ar mai fi dat ochii cu mine inainte de plecare. De aceea m-am dus la sora mea, dar tot n-am putut afla altceva decat ca ieri dupa-amiaza era inca aici.

— Dar la castel n-a fost?

— Nu l-a vazut nimeni.

— Nimeni? Ah! asta imi da in gand

— Ce?

— Pictorul acela, Schneffke, a colindat ieri prin padure si, printre altele, mi-a spus ca l-a intalnit pe american.

— Cam pe unde?

— Trebuie sa fi fost cu putin inainte de-a ma fi intalnit eu cu pictorul, asadar intre Turnul vechi si ruinele manastirii.

— Drept sa-ti, spun, sunt cam ingrijorat. Capitanul ii poarta sambetele si cine stie ce s-a intamplat.

— Diavolul acela! Si tocmai acum am neaparat nevoie de american.

— Pentru ce?

— Vreau sa-i cer o lamurire asupra parintilor lui Nanon.

— Lui Deephill?

— Da. Va rog, domnule doctor, fiti bun si priviti o clipa desenul acesta.

ii povesti despre convorbirea ce-o avusese cu Schneffke. Mόller asculta cu luare-aminte si privi atent poza. in cele din urma zise:

— Acest Hieronymus Aurelius Schneffke pare sa fie un amestec de inteligenta si prostie, siretenie si inchipuire. Din cele ce ti-a

spus rezulta ca s-a priceput cum sa se ocupe de chestia asta, in care l-a ajutat totusi si norocul putin. Deephill n-a plecat, asta e sigur, il voi cauta.

— in subterane poate?

— Si acolo.

— Sa va ajut?

— Da. imi voi continua acum singur cercetarile si fix la ora trei te astept singur la Trou du hois.

Pleca si putin timp dupa el parasi si Fritz casa, mergand sa dea tarcoale castelului. Soarta ii fu favorabila, caci, pornind de la Turnul vechi spre parc, ii iezira inainte . . . cele doua surori.

Erau bucuroase ca-l intalnesc si-l invitara sa le insoteasca in plimbarea lor. Era o zi frumoasa si colindara prin padure, pana cand fetele obosira si propusera sa stea putin jos pe iarba. in cursul discutiei veni vorba si de cele intamplate la Malineau, de batranul Berteu si de aIte treburi familiale. Tocmai ce dorise Fritz.

— Si nu l-ati cunoscut deloc pe tatal dumneavoastra? intreba el. Nu stiti nici ce era el?

Nu stim decat vreo cateva lucruri fara importanta.

— Tocmai

mi-am amintit

Nu spuneai dumneata odata, domnisoara Nanon, ca tatal dumitale o rasfata pe mama numind-o „Colibri'?

— Da.

— Interesant! Chiar ieri mi-am amintit de asta. Cercetam niste scrisori vechi si, printre ele, am dat de o foaie de hartie cu un cap de studiu. Sub acesta erau scrise cuvintele: ,,Dulcele, scumpul meu Colibri'.

— Chiar ca e interesant! Al cui era portretul?

— Nu era nici un portret, ci un simplu cap de studiu. Daca nu ma insel, il am la rame.

Scoase portvizitul, scotoci printr-insul si dadu la iveala desenul, pe care-l inmana fetelor.

Abia aruncara o privire asupra lui, ca tresa-rira puternic.  '

— Mama! exclama Madelon.

— Da, mama! spuse si Nanon. E intr-adevar draga noastra mama.

Fritz se prefacu mirat:

— Cum? Aceasta e mama dumneavoastra? Va mai amintiti atat de lamurit de ea?

— Eram copile atunci cand a murit, dar o iubeam foarte mult, asa ca n-am putut-o uita.

— Si chiar daca ne-am insela, zise Nanon, gandeste-te la ceea ce scrie dedesubt! Cum sa te mai indoiesti! Cine a facut desenul acesta?

— Un prieten de-al meu. Mi l-a daruit pentru ca mi-a placut mult.

— Dar cum putea s-o cunoasca pe mama noastra prietenul acela al dumitale? Ah, vorbesc prostii! Habar n-am unde traia el. Te pomenesti ca prin tinutul acesta?

— Nu, traia in Germania. Nu cred sa fi fost vreodata pe aici.

— Unde se afla acum?

— in voiaj. Mi-a scris ca se va intoarce curand acasa si ma va vizita.

— Ce bine-ar fi! Va trebui sa ne spuna cine i-a servit de model pentru capul acesta. E atat de bine desenat, atat de precis de parca ah, ar fi o prostie sa afirm asa ceva.

— Ce anume?

— In cursul voiajului meu am vazut capetele de animale ale pictorului Schneffke. Desi aici e vorba de un cap de om, e totusi executat in acelasi stil. Aproape sa crezi ca Schneffke a desenat si capul acesta.

Fritz admira spiritul de observatie al fetei. El isi atinsese scopul, caci acum avea dovada ca portretul acesta era intr-adevar al acelei femei. Si ardea de nerabdare sa se intalneasca cu americanul.

PLANURI ZADARNICITE

Fritz le conduse pe cele doua fete pana aproape de castel, apoi se indrepta la Trou du Bois, unde fix la ora trei sosi si Mόller.

— Suntem in siguranta? intreba acesta.

— Nu-i nimeni pe aproape.

— Atunci sa deschidem intrarea.

— Care vasazica americanul tot n-a aparut?

— Nu. Trebuie sa vedem daca n-o fi picat intr-o cursa aici.

— Atunci ne putem folosi de prilej > sa-l cautam si pe un al doilea, domnule doctor.

— Pe cine anume?

— Pomeneati de o pivnita din mijloc, punctul central al lumii de dincolo, daca-mi amintesc bine?

— Da. il banuiesc pe tata acolo.

— Noi n-am gasit inca pivnita aceea. Asta-noapte insa mi-a venit o idee . . .

pe care o ghicesc. . Te-ai gandit la Schneffke?

— Da.

— El se afla intr-o incapere unde noi n-am fost inca.

— Si aceasta incapere nu se afla departe de punctul acela central.

— Ai dreptate. Si din incaperea unde l-am gasit pe pictor ducea o usa mai departe.

— incotro oare?

— Vom afla astazi. Haide!

Ridicara lespedea de piatra, intrara in deschizatura si o inchisera pe dinauntru. in acelasi fel ajunsera si in galerie. Acolo Mόller aprinse lanterna.

Pornira apoi spre pivnita unde-l gasira in ziua precedenta pe Hieronymus Aurelius Schneffke. Toate usile le inchisera in urma lor.

Ajunsi la fata locului, Mόller deschise a doua usa, pe care o observase in ajun. Ea ducea intr-o sala rotunda, care era goala si n-avea nici o alta iesire. Numai in mijloc, o gaura de vreo doi metri in diametru ducea in adancime.

— Ce-o fi asta? intreba Mόller.

— Probabil vreo fantana.

— Se -poate. Dar nu se vede nici o urma de instalatie, cum au fantanile. Gaura asta imi pare suspecta.

— O fi adanca?

— Sa vedem!

Cauta o piatra, dar nu gasi.

— Am un bastonas de ceara rosie, spuse Fritz.

— Bun! Rupe o bucatica si da-o incoa'! Dadu drumul in adancime bucatelei de ceara si isi incordara auzul. Dupa cateva clipe

auzira un sunet; fantana era neobisnuit de adanca.

— Ai auzit bine ecoul? intreba Mόller.

— Aproape. Suna a apa. Ceara n-a cazut pe pamant.

— Asa cred si eu. Sa facem a doua proba.

Aprinse chibrituri, care contineau multa pucioasa, si le dadu drumul in adancime. Flacaruia sulfuroasa cobori destul de yertiginos si se stinse jos atat de repede, incat se putea deduce in mod sigur ca era apa.

— Ne-am obosit in zadar, spuse Mόller. E o fantana, nimic altceva. Sa nu lasam totusi nimic necercetat si sa mai ciocanim putintel in pereti.

Nici asta nu dadu vreun rezultat. Zidurile erau pline de jur-imprejur.

— Sa iesim deci si sa-l cautam pe american.

— Par unde? Gangurile astea subterane sunt atat de intinse, incat ai putea rataci prin ele zile intregi.

— Eu am o banuiala. Colo in fata, unde i-am spionat pe Richemonte si Rallion, pare sa fie inchisoarea. Ia sa cercetam acolo intai!

Cotira spre stanga, in directia castelului, si ajunsera la usa cunoscuta si la pivnita in care erau ingramadite lazile. Ramasera o clipa sa asculte, dar nu auzira nimic. Pornira spre fund, unde Mόller batu in usa.

— E cineva inauntru? intreba el. Nici un raspuns.

— E cineva acolo? repeta intrebarea. Acum se paru ca se aude o tuse usoara.

— De ce nu raspunzi?

Aceeasi tuse, insa nici un raspuns.

— Fara indoiala, ca se afla cineva inauntru, spuse Fritz. Dar de ce n-o fi raspunzand?

— Voi afla indata.

Mόller trase zavorul si deschise. indreptand lumina lanternei spre pamant, vazu la picioarele sale o faptura nemiscata.

— De ce nu raspunzi? intreba dansul.

La auzul acestui glas locatarul celulei sari in sus:

— Aud bine oare? Dumneata esti, domnule doctor?

— Da.

— Credeam ca e capitanul, de aceea taceam.

— Dar spune-mi, mister Deephill, cum ai ajuns in aceasta temnita?

— Diavolul ala batran m-a atras in cursa. Dar cum ai descoperit dumneata marsavia si ai venit aici sa-mi deschizi?

— Despre asta mai tarziu. Acum iesi te rog afara. Asa! Sa punem la loc zavoarele. Asa-za-te pe lada aceasta si povesteste-ne cum a procedat Richemonte sa te aduca unde te-a adus.

— in primul rand o intrebare: cunoasteti incaperile acestea si caror scop servesc?

— Foarte bine chiar.

— Bun, atunci pot vorbi fara ocoluri.

Deephill istorisi de-a fir a par cum il intalnise in ajun pe capitan si tot ce urmase apoi.

— Dar carei imprejurari datorez aceasta eliberare neasteptata? intreba el.

Mόller il lamuri si adauga:

— Si ce vei intreprinde acum?

— Fireste ca ma duc de-a dreptul la procuror sa cer sa-l puna in lanturi pe mizerabilul acela batran.

— Ar fi mai bine sa n-o faci inca, domnule Deephill. Te rog sa renunti deocamdata la plangere, din consideratie pentru mine. iti voi spune si motivele, riscand totul, dar stiu ca esti un om de onoare, caruia ii pot acorda increderea. Dumneata esti francez si-ti iubesti desigur poporul si patria!

— imi iubesc patria, dar constatarile pe care le fac acum nu-s de natura sa adanceasca aceasta iubire.

-—.Spuneai ca-i urasti pe nemti.

— Cui am spus asta?

— Mie si prietenului meu.

Mόller indrepta lumina asupra lui Fritz.

— Ah, culegatorul de plante! Dumneata . . . dumneata vii sa ma eliberezi?

— De ce sa n-o faca? interveni Mόller. Va face chiar mai mult pentru dumneata, dupa cum vei afla indata. Cu prilejul acesta ii vei cunoaste pe germani, din randurile carora fac si eu parte.

— Si dumneata? intreba Deephill, aproape speriat. Adevarat si dumneata?

— Da. Ma ierti ca nu ti-am spus-o mai inainte, imprejurarile nu mi-au ingaduit.

— Dar atunci. duduia . . . aceea . . . miss Harriet de Lissa?

— E sora mea.

— E si ea nemtoaica?

— Fireste.

— Ce-mi aud urechile! Asta e . . .

Chipul sau se facuse alb ca varul. Mόller ii puse mana pe umar, linistitor:

— Te rog, vei judeca mai tarziu! Fritz, dute la usa si vezi sa nu fim surprinsi.

— Un german! Un german! repeta Deephill. Si asta mi-o spui tocmai in locul acesta? De-ar sti batranul capitan!

— Numai Dumnezeu calauzeste destinele popoarelor. De capitan nu ne temem. Te rog, asaza-te in fata mea si asculta ce-ti spun.

Americanul lua loc si Mόller incepu sa povesteasca despre bunicul sau Hugo si despre bunica sa Margot. Istorisi pe rand tot ce suferise familia sa, dar numele von Greifenklau nu-l rosti, ci doar pe acela al capitanului.

Deephill ascultase fara sa rosteasca o yorba, si chiar cand celalalt sfarsi, el ramase tacut catva timp. in cele din urma spuse:

— ingrozitor! Pot exista astfel de oameni?

— Fireste. Ai constatat pe propria dumitale piele.

— Eu?

— Da. Nu ti-au fost smulse o femeie iubita si doi copii dragi? Cel ce-a facut asta a fost propriul dumitale tata, iar sotia dumitale, care te iubea cu toate fibrele fiintei sale, era o germana.

— Te inseli, ea nu ma iubea. Nu mi-a fost credincioasa si m-a parasit in chip rusinos de dragul altuia.

— Asta e o minciuna josnica, scornita cu diplomatie. O socoti in stare pe sotia dumitale de asa ceva, dumneata care o numeai numai: ,,mon doux et aimι becquefleur'?

Ca muscat de sarpe Deephill sari de pe scaun.

— Domnule, de unde stii asta?

— Asteapta o clipa!

Mόller lua de la Fritz desenul si-l dadu americanului.

— Priveste si citeste! spuse el, indreptand lumina lanternei asupra hartiei.

Cum isi atinti ochii pe desen, mainile'ame-cicanului incepura sa tremure si un suspin adanc ii cutremura pieptul.

— Da, ea este, rosti ca in vis. Colibriul meu, O, Dumnezeule!

Scapa din mana desenul si il podidira lacrimile.

Mόller ramase tacut. in cele din urma celalalt se linisti, ridica desenul si intreba:

— Mai traieste?

— Nu. Numai intamplarea ne-a adus in mana hartia asta. Amanunte vei capata de la tovarasul meu de colo.

— Tovarasul dumitale? Ah . . . dumneata insuti esti fiul acelei familii despre care povesteai, nu?

— Da. Ai ghicit.

— Si ai venit sa te razbuni pe capitan?

— Nu. Razbunarea o las pe seama lui Dumnezeu; eu imi fac numai datoria. imi vei pune piedici in cale, domnule Gasten de Bas-Montagne?

— Cum? imi cunoasteti numele?

— Fireste. Posed nu numai portretul sotiei dumitale, ci stiu si undet-i sunt copiii. . .

— Copiii mei? O, Dumnezeule! Spune-mi repede, repede, mai traiesc?

— Da. Si daca doresti ii poti imbratisa chiar azi.

Deephill isi duse mainile la ochi si ingaima:

— Copiii mei traiesc! Ce fericire!

— Hm! spuse Mόller, zambind. Poate ca le-ai vazut, cel putin pe una dintre surori.

— Unde?

— Aici, in apropiere. N-ai intalnit pe aici o fata care seamana cu defuncta dumitale sotie?

— Ba da. Si am ramas uimit de asemanare.

— Cine a fost?

— Domnisoara Nanon. Dar . . .

— Ce?

— Asemanarea putea sa fi fost intamplatoare.

— Te-ai interesat cumva si de conditiile ei familiale, domnule Deephill?

— Da. E o orfana de la castelul Malineau, din apropiere de Etain.

— Dar ai aflat ca are si o sora, nu?

— Da; am calatorit cu aceasta sora.

— Si chipul domnisoarei Madelon nu ti-a batut la ochi? Cele doua fete seamana de minune.

— Madelon purta voal in tren.

— Dar cel putin acum trebuie sa-ti bata la ochi ca exista doua surori, care sunt orfane, nu si-au cunoscut tatal si au o mare asemanare cu sotia dumitale.

— E drept. Dar vrei sa spui ca Madelon si Nanon sunt fiicele mele?

— Da, nu mai exista

nici o indoiala in

aceasta privinta.

— Cum poti s-o dovedesti? Simpla asemanare nu constituie o dovada.

— E foarte adevarat. Dar Fritz Schneeberg va fi in masura sa-ti dea lamuriri suplimentare.

— Atunci, hai repede! Repede la castelul Ortry, unde sunt copiii mei! Dumnezeule!

Dadu sa plece, dar Mόller il retinu.

— Stai, nu atat de repede. Te gandesti intr-adevar sa mergi la Ortry?

— Fireste, fireste!

— Eu as zice sa eviti o intalnire cu capitanul.

Dar trebuie sa ma duc, sa-mi vad co

— Nu-i nevoie. Fritz Sclineeberg le poate aduce la sora mea, care e si ea ingrijorata de disparitia dumitale.

-:— Adevarat? intreba Deephill.

— Da. M-am dus sa ma informez daca nu cumva ai fost acolo. Venirea dumitale o s-o linisteasca. Dupa aceea iti aduc fiicele. Asadar, sa ne caram de aici, dupa ce vom fi purtat de grija sa nu se gaseasca nici o urma a prezentei mele.

— inca ceva, dragul meu doctor. Dumneata mi-ai salvat libertatea si viata. Fara ajutorul dumitale n-as mai fi revazut soarele si poti fi incredintat ca nu voi uita niciodata asta. Sunt datornicul dumitale si poti dispune in totul de mine.

Mόller ii arunca p privire cercetatoare.

— Stii ce inseamna asta? il intreba el. Te-ai gandit la greutatea acestui cuvant? in ce priveste persoana mea, n-ai nici o indatorire. in-dreapta-ti recunostinta catre acela pe care-l numesc acum tovarasul meu, si catre un al doilea, pe care vei avea prilejul sa-l cunosti. Totusi, banuiesc ca voi fi silit sa te supar cu niste rugaminti. Daca mi le vei indeplini, atunci nu dumneata vei fi datornicul meu, ci eu al dumitale.

— Rugaminti care sunt in legatura cu misiunea dumitale?

— Da.

— Le voi indeplini.

— Dar esti francez!

— Si dumneata german, ii uram pe nemti si am venit sa contribui in defavoarea lor. Dar_ am inceput sa gandesc cu totul altfel, domnule doctor. Considera-ma ca prietenul dumitale, si poti fi incredintat ca nu-ti voi pune piedici in indeplinirea datoriei.

— Multumesc!

— Si acum, ultima chestiune, domnule doctor: cine e acest al doilea, de care vorbeai inainte?

— Un pictor, care se tine acum pe aproape de Thionville.

— Care vasazica, nu-i de aici?

— Nu.

— O fi unul maruntel si gras, cu palarie calabreza?

— Da. 

— Ah, pe asta il cunosc, daca te referi cumva la ciudatul acela de Hieronymus Aurelius Schneffke.

— Chiar la el ma refer.

— Si-i datorez recunostinta acestuia?

— Chiar foarte multa, dupa cum vei afla indata.

— Aolu, si eu m-am cam ciondanit cu el.

— Pentru ce?

— Pentru o nimica toata. Tot sangele meu fierbinte a fost de vina. Sunt grozav de iute la manie, domnule doctor.

— Cu putina osteneala asta se poate schimba. Dar acum sa plecam; locul acesta nu este prea prietenos. Pentru ceea ce mai avem de vorbit, e timp mai tarziu.

Plecara. Cand ajunsera afara, Mόller ii dadu lui Fritz insarcinarea sa-l caute imediat pe pictor si sa-l aduca la casa farmacistului. Apoi se despartira.

Profesorul porni spre castel. Deoarece pe poteci drumul era mai lung, il taie de-a dreptul pr-in padure. Nu mersese prea mult, ca se opri deodata si asculta.

„Ce sa fie asta? se intreba el. E glasul unui animal? E un marait sau un muget, cum n-am mai auzit inca.'

Asculta mai departe si iarasi auzi tonul.

„Nu-i glas de animal. Ciudat! Ia sa vad.'

Se lua dupa sunet si din cand in cand se opri sa asculte.

„E un om! Se aude in doua limbi, germana si franceza, ca si cum ar veni din pamant.'

— AUo! striga el. Cine e?

— inainte, inainte! se auzi raspunsul.

— Dar unde esti?

— Aici, in gaura.

— Si unde e gaura?

— N-o vezi?

— Nu. Mai striga o data, insa mai tare.

— Aici, aici! racni celalalt. Sau vrei poate sa cant?

— Da, canta!

Ca din pamant se auzi:

„Iubita mea e o Alpina, Nascuta in Tirol Si daca nu ma-nsala ochii Poarta camesuta neagra.'

— Bun! rase Mόller, care, auzind versurile acestea nostime, se gandi fara voie la pictorul Schneffke. Sunt aici.

— Slava Domnului!

Mόller statea in fata unui loc verde, acoperit cu muschi, in mijlocul caruia se vedea o groapa mica. Aceasta avea o circumferinta numai de vreo jumatate de cot. Cazuse intr-adevar un om intr-insa? In cazul acesta deschizatura propriu-zisa trebuia sa fie mai departe si era acoperita tot de muschiul inselator. Prudent, doctorul se opri la oarecare departare.

— Ai cazut inauntru? intreba el.

— pin nenorocire.

— ia asculta, prietene, cum te numesti?

— Schneffke.

— Schneffke. Ah, atunci esti desigur celebrul pictor de animale, caruia ii mai zice si Hieronymus Aurelius?

— Ma cunosti?

— Am avut onoarea. Eu sunt doctorul Mόller.

— Doctorul Mόller? Ura! Tocmai de dumneata aveam nevoie, caci am dat iarasi de niscaiva taine.

— Adevarat?

— Groapa asta nu e de la natura. A fost facuta anume de mana omeneasca. O groapa larga, adanca. Deasupra sunt asezate reteveie, peste ele pamant si acesta e acoperit la randul sau cu muschi. Reteveiele trebuie sa fi putrezit in locul unde am picat eu. Toata treaba e facuta la fel ca gropile acelea de prins animale salbatice in jungla indiana.

— De data asta nu s-a prins insa un tigru.

— Dar ce, vreun rinocer?

— Tot ce se poate.

— Du-te dracului!

— Multumesc.

— Dar inainte de a te duce, pescuieste-ma te rog de aici.

-— La ce adancime ai cazut?

— Sa tot fie trei inaltimi de om.

— Daca vrei sa ai rabdare vreo zece minute, aduc ajutor.

— Ce fel de ajutor?

— Nu departe de aici au fost retezati copacei  tineri. Aduc un trunchi.

— Bun. Grabeste-te!

Mόller gasi un copacel fara ramuri, care era destul de trainic sa-l tina pe bondoc. Il lua pe umar si se intoarse la groapa.

— Ei, haide odata! se auzi de jos.

— Imediat, scumpe domnule Schneffke. Fii atent acum!

Dadu drumul trunchiului, auzi un geamat, un pufait, apoi cateva injuraturi.

— Am picat intr-o cursa blestemata! racni pictorul. Nu vrea sa mearga treaba.

Atunci nu exista decat un mijloc, vin eu jos.

in cazul acesta ne-am ars amandoi.

— N-avea grija. Cand voi fi acolo, te imping si astfel vei ajunge mai usor sus.

— incearca atunci!

— Da-te in laturi!

Mόller cuprinse copacelul cu mainile, isi incolaci si picioarele in jurul sau, si-si dadu drumul incetisor in jos.

— Uite c-am sosit! zise el, cand simti pamant sub picioare.

— Statia Infern! Cinci minute oprire! rosti Schneffke.

— Poate ceva mai mult. De vreme ce tot ma aflu aici, vreau sa stiu exact unde sunt.

— Pentru asta e nevoie de. o lanterna.

— O am.

— Dumneata pari sa fii pregatit zi si noapte pentru meseria de spargator.

— Aici trebuie sa te astepti mereu la orice. Dar ce cautai in padure, domnule Schneffke?

— Faceam studii.

— Ce fel de studii?

— Explorari, dupa cum vezi prea bine. Cercetam interiorul pamantului.

— Ai face mai bine sa renunti la hoinareala. Ti-ai putea frange gatul si picioarele.

— N-avea grija, sunt maestru in cazaturi. Ma plimbam asa prin padure, cufundat in ganduri, cand deodata s-a facut o gaura in pamant si m-am pomenit afundandu-ma. Jos am

picat pe partea aceea a trupului unde ingerii n-au aripi. in felul acesta nu m-am ales nici eu cu vreo paguba si nici lespezii de piatra de aici nu i-am stricat.

— Ce fel de lespede? Ia sa fac lumina!

La lumina lanternei constatara ca putul de aerisire era patrat, adica facut de mana omeneasca. Se aflau intr-un gang inalt de vreo doi metri si lat de vreo cinci picioare.

— Colo-n fata si in spate sunt usi, spuse Schneffke.

— Le-ai simtit?

— Da. Am dibuit si am dat de trei usi. Mai departe n-am cutezat insa. Tinutul acesta pare sa fie strabatut numai de ganguri si galerii.

— Usile erau incuiate?

— Da.

— Ce fel de broaste aveau?

— Obisnuite.

— Ia sa vedem daca se potriveste cheia mea.

— Sfanta Paleta! Ai si chei?

Mόller vari cheia in broasca celei dintai usi; se potrivea.

— Minunat, merge! spuse pictorul. Sunt curios sa vad ce-i inauntru.

Celalalt deschise. incaperea, in forma de pivnita, era goala si acelasi lucru se constata si la deschiderea celorlalte doua usi.

— Trebuie sa ne continuam neaparat cercetarile, spuse Schneffke.

— Eu sunt de parere contrarie. Ne intoarcem sus.

— Pentru ce? Doar trebuie sa stim cine sau ce se afla aici.

— In primul rand asta e prea primejdios.

— Pentru ce?

— S-ar putea sa treaca cineva pe sus si sa observe trunchiul de copac in gaura.

— Asta e drept.

— Si apoi n-am timp si dumneata la fel.

— Eu? As, eu nu-s ocupat.

— Vei avea insa de lucru. Fritz Schneeberg s-a dus la Thionville sa te caute.

— Pentru ce?

— Trebuie sa-i faci un serviciu unui domn care se afla acolo.

— Sa-l barbieresc cumva?

— Nu, nu asta. Domnul acela e american si se numeste Deephill.

— Ah, ala! Sta mereu in gradina cu englezoaica si se rasteste la oamenii care rup intamplator cateva scanduri de la gard.

— Asa! Ai patit-o si dumneata, poate?

— Cam asa ceva.

— Si a fost aspru cu dumneata?

— Foarte aspru.

— De aceea mi-a spus ca v-ati cam ciondanit.

— A zis asta? Eu nu-s razbunator si nu port pica nimanui. Americanul ala a latrat ca si cainele la luna. Luna insa zambeste cainelui si tot asa fac si eu cu domnul Deephill.

— Bravo! Il vei intalni si pe Schneeberg la el.

— Asta imi face placere. Vreau sa-ti marturisesc sincer ca numai de dragul lui Schneeberg am vorbit despre asta. El o iubeste pe Nanon Kφhler si, pentru ca el a fost acela care m-a scos ieri din barlog, o va capata pe Nanon Kφhler.

— Dar din barlogul de azi cine te va scoate?

— Dumneata, cu siguranta.

— Si n-ai si pentru mine pregatita vreo rasplata?

— Vom vedea. Asadar, ca sa ramanem deocamdata la Schneeberg, as vrea ca americanul sa-i datoreze recunostinta. In ce ma priveste as dori sa rarnan ascuns. Deephill va trebui sa-i dea fiica din pura recunostinta. In felul acesta el va intra in posesia copiilor sai, iar Schneeberg va capata o sotie. M-ar mira daca nu voi fi in placuta situatie sa-ti fiu de folos si dumitale.

— Sa speram. Poate ca aceasta cadere a dumitale in groapa in care te afli imi va aduce si mie ceea ce nazuiesc demult.

— Si ce e asta?

— Chestie personala.

— Ingaduie-mi o intrebare, si nu din curiozitate. Vezi ca am anumite banuieli.

— Ei, si ce banuiesti?

— In privinta acestui mister Deephill am eu parerile mele. El e un american bogat si vine la capitanul Richemonte. Acesta asmute lumea impotriva Germaniei. Deephill e aliatul sau, ii aduce bani si inca foarte multi.

— Nu pari sa fii lipsit de spirit de observatie.

— Crezi? Mai departe: acest Deephill nu e insa american, ci un nobil francez, un dusman al Germaniei. Ce-ar fi daca l-am rapi si l-am duce la Berlin?

— Nu mai e prieten cu Richemonte.

— Serios? Atunci e destept. Dar asta nu inseamna inca nimic. E totusi francez si ca atare nu poate fi considerat om sigur. Trebuie dus la Berlin. Trebuie sa devina german.

— Cum vrei sa faci asta?

— Luindu-l cu mine la Berlin, astazi, maine . sau poimaine, cand iti convine dumitale.

— Vrei sa aduci la indeplinire acest plan? Cum?

— Oh, ii va face placere sa plece cu'mine la Berlin. Vii si dumneata la farmacie?

— Da. 

— Atunci iti voi face dovada ca sunt sigur

de cele ce spun.

— Ma faci curios. Dar acum sunt de parere sa ne intoarcem la suprafata. Voi tine eu trunchiul. Cand vei ajunge sus, va trebui sa faci un salt mare, ca sa sari peste muschi. Vei fi in stare?

— Voi face o adevarata saritura de pantera.

— Atunci prinde-te de copacel!

— Un . . . doi. . . trei.

Cu sprijinul lui Mόller, treaba merse mai repede decat se asteptase acesta.

Dupa cateva clipe profesorul se afla alaturi de dansul. Copacelul fu scos afara din groapa, iar acesta inchise in asa fel incat nu se mai vedea nimic din deschizatura.

— Acum sa ducem copacul de unde l-am luat. spuse Mόller. Dumneata trebuie sa te duci imediat in oras. Vei gasi drumul?

— Foarte usor.

— Atunci grabeste-te! La revedere!

— Te salut, domnule doctor.

Dupa ce-l vazu plecat, Mόller se indrepta spre castel, in a carui apropiere isi lua atitudinea unui om care face o plimbare.

Cu putin inaintea acestei mici aventuri postasul fusese la castel; in curte il intalni capitanul.

— Ai ceva pentru mine? intreba acesta.

— Nu. Pentru domnisoara.

— O scrisoar-e?

— Da.

Marion se gasea la Nanon si Madelon cand primi scrisoarea. Aceasta purta stampila postei din Etain. Faptul o surprinse, deoarece nu era in corespondenta cu nimeni de acolo. Dar ' explicatia veni imediat si zambetul ei bucuros trada ca scrisoarea avea un cuprins placut.

Ea o citi celor doua surori:

„Draga mea Marion!

iti multumesc pentru frumoasele tale randuri si te rog sa ma scuzi ca nu ti-am raspuns pana acum, dar am avut atata de lucru incat mi-a fost cu neputinta s-o fac.

Ma folosesc acum de primul sfert de ceas liber pentru a-ti comunica ca am sosit la Malineau impreuna cu bunicul, si avem de gand sa ramanem aici catva timp.

Nu ti-ar fi cu putinta, scumpa mea prietena, sa ma vizitezi aici? Mi-e atat de dor de tine, si am sa-ti povestesc atatea! Ca sa vin la Ortry e foarte,greu. Stii ce nesuferit imi este batranul capitan cu barba alba.

Asadar, cauta de vino cat mai curand. $i bunicul te invita; cu multa nerabdare te asteapta a ta

Ella von Perett.'

Abia sfarsise de citit scrisoarea, ca se auzira batai in usa si Mόller intra. Vazu hartia in mainile Marionei si zise:

— Ma iertati ca va deranjez. M-as retrage imediat, dar vin cu o rugaminte la domnisoarele Kφhler.

— intre patru ochi?

— Nu. Au duduile timp si placere sa faca o plimbare la Thionville? Doctorul Bertrand le asteapta.

— Bertrand? Trebuie sa fie ceva important, zise Nanon, mirata.

— Perfect adevarat. E vorba de taina care inconjura originea dumitale.

Cele doua fete il coplesira cu fel de fel de intrebari.

— S-a putut descoperi o urma, raspunse Mόller, care duce la numele tatalui dumneavoastra.

— Al tatalui nostru? intreba Madelon, repede. Cine a gasit urma?

— Un pictor . . .

— Oh, probabil ca mititelul acela grasun care a cazut din copac! interveni repede Nanon.

-- Chiar el.

— De ce n-a venit incoace?

— Pare ca se teme de capitanul Richemonte, ca atatia altii. M-am intalnit cu el si mi-a dat insarcinarea sa va transm,it rugamintea sa.

— Atunci trebuie sa mergem. Repede, repede, Madelon!

— Voi pune sa se inhame indata caii, zise Marion.

— Nu, nu! interveni Mόller. Am motive temeinice sa nu-l las inca pe capitan sa observe despre ce e vorba. Mergeti pe jos! Faceti in asa fel ca si cum ar fi vorba de o simpla plimbare.

— Pot merge si eu? intreba Marion.

Cele doua surori se uitara intrebator la Mόller.

— Problema nu prezinta nici un secret pentru domnisoara, raspunse profesorul. Voi veni chiar si eu.

— Si dumneata? Atunci mergem toti patru impreuna.

— Va rog sa ma scuzati, dar nu vreau sa fiu vazut de capitan in tovarasia dumneavoastra.

— Dar in drum te vei alatura noua?

— Probabil.

— Atunci repede, repede!

, Cele doua surori plecara. Marion puse mana pe umarul lui Mόller:

— Nu-i asa ca stii mai mult decat ai spus?

— Da, dumitale iti voi marturisi. Se pare ca tatal celor doua fete a fost gasit.

— Ce noroc, Dumnezeule! Unde e?

— La Thionville. Il cunosti foarte bine: e vorba de Deephill.

Ea facu un pas inapoi.

— Acela? Americanul?

— Nu e american, ci francez, cu numele de . baron de Bas-Montagne.

— Asta e extraordinar! Bucuria mea e tot atat de mare ca a lor. imi dai voie sa te mai intreb ceva?

— Cu placere.

— Citeste!

Ea ii dadu scrisoarea pe care dansul o citi.

— Sa plec? intreba dansa apoi.

— De ce nu? Capitanul stie de asta?

— Nu.

— Foarte bine. Vezi ca s-ar putea sa fie nevoie sa parasesti castelul Ortry fara sa-i comunici incotro ai plecat. Vezi deci sa nu afle nimeni.

— Dar Madelon si Nanon stiu deja.

— Ele vor tacea.

— Dar de ce le cheama doctorul Bertrand la dansul? Ele locuiesc doar aici si Deephill de asemenea.

— Deephill nu mai locuieste aici.

— Nu? E drept ca de.ieri nu l-am mai vazut, dar ramas-bun nu si-a luat.

— I-a fost cu neputinta, caci se afla inchis.

— inchis? Glumesti!

— Dimpotriva, sunt foarte serios.

— Dar pentru ce? De catre cine? Unde?

— In pivnitele acelea misterioase.

— Dumnezeule sfinte! Probabil ca in acelasi fel in care au vrut sa ma inchida pe mine?

— Da, intr-una din celule. Capitanul vroia sa-i ia banii si sa-l lichideze apoi.

— Sfanta Fecioara! Si cine l-a eliberat?

— Eu.

— Dumneata, mereu dumneata. Mi-e asa

de frica! Ma aflu aici printre diavoli. Domnule doctor, scoate-ma te rog din infernul acesta!

— Unde sa te duc, domnisoara?

— Unde vrei. Am impresia ca sub ocrotirea dumitale as fi mai sigura ca oriunde. De la dumitale vine tot ce e bun si imbucurator aici. As pune ramasag ca tot dumneata l-ai gasit si pe tatal fetelor

— Ca el e tatal lor, n-am banuit, insa trebuie sa admit ca fara prezenta mea aici ar fi poate mort.

— Atunci cele doua fete ar fi fost si ele' orfane, cum sunt eu. Caci mi-e cu neputinta sa-l iubesc pe omul acela bolnav, pe care totusi trebuie sa-l numesc tata. Totdeauna am avut oroare de dansul. Poate ca gresesc spunand asta, dar asa e, si la fel a fost de cand ma tin minte. Oh, domnule doctor, e ingrozitor ! Si mama mea . . . moarta! E drept ca dumneata spuneai c-ar fi in viata inca, dar . . .

— Sustin asta si acum, o intrerupse dansul. Trebuie ca te inseli!

— Nu. Afirm ca nu vei parasi castelul aces-'ta fara mama dumitale.

Ea se facu palida si ochii i se marira.

— Domnule doctor, cum sa inteleg aceste cuvinte?

— Ca adevarate. Mama dumitale traieste. Eu am vorbit cu dansa, cu Liama.

— Dumnezeule sfinte! E adevarat? Cand?

— Cand zacea capitanul bolnav. in timpul bolii sale, am cautat-o si am gasit-o pe Liama.

Marion se prabusi pe un scaun.

— Trebuie sa ma reculeg, spuse ea. cu glas stins. Nu mai sunt stapana pe gandurile mele. Spune-mi, unde se afla mama mea?

— intr-o pivnita de sub mormantul gol. Acolo am stat de vorba cu ea.

— A intrebat de mine?

— Da.

— Cerule! N-a vrut sa ma vada?

— Nu. A jurat sa fie moarta si sa renunte la copila sa.

— Atunci nu e dansa, ci o alta.

— Pentru ce?

— Poate renunta o mama la copila ei? Sunt convinsa ca nici dumneata n-ai crede ca o mama iubitoare sa fie capabila de o astfel de fapta. Am dreptate, domnule doctor?

— N-ai dreptate. Tocmai pentru ca a fost o mama iubitoare, s-a invoit la aceasta.

— Ce vrei sa spui?

— Liama a disparut, ca sa-si salveze copilul. Capitanul Richemonte a amenintat-o ca i-l va ucide, daca nu-l asculta. Ea s-a supus, ca sa-si crute, fiica. Si tot pentru a nu-i primejdui viata, renunta si azi sa-si vada copila, desi toate gandurile ei sunt la dansa. Acum crezi?

Marion sari de pe scaun. Ochii ei erau ca doi carbuni aprinsi, glasul ii era ragusit.

— Da, da, acum cred. E ingrozitor! Mama mea, sarmana mea mama! Domnule doctor, ii pot vorbi?

— Nu vrea.

— Dar vreau eu.

— Atunci ma supun.

— Oh, iti multumesc. Cand?

— Asta-seara. Poti parasi castelul pe furis la miezul noptii?

— Daca vreau, pot. Stii ce am sa fac?

— Banuiesc. Vei pleca cu ea de la Ortry.

Ba nu, voi ramane cu ea la Ortry. Voi

pune politia sa scotoceasca toate gangurile castelului; voi

Cu pumnii inclestati incepu sa umble agitata prin odaie, cand tocmai intrara cele doua surori.

— Linisteste-te! o indemna Mόller. Acum trebuie sa plec. Curaj! Curaj!

Dupa scurt timp, cand cele trei fete coborau scara, capitanul tocmai venea din grajd si-i iesi in cale lui Marion.

— Ai primit o scrisoare? o intreba el.

— Da.

— De la cine?

— De la persoana care a scris-o.

— Ai devenit nerusinata! scrasni el. Un astfel de raspuns il poti da unui copil sau unui nebun, nu insa mie. Te intreb: de la cine e scrisoarea?

— Cred ca ai citit stampila postei.

— Nu, caci eram sigur ca-mi vei spune singura. *

— Uite ca te-ai inselat, raspunse ea si dadu sa plece.

El insa o prinse de brat:

— Stai! incotro?

Ea se smuci, eliberandu-se.

— Nu te priveste, domnule . . . Richemonte. Si, fara sa se mai uite la el pleca, insotita de cele doua surori, speriate.

Batranul ramase ca tintuit. Fierbea de furie si in acelasi timp nelinistea puse stapanire pe el. in cele din urma izbuti sa se stapaneasca si se adresa argatului.

— Le-ai vazut pe fetele acelea?

— Da.

— incotro s-au dus?

— Spre padure.

— Te iei dupa ele sa vezi unde sau la cine se duc. Dar daca vei fi atat de tampit incat sa te observe, te dau dracului.

Se intoarse, ducandu-se in odaia sa, in care incepu sa umble agitat de colo-colo. in cele din urma argatul se intoarse.

— Idiotule, unde ai stat atata? Trebuia sa afli demult unde s-au dus.

— Pana la Thionville e departe, domnule

capitan.

— Ah, acolo s-au dus?

— Da, la doctorul Bertrand.

— Bine! zise el, intorcand spatele argatului.

inca ceva, domnule capitan, indrazni ar-

— Ce e?

— Stiati de cine erau asteptate duduile? Pictorul statea la fereastra

— Care pictor?

— Ala care a venit cu contele Rallion. Nu-i mai stiu numele.

— Haller?

— Da, Haller se numea.

— Prostii! Pictorul ala a plecat de mult de aici.

— E la Thionville, la doctorul Bertrand. L-am vazut cum va vad. Statea la fereastra deschisa si le-a salutat de departe pe duduile.

— Daca Haller ar fi venit intr-adevar la Thionville,. eu as fi cel dintai pe care l-ar fi vizitat.

— Si totusi el a fost, nu ma insel. Richemonte nu mai stia ce sa creada. Ce era asta? Se intorsese Haller si nu venise la dansul? Purtarea nerusinata a lui Marion, care refuzase sa-i spuna de la cine primise scrisoarea? Era oare aceasta de la Haller, acoperitul conte Caligny? O chemase la Bertrand? Pentru ce?

— inhama imediat! porunci el.

Peste cinci minute era in drum spre Thionville.

De unde sa stie dansul ca argatul' il luase pe Fritz Schneeberg drept pictorul Haller, din cauza asemanarii izbitoare dintre acestia doi.

REGASIREA

Cand Fritz Schneeberg ajunse cu Deephill in oras, il ruga sa se duca la doctorul Bertrand, in vreme ce dansul va porni in cautarea pictorului. Americanul isi indrepta pasii spre odaia locuita de Emma si batu in usa. Cand intra, ea sari de pe scaun, scotand o exclamatie de placuta surpriza:

— Domnule Deephill! Ai venit?

— Ca sa-ti arat ca sunt teafar, zise el, sa-rutandu-i mana.

— Dar unde ai fost atata timp?

— La inchisoare. M-am aflat in mainile unui mare ticalos.

— Pentru Dumnezeu, ai fost inchis? in mainile unui ticalos? Cine e acesta, sir?

— Capitanul Richemonte.

— Ah! Dar pentru ce?

— Ca sa-mi sterpeleasca vreo cateva milioane si sa ma trimita apoi la stramosii mei.

— Cu neputinta.

— Cred ca-l cunosti destul de bine pe omul acesta.

— Eu? intreba ea, cu mirare.

— Da, dumneata, care esti dusmanca lui, raspunse el, zambind.

Cum ai ajuns la ideea asta?

Pe calea cea mai simpla: fratele dumitale mi-a comunicat.

Fratele meu?

Da. Pricep prea

bine ca. vorbele mele

te uimesc, dar tot ce mi s-a intamplat de iθri incoace m-a apropiat atat de mult de fratele dumitafe, incat dansul a capatat incredere in mine. Dumneata nu esti englezoaica.

Dar ce sunt?

Nemtoaica.

Dar bine, mister Deephill

Te rog, nu te speria! Aproape c-as vrea si eu sa devin german. El mi-a povestit istoria familiei dumneavoastra, fara a pomeni insa numele ei. Sunt acum prietenul sau si stiu chiar ce urmareste el aici, dar sa nu-ti fie teama ca l-as putea trada pe acela care m-a scapat de la moarte.

El te-a scapat de la moarte?

Da, el si Fritz Schneeberg, care colinda acum prin oras, ca sa caute un om, despre care n-as fi crezut niciodata ca mi-ar putea fi de folos.

Cine e acela?

Pictorul ala gras, care a rupt gardul.

Schneffke? Dar ce-i cu el? Pentru ce-l cauta?

— Ca sa-l aduca incoace. Dar vad c-am uitat sa-ti comunic lucrul cel mai important.

Ne-am dat intalnire aici la dumneata. Fratele dumitale a oranduit astfel lucrurile.

— O intalnire? La mine? Cu cine?

— El, eu, Schneeberg, Schneffke si cele doua surori, Nanon si Madelon, de la castelul Ortry. ' - '

— O adevarata intrunire. Cu ce scop?

— Motivul principal il constituie persoana mea. Presupun ca nu stii prea multe despre mine, domnisoara.

— Stiu ca te numesti Deephill si esti bancher intr-un oras din Statele Unite ale Ame-ricii.

— Deephill este traducerea adevaratului meu nume frantuzesc. De fapt ma numesc baronul Gaston de Bas-Montagne. M-am casatorit pe vremuri cu o nemtoaica; in timpul lipsei mele ea m-a parasit, luand cu dansa si cei doi copilasi, doua fetite de toata dragalasenia. Am cautat-o ani indelungati, dar n-am-izbutit sa dau de. ea. Astazi am aflat ca a murit, dar ca cele doua fete traiesc.

— Cine ti-a dat vestea aceasta? intreba Emma.

— Fratele dumitale. .

— De unde a aflat-o el?

— De la Schneeberg sau Schneffke.

— Interesant! Iti doresc din tot sufletul fericirea de a-ti fi regasit copiii; dar trebuie sa fii foarte prevazator. Exista dovezi?

— Vor sa mi le aduca.

— Si unde sunt copiii?

— Acum se afla la castelul Ortr-y.

— La Ortry? Nu cumva . . . Madelon si Nanon?

— Ba chiar ele.

— Ele sunt. . . copilele dumitale?

Mai mult nu putu spune. Adanc emotionata ea se duse la fereastra si privi afara. Americanul se simti lovit in inima. Arata inca foarte tanar si nici nu era batran, doar se casatorise la o varsta frageda. Sperase sa castige inima acestei englezoaice si acum Se rusina oare ea pentru simpatia pe care o aratase 'tatalui unor fete atat de mari, dintre care una ii era chiar prietena?

in cele din urma, Emma se intoarse de la fereastra. Chipul ei era serios dar linistit si vocea ii suna limpede cand ii intinse mana si-i zise:

— Ma bucur din toata inima alaturi de dumneata ca ti-ai regasit copiii. Amandoua fetele sunt vrednice de a fi fiicele unui astfel de om. Ele stiu deja asta?

— Pana acum nu, dar se poate ca fratele dumitale sa le fi spus.

in graba, ii povesti apoi ce se petrecuse de cand plecase de la ea in ajun. Abia sfarsise, ca se auzira batai in usa si Fritz intra.

— Ei? intreba Emma. Unde e pictorul?

— Am putut afla numai unde locuieste, dar de gasit nu l-am gasit. Am lasat vorba ca e asteptat aici.

De6phill ii stranse mana cu prietenie.

— Le cunosti deci bine pe cele doua fete? il intreba el.

— Pe Madelon o cunosc mai de mult, pe Nanon insa am vazut-o abia de curand pentru prima oara.

— V-ati intalnit mai des?

— intamplator, in cursul plimbarilor. De curand a murit tatal ei adoptiv si ea s-a dus la inmormantare impreuna cu sora ei. Atunci m-a rugat s-o insotesc, pentru ca nu vroia sa calatoreasca singura.

— Se temea de vreo primejdie?

— Da. Si teama aceasta s-a dovedit chiar foarte intemeiata. Am avut o mica aventura, pe care o sa v-o istorisesc pana va verii pictorul.

incepu sa povesteasca, dar inca nu sfai-sise, cand fu intrerupt de un schimb de cuvinte in limba franceza, care avea loc jos, la scara.

— Nu, n-ai voie! spunea cineva. Te opresc, domnule.

— Ma opresti pe mine? Tu, negustor de limbricarita si plasturi! raspunse un al doilea glas, razand. Cara-te de aici!

— Nici un strain n-are voie sa urce.

— Eu nu-s strain, scumpul meu spiteras. Si Hieronymus Aurelius Schneffke dadu buzna in odaia Emmei.

in primul rand se inclina politicos in fata acesteia si zise:

— Servitorul dumneavoastra, miss. Doriti sa ma prostern inca o data la picioarele dumneavoastra?

— Multumesc. Ia mai bine loc ca muritorii de rand.

— Asta-mi vine cam greu, caci din pacate m-am nascut numai pentru lucrari neobisnuite. Prea plecatul dumneavoastra servitor, mister Deephill. S-a reparat gardul?

— Ma duc sa vad.

— Dupa cate am auzit, am fost cautat? —' Nu ti-a spus gazda dumitale?

— Nu, am aflat de la doctorul Mόller.

— De la el? Dar ce, ai fost la Ortry?

— Nu.

— Dar unde atunci?

— in groapa.

— in ce fel de groapa? ,

— Iata inca o dovada ca sunt predestinat numai pentru lucruri neobisnuite. Ma aflam in padure, cand — probabil din cauza greutatii mele — s-a surpat pamantul sub mine si am picat cam adanc, intr-un gang subteran. Atunci a venit doctorul Mόller si m-a scos afara. Cu prilejul acesta mi-a spus c-as fi asteptat, si cu viteza unui tren expres am venit incoace, unde am dat jos peste spiterasul acela nataflet, pe care l-am alungat mai de mult din inima mea. Cat pe aci sa ajungem la un meci de box.

— Esti incorigibil! zise Schneeberg.

— Virtutea aceasta o posed mai de multisor.

Fritz arata pe fereastra in strada.

— Vin.

— Sunt singure? intreba americanul, agitat.

— E si domnisoara Marion.

— Doctorul Mόller, nu?

— Nu.

Rosii la fata, cele trei fete intrara. Marion nu le spusese nimic celor doua surori, insa plutea in aer ceva, ca inaintea unui eveniment de seama.

Nu trecu mult si veni si Mόller, care se adresa imediat baroanei Marion.

— Ai avut o convorbire cu capitanul inainte de a pleca, domnisoara?

— Da.

— I-ai spus unde te duci?

— Nu. 

— Totusi va afla curand. Am sosit aici inaintea dumneavoastra si am intrat in carciuma de peste drum. De acolo l-am observat pe argatul capitanului, care a fost trimis dupa dumneavoastra. E de asteptat sa vina insusi capitanul.

— Pentru ce?

— Poate constiinta-i neimpacata ii spune ca aici se discuta ceva dusmanos la adresa lui si vrea sa se convinga.

— Ma poate vedea? intreba Deephill.

— Dar pe mine? interveni Schneffke.

— Depinde de imprejurari, raspunse Mόller. Pe mine insa nu trebuie sa ma vada in nici un caz. Iar daca va veni intr-adevar, domnii se vor duce in camera alaturata. Dupa atitudinea sa, vom vedea cum trebuie procedat. Fritz, ramai la fereastra si supravegheaza!

Se aseza si privi zambitor in jurul sau, apoi lua cuvantul:

— Domnisoarelor si domnilor, le-am anuntat pe duduile Madelon si Nanon ca le rezerv surprize mari. Domnule Schneffke, vrei sa ai bunatatea sa incepi?

— Hm! spuse pictorul. Sa incep? Bine, atunci voi incepe cu momentul acela important din seara cand am avut cinstea sa ma recomand la Etain celor doua dudui si domnului Schneeberg.

— Se spune ca momentul acela a fost dramatic, zise Mόller, zambind.

— Eu sunt totdeauna dramatic. Sunt poetul propriei mele vieti si joc piesa aceasta pentru propria mea placere. Spectatorilor de la garduri si celor cu bilete de favoare nu le permit insa nici o critica. Asadar, domnule doctor, daca clipa aceea mare de la usa si de pe scara hanului din Etain iti parg prea dramatica, voi incepe cu altceva, cu ce e mai important, si anume cu banii. Nu-i asa, duduile mele, _ca mama dumneavoastra a murit saraca?

— Da, raspunse Nanon.

— Asa ati crezut dumneavoastra. Dar adevarul e ca ea a imprumutat ticalosului Berteu cincisprezece mii de franci. Cereti-i fiului sau sa vi-i inapoieze.

— De unde stii asta?

— Dovada se afla in portret. Dar, domnule Deephill, l-ati cunoscut poate pe vestitul pictor pe portelan Merlin, din Marsilia?

— Foarte bine chiar. Era ou mult mai in varsta ca mine, totusi eram prieteni.

— A pictat ceva pentru dumneavoastra?

— Portretul meu in pastel.

— Litera M., semnul sau, se afla jos in colt?

— Exact.

— Si pe dosul tabloului, nu-i asa ca sta scris ,,Baronul Gaston de Bas-Montagne' ?

— Asa e, asa e! Ai vazut acest tablou?

— Da. Era putin invechit, dar l-am renovat pe cat mi-a stat in puteri.

— Dumneata l-ai renovat?-intreba americanul, surprins. Unde?

— La castelul Malineau, de langa Etain. Dar am remarcat si un al doilea tablou, monsieur, daca-mi dai voie.

ii facu un semn lui Fritz, care-l pricepu imediat si scoase din buzunar desenul facut de Schneffke.

Deephill il lua si scoase o exclamatie de surpriza.

— Sotia mea, sotia mea! Scumpul,, dulcele meu colibri. Ea e, ea e!

Duse hartia la buze, dar in aceeasi clipa fu cuprins de patru brate de fete.

— Tata, tata, draga tata!

Cu o exclamatie de fericire, isi trase fiicele la pieptul sau. Ceilalti stateau tacuti si emotionati pana la lacrimi.

— Nu exista nici o indoiala! spuse apoi Deephill. Nu mai e nevoie de dovezi. Inimile noastre au vorbit. Copiii mei, copiii mei! Cerule, iti multumesc!

Abia dupa catva timp se potoli furtuna pricinuita de aceasta revedere.

— Domnule Schneffke, zise fericitul tata, tinandu-si fetele de mana, cum ai putut dumneata sa desenezi colibriul meu?

— Am gasit fotografia sotiei dumitale la un cunoscut al meu.

— Cine e acesta?

— Un om ciudat.

— Ce meserie are?

— E de meserie chinuitor de oameni. Vreau sa zic jca-si face viata amara, si o mai face si pe a altora, printre care ma numar si eu. Cel mai bun lucru ar fi sa va desenez capul sau.

Lua caietul de schite si incepu sa deseneze de zor.

Deephill privi crochiul, adancit in ganduri, apoi striga:

— Tatal meu, tatal meu! Cu mult mai batran, dar el e. L-am cautat ani indelungati fara sa'dau de vreo urma a sa, si dumneata domnule Schneffke stii totul.

— Ascultati! zise Hieronymus, cu o seriozitate neobisnuita la dansul.

ii povesti totul, de la inceput pana la sfarsit. Dar nu trada ca batranul locuia la Berlin si nu-i spuse nici numele sub care se ascundea. Cand sfarsi, cu plecarea de la castelul Malineau, Mόller spuse:

— Dragul meu domn Schneffke, acum stiu bine ca esti un baiat destept.

— Un om extraordinar! adauga Deephill. Ai lucrat intr-un fel care-ti face cinste. Numai dumitale iti datorez ca-mi vad acum copiii si ca-l voi regasi si pe tata.

— Numai mie? As, de unde! Nu exagerati. Acestor doua fete dragalase trebuie sa le multumiti ca le aveti. Daca ele n-ar fi trait, toata osteneala mea ar fi fost zadarnica.

— Ai o inima de aur. Da-mi voie sa-tt strang mana. Si nu uita ca sunt datornicul dumitale pana la sfarsitul vietii.

— Ar fi pentru prima oara in viata mea, zise Schneffke, solemn, cand as avea de indeplinit sfanta indatorire de creditor! Si ar mai fi singura profesiune pe care nu m-as hazarda s-o indeplinesc.

Toti rasera, numai pictorul ramase serios.

— Dar n-ai spus inca ce nume poarta tatal meu, relua Deephill. Trebuie sa si-l fi schimbat, caci altminteri l-as fi gasit.

— Nu si l-a schimbat ci, la fel ca dumneavoastra, l-a tradus in alta limba, si anume in cea germana. isi zice Untersberg.

— E un adevarat mancator de nemti si, cu toate astea, locuieste in Germania?

— Asta tiebuie sa aiba o pricina, pe care o banuiesc, o pricina sufleteasca.

— Si anume?

— Era un dusman al germanilor. Dumneavoastra v-ati casatorit cu o nemtoaica, din care cauza v-a alungat. A nenorocit-o pe sotia dumneavoastra, a facut-o sa plece cu copiii printre straini si v-a zugravit-o ca necredincioasa.

— Da, asa a facut.

— Dar fiecare om are o inima, o constiinta. , Au venit mustrarile . . . Fiul plecat, sotia si copiii disparuti. N-a mai putut repara nimic din ceea ce-a stricat, astfel ca s-a gandit sa-si ispaseasca pacatul parasind Franta si stabilin-du-se in Germania. A invatat limba pe care o ura si a devenit un fel de pustnic, ca sa poata asculta zi si noapte imputarile constiintei sale.

— Pustnic? Locuieste atat de izolat?

— Ba nu; traieste intr-un oras mare.

— Unde? Vreau si trebuie sa merg la el. A procedat rau in ce ma priveste, dar e totusi tatal meu. il vom ierta, nu-i asa, copilele mele?

Cele doua fete incuviintara bucuroase.

— in ce oras locuieste? starui Deephill.

— La Berlin.

— Strada si numarul, domnule Schneffke?

— O clipa, mult-stimate si prea-proaspat tata! Asta nu merge asa, cat ai bate din palme. Trebuie sa fim prevazatori. Cand vreti sa mergeti la el?

— Maine plecam la castelul Malineau, sa vorbim cu domnul Melac, dupa aceea plecam direct la Berlin.

— Ei, as! Batranul o sa va dea pe usa afara.

— Pentru ce?

— Pentru ca in afara de mine nu primeste pe nimeni la el.

— Dar pe fiul sau? Pe nepoatele sale?

— Cu atat mai putin. Nici nu trebuie pomenit de asta. Trebuie luat in cu totul alt mod.

— Si anume?

— Nu stiu nici 'eu inca. V-am spus ca-si da osteneala sa deseneze chipul dumneavoastra. Poate ca izbutesc sa-i amintesc odata ceva despre portretul acela. Ce va urma, trebuie sa vedem.

— Nu e rau sfatul dumitale. Vrei sa pleci impreuna cu noi la Berlin?

— Cu placere.

— Si tot atat de placut mi-ar fi daca ai vrea sa mergi maine cu noi la Etain.

— Ba chiar astazi.

— Nu merge. Oricat de insemnata ar fi treaba, nu vreau totusi sa ne pripim.

— Pst! spuse Fritz, de la fereastra. O trasura de la Ortry.

— Batranul? intreba Mόller.

— Nu stiu inca. E ridicat cosul. Cunosc insa caii.

Se dadu inapoi de la fereastra, ca sa nu fie zarit, si privi printre draperii.

Da, e capitanul. Sa parasim camera?

— Fireste, raspunse Mόller. Haideti, domnii mei!

Abia se inchisese usa dinspre odaia alaturata, ca se deschise cealalta si intra Richemonte. El se inclina inaintea Emmei si zise:

— Ma iertati de deranj, miss de Lissa. Am auzit ca nepoata mea se afla aici si am venit s-o iau acasa.

— Nu ma deranjati deloc. Luati loc, va rog, domnule capitan.

Se aseza pe marginea unui scaun, ca un om grabit. Ochii sai se plimbau cercetator prin odaie.

' — Ma asteptam sa intalnesc domni aici la dumneavoastra.

— Cum asta?

— Am vazut palarii barbatesti afara. A fost cumva domnul pictor Haller aici?

— Pictorul Haller? intreba Emma. De unde si pana unde?

— Cred ca a fost aici.

Ea ghici indata cum stateau lucrurile: asemanarea lui Fritz cu Haller.

— Cred ca va inselati, spuse dansa.

— Eu insa nu cred, replica el, cu o nuanta ironica.

Ea se ridica si-l masura cu o privire dispretuitoare, apoi zise:

— Se pare ca n-ati invatat cum trebuie sa va purtati cu oamenii civilizati, domnule capitan.

— Ah! scrasni el. Dar daca va pot dovedi ca ma inselati?

— Nici atunci n-ar fi de scuzat atitudinea dumneavoastra. Chiar daca domnul Haller ar fi aici, n-ati avea totusi dreptul sa patrundeti neanuntat la o femeie. De altfel, o sa va fie cam greu sa faceti ,,dovada'.

Se duse la usa care dadea in camera vecina si o deschise.

— Domnule Schneeberg, vino te rog. Fritz intra in odaie.

— Ei, iata-l pe domnul Haller! zise batranul batjocoritor, intinzandu-i multumit mana. Duduia aceasta a mintit, asadar.

Marion statuse rezervata pana atunci? dai acum gasi de cuviinta sa intervina.

— Iarta-l, te rog, miss de Lissa! Bunicul meu e batran. Sufera de inchipuiri si uneori are chiar accese de nebunie-neprimejdioase. Nu trebuie sa i se dea atentie.

Richemonte statea ca impietrit.

— Ce-ai spus? izbuti sa scrasneasca, in cele din urma.

— Ca sa numesti mincinoasa o femeie ca prietena mea, inseamna ca trebuie sa fii nebun, si ca sa-l iei pe domnul acesta de aici drept pictorul Haller, inseamna ca ai halucinatii. Nu te face de ras, mai bine priveste-l de aproape pe acest om. E domnul Schneeberg, culegator de plante la doctorul Bertrand.

Batranul se dadu indarat si scoase o exclamatie de uimire.

— Asa, asa! Berteu mi-a vorbit de acest om. Un spion german, pe care-l voi face nevatamator. Exista si la Etain sau Malineau ceva de facut pentru dumneata, domnule Schneeberg?

— Nu stiu ce-as putea sa caut acolo.

— Dar ai avut ceva de cautat.

—. Fireste. Am cautat cincisprezece mii de franci, pe care onorabilul domn Berteu ii datoreaza domnisoarelor Nanon si Madelon.

— Dumneata esti, se vede, ocrotitorul acestor dudui?

— Mi-a facut impresia ca la Malineau femeile au mare nevoie de ocrotire. Nu cumva o fi la fel si la castelul Ortry, domnule Richemonte?

— Obraznicule! Voi vorbi cu politia. O sa puna ea mana pe dumneata.

Si, intorcandu-se spre Marion, spuse batjocoritor:

— Mai sunt poate si alti spioni dintr-aces-tia aici? Palariile de afara par sa indice aceasta.

Ea inalta din umexi si deschise in locul Emmei usa care dadea in odaia alaturata.

— Intra te rog, domnule Hieronymus! zise dansa.

Schneffke intra.

Daca batranul ar fi fost lovit de apoplexie. n-ar fi avut alta infatisare. Stia bine ca-l inchisese pe acest om, ba il pusese chiar in lanturi. Ar fi putut jura de o mie de ori ca grasunul se afla adanc sub pamant, si iata ca acum il vedea in carne si oase inaintea sa. Pictorul rase vesel, uitandu-se la batran.

— Faci o mutra de carnat afumat, din care incep sa se infrupte sobolanii, spuse el. Cauta de te reculege, batranelule, altfel ma faci sa cred ca ti-ai pierdut si dramul de minte pe care-l mai aveai.

— Cum, cum te numesti dumneata? ingaima capitanul.

— Hieronymus Aurelius Schneffl<;e, scumpul si batranul meu ticalos. Credeai ca ai mancat desteptaciunea cu linguroiul, dar te-ai inselat amarnic. Numai ce m-ai inchis, ca a si venit unul care mi-a dat drumul. Cred ca se numeste Ribeau, tovarasul unui anume Berteu.

— Mincinosule!

— Tine-ti gura, crocodil batran! Esti atat de prost, incat nici macar adevarul gol-golut nu te poate lumina la minte. Ticalos batran, cel mai bun lucru ar fi sa-ti pui singur lumanarea la cap.

Richemonte isi duse mainile la cap. Visa oare?

— Mizerabile! Spion blestemat! izbuti sa strige.

— Fii linistit, nu-i. neaparata nevoie sa te recomanzi, stim cu cine avem de-a face!

— Voi trimite indata dupa politist. indata ce voi fi parasit aceasta casa, vor pune mana pe tine si pe acest culegator de plante. Care

vasazica asta e societatea pe care o frecventeaza baroana Marion de Sainte-Marie. Marion rase batjocoritor si zise:

— Mai lipseste unul, ca sa fie completa, impinse usa si Deephill intra. Un tipat de animal iesi de pe buzele lui Richemonte. Chipul sau, rosu de manie pana atunci, se facu palid. Venele de la tample i se umflara si ochii priveau sticlosi la american.

— Ei, il cunosti? intreba Marion.

Se auzi scrasnetul dintilor batranului, dar de vorbit nu putil vorbi nimic.

— Ti s-au tocit ghearele, hiena batrana! zise Deephill, taios. Vei flamanzi in propriul tau barlog. Pleaca de aici, ascunde-te in gangurile subterane de la Ortry, pana te va scoate afara zeul Dreptatii. Dar saluta-l mai intai pe tanarul Rallion. El stie sa se foloseasca foarte bine de cheile acelea principale pe care tu le crezi pierdute.

Batranul se clatina spre usa. Ca in vis cobori scara si tot asa urca in trasura. Abia cotise dupa primul colt, ca-l ajunse o a doua, al carei pasager opri cand il zari, si-i striga:

— Domnule capitan! Ce bine ca va intalnesc aici! Vroiam sa ma duc la dumneavoastra la Ortry.

Batranul se 'intoarse spre el si zarindu-L chipul i se insenina. isi recapata imediat graiul.

— Domnule Haller. Ah, asta e mantuirea! Cand ai sosit la Thionville?

— Acum doua minute, cu trenul.

— De ce n-ai ramas la Berlin!?

— Am fost rechemat telegrafic. Am coborat aici, sa va anunt. Acum nu mai e nevoie sa vin la Ortry.

— Ai facut vreo treaba, domnule conte?

— Mult, foarte mult.

— Cu Greifenklau acela?

— Cu bunicul sau. Tanarul era plecat la o ruda. Dar am citit toate lucrarile sale. Prusacii aia sunt de zece ori mai prosti decat credeam.

— Stiu.

— Vom avea treaba usoara. Prusia nu e irtarmata si Germania de Sud merge cu noi. Ramaneti cu bine, domnule capitan!

— intr-adevar, nu vrei sa mergi la Ortry?

— Nu, e inutil. Trenul opreste un sfert de ceas, asa ca mai pot pleca cu el..in curand vom avea ragaz sa discutam. Birjar, inapoi la gara! .

Cele doua trasuri oprisera atat de aproape una de alta, incat le fu usor celor doi sa vorbeasca in soapta. Nici unul din vizitii nu putu sa prinda ceva. Trasura contelui Caligny intoarse.

— Calatorie buna si noroc! zise batranul.

— La revedere, domnule capitan.

Sus, la fereastra, Mόller si Schneffke il vazusera pe batran urcand in trasura si plecand. Abia se intamplase aceasta ca trecu si trasura in care se afla Haller.

— Ah, vad bine oare? exclama Hieronymus.

Mόller se apleca putin, dar se retrase repede.

— Haller!

— Da, Haller! incuviinta bondocul, ramanand cu ochii holbati dupa trasura.

Ramase pe ganduri la fereastra si deodata paru ca se insufleteste:

— Ah, se intoarce! il voi striga.

isi vari capul pe fereastra, dar Mόller il apuca de umeri si-l trase repede inauntru.

— Lasa prostiile! se rasti la dansul.

— Prostii? Prietenul meu Haller, pictor din Stuttgart.

— Nu-ti face iluzii! Nu-i deloc pictor, ci capitanul francez conte Caligny. A fost la Berlin ca spion.

— Sfanta Paleta! Trebuie ca te inseli.

— Ba nu ma insel deloc. A fost la Oftry inainte de a pleca la Berlin, si acum se intoarce, ca sa-i dea raportul batranului. L-a ajuns, a vorbit cu dansul si acum se intoarce la gara. sa-si continue calatoria.

Mόller se inapoie in camera si Schneffke il urma, cu capul in pamant.

— L-ai vazut pe Haller, domnule doctor? intreba Marion, iesindu-i inainte.

— Da, domnisoara.

— Ce asemanare cu Fritz!

— Cu mine? intreba Schneeberg.

— Izbitoare.

— imi pare rau ca n-am stat si eu la fereastra.

Servitoarea vari capul pe usa si zise:

— Domnule Schneeberg, o telegrama. Fritz o lua si o desfacu.

— E ceva important? intreba Schneffke, curios.

— As, deloc! Putea sa trimita o scrisoare, raspunse Fritz, nepasator. Acum ne putem intoarce la ale noastre, domnilor. Mai e ceva de lamurit?

Si, fara ca cineva sa bage de seama, trecu depesa in mana lui Mόller.

— Pentru moment cred ca nu, raspunse Deephill. Mai trebuie doar sa punem la punct calatoria de maine.

Mόller aruncase doar o privire asupra telegramei, care cuprindea un singur cuvant: „inapoi!'. Aceasta insemna ca trebuia sa paraseasca Ortry si sa se inapoieze la Berlin. Vestea nu era deloc placuta, insa nu se trada.

— Cand plecati? intreba el, linistit.

— Maine dimineata, cu primul tren, raspunse americanul. De maine incolo vreau sa intrebuintez cu folos fiecare ceas. Copii faceti-va bagajele si veniti cu ele incoace! Sa nu mai ramaneti nici o clipa in adul acela. Ce frumos ar fi, domnule Schneeberg, sa poti veni si dumneata la Malineau!

Fritz arunca o privire asupra superiorului sau.

— Poate ca-i mai da un concediu domnul doctor Bei-trand, raspunse Mόller, zambind. Daca vreti sa-mi urmati sfatul, impachetati tot ce are domnisoara Nanon la Ortry si trimiteti inainte la Berlin. E cel mai bun lucru.

— Ma va lasa capitanul sa plec? intreba Nanon.

— Nu-l va intreba nimeni pe ticalosul acela! striga Deephill, furios.

— Daca as putea pleca si eu cu voi! ofta Marion. Ar fi mantuirea mea.

— Va astept aici, dragi copii, zise Deephill. Nu zaboviti mult!

Cele trei fete plecara. Mόller ii sopti americanului, care vroia sa le conduca pana la usa:

— Te rog, spune-le in taina duduilor dumitale, sa nu-i spuna lui Marion ceea ce stiu despre mine.

— Cu placere.

— Vii si dumneata curand, domnule doctor? intreba tanara baroana.

— Peste cateva minute.

— Ma simt atat de singura! Acum o pierd pe Nanon, si cine-mi mai ramane, afara de dumneata? Ah, de-as putea pleca si eu.

— Poti pleca! raspunse el, incet.

Ea il privi cu neincredere in ochi. Da, insa trebuie sa ramana secret.

Nimeni nu trebuie sa banuiasca, nici macar surorile; Vom pleca si noi daca vrei.

— Cand?

— Maine, la Malineau.

Ah!

Cele trei fete se pier-dura in intuneric si Mόller se intoarse cu americanul la ceilalti.

— Domnule doctor, ai incredere in mine? intreba Deephill in drum.

— Da, domnule baron.

— Lasa-l incolo pe ,,baron'! Odata cu numele schimbat, privesc lucrurile altfel. Te rog, fa-ma sa inteleg ce s-a intamplat. Telegrama primita de domnul Schneeberg era pentru dumneata, nu? Am vazut cand ti-a strecurat-o.

— Nu neg.

-— Pot afla cuprinsul ei?

— Plec si eu.

— Ah, imi inchipuiam. impreuna cu sora dumitale? '

— Fireste.

— incotro?

— Avem aceeasi tinta ca si dumneavoastra: Berlin.

— Admirabil! Dar eu trebuie sa ma duc intai la Malineau.

— Voi avea grija sa ne intalnim. Acum insa trebuie sa ne despartim. Fritz, ma insotesti! Emma il trase la fereastra si-i sopti:

— A venit atat de brusc! Ordin de la comandant?

— Da. imi strica toate socotelile.

— Daca ar fi adevarat ca tata e prizonier la Ortry! Dumnezeule!

— Voi face tot ce-mi va sta in putinta. Voi cuteza totul. Acum nu mai trebuie sa am nici un scrupul. Cine mi se asaza azi in cale e pierdut.

— N-ar fi fost totusi mai bine daca l-ati fi predat pe Richemonte politiei?

— Nu. De scapat nu ne scapa el. Acum insa arestarea lui ar fi pripita. Cunosc castelul, depozitele si tot ce e,nevoie. Daca Richemonte ar fi dus de acolo, s-ar produce schimbari care ar narui tot planul meu.

Mόller pleca cu Fritz si jos il intalnira pe Bertrand.

— Domnule doctor, spuse profesorul, ai bagat de seama ca Richemonte a fost sus?

— Da.

— A avut loc o, discutie neplacuta.

— imi inchipuiam.

— Te va uri, din pricina celor pe care i-a intalnit aici. Vei avea neplaceri, si poate ca vei fi chiar in primejdie.

— Nu ma tem de nimic. Miss de Lissa locuieste la mine. Nu-i pot impune pe cine sa primeasca si pe cine nu. Iar in ceea ce-l pri= veste pe batran, stiu eu cum sa procedez cu dansul.

— Poate ca va veni vremea cand iti voi putea multumi asa cum ma indeamna inima. Nu cumva ai cateva franghii, lungi si trainice? Am nevoie de ele si n-as vrea sa ma tradez, cumparandu-le.

— Pricep. Ma duc singur sa le caut.

— Si inca ceva: stiu ca ai o trasura si cai, pentru drumurile pe care le faci la tara.

— Cate persoane incap in trasura?

— Patru, afara de vizitiu.

— N-ai fi dispus sa mi-o vinzi?

— Nu vreau sa te pun Ia ciieltuiala. Pentru cat timp ai nevoie de trasura, domnule doctor?

— Cel mult doua zile.

— Atunci de ce s-o cumperi? Ti-o imprumut cu draga inima.

Mόller se invoi, multumind. Franghiile fura aduse si ele. Fritz le impacheta, apoi stapanul sau ii spuse:

— Acum mai ai de cumparat lumanari pentru felinar. Asteapta-ma pe drumul din padure, unde ne intalnim de qbicei. La revedere.

Capitanul Richemonte se intoarse la Ortry intr-o dispozitie de' nedescris. Alerga indata la Ralhon, pe care-l gasi intins pe sofa, citind o carte.

— Ah, domnule capitan! Ce vizita neasteptata!

— Zau? Credeam ca ma astepti.

— Cum asta? Pentru ce?

— Pai, pentru chei.

— Care chei?

— Acelea de la incaperile subpamantene.

— Iarasi cheile?

— Mii de draci, te pricepi foarte bine sa te prefaci! Dar rabdarea mea a ajuns la capat, domnule. Scoate cheile, iti spun!

— Da.

— Esti nebun, capitane!

— Mai indraznesti sa negi? Dar acum am dovada.

— Prostii!

— Mi-a spus-o chiar acela pe care l-ai eliberat.

— Am eliberat eu pe cineva? Pe cine?

— Nu ma intarata! Te previn.

Rallion inchise zgomotos cartea si o azvarli pe masa.

— Capitane, de catva timp nu te mai inteleg. Mi-ai fagaduit-o pe nepoata dumitale si nu te tii de cuvant; ma tarasti la intruniri unde sunt ranit. Acum ma faci si hot. M-am saturat. Nu ma .mai las dus de nas. Am primit adineauri o telegrama de la tata si maine sau poimaine plec.

Richemonte scrasni din dinti.

— Nu, prietene, atat de usor nu vei scapa de aici'. Tatal dumitale nu se va bucura cand ii voi tiovesti ispravile fiului.

— Capitane!

Unde e telegrama?

— Aici.

Rallion ii zvarli telegrama, care cuprindea urmatoarele:

„Staruie sa fie luata hotararea si vino imediat. Totul e pregatit.'

— Vezi deci cum stau lucrurile! spuse Rallion, zambind. O capat pe Marion sau nu?

— inainte de a vorbi despre fata, vreau sa fiu lamurit in problema cheilor.

— Lamurit? De mine? Prostie!

— Duca-se dracului! Numai dumneata poti sa le ai.

— Asta e prea de tot. N-ai vrea ca, inainte de a continua sa ma invinovatesti, sa-mi explici cum ai ajuns la banuiala asta stupida?

— Bine, asculta: ieri am pus mana pe un spion. Am pus sa-l lege si l-am inchis in aceeasi celula in care am varat-o pe camerista. Am mai inchis apoi inca pe unul, si eram convins ca-i am la adapost pe amandoi. Adineauri, mi-a cam batut la ochi purtarea fetei. Am pus s-o supravegheze si aflu ca s-a dus la afurisita aceea de englezoaica. Plec dupa ea si pe cine crezi ca gasesc acolo?

— Ei?

— Pe cei doi arestati ai mei. '— Visezi.

— Din pacate, nu.

— Ceea ce povestesti dumneata e cu neputinta.

— Ba nu-i deloc cu neputinta, domnule conte. Unul din prizonieri mi-a spus sa-ti transmit salutari si ca dumneata ai cheile pe care eu le credeam pierdute.

Rallion izbucni in ras:

— Si dumneata ai crezut? Nu bagi de seama ca individul te duce de nas?

— Ma duce de nas?

— Cine a mai fost acolo?

— Marion si *.

— Ce spui? Marion a fost cu ei? Si tot nu banuiesti cum stau lucrurile?

— Crezi cumva ca ea are cheile?

— Dar cine altcineva?

— Cum sa fi pus mana pe ele?

— In fel si chip. Poate ca ea te supravegheaza de mult.

— Nu prea imi vine sa cred. Dar cand stau si ma gandesc ca ea a fost aceea care mi-a prezentat prizonierii eliberati

— Ti i-a prezentat pe cei doi? Ei, ce alte dovezi mai doresti? Ea are cheile, asta e sigur.

— Cum adica?

— Dansa a pus-o pe camerista sa doarma in patul ei, cea ce inseamna ca a aflat de planul nostru.

— Drace! Asa trebuie sa fie.

—- Putea sa faca asta numai in cazul ca ar fi cunoscut gangurile, scarile si usile secrete.

— Femeie afurisita!

— Si astfel s-a putut introduce la dumneata pe cand dormeai, a ,,imprumutat' cheile sau a luat un model in ceara dupa ele

— La asta nu m-am gandit inca.

— Ea ne strica toate planurile; devine din ce in ce mai nerusinata, dupa cum singur spui; iti scapa arestatii care eraa in toata siguranta in celule; o gasesti la acesti prizonieri, pe care i-a sfatuit sa arunce vina asupra mea. Si asta o face numai pentru ca. ma uraste. Si daca

nici acum nu-ti dai seama cum stau lucrurile, atunci nu mai pricep nimic, capitane.

Richemonte incepu sa umble de colo-colo, agitand bratele si rostind fel de fel de cuvinte neintelese. In cele din urma se opri si zise:

— Ai dreptate. Am fost orb, dar dumneata m-ai vindecat.

— In sfarsit! Ei, si acum ce se va intampla?

— O fac inofensiva.

— In ce fel?

— Punand in lucru planul pe care ea ni l-a zadarnicit. Astept pana va fi in camera ei, apoi vin sa te iau. Vom intra la dansa prin usa secreta.

— Bun, bun! Dar se va observa lipsa ei.

— Lasa in seama mea sa raspund la intrebari; o voi face intr-un fel Care-i va multumi pe cei ce vor intreba.

— Pe toti? Hm! Pe unul cred ca nu.

— Cine e acela?

— Afurisitul de profesor. Cocosatul.

— il urasti.

— Ah! Stiu bine ca dumneata il urasti la fel ca mine, ba chiar ca te temi de el.

— Eu, ma tem? Esti nebun? Cel mult trebuie sa fiu putin rezervat fata de el. Individul acesta a observat unele nimicuri, a caror tradare mi-ar putea aduce neplaceri, nu insa si pagube.

— Ei bine, atunci fa in asa fel incat sa-si dea demisia.

— Se va eschiva s-o faca.

— N-are simtul onoarei?

— Deloc. N-ar renunta in nici un caz la o slujba atat de bine platita.

— O incercare n-ar strica.

— O voi face. Daca pot scapa de omul acesta mai mult sau mai putin pe cale pasnica, nu ma mai uit la o despagubire egala cu leafa pe trei luni.

— Dar datoria si-o face? Am bagat de seama ca lipseste cam mult.

— Iese adesea, e adevarat. Poate ca asta imi va oferi un pretext sa ma cert cu el. Asadar, fii pregatit. Voi veni sa te iau.

Pleca de la fereastra odaii sale, privind spre soseaua care ducea la oras. in acelasi timp trimise servitorul sa vada ce-i cu Mόller si sa afle ce lectn predase in ziua aceea.

— Astazi n-a facut deloc lectii, i se dadu raspunsul.

— Nu-i acasa?

— A lipsit toata ziua. A fost vazut numai cateva clipe, apoi a plecat iar.

Dupa catva timp, batranul le vazu venind pe sosea pe Marion si pe cele doua surori. in acelasi timp, Mόller aparu ganditor pe poteca, din livada. Parasise orasul mai tarziu decat fetele, insa venise pe un drum mai scurt, .si astfel ajunse in aceeasi clipa cu ele in curtea castelului.

Capitanul cobori si ramase in asteptare. In fata portii, Mόller se intalni cu fetele si intra cu ele in curte.

— Domnule doctor, esti cautat! striga Richemonte.

— Va stau la dispozitie.

— Nu prea se vede. Cand e nevoie de dumneata nu esti aici. Ai facut lectii cu baiatul?

— Nu.

— Fetele se oprira si ele.

— De ce nu? Nu pentru asta esti angajat?

— Sunt angajat sa-i fac educatie elevului meu. Dar educatia nu consta numai in lectii. Fiecare elev trebuie tratat dupa temperamentul sau. Am gasit necesar sa-i acord putin repaus domnului baron Alexand-r.

— Repaus? Lui sau dumitale, domnule doctor?

— Poate ca amandurora in acelasi timp.

— Asta nu pot tolera. Nu pentru asta te platesc. Altul ar cauta sa-si castige leafa.

— Atunci v-as sfatui sa incercati cu altul, domnule capitan. Plec chiar astazi, daca, asa cum am inteles, sunt concediat.

— Bine. Voi aranja asta si, pentru a nu te simti nedreptatit, iti voi plati salariul pe un sfert de an. Ramai cu bine, domnule doctor.

— La Jel, domnule capitan.

Batranul nu-si inchipuise sa poata scapa atat de usor de incomodul profesor. il umilise in fata celor trei fete si acum pleca mandru de acolo.

— Ce-ai facut, domnule doctor! ii sopti Marion, pe cand urcau scara. Acum nu mai ai slujba.

— Ba am una cu mult mai buna si mai onorabila. Nu-mi inchipuiam sa pot scapa atat de usor.

— Dar eu?

— Lasa in seama mea! Fii incredintata ca voi face tot ce-mi sta in putinta sa te ocrotesc impotriva acestui om. Nu mai putem vorbi acum despre asta, caci am ajuns la odaia dumitale. Ar bate la ochi, caci nu trebuie sa uitam ca suntem supravegheati.

Se despartira, el ca sa-si impacheteze lucrurile, ea ca sa se gandeasca la tot ceea ce aflase in ziua aceea.

Cufundata in ganduri, umbla de colo-colo prin camera, timp de vreo jumatate de ceas, apoi se aseza pe un scaun in fata mesei. isi sprijini coatele de masa si capul in palme. Statea astfel cu spatele la usa care dadea in < vestibul. '

intre timp capitanul se dusese la contele Rallion, care-l astepta nerabdator. Avea in mana o scrisoare deschisa.

— Scrisoarea a sosit acum cateva ceasuri,-fara ca eu sa fi stiut de dansa. Mi-a fost pusa pe masa de scris in timpul absentei mele.

— Ma priveste si pe mine continutul ei?

— Foarte mult chiar.

— De la cine e?

— De la tatal dumitale. Asculta ce scrie; regiment de zuavi in garda imperiala, format din doua batalioane. Asta ma bucura mult. Dar chestia cealalta, calatoria urgenta?

— Te ingrijoreaza?

— Fireste. Caci ce se va intampla cu Marion?

— As! Poti sa fii sigur de ea pana te intorci. Cateva zile mai mult sau mai putin nu mai conteaza.

— E acum acasa?

— Da, am vazut-o inapoindu-se.

— Si cand o luam?

— Chiar acum.

— Dar daca striga dupa ajutor? Richemonte izbucni in ras:

„Dragul meu capitan

Situatia politica s-a schimbat brusc in asa fel incat trebuie sa-ti vorbesc personal. Deoarece insa nu voi putea veni atat de curand la Ortry, te rog ca cel mai tarziu a doua zi dupa primirea acesteia sa pleci incoace cu primul tren de dimineata. E foarte urgent. Am impresia ca furtuna se va dezlantui mai curand decat banuim noi. Fireste ca-l vei aduce si pe fiul meu. il asteapta favoarea de a fi mutat la zuavii de garda.

Al dumitale Jules, Conte von Rallion'

— Ce zici de asta? intreba Richemonte. O favoare mare. Avem numai un singur

Am eu o bucata de blana veche, care o va impiedica sa strige. .I-o aplic pe fata si o leg bine. in acelasi timp dumneata vei lua franghiile pe care le-am adus si le-am lasat afara si-i legi mainile si picioarele. E in mod sigur a noastra, caci acum nu-i va mai da in gand s-o puna pe camerista in locul ei.

— Atunci, haide!

— inca ceva: am vorbit cu Mόller.

— Ah! Despre Concedierea lui?

— Da.

— Si a primit?

— Cu placere chiar, dupa cat se parea. Pleaca imediat. isi impacheteaza lucrurile, apoi se cara.

— in sfarsit, scapam de acest individ. Eu nu prea aveam incredere intr-insul.

— E un caracter inchis, de nepatruns; un tip primejdios. Dar sa nu ne pierdem vremea cu el. Haide! incuie mai intai usa, caci trebuie sa' fim prevazatori.

Rallion incuie usa, apoi patrunsera prin intrarea secreta din perete. Afara isi incaltara papuci de pasla peste ghete si pornira spre odaia lui Marion.

Statura sa asculte si auzira pasi regulati, inabusiti de departare.

— Pare ca merge incolo si incoace prin odaie, zise Rallion.

— Da. Trebuie sa asteptam, deci.

in cele din urma se facu liniste inauntru.

— Acum! sopti Richemonte complicelui sau. Ai franghiile pregatite?

— Da.

— Fireste ca se va impotrivi. Sa nu fii prea bland cu ea! Cu cat vei fi mai aspru, cu atat sfarsim mai repede cu dumneaei.

Batranul deschise tablia mascata. Ramase cateva clipe in ascultare si, deoarece nu se mai auzea nici o miscare, se hotari sa treaca la fapte.

— inainte! sopti Richemonte:

— Lasam deschis aici?

— Fireste.

Intrara in vestibul, unde nu era nimeni. Se apropiara de usa cu perdele si privira printre acestea. Marion sedea la masa, cu capul sprijinit in palme.

Batranul facu un semn colonelului, desfacu perdelele si intra dincolo, tinand cu amandoua mainile bucata de blana. Rallion era in spatele lui.

Capitanul facu doi pasi repezi inainte, se auzi un tipat inabusit — ticalosul apasa atat de tare blana pe gura fetei, incat ea nu mai putea scoate nici un sunet. in acelasi timp Rallion ii trecu franghiile in jurul bratelor, dupa care-i lega si picioarele.

— Asa! spuse Richemonte, multumit. De data asta porumbelul e prins. N-o sa ne-o mai vare pe camerista in locul ei. Sa plecam repede cu ea!

Mariσn, care lesinase, fu fransportata afara. Batranul impinse la loc tablia, punand zavorul.

— incotro acum? intreba Rallion.

— Mai intai jos, in gang. Hai sa aprindem felinarele!

O dusera pe Marion .pana la usa boltii in a' carei parte din fund fusese inchis Deephill. Deoarece capitanul lasa jos povara, Rallion intreba :

— Aici inauntru?

— O, nu! Aici n-ar fi in siguranta, de aici mi-a disparut unul, fara sa-mi pot explica cum. Vreau sa vad daca descopar vr'eo urma. Ramai dumneata putin, ca s-o pazesti pe prizoniera.

Deschise usa si intra in bolta, de unde se intoarse suparat, dupa catva timp.

— Ai gasit ceva?

— Nu, absolut nimic. Hai, pune mana sa mergem mai departe.

O dusera pana la punctul de incrucisare a gangurilor, apoi cotira la dreapta. in fata usii prin care fusesera adusi atat camerista cat si pictorul, o asezara la pamant.

— Si de aici mi-a scapat unul, zise Richemonte, si inca prin doua usi incuiate Ma duc sa cercetez.

Deschise usa si disparu indaratul ei. Trecu destul de mult pana se inapoie.

— iti vine sa crezi in vraji, zau asa. Si de aici a disparut un prizonier, fara sa lase cea mai mica urma, din care sa se poata vedea in ce fel a izbutit sa fuga.

— E asa cum spuneam eu: cineva are cheile, si acest cineva e Marion. incotro o ducem acum?

— Aici inauntru.

— Ce? Aici? De unde tocmai a disparut unul?

— Da. Dar n-avea nici o grija, ea nu-mi scapa. Haide!

Fata fu dusa in incaperea rotunda, care se afla sub cea in care zacuse Schneffke. xcolo o asezara jos.

-— Vezi dumneata aceasta fantana aparenta? zise Richemonte. Este intrarea spre incaperile in care cu siguranta ca nu va patrunde nici un nechemat.

— Are trepte?

— Nu.

— Vreo scara?

— Nici asta.

— Atunci cum ajungem acolo?

— Tocmai asta e enigma! rase Richemonte. Individul acela gras care s-a aflat aici, ca si acela care l-a eliberat cu siguranta ca au incercat amandoi sa ajunga jos. Vor fi dibuit cu mainile sa caute trepte, insa n-au gasit nimic. Sunt convins ca dansii cred ca e vorba intr-adevar de o fantana. Sunt insa infipte trepte de fier in pereti, dar incep atat de jos, incat nici prima nu poate fi ajunsa cu mana.

— Si cu ajutorul lor cobori jos?

— Da. La a douasprezecea te opresti. Acolo se deschide un gang, pe care trebuie sl strabatem. Eu cobor inaiinte si o tin pe Marion, careia dumneata ii dai drumul in jos pe o funie. Apoi vii si dumneata.

Asa se si intampla. Richemonte cobori, apoi i. se dadu drumul in adancime fetei, dupa ce i se petrecu o funie pe dupa subsuori. Rallion cobori dupa ei si intra in gangul unde se si afla batranul. Dusesera povara de-a lungul gangului, urcara cateva trepte si ajunsera in cele din urma la un loc unde era mai multa lumina.

— Ajungem, cumva, afara? intreba colonelul.

— As, de unde! Ne aflam, e drept, iarasi la acelasi nivel cu boltile, insa gangul acesta nu duce afara. Lumina vine de sus. E o gaura de ventilatie, nimic altceva. Haide!

— Mai e mult?

— Nu. Vezi usile la dreapta si la stanga?

— Da.

— A cincea pe dreapta.

Mersera mai departe, indepartandu-se de gaura de ventilatie. Cand ajunsera la a cih-cea usa, capitanul deschise si in fata lor se casca un cavou intunecos. Pe jos erau paie si nimic altceva. in incaperea mohorata fu asezata Marion, care era inca lesinata, apoi parasira bolta, pe care batranul o incuie cu grija.

— incotro acum?

— indarat, sa aducem merinde.

— Pentru Marion?

— Pentru ea si pentru altii. Mai am de ingrijit de inca doua persoane si, deoarece plec la Paris si nu stiu cand ma inapoiez, vreau sa le aprovizionez cu paine si apa. Iti voi da o mare dovada de incredere colonele, aratan-du-ti prizonierul care se afla aici jos. Fac asta ca sa-mi ispasesc pacatul de a te fi banuit. Haide!

— Cine e persoana?

— Un neamt. Venise sa dezgroape o caseta de razboi care apartine francezilor. Eu !-am impiedicat, luandu-ma la lupta cu el si trans-portandu-l apoi ca prizonier la Ortry.

— Cum il cheama?

— Greifenklau, si face parte din acea familie pe care o urasc cum n-am urat inca pe nimeni.

Merse cateva usi mai departe si deschise una. Cand batranul lumina inauntru, Rallion vazu o incapere plina cu paie putrede, si deasupra lor un om, incovrigat ca un caine, purtand pe trup niste zdrente mizerabile.

— Acesta e! zise Richemonte, cu o bucurie draceasca. Ma razbun pe dansul in contul intregii sale familii. El stie unde este ingropata caseta; n-a vrut sa-mi spuna insa, de aceea va ramane aici pana va marturisi, apoi. . .

— Apoi? starui colonelul, vazand ca batranul sovaie.

apoi va trebui totusi sa moara, sopti batranul, pentru ca prizonierul sa nu auda.

Nenorocitul era legat in lanturi, astfel ca abia se putea misca pana la un metru departare. Paru-i carunt ii atarna pana la jumatatea spatelui si barba-i incalcita era o dovada a anilor grei pe care-i petrecuse in locul acesta. Obrajii ii erau scofalciti, ochii adanciti in orbite.

— Ti-e foame, Greifenklau? Nici un raspuns.

— Te intreb daca ti-e foame! repeta Richemonte.

— Nu! se auzi un glas cavernos.

— Sete?

— Nu.

— Vrei sa fii liber?

— Nu.

— Caine, spune adevarul, altfel iau biciul! Vrei sa fii liber?

— Prin tine, nu.

— Dar prin cine?

—- Vor veni ai mei si ma Vor scoate de aici. Richemonte izbucni intr-un ras sinistru.

— Cand vor veni, ii var impreuna cu tine. Voi starpi toata familia ta, daca va cuteza sa vina incoace.

Parasi celula si, intorcandu-se spre Rallion, zise:

— Asfa e razbunarea mea. Cheile de la catusele sale atarna de un cui in celula sa si el nu poate ajunge la ele tocmai pentru ca e legat.

— De fapt, e groaznic!

— Si totusi, nu indeajuns pentru dansul. Astfel se razbuna un Richemonte!

IN „CENTRUL LUMII DE DINCOLO'

Mόller se duse in odaia lui sa-si impacheteze lucrurile. Cufarul fu dus la gara de un servitor, apoi profesorul concediat pleca, fara sa-si ia ramas-bim de la cineva.

Se prefacu ca o ia inspre oras, insa, cand socoti ca nu poate fi observat, se intoarse catre padure, unde dadu de Fritz Schneeberg, la locul indicat.

— Ai ingrijit de toate?

— Da, domnule doctor.

— S-a zis cu ,,doctorul', draga Fritz.

— Din pacate. Trebuie sa plecam.

— Da. E ultima noastra noapte aici, insa vreau sa ma folosesc de dansa. Voi cerceta totul, absolut totul.

— Si iar nu veti gasi nimic.

— Ba poate, totusi. Credeam amandoi pana acum ca stim toate incaperile, dar nu e asa. Mai exista ganguri pe unde n-am fost.

— Acela in care a cazut Schneffke?

— Da, si poate ca acela e si cel ce ne trebuie. Baronul nebun vorbea de un „punct, central al lumii de dincolo'.

— Se referea la punctul de incrucisace al gangurilor, cunoscute de noi pana acurn

— Nu. M-am gandit si am ajuns la antro.ite concluzii. Gangurile sunt adesea intortoch».eate. Punctul lor de incrucisare nu se afla mijloc, cum credeam la inceput. Daca trag o lir'ie de la castel spre cariera si de la Turnul vechi o a doua spre ruina manastirii, atunci ceste doua drepte se intretaie aproape in py,nctul unde Hieronymus a cazut in groapa. Dupa pu-sa nebunului, acolo s-ar afla cineva in legatura cu caseta de razboi. Si cine altul putea fi, decat tatal meu?

— Atunci vom merge de-a dreptul, cum obisnuia Blόcher, domnule doctor. V-ti insemnat locul, cred?

— Foarte exact. Haide! Sa nu pierden o clipa.

Intrara in padure, pana ajunsera la = locul unde Se gaseau copacii retezati.

— Aici o fi, nu?

Nu, mai departe. Dar avem nevie de cateva trunchiuri de copacei.

Fritz lua pe umeri trei si Mόller facu Ja fel. Ajunsi la groapa cu pricina, asezara lnele crucis, apoi doctorul se lasa in genunttii, sa fixeze una din franghii la punctul de intretaiere a doua trunchiuri.

in timp ce facea asta i se paru ca axd j-os un zgomot.

— Tacere, Fritz! zise el. Aud ceva.

Dadu putin la o parte muschiul si vazu apropiindu-se o lumina.

Repede, lasa-te si tu in genunchi!

in clipa urmatoare Fritz era alaturi de dansul, isi facu si el o groapa in mu-schi, ca sa poata vedea mai bine. De jos auzira cuvintele:

— Ajungem, cumva, afara?

— As, de unde! Ne aflam, e drept, iarasi la acelasi nivel cu boltile, insa gangul acesta nu duce afara. Lumina vine de sus. E o gaura de ventilatie, nimic altceva. Haide!

— Mai e mult?

— Nu. Vezi usile la dreapta si la stanga?

— Da.

— A cincea pe dreapta. Lumina disparu spre partea opusa.

— Ai auzit? sopti Mόller.

— Da.

— Si i-ai si vazut?

— Pe toti trei.

— Eu numai pe unul. Muschiul de aici e prea gros.

— Pe cine ati recunoscut?

— Pe capitan. Cine erau ceilalti?

— Rallion. Si amandoi duceau un om legat. Parea sa fie o femeie. Mόller se infiora.

— O femeie? Ai vazut bine?

— Da. Capul'ii era acoperit.

— Dumnezeule! Cum era imbracata n-ai observat?

— Purta o rochie cenusie, daca nu ma insel. Dar cele doua felinare dadeau atat de putina lumina, incat nu sunt sigur.

— Fritz, sa stii ca s-a faptuit iar o ticalosie. Marion purta o rochie cum spui tu.

— Nu veti fi vrand sa spuneti ca mizerabilii au tarat-o pe domnisoara Marion intr-o astfel de gaura?

— Ba tocmai asta vreau sa spun. Doar au mai incercat o data. Si gandeste-te la cele intamplate la doctorul Bertrand! Eu imi dau drumul pe funie.

— Dar veti fi descoperit.

— Nu cred. Nu spunea batranul ca e a cincea,usa?

— Da.

— Eu am mai fost jos si stiu ca usile se afla cam la douazeci de pasi departare una de altat. Asta inseamna o suta de pasi. Nici nu mia vor putea observa.

— E totusi foarte primejdios. Pot merge si eu?

Nu, tu trebuie sa ramai aici. Cu ajutorul

tau ajung mai repede jos si inapoi, sus. Vei observa cand ma reintorc. Celalalt capat al funiei il tii in mana. Daca simti ca trage cineva de ea si e intuneric, sa stii ca sunt eu. Daca observi insa venind lumina inapoi, o tragi repede la tine, sa nu fie vazuta.

— Revolverele le aveti incarcate?

— Da.

— Bun! Daca trageti, cobor, si atunci ii ia dracul pe mizerabilii aceia.

Mόller se inclesta de funie si ii dadu drumul. Ajuns la pamant privi in jurul sau si zari lumina departe, in fund. In varful picioarelor porni mai departe si izbuti sa se apropie atat de mult, incat putu pricepe aproape tot ce vorbeau cei doi.

Richemonte intra intr-o celula. Ceea ce facu si vorbi acolo nu putu vedea si auzi, dar simtea cu toata fiinta sa ca acela la care se gaseau cei doi ticalosi era tatal sau.

In cele din urma, batranul incuie usa.

Astfel se razbuna un Richemonte! il auzi acum Mόller, foarte lamurit.

Rallion murmura un raspuns pe care profesorul nu-l mai pricepu, iar capitanul mai zise si el ceva, care fu acoperit de zanganitul cheilor. Apoi, insa, colonelul spuse cu un ton de uimire adanca:

— Si acesta e . . . nepotul dumitale?

— Da. Poate ca-ti voi povesti

Mόller nu auzi mai mult, caci isi zise ca acum trebuia sa plece neaparat de acolo, ceea ce si facu. Trebuia sa fie in siguranta atunci cand cei doi vor ajunge la gaura de ventilatie.

Gasi funia atarnand inca. Se prinse de ea si incepu sa urce. Cat ai clipi din ochi fu sus, puse la loc muschiul si se aseza jos.

— Ati descoperit ceva? intreba Fritz, in soapta.

— Pst! Se apropie.

La lumina lanternei ii vazura dedesubt pe Richemonte cu Rallion.

— A trebuit sa ma grabesc al naibii, ca sa nu fiu surprins de ei, sopti Mόller. Repede, coboram din nou!

— Si eu?

— Da. Si afla ca . . . tatal meu e acolo!

— Sfinte Dumnezeule! L-ati vazut cumva?

.— Nu.

— Dar daca se intoarce batranul?

— Fie ce-o fi! Haide!

isi dadu drumul pe funie si Fritz dupa el.

Fara sa stea o clipa pe ganduri pornira amandoi spre usa a cincea din dreapta. Doctorul o deschise si lumina inauntru. O vazu. pe Marion zacand pe paie, legata de maini si picioare, alba ca varul la fata. ' In clipa urmatoare statea in genunchi langa ea si-i taia legaturile. Zarindu-l, sangele se intoarse in obrajii fetei si privirea ei il rascoli pe Mόller pana in adancul inimii.

Abia dupa catva timp Marion se reculese si izbuti sa povesteasca cele intamplate.

— Dar cum de-ai stiut ca ma aflam in aceasta primejdie grozava? intreba ea la urma.

— Despre asta mai tarziu! Mai avem ceva de facut. Te rog, iesi afara in gang!

Dupa ce vari in buzunar franghiile taiate, Mόller incuie celula la loc.

— Ce facem acum? intreba Fritz. Spuneati adineauri ca si. . .

Mόller ii arunca o privire, care-l facu sa-si intrerupa vorba.

—- Sa ne pastram cumpatul! mai zise dansul, in primul rand trebuie sa stiu daca acest gang este in legatura cu celelalte. N-ai putut vedea nimic, domnisoara?

— Nu.

— Dar de auzit?

— Cred ca am lesinat de cateva ori, numai din cand in cand am auzit cate ceva, ca din departare.

—- Si ce anume?

— Ma asezasera pe niste lespezi reci si umede si apoi au vorbit de o fantana, care in realitate nu e fantana.

— Eu am fost acolo si am vazut-o.

— Si eu, adauga Fritz. Dar ce sa fie, daca nu e fantana?

— O intrare. Sunt fixate iri pereti trepte defier, pe care se poate cobori.

— Atunci treapta dintai trebuie sa fie atat de jos incat nu poate fi ajunsa cu mana.

— Tocmai asa spunea si capitanul, zise Marion.

— Pe acolo te-au coborat?

— Cei doi da, iar mie mi s-a dat drumul pe o funie.

— Si apoi unde ati mers?

— I-am auzit spunand ca dupa douasprezece trepte se face un gang. Banuiesc ca acolo m-au dus.

Dar acesta se afla la acelasi nivel cu celelalte.

Am simtit mai tarziu ca urcam niste trepte.

Si ai auzit, poate, deschizandu-se usi?

— Nu.

— Bine. Asta ajunge. Dumneata, duduie, si eu ne vom intoarce pe drumul acesta.

— incotro?

— Dar de ce nu prin gaura de ventilatie pe care am descoperit-o, domnule doctor? interveni Fritz.

— Am eu planul meu. Pe acolo va trebui sa iesi tu cu celalalt prizonier.

— inca un prizonier? intreba Marion.

— Da. Il vom elibera si pe el. Nu e departe de aici. Vrei sa astepti putin in locul acesta?

— De ce sa nu merg si eu?

— Vederea prizonierului te-ar ingrozi.

— Tot ce faci dumneata, domnule doctor, e chibzuit si bun; trebuie sa te ascult. Dar intunericul asta de aici. . .

— iti lasam un felinar.

— Sa nu zaboviti mult.

— Cei doi barbati mersera mai departe in gang.

— De ce sa nu fi venit si ea? intreba Fritz.

— Pentru ca mi trebuie sa afle, deocamdata, ca prizonierul e tatal meu.

— Dar tot isi va da seama cand il vom aduce acolo unde se afla ea.

— Cum adica?

— Pai, n-o sa va numeasca fiul sau?

— Dar nici nu-i voi spune ca sunt fiul lui.

— De ce procedati astfel, domnule doctor? Nu vad nici un motiv.

— Ba sunt ele mai multe. In primul rand nu vreau ca Marion sa stie cine si ce sunt si apoi trebuie sa-l crut pe tata. Gandul ca e liber il va coplesi. Daca mai aude si ca sunt fiul lui, se poate intampla ca bucuria sa-l omoare. Trebuie sa-i' servim fericirea cu lingurita.

— Se poate sa aveti dreptate, domnule doctor. Dar vad colo ca se apropie lumina, ceea ce inseamna ca domnisoara vine incoace.

Asa si era. Marion se apropia incetisor.

— Nu mi-o luati in nume de rau! spuse ea. Eram singura si, vazand ca va sfatuiti, credeam ca e vreo primejdie.

— Nu e nici una! o linisti Mόller. Dar, de vreme ce tot esti aici, poti sa ramai. Insa trebuie sa te astepti la ceva groaznic.

— Nimic nu poate fi mai groaznic decat singuratatea in aceste ganguri.

Mόller scoase cheia si deschise. Trase aer adanc in piept, apoi ii dadu drumul suierator pe nas. Trebuie sa-si adune toata stapanirea de sine sa nu izbucneasca intr-un plans sfasietor.

Prizonierul nu se clinti, cand lumina felinarului patrunse a doua oara in celula sa. Vazand insa grozavia din fata ei, Marion scoase un tipat.

— Dumnezeule din ceruri! Un om zace aici? Mόller scrasni din dinti.

La auzul glasului de femeie, prizonierul inalta capul.

— O femeie! O femeie! ingana el. Ce vrei de la mine?

Marion se apropie de nenorocit si-i zise:

— iti aduc libertatea.

— Libertatea? Oh, ce batjocura!

— Nu e nici o batjocura, ci sfantul adevar.

El se ridica putin si clipi din ochi din cauza luminii.

— Femeie, fato, nu ma insela! murmura cu glas tremurator.

— Nu te insala nimeni, zise Mόller, luptand sa-si stapaneasca emotia ce-l covarsea. Crede-ma, e adevarat.

Fara sa vrea, rostise aceste cuvinte in limba germana.

— Ce aud? Se vorbeste in germana? exclama prizonierul. Dumnezeule! De cand n-am mai auzit limba asta!

Si, izbucnind in plans, se prabusi iar pe paiele sale.

Fritz suspina si Mόller, desi strangea din dinti cat putea, nu putu impiedica lacrimile sa-i curga siroaie pe obraji.

Marion se lasa in genunchi langa nenorocit, pe paiele umede.

— Unde-s cheile de la catuse? il intreba ea.

— Colo in cui.

— Aici sunt! exclama Fritz. Lanturile_ vor cadea.

— Dumnezeule, Sfinte Dumnezeule! Prizonierul se mai ridica o data pe jumatate

si isi duse in fata mainile prinse in catuse, apoi se prabusi din nou pe paiele umede.

— A lesinat! zise Marion, printre lacrimi.

— isi va reveni, raspunse Mόller.

Se lasa apoi in genunchi si descuie catusele, apoi il duse afara pe prizonier, pana sub gaura de ventilatie.

— Dar cum il ducem la suprafata? intreba Fritz.

— Scoate-ti haina, ca sa i-o punem lui. Dupa aceea il tragi in sus cu funia.'

Cand cei doi ajunsera la suprafata, Mόller se adresa fetei:

— Ai rabdare o clipa, domnisoara. Ma inapoiez imediat.

Urca sus de-a lungul funiei si-l examina pe tatal sau.

— Cum stam? intreba Fritz, ingrijorat.

— Traieste, e insa foarte slabit. Daca se trezeste si intreaba, nu-i spui inca nimic.

— Dar daca vrea sa stie cine suntem?

— Tu esti culegator de plante, iar eu profesor. Pentru rest ii spui sa ma intrebe pe mine.

— Si sa astept aici?

— Nu. Pana se trezeste, duci inapoi trunchiurile de copaci la locul lor. Apoi cauti sa vii cu el la TroM du hois, unde ne vom intalni.

Dar de ce nu veniti si dumneavoastra acum?

— Pentru ca acum trebuie sa ascult mai mult de logica decat de inima. Vreau sa ma duc cu Marion la mama ei, inca inainte de a se inapoia capitanul.

— La Liama?

— Da. O luam si pe ea cu noi.

— Oh, ce lovitura pentru batran! incotro o veti duce?

— Asta vom vedea. Aciim grabeste-te si da-ti osteneala sa nu fii descoperit!

Mόller nu putu renunta sa-l sarute pe obraji pe tatal sau, apoi isi dadu drumul in jos pe funia, pe care Fritz o trase indata sus.

— in ce stare se afla nenorocitul? intreba Marion.

— isi va reveni curand.

— Slava Domnului. il cunosti?

— Da.

— Atunci explica-mi, te rog, cum . . .

— Sa lasam asta pentru mai tarziu. Acum trebuie sa ne punem la adapost inainte de inapoierea capitanului. Trebuie sa ne grabim. Esti destul de tare?

— Sunt cu dumneata si asta ajunge.

— Sprijina-te de mine!

isi trecu bratul intr-al lui si patrunsera in cealalta parte a gangului.

— Dar daca ne iese acum inainte capitanul? intreba ea, infiorandu-se.

El are: sa se teama mai mult de noi, decat noi de el.

Ajunsera la trepte si coborara. Apoi mersera mai departe, pana la locul unde gangul se intalnea cu fantana. Mόller lumina in sus si intreba:

— Asadar, pe aici ati coborat? Atunci vom ajunge si noi sus.

— Barele de fier sunt tari, spuse Marion, pipaind una.

— Si nu prea departe unele de altele. Vrei sa incerci?

-— Fireste. E mai usor decat pe o scara.

— Numai ca sus va trebui sa te ajut. Haide! Ajunsera cu bine in incaperea rotunda a

fantanii. De acolo Mόller deschise usile, astfel ca trecura in gangul transversal. Profesorul coti la stanga si, cand trecu pe dupa colt, se opri.

— Acum te poti odihni, in sfarsit, putintel. Capitanul nu ne mai poate intalni.

— Slava Domnului!

El simti ca dansa se lasa greu pe bratul lui. Nu era atat de tare cum voise sa para. Numai apropierea lui ii daduse curaj. Se parea ca slabiciunea o va invinge, astfel ca el cuteza sa-si petreaca bratul dupa mijlocul ei, s-o sprijine.

— Domnule Mόller! murmura dansa.

— Domnisoara!

— iti mai aduci aminte ce-mi spuneai cand ne-am intalnit la cariera? Mi-ai fagaduit sa ma iubesti.

— E drept, am indraznit sa spun aceasta.

— Ti-ai inchipuit, cumva, ca-ti voi lua in serios marturisirea?

— Dumneata, copilul inzestrat cu toate darurile nobletei, si eu ah!

Marion ii lua mana.

— Ce e nobletea? Clasele sociale au fost create si ele de mintea omeneasca. Eu cred numai in nobletea inimii. Oh, sunt atat de saraca si nenorocita ca putini altii. Tot ce mai posed este ocrotirea si prietenia dumitale. Ce-as fi fara dumneata? Domnule Mόller, as vrea sa ramai asa . . . mereu, mereu! N-as dori decat sa raman la dumneata si cu dumneata.

Tacu, asteptand parca un raspuns. Stia ca. el nu va mai rosti nicodata primul cuvant, de aceea adusese ea vorba, acum, despre asta.

Trecu un timp pana ce el raspunse:

— Si fotografia aceea care ti-a scapat jos, la cariera?

Dansul pusese lanterna in buzunar. Era intuneric complet, astfel ca nu vazu roseata care acoperise obrajii fetei. ii simti, insa, mana tremuratoare.

— Ce e cu ea? intreba ea.

Nu era a aceluia pe care-l purtai in inima?

Ea tacu o vreme, apoi raspunse, in soapta:

— Era o himera.

— Dar una care nu se uita. Ai putea spune oare ca esti stapana inimii dumitale?

— Si dumneata, nu esti prea mult stapanul inimii dumitale?

— Fii milostiva, duduie. Lasa timp acestei inimi! A dumitale va fi in curand prea ocupata.

— Cu ce?

— Sunt pe punctul de a te duce la cineva care nu-ti este indiferent. La cineva pe care-l crezi spirit.

— Oh, te referi la mama mea, despre care sustii ca traieste?

'— Te simti destul de tare ca sa dai ochii cu ea?

— O, da, da! Haide, haide repede!

— Sa mai asteptam! Tin mult s-o iau de' aici pe biata femeie. Vreau sa-si dea seama ca nu trebuie sa-si tina cuvantul dat batranului criminal.

— Unde vrei s-o duci?

— Cred ca la Malineau.

— Ah, la Ella von Perret?

— La prietena dumitale. Generalul o va lua cu placere sub ocrotirea sa. La el sunteti asigurate impotriva oricarei primejdii, chiar si a aceleia reprezentata de Rallion si Richemonte.

— Ai dreptate, spuse ea repede. Apoi adauga mai incet:

— Si dumneata?

— Eu nu pot ramane la Malineau, insa ne vom revedea.

— Cand?

Nu pot preciza.

incotro te vei duce?

Meseria mea ma duce la . . . Paris.

Zicand acestea, se gandea la apropiata izbucnire a razboiului si la tinta trupelor germane.

Dar imi vei lasa adresa dumitale?

N-o cunosc nici eu inca, dar ti-o voi comunica, insa acum sa mergem mai departe.

Fara sa mai spuna un cuvant, el porni inaintea ei. Usa care statuse deschisa la prima sa vizita era acum incuiata. Scoase cheia si o deschise.

incaperea era luminata de o lampa. Liama statea la pamant, cu picioarele incrucisate, dupa obiceiul orientalilor, si-si trecea printre degete mataniile. Statea cu spatele spre usa si nu se misca nici atunci cand auzi deschizandu-se usa.

Marion ramasese afara, Mόller intrase insa.

Liama! spuse el.

Ea recunoscu indata ca nu era glasul capitanului si intoarse capul. Zarindu-l pe Mόller se ridica in sus.

Tu? intreba dansa.

Da, eu, raspunse el prietenos.

De ce ai venit iarasi?

Pentru ca vreau sa-ti vorbesc.

Nu te-am prevenit? Barba alba' e groaznic la manie.

— Eu il dispretuiesc. El are sa se teama de mine mai mult decat eu de el, caci e un mincinos si un inselator. E dusmanul tau si ai copilului tau.

— Al copilului meu? Nu! A jurat s-o ocroteasca pe Marion si isi va tine cuvantul.

— A rupt juramantul.

— Dovedeste.

Mόller se dadu la o parte. indaratul sau, in'usa, se afla Marion. Liama o privi cu ochii holbati si intinse bratele:

— Cine-i asta? Pe cine aduci?

— Mama!

Ca in vis facu doi, trei pasi, apoi mama si fiica se prabusira una in bratele celeilalte.

Mόller iesi pe usa si o inchise. Nu vroia sa tulbure prin prezenta sa fericirea celor doua fiinte. Abia dupa o jumatate de ceas usa se deschise si Liama intreba:

— Mai esti aici?

— Da.

— Vino inauntru!

El intra, tragand usa dupa sine. Liama de odinioara se schimbase cu totul. Ochii ei sclipeau si obrajii i se imbujorasera.

— Ceea ce mi-ai spus e adevarat, zise ea. Vrei ca Marion sa fuga de la ,,Barba alba' si eu sa ma duc cu dansa?

— Da.

— Bine. Te ascult. Juramantul meu n-are valoare, caci si el l-a calcat pe al sau.

— Ai ceva de luat?

Nu, nimic.

—- Ma voi intoarce la castel? intreba Marion.

— Nu, domnisoara.

— Dar am de luat unele lucruri.

— Voi avea grija de asta. Ne ducem acum la doctorul Bertrand si acolo vei scrie pe o hartie tot ce-ti lipseste. Putem pleca?

— Da.

Liama o lua pe Marion de mana si zise:

— Vino, copila mea. Nu pot blestema in ceasul acesta sfant al revederii, insa Allah il va prapadi cu mania lui.

Mόller o lua inainte cu lanterna, iar cele doua femei il urmara prin gang, pana afara, la Trou, du hois. intre timp se facuse intuneric si nu se putea vedea departe.

Pst! se auzi dindaratul unui copac. .

— Fritz!

Culegatorul de plante se apropie.

— E la tine . . . prizonierul?

— Da. Sta acolo in iarba si doarme. Aerul 'proaspat l-a obosit. Ti se rupe inima gandin-

du-te la suferintele indurate.

— Cat timp a stat inchis? intreba Marion.

— Unsprezece ani incheiati.

— Si in acest timp a stat in celula aceea?

— Probabil.

Ea isi impreuna mainile, dar nu fu in stare sa rosteasca vreun cuvant.

— Du-ne la el! zise Mόller.

Fritz ii conduse in padure, unde Gebhard von Greifenklau dormea intins pe pamant. Respiratia ii era linistita.

— Sa-l lasam sa doarma! spuse Mόller.

— Dar mai putem ramane aici? intreba Fritz.

— Poate el sa mearga pana in oras? Si oare trebuie ca Liama sa fie vazuta in vesmintele ei orientale? Alearga cat poti de repede la doctorul Bertrand si intoarce-te incoace qu trasura lui, sa ne ier!

— Unde va gasesc?

— La marginea padurii, pe unde trece soseaua.

— Si daca intreaba Bertrand . . .?

— Nu spui nimic. Grabeste-te! Mai avem mult de lucru azi.

Fritz pleca, iar ceilalti se lasara jos in iarba, Marion langa mama ei, Mόller langa tatal sau.

Dupa catva timp, profesorul isi trezi parintele, care se simtea slab ca un copil, si-l duse la marginea padurii. Nu trecu mult si veni Fritz cu trasura. Cei cinci urcara intr-insa si plecara spre oras, unde pe batranul Gebhard il astepta o bucurie menita sa rasplateasca chinurile indurate atatia ani.

in vremea aceasta Rallion si Richemonte ajunsera inapoi la castel, pe drumuri tainuite. Avea de ingrijit acum trei prizonieri, si deoarece trebuia sa plece cu primul tren, a doua zi dimineata, vroia sa-i aprovizioneze cu merinde inca in ziua aceasta. Si pentru ca i-ar fi fost cu neputinta sa duca dintr-o data jos atata hrana, il ruga pe conte sa-l ajute. Astfel cei doi coborara in subterane cu paine si apa. Un ulcior mare si o paine lasara la incrucisarea gangurilor, ca sa le duca mai tarziu Liamei. Cu celelalte provizii coborara la fantana si ajunsera in gangul unde-i astepta o mare surpriza.

in fata celulei Marionei capitanul puse jos ulciorul si deschise usa, dar in aceeasi clipa se dadu inapoi speriat, ca si cum ar fi vazut o fantoma. Celula era goala.

— Rallion! murmura el, ducandu-si mana la frunte. Rallion, spune-mi daca visez sau sunt treaz! Unde e Marion?

Colonelul ramase si el inlemnit.

— Aici se intampla lucruri necurate, zise dansul. Altminteri nu-mi pot explica.

Prostii! Necuratul e numai in creierul dumitale. Ea trebuie ca are un aliat tainic, altfel nu se poate. Dar trebuie sa-i dau de urma acestui om, trebuie!

— Atunci inseamna ca ne-am inselat cand am banuit ca Marion ar fi luat cheile. Altul e vinovatul.

— Vom pune mana pe el chiar acum. De intalnit n-am intalnit pe nimeni, ceea ce inseamna ca se atine ascuns pe aici. Sa cercetam gangul, care nu e prea lung, din fericire.

Richemonte lua revolverul in mana si porni inainte cu o lanterna. Rallion il urma cu cealalta. Ajunsera la capatul tunelului, fara sa fi descoperit ceva.

— Ei? intreba colonelul, usor batjocoritor.

— Nimeni si nimic! scrasni batranul. Poate ca sunt inca amandoi ascunsi prin vreo celula. Sa cautam!

— Ce se afla in celule?

— Sunt goale, afai'a de aceea in care zace neamtul. Ia sa vedem!

Deschise celulele una dupa alta, dar toate erau goale. Cand o deschise la urma si pe aceea a lui Greifenklau si lumina inauntru, scoase o injuratura de se cutremurara peretii.

— Mii de draci, ce e asta?

— Ce s-a intamplat? intreba Rallion, aple-candu-se inainte. Drace! Individul a disparut!

— De neinteles! Hai sa cautam amandoi, poate gasim ceva urme.

Iritati peste masura, pornira-spre fantana, cercetand pamantul la lumina lanternelor. Ajugand la fantana, Richemonte se opri.

— Ia te uita aici! Ce e asta?

— Picaturi de seu pe pamant!

— Da, si proaspete de tot. Sunt de la un felinar. Noi insa intrebuintam ulei. Care ar fi concluzia?

— Ca au sters-o pe aici.

— Cainii aceia cunosc deci si gangul acesta, si drumul. Ia sa urcam! Poate mai gasim vreo urma.

Ajunsera la locul unde statusera Mόller cu Marion, dupa ce el pusese in buzunar felinarul.

Atunci cazuse o picatura de seu din lumanare.

— Si aici! marai Richemonte. Vezi?

— Da, foarte lamurit chiar.

— Nici o indoiala. Au mers pe aici si. .. nu cumva . . . ?

— Ce anume?

— Colo jos mai e o prizoniera.

— Poate ca au eliberat-o si pe aceea. Richemonte se clatina pe picioare si fu nevoit sa se sprijine de perete.

— Ia sa vedem! zise el.

Abia tarandu-se porni inainte si cei-ceta usa.

— E incuiata, spuse dansul.

O deschise repede si intra, urmat de Rallion. Lampa mai ardea inauntru.

— Aici nu e! spuse batranul, abia putand vorbi. Poate ca e dincolo, in incaperea alaturata.

Rallion vru sa-l urmeze si acolo, insa capitanul il opri cu asprime:

— Ramai aici! N-ai ce cauta acolo! Cand se intoarse dupa catva timp, chipul

sau parea acela al unui nebun. — Si ea a disparut! scrasni el.

— Cine?

— Nu importa. I-am acordat acelei persoane anumite libertati, insa astazi o inchisesem. Amandoua usile sunt incuiate inca, cu toate acestea ea a disparut.

— Asta inseamna ghinion.

— Mai mult decat ghinion. Nu-mi ramane altceva de facut decat sa distrug intrarile 'sau sa le inchid si, deocamdata . . .

— Ce? Spune! interveni RaUion, vazand ca celalalt sovaie.

deocamdata sa dispar, plecand in lume.

— E atat de grav?

— Da. Dupa un timp, se va uita totul. Si nu va dura mult, in cazul izbucnirii razboiului.

— Dar, pentru distrugerea intrarilor, e nevoie de munca si timp.

— Deloc. Pentru o asemenea eventualitate mi-am luat masurile mele. Haide!

' Se inapoiara la incrucisare. Acolo, una din lespezile de piatra parea sparta. Richemonte scoase o pietricica dintre doua crapaturi si, imediat iesi la iveala o sarma. Trase de ea si, aproape in aceeasi clipa, un bubuit ca de tunet cutremura boltile. Ecoul se pierdu incetul cu incetul in departare.

— Ce-a fost asta? intreba Rallion, speriat.

— Niste mici mine.

— S-au prabusit intrarile?

— in parte. Si inca ceva a fost distrus. Scoase ceasornicul si zise:

— Peste un ceas pleaca un tren spre Paris. Cu acela mergem si noi.

nu maine, cum fusese vorba sa astept sa puna mana pe.,este''' si totul va fi iai'asi bine. sfert de ceas parasira amana capitanul Richemonte ducea cu sirerar pe care-i avea.

— De ce nu maine, cum fusese vorba?

— No sa astept sa puna mana pe mine. Un razboi, si totul va fi iarasi bine.

Peste un sfert de ceas parasira amandoi castelul. Capitanul Richemonte ducea cu sine toti banii numerar pe care-i avea.

INAPOI. PRIN TUNELUL TIMPULUI

Rareori adapostise o casa atata fericire ca locuinta doctorului Bertrand, in seara aceea de pomina. Sus, in odaita, stateau strans imbratisate Liama si Marion, soptindu-si cuvinte de dragoste. in camera Emmei von Greifen-klau se aflau cele doua surori, Nanon si Ma-delon, impreuna cu tatal lor, care nu se mai satura privindu-si copilele. Dar cea mai mare fericire o resimteau, desigur, cei trei carora doctorul Bertrand le pusese la dispozitie odaia sa de lucru. Gebhard von Greifenklau facuse o baie invioratoare, apoi scapa de par si de barba. Statea pe canapea, tinand mainile copiilor intr-ale sale. Emma si fratele ei marturisisera cu multe menajamente batranului cine sunt, caci altfel nenorocitul n-ar fi suportat marea fericire.

Ceasurile treceau unul dupa altul. Cei trei nici n-ar fi bagat de seama, daca n-ar li auzit deodata batai in iisa.

Hieronymus Aurelius Schneffke vari capul inauntru.

— Se poate? intreba el.

Da, raspunse Richard von Greifenklau,

care odata cu numele Mόller renuntase si la cocoasa, e drept ca numai pentru cele cateva ceasuri ale revederii. Acesta e domnul Schneffke din Berlin, al carui socru erai cat pe ce sa devii, draga tata.

— Cum asta? intreba batranul Gebhard.

— il batuse gandul sa se insoare cu Emma.

— Ah, asa!

— O crezuse drept dama de companie si se inamorase atat de mult de ea, incat de dragul ei a incalecat chiar si pe cal.

— A fost un cal destept, rase pictorul. M-a lasat la picioarele ei, dupa toate regulile cuvenite. Mai tarziu am devenit ocrotitorul si tovarasul ei de calatorie, dar am fost nevoit sa renunt la fericirea asteptata, pentru ca aceea pe care o credeam dama de companie s-a facut peste noapte englezoaica.

— Ceea ce nu va ramane, totusi. '

— Nu?

— Nu. Miss de Lissa e sora mea si o cheama Emma von Greifenklau.

Bondocul facu o mutra ca gasca pe furtuna.

— Sfinte albastru al Cerului! Toti rasera.

— Ai ceva impotriva? intreba fostul doctor Mόller.

— Hm! Cat timp ramane sora dumitale?

— Sper* ca pentru totdeauna.

— Ma indoiesc. Cu duduia asta nimeni n-o scoate la capat, cine si ce e in realitate. Astazi o socoti in mod serios drept sora dumitale, si maine iese la iveala, te pomenesti, ca e matusa soacrei dumitale. Eu voi continua sa fiu banuitor, asta e limpede ca lumina zilei. De azi incolo nu-mi voi darui inima decat femeilor care-mi vor dovedi cu act de nastere si buletin de vaccinare cine sunt.

Dar nu lua nici el insusi cazul prea in tragic, caci se intovarasi la rasul celorlalti.

Rasera cu pofta, apoi batranul Gebhard intreba:

— Ce noutate ne aduci?

— Beam un pahar cu bere in restaurantul garii. Cand a sosit trenul, am vrut sa plec. La ghiseul de bilete am zarit insa doi indivizi. Ghici cine erau?

— Spune dumneata mai bine.

— Ai dreptate, caci n-ai sa ghicesti in viata dumitale. Era batranul capitan si inca unul, cu fata mascata!

— Rallion! Si ce faceau?

— Stateam aproape de tot de ei, insa dansii erau atat de grabiti, incat nu m-au observat. Batranul a cumparat doua bilete clasa intai, pentru Paris.

— A plecat, asadar?

— L-am vazut urcand in vagon impreuna cu Rallion, apoi trenul a pornit.

Vestea aceasta il bucura mult pe Richard. Se transforma iarasi in doctorul Mόller si urca sus la Marion si Liama, carora le-o impartasi.

— Acum ai cel mai bun prilej sa-ti iei lucrurile de care ai nevoie pentru drum, domnisoara Marion, spuse el. in acest scop te ina-poiezi la Ortry.

— Cine mai merge cu mine?

— Mama dumitale.

— Cum? Pot fi vazuta? intreba Liama.

— Doresc chiar foarte mult sa fii vazuta de baroana, spuse Mόller. Dar va insotesc si eu.

Peste un afert de ceas fostul profesor statea pe capra, ducandu-le pe cele doua femei la Ortry. Acolo dadu in primire argatului paza cailor si insoti pe mama si fiica in odaia lui Marion.

Aparitia Liamei nu batu deocamdata la ochi, caci domnul doctor Bertrand ii imprumutase o mantie lunga de ploaie si o palarie.

Abia intrasera, ca o servitoare veni sa anunte ca doamna baroana o invita la dansa pe domnisoara.

— Sunt ocupata, raspunse Marion. Servitorul pleca, dar se inapoie cu aceeasi porunca.

— Spune-i baroanei ca n-are nici un drept sa-mi porunceasca! replica fata. intocmai asa sa-i spui!

Din cauza ingamfarii si asprimii sale, baroana era urata de toata servitorimea, astfel ca omul transmise raspunsul cuvant cu cuvant, facandu-i placere s-o vada infruntata.

___Glasul sangelui

Furioasa, aceasta se ridica si se duse in odaia fiicei sale vitrege.

Asta si asteptasera Mόller si Marion, dar o rugara pe Liama sa intre in odaia alaturata.

— Ce inseamna asta? izbucni baroana. De ce nu vii cand te chem?

— Pentru ca n-am timp, precum ti-am trimis vorba!

— Cand poruncesc, trebuie sa asculti!

— Ti-am raspuns doar ca n-ai dreptul sa-mi poruncesti.

— Nemaipomenit! Asemenea obraznicie . . .

— Alege-ti cuvintele, altfel va trebui sa te rog sa parasesti incaperea!

— Ce-ti da in gand . . . ah, dar cine-i asta? Domnul doctor? Credeam ca ai plecat.

— Dupa cum vezi, sunt aici, raspunse Mόller, linistit.

— Ce cauti aici?

— Manierile si politetea necesara in raporturile cu alti oameni.

— Ah! Faci cumva aluzie la mine?

— Numai la dumneata.

— Nerusinatule! Iesi! Mόller nu se clinti.

—- iti poruncesc sa pleci!

— Si eu te rog staruitor sa ramai, domnule doctor, zise Marion.

— Voi. . . incepu baroana cu furie.

— Nu vei face nimic! o intrerupse Marion, aspru. Ce anume ai de vorbit cu mine?

— in prezenta unor straini nu pot vorbi.

— Cu atat mai bine.

Deschise dulapul, cautand lucrurile pe care vroia sa le ia cu dansa.

— De ce impachetezi?

— Pentru ca plec.

— Unde?

— Nu te priveste.

— Nerusinato! Cine ti-a dat voie sa pleci?

— Cred ca nu am nevoie de permisiunea nimanui.

— Atunci sunt silita sa-mi impun dreptu-, rile cu toata hotararea. Fara invoirea mea nu vei pleca. Eu sunt mama ta.

— Ciudata mama!

— Vrei sa ma silesti sa-ti dovedesc ca la nevoie te pot face sa ma asculti?

— Cum vei proceda?

— Chem servitorii.

— Nici chiar la porunca ta, servitorii n-au voie sa se atinga de mine.

— Atunci trimit dupa politie.

— Te previn sa n-o faci. Politia te va aresta, daca voi cere eu asta.

Baroana batu furioasa din picior.

— Ce vrei sa zici cu asta?

Marion vru sa raspunda, insa Mόller ii facu un semn si replica in locul ei:

— Desigur, domnisoara a vrut sa spuna ca exista destule motive pentru arestarea fostei pastorite.

— Baroana se facu alba ca varul.

— Domnule, ce fel de vorbe surit astea?

— Vorbe pe care Adeline Verdy, fiica ciobanului, le pricepe prea bine.

Esti nebun!

— Nebunia e arma cu ajutorul careia ai devenit dumneata baroana, vreau sa zic nebunia sotului dumitale. Adu-ti aminte de indoita crima de la locul unde era ingropata caseta de razboi.

Ea incepu sa tremure, din tot trupul si in-gaima:

— Nu te inteleg. Despre cine vorbesti?

— Despre cei doi, care au fost ucisi cu toporul de barbatul dumitale, si de celalalt, pe care capitanul l-a injunghiat, pe care insa dumneata l-ai ingrijit, pentru ca apoi sa-l inchizi si sa devii astfel baroana.

Cu toata acuzatia aceasta covarsitoare, ea nu se dadu batuta:

— Ce ma privesc pe mine toate astea? Fa ce-ti place! Acum insa iti poruncesc sa pleci. Eu sunt stapana in casa asta.

— Dumneata? Atunci te inseli grozav.

— Dar cine altcineva?

— Ti-o voi arata pe adevarata stapana a castelului Ortry.

Deschise usa care dadea in incaperea alaturata si zise:

— Priveste! O cunosti pe femeia aceasta? Liama isi scoase mantia si palaria si intra in

vesmantu-i lung, oriental, insa fara voal pe fata.

Baroana se dadu inapoi, inspaimantata de moarte, si isi acoperi fata cu mainile. Nu putea fi nici o indoiala, era Liama.

Allah ά Allah, we Mohamed rasuhl Allah! zise beduina, incrucisandu-si bratele pe piept.

Vorbi apoi incetisor mai departe, cautand sa insire cuvintele frantuzesti, pe care le invatase odinioara:

— Ma mai cunosti, inselatoareo? Aceasta e copila mea si eu sunt stapana aici. Vino, prietene al celor oropsiti! se adresa lui Richard, iti voi arata cine porunceste aici.

O lua de mana pe fiica sa si porni inainte, iar Mόller le urma. Baroana venea clatinan-du-se dupa ei.

Mersera in sufragerie si prin incaperile castelului. Baroana ii urma, fara sa spuna un cuvant, in fata odaii baronului nebun Liama se opri, deschise incetisor usa si intra, urmata de ceilalti. Bolnavul ridica privirea si, dupa ce si-o plimba de jur-imprejur, se opri asupra fiicei Beni Aissa-ilor.

— Liama! striga dansul.

Din cateva sarituri ajunse langa sotia lui, se azvarli la picioarele ei si-i cuprinse genunchii cu bratele.

— Liama, Liama, salveaza-ma!

— De cine sa te salvez? intreba beduina.

— De ei. Ma fac vinovat. Eu am fost; dar spune-le ca n-am fost eu. Pe tine te cred, pe mine insa nu.

— Dar unde-s ei?

— Pretutindeni sunt, pretutindeni. Ma urmaresc pas cu pas. Salveaza-ma!

— Dar pentru ce esti invinuit?

— Stai! interveni repede baroana. Sotul meu e bolnav. Nimeni nu trebuie sa-l chestioneze. Nimeni nu trebuie sa stea de vorba cu el.

Il prinse de mana sa-l ridice, dar el se inclesta de Liama si striga, cu glas tanguitor:

— Luati-o de aici pe vipera asta! Liama, n-o lasa sa se apropie! Ocroteste-ma, Liama!

— Vorbeste aiurea! zise baroana. Nu-l mai intaratati!

Nebunul se afla intr-o stare care ingaduia sa se spere ca s-ar mai putea afla multe de la el, [din cele care pana acum ramasesera ascunse. Pe aceea Mόller o apuca pe baroana de mana si porunci:

— inapoi, doamna!

Ochii ei erau invapaiati de ura. inclesta [pumnii si lovi cu piciorul in pamant.

— inca un cuvant ca acesta si pun sa te [dea afara! striga ea, amenintator.

— As! zise el. Fata ciobanului n-are caderea ma dea pe mine afara. Pleaca! Si-i arata usa.

— Bine, atunci voi suna! zise dansa si dadu |sa traga de manerul clopotului.

— Da, suna! spuse Mόller, fara sa se tulbure. Dar pe cel dintai servitor care va veni il voi trimite sa aduca politia.

Vorbise cu atata hotarare, incat ea renunta la ce avusese de gand.

— Politia? Pentru ce?

— Ca sa te aresteze.

— De ce?

— Pentru bigamie.

— Ah!

— Pentru sechestrarea lui Gebhard von Greifenklau!

— Esti un diavol.

— Stiu totul. Pleaca imediat de aici, altfel sun eu.

O impinse afara pe usa, pe care apoi o incuie. Aceasta avu un efect linistitor asupra baronului.

— A plecat, a plecat! exclama el. Slava Domnului!

— Vorbeste cu el! ii sopti Mόller, Liamei. Beduina se apleca spre nebunul care mai

statea ingenuncheat la picioarele ei si-i puse mana pe cap. Asta paru sa-i faca bine, caci el ii zambi.

— Numai tu poti sa ma ajuti, Liama! Stau toti in jurul meu, aici, acolo, dincolo, pretutindeni.

— Cine?

— Germanul, pe care l-am culcat la pamant.

— Unde?

— in padure. Din cauza casetei de razboi.

— Cum il chema?

— Greifenklau.

colo', in pivnitele adanci ale castelului.

— L-ai vazut?

— Da.

— Cand?

— Asta nu mai stiu. Batranul mi l-a aratat. Crima imi statea pe suflet si el a vrut sa ma linisteasca. De aceea mi-a spus ca Greifenklau nu e mort, ci traieste.

— Deodata intinse mana in laturi si ochii-i se fixara asupra unui punct.

— Cine-i acolo?

— Hadschi Omanah.

— Marabuul sfant?

— Da. ,

— il cunosti?

— Eu l-am ingropat.

— Unde?

— Pe munte, in coliba sa. Si acolo se afla si fiul sau. Ma ameninta cu mana. Are un cap de mort si ranjeste la mine. Salveaza-ma!

Nebunul era cuprins de o spaima grozava. Sudoarea ii picura pe frunte. Era in acea stare pe care capitanul i-o domolea cu forta.

L-ai vazut si pe fiul marabuului? intreba Liama.

— Da.

— Unde-i acum?

— E mort, mort, mort!

— Adevarat?

— Da. Insa spiritul sau traieste.

— Unde?

Jos in pamant. in ,,Centrul lumii de dinainte.

Unde?

Tot pe munte. Eu l-am omorat, doar. Mόller statea in spatele Liamei si-i soptea

ce sa intrebe.

— Omorat? intreba ea. Chiar tu?

— Da.

— Ai fost singur acolo?

— Era si batranul. El mi-a poruncit sa-l omor.

— Pentru ce?

— Pentru ca sa devin baron.

— Dar n-ai fost si inainte baron?

— O, nu, nu!

— Dar ce-ai fost?

— Eram Henri Richemonte, varul si fiul adoptiv al capitanului.

- Si cine a fost baronul?

— Erau doi.

Se vedea bine ca-si aducea aminte cu greu amanuntele.

— Doi? intreba Liama. Cine erau?

— Tatal si fiul.

— Cine era tatal?

— Marabuul. Era pe moarte cand am venit noi, si pe fiu l-am omorat eu, pentru ca avea hartiile. Apoi i-am ingropat in coliba.

— Ce fel de hartii erau acelea?

— Hartiile celui omorat. Puteam dovedi cu ele ca eu eram tanarul Sainte-Marie si am spόs ca tata e mort. Ajutor, Liama! Uite acolo inca unul si inca unul!

— Cine sunt?

Menalek, seicul Beni Aissa-ilor.

Pomenind de tatal ei, ea isi duse mana la inima.

— Ce vrea el de la tine?

— Cere socoteala pentru moartea sa. Noi l-am dat pe mana francezilor. Si pe celalalt de asemenea.

— Pe cine?

— Saadi. El trebuia sa moara, pentru ca vroiam s-o am pe Liama. Eu ma numeam Mah-mud Ben Aid, iar batranul

Se opri, sa-si aduca aminte.

— El cine era?

— Malek Omar, fakihadschiul. Era spionul francezilor si al beduinilor in acelasi timp, insa i-a tradat si pe unii si pe altii. Oh, sca-pa-ma!

Se cutremura si cauta sa se ascunda indaratul ei de duhurile care-i chinuiau cugetul neimpacat.

— Fii linistit! zise ea, cu voce inceata. Saadi nu e mort.

— Nu? Dar vad acolo spiritul sau.

— Te inseli. Saadi traieste.

— De vreme ce zici tu, asa e, caci tu nu minti. Da, ai dreptate . . . chipul sau a disparut acum si capul nu ma mai doare.

Se ridica incetisor si se indrepta spre un fotoliu, in care se prabusi, zdrobit. Ceilalti il lasara in pace si se indepartara fara sa spuna o vorba. Cele ce auzisera acum nu erau chiar noutati. Liama ii amintea trecutul ei, despre care ii si vorbise fiicei sale, iar Mόller citise scrisoarea pe care o capatase Marion de la vrajitorul Abu Hassan, si pe care i-o incredintase lui. Unele lucruri nu le stiau insa si constituiau pentru dansii material pentru anumite deductii.

UN CEAS SUBLIM

Era seara. Batranul Hugo von Greifenklau, fostul favorit al maresalului Blόcher, avea in vizita pe ruda sa, generalul Kunz von Echen-rode. Ida, nora lui, statea linistita de o parte, in timp ce manuia acul in mod mecanic, gandurile ii zburau la copiii ei, care se aflau in Franta indepartata, de unde venea rar de tot cate o veste, la Franta, locul disparitiei lui Gebhard, scumpul ei sot.

Ida nu auzea nimic din convorbirea insufletita a celor doi barbati. Acestia vorbeau despre timpuri trecute, despre intamplarile lor din razboi, si astfel nu era de mirare ca discutia ajunse si la situatia politica actuala.

— Sa vezi ca incepe iar! zise Greifenklau. Napoleon a intrat la apa si vrea sa se salveze printr-un razboi.

-— E drept ca e de temut un razboi.

— De temut? Avem noi motiv sa ne temem de ceva?

— Sa dea Domnul sa fie bine! ,

— Va fi bine. Cum ar putea fi altfel?

— Vezi ca, din pacate, nu suntem atotstiutori.

Fireste, insa avem ochi de vazut si pu-

tem si socoti. Vedem, de pilda, ca francezii au ajuns la capatul inteligentei lor. Au friguri. Trebuie sa li se lase sange, altminteri nu se linistesc.

— Din nenorocire, cel ce va face aceasta operatie va trebui sa jertfeasca si propriul sau sange.

— Totdeauna a fost asa. Si odinioara a trebuit sa ne dam sangele. Si cine a fost vinovat? Noi?

Generalul von Eschenrode clatina din cap.

— Crezi ca Napoleon a fost vinovat? intreba el.

— Fireste.

— Eu sunt de alta parere.

— Ce? De alta parere? Vrei cumva sa-i iei apararea?

— Nici nu-mi da prin gand. Dar eu il privesc din alt punct de vedere decat tine.

— Asa, asa . . . din alt punct de vedere. Si anume, din care?

— Cand venea vorba de Napoleon, Hugo se aprindea, desi nu era chiar atat de pornit impotriva lui, ceea ce stia bine generalul.

— Dintr-un punct de vedere obiectiv, raspunse el, zambind.

— Eu nu sunt obiectiv?

— Nu.

— Oho! Nu mai sunt un tinerel dintr-aia

care nu se gandesc la ce spun. Sunt destul de batran, ca sa privesc si sa judec lucrurile cu calm. Ma consider , tot atat de obiectiv ca si tine.

-— Da, dar nu si in privinta aceasta.

— Dovedeste!

— Tu ai fost prea mult pus la incercare atunci; ai avut prea multe de indurat si de suferit. De aceea te inveninezi inca si acum, dupa atatia ani, cand te gandesti la acele vremuri. Si astfel judecata ta e nedreapta.

— Cred ca ma cunosti destul de bine. N-o sa ne certam, cu atat mai putin de dragul acelui Bonaparte. Dar n-a fost altceva decat un mare bandit, un mare . . .

— Un mare cuceritor! il intrerupse generalul. Si in acelasi timp un mare soldat. Daca te-ai gandi nepartinitor si cu- sange rece la vremea aceea extraordinara l-ai judeca altfel pe Napoleon.

— Care anume?

— Spuneam ca timpurile erau extraordinaire

— Da, si?

— Asa ca trebuiau sa scoata la iveala si lucruri extraordinare.

— Foarte adevarat.

— Si oameni neobisnuiti. '

— Admit si aceasta.

— Iar dintre acestia a facut parte si Napoleon. A fost un copil al timpului sau.

— Ca oricare alt om.

— A fost, poate, ba chiar foarte sigur, cel mai original fiu al revolutiei.

— Si asta e o onoare pentru dansul?

— Chiar daca-n-ar fi o onoare» e, totusi, o scuza. Nimeni nu e vinovat de vremea in care s-a nascut. Nu admiti ca revolutia a fost urmarea necesara a imprejurarilor de atunci?

— in aceasta privinta sunt de acord cu tine. Aerul era stricat si deasupra lumii pluteau aburi vatamatori; trebuia sa izbucneasca furtuna.

— Admiti deci ca revolutia era indreptatita?

— indreptatita, nu, dar intemeiata.

— Totuna e. Ceea ce are temei, are si dreptul la existenta.

— Fie si asa! Eu nu ma incurc in vorbe.

— Si de vreme ce consideri revolutia indreptatita, atunci il admiti ca atare si pe cel mai mare si mai inzestrat fiu al ei, adica pe Napoleon.

— .Vorbesti ca un profesor de la catedra.

— Spune mai bine, ca un avocat: il apar pe acuzat.

— Atunci, vezi sa-ti plateasca bine nepotul sau.

— Nu cer nici o plata; o fac din spirit de dreptate. Lui Bonaparte i-au lipsit multe, insa a facut si mult bine. Furtuna pe care a dezlantuit-o el a alungat multe putreziciuni.

— Pentru cat timp? Curand putreziciunea a IQceput sa se produca iar.

— De asta nu e dansul vinovat. Si apoi, pe atunci Napoleon era un leu doborat. I s-au legat mainile si Anglia l-a chinuit de moarte. Pe un dusman invins insa, care-si poarta nenorocirea cu demnitate, trebuie sa-l respecti.

— Nu vorbesti rau. - .

— Vrei sa zici ca n-am dreptate?

— In ce priveste ultima remarca, da. iti spun nu numai ca-l respect, dar il si

admir.

Oho!

imi iubesc mult patria, resimt greu apasarea de atunci si cu toate acestea vorbesc despre el cu entuziasm. Si nu numai eu.

Si mai cine inca?

Multi poeti germani, care l-au gloiificat pe marele imparat.

De pilda?

— Heinrich Heine. Cunosti ,,Grenadierii' sai?

Marturisesc ca nu.

Cat de miscator zugraveste delicatul Heine, marele nostru poet, puterea de jertfa si dragostea pe care o au razboinicii lui Napoleon fata de marele lor sef.

Asta e datoria fiecarui soldat.

Fireste. Stiu si eu. Prusacii il iubeau pe batranul lor Fritz mai mult decat orice

Tocmai asta voiam sa spun.

Dar era in asta hm! cum sa ma exprim? era foarte mult conformism. Iubirea soldatului francez era oarba, era idolatrie. Nu exista cuvant mai potrivit.

Asta zugraveste Heinrich Heine?

— Da. El povesteste de doi grenadieri francezi, care se intorc istoviti din campiile inzapezite ale Rusiei, unde fusesera prizonieri. in Germania aud ca Franta a fost invinsa si imparatul e prizonier. Asta ii doboara. Unul din ei spune:

. . . cat de mult ma doare! Cat ma arde rana veche!

— Ei, si ce-i cu asta? Sunt multi razboinici batrani pe care-i ard ranile capatate in lupte.

— Poetul voia sa spuna prin asta ca rana veche se deschisese, incat grenadierul avea sa-si piarda tot sangele. Celalalt raspunde:

. . . cantecul s-a sfarsit. As vrea si eu sa mor cu tine dar am acasa sotie si copil care se vor prapadi fara mine.

— E foarte logic sa gandeasca astfel un om care are de ingrijit de familia sa.

— Dar celalalt razboinic nu gandea la, fel, caci iata ce-i raspunde:

Ce-mi pasa de sotie, ce-mi pasa de copil Cand inima imi este o rana. Sa mearga sa cerseasca, daca le e foame imparatul, Imparatul meu e prins.

— Omul asta? marai batranul.

— Poetul nu putea zugravi mai miscator respectul si dragostea grenadierului pentru comandantul sau. Iata ce urmeaza:

implineste-mi, frate, o ruga!

Cand imi voi da sfarsitul aici,

Sa-mi duci cadavrul in Franta

Si-n pamant francez sa ma ingropi.

Iar pe inima atunci sa-mi prinzi

Crucea Legiunii de onoare

in mana pusca sa-mi pui

Si la hrau sa-mi incingi baioneta.

Asa vreau sa stau si s-ascult.

Ca o santinela de paza-n mormant.

Pana huhui-va tunul din nou

Si tropot puternic de cai auzi-voi.

Atunci imparatul va trece peste groapa-mi.

in aer sclipi-vor sabii

Si eu voi iesi din mormant inarmat,

Sa-l apar, sa-l apar pe Imparat*.

. Generalul sfarsise, Greifenklau tacea si el. in cele din urma, insa, zise:

— Si pe acesti vechi razboinici cine i-a invins?

— Voi, fireste.

— Da, noi. Si la fel vom invinge si pe urmasii lor.

Note:

Celebra poezie Doi grenadieri de Heinrich Heine a fost tradusa si in romaneste de marele poet St. O. losif.

Doresc din tot sufletul ca idealul sa ti se

realizeze. Dar nu trebuie sa uiti ca Franta e mai puternica decat iti inchipui. . — La Sadowa si-a pierdut pozitia de lider in lume.

— De aceea si cauta sa se razbune. S-a inarmat si acum trebuie sa asteptam sa vedem cum vor cadea zarurile.

— Voi fi si eu acolo!

— Esti nebun? La varsta ta?

— Oho. Mai putina maduva in oase. Ramane cum am spus: voi fi acolo. Cel mai placut mi-ar fi de-a dreptul ca luptator, dar din pacate nu ma vor primi. Astfel ca nu-mi ramane decat sa ma fac infirmier.

— Dar gandeste-te cat e de obositor!

— Nu ma tem de asta. Merg cu cavaleria de garda, astfel ca voi fi in apropierea lui Ri-chard.

— Va incuviinta el sa te expui unor astfel de primejdii si oboseli?

— Dar cine-l intreaba? Nadajduiesc sa ma intalnesc dincolo de granita cu cineva cu care am de aranjat o socoteala veche, foarte veche.

— O fi capitanul Richemonte? Cred c-ar fi mai bine sa-l lasi pe seama unora mai tineri.

— Mai tineri? Ce sa-ti spun, cand ma gandesc la omul acesta, ma simt ca unul de douazeci de ani. Vai de' el daca ar avea nenorocul sa-mi cada iff maini!

Hugo von Greifenklau se ridicase din fotoliu. Ochii sai scaparau fulgere, pumnii i se in clestasera. Generalul socoti mai nimerit sa nu-l intarate.

Un servitor intra, anuntand:

— Conasule, o doamna doreste sa va vorbeasca.

— in seara asta inca? Si-a spus numele?

— Zice ca nu vi-l spune decat dumneavoastra.

— Ciudat! E o necunoscuta?

— Nu.

— Atunci o cunosc? O fi vorba de vreo surpriza! Ia asculta, omule, ce mutra faci tu acolo? Razi de te prapadesti, si cu toate astea, imi pare ca ochii iti sunt umezi. Ca doar n-o fi Emma . . .

— Emma! striga si Ida von Greifenklau, care inca de la auzul numelui de Richard se trezise din gandurile sale si urmarise atenta convorbirea.

— Da, ea este, ea este! se auzi de la usa si Emma imbratisa pe rand pe mama si pe bunicul ei.'

Hugo von Greifenklau nu mai inceta s-o mangaie pe parul bogat.

— V-am speriat tare? intreba fata.

— Nu. Pentru o astfel de bucurie sunt inca destul de tari ciolanele mele batrane. Dar la-sa-ma sa stau jos!

Emma il conduse pe batran inapoi la canapea, apoi il saluta si pe unchiul Eschenrode. — Cand ai sosit? intreba Greifenklau.

Acum un sfert de ceas.

Dar cred ca nu singura! Desigur cu Ma-delon?

— Cu ea si inca vreo -cativa, cu care veti face cunostinta.

— Bine ca esti aici. Razboiul va izbucni in curand si atunci ai fi fost in primejdie acolo, la Ortry. Dar unde e Richard? E si el aici?

— Vrei sa-l vezi?

— Fireste! Ia, nu mai jucati teatru cu noi!

Se ridica si se duse la usa. Ida il urma, agitata. Emma le-o lua inainte si deschise, la-sandu-l sa intre pe . . . doctorul Mόller.

Toti tresarira cand il vazura.

— Richard! imi vad oare bine ochii? lexcla-ma batranul. Ah, da, ai fost nevoit sa te deghizezi. Vino incoace, baiete, sa te imbratiseze si bunicul!

Dupa ce Richard o imbratisa pe mama sa, il lua in brate pe bunic, apoi batranubse indeparta putin si-l masura din cap pana-n picioare.

— Cocosatule! zise el. Dar cred ca-ti vei scoate ghebul.

— Imediat.

— Si peruca, asta neagra?

— Uite-o!

O scoase de pe cap si o azvarli cat colo. Baga apoi. mana sub haina si in doua clipe scapa si de cocoasa.

— Dar fata asta neagra! Arati ca unul din Sud.

— Din pacate e ulei de'nuca si nu pot scapa atat de lesne.

— Si barba ta, minunata-ti barba! Pacat de ea!

— O sa creasca la loc, n-avea grija! Dar am uitat sa-l salut pe unchiul.

Hugo von Greifenklau suna si porunci servitorului sa aduca vin si sa se ingrijeasca de cina. Cand omul vru sa se indeparteze, el il retinu insa:

— Stai, baiete, faci o mutra nemaipomenita. Ce ti s-a intamplat?

— Ma bucur, conasule.

— Pentru care motiv?

— Am primit si eu musafiri.

— Asa! Pe cine?

— Fritz.

— Care Fritz? O fi sergentul-major?

— Chiar asa.

— Si unde e?

— in camera cealalta.

— Adu-l incoace, cat poti de repede.

Fritz Schneeberg intra, imbracat ca un culegator de plante, cu sacul pe umar. Hugo von Greifenklau rase si-i intinse mana.

— Bine-ai venit, bine-ai venit. Asta ti-a fost deghizarea?

Da, domnule capitan.

— Atunci scoate-o repede! Azi iei masa cu noi.

Ai dreptate bunicule! zise Richard. ii da-

torez foarte mult lui Fritz. Ne-a facut tuturor multe servicii.

Generalur intinse si el mana sergentului-ma-jor, iar acesta invalui pe Eschenrode intr-o privire care parea venita de-a dreptul din inima. Se indeparta apoi, intorcandu-se dupa cateva clipe in uniforma lui de ulani.

— Asa imi placi! zise Hugo. Asaza-te aici, langa noi. Uite tigari si vin! Serveste-te, domnule sergent-major. in curand se va servi si masa, caci or fi flamanzi calatorii nostri. Si dupa .ce se vor fi saturat cu totii, vor incepe povestiinle. Sunt curios sa aflu prin cate ati trecut.

Richard tusi usor si zise:

Draga bunicule, cred c-ar fi mai bine sa nu asteptam atat de mult cu raportul nostru.

— Pentru ce?

— N-am timp. Trebuie sa ma prezint inca astazi superiorilor mei si nu-i exclus sa fiu nevoit sa parasesc Berlinul chiar maine. De aceea socot c-ar fi bine sa rezolvam repede tot ce avem de rezolvat.

— Atunci da-i drumul, baiatule!

— Aflati, deci, ca am repurtat mari succese nu numai in ce priveste misiunea militara, ci si in probleme personale.

— Referitoare la familia noastra?

— Da. in primul rand e vorba de unchiul Eschenrode.

— De mine? intreba generalul uimit; Dar ce am eu cu sederea voastra in Franta?

— In schimb sederea asta are ceva cu tine, unchiule. Caci e vorba de . . . dintii de leu.

Rostise aceste trei cuvinte incet si apasat. Generalul se scula de pe scaun, se holba la dansul si isi duse mainile la urechi.

— Aud bine oare? Dintii de leu?

— Da.

— Dumnezeule! 'Vorbeste, vorbeste repede!

— Afla deci ca Fritz a gasit o urma, din care se poate deduce ca unul din acesti dinti mai exista.'

— Adevarat? Dar cum si unde a gasit aceasta urma?

Eschenrode era intr-o stare de agitatie groaznica, isi sterse fruntea de naduseala, apoi se aseza si duse mana la paharul din fata sa.

— Nu trebuie sa-ti faci iluzii-prea mari deocamdata, urma Richard. Chestiunea nu e inca prea limpede; lucrurile trebuie cercetate. Asadar, pastreaza-ti calmul!

— Bine, voi fi calm, desi imi vine greu. A fost vorba numai de o urma. Asadar, unde ati gasit-o?

— La Ortry. Unul din ce; doi dinti exista, il are . . . Fritz.

— Dumneata, domnule sergent-major? exclama generalul. Oh, arata-l!

Chipul lui Fritz era alb ca varul. Mana ii tremura cand scoase din buzunar dintele, sa-l arate lui Eschenrode.

Acesta il lua cu graba si abia arunca o privire spre el, ca si exclama:

— El e! El e! Dumnezeule!

Vru sa deschida dintele, dar mainile ii tremurau mai tare decat ale lui Fritz. Dura cam multisor pana iesi la iveala continutul.

Batranul Greifenklau tacuse tot timpul, dar privirea sa se atinti cu incordare asupra generalului.

— E intr-adevar unul din dinti? intreba el in sfarsit.

— IDa, da! spuse Eschenrode. E cel din dreapta pe care l-am atarnat. . . primului nascut. Richard, spune repede, la cine a fost gasit dintele acesta?

— La un biet individ.

— De cand e in posesia acestui dinte?

— Din frageda copilarie.

— Ce varsta are?

— Aceeasi pe care ar avea-o acum cei doi copii.

Sfinte Dumnezeule! Cunoasteti numele lui?

— Se intelege.

— Unde locuieste?

— Aici, la Berlin.

— De cand?

— De foarte multa vreme. L-am cunoscut bine cu totii.

— Ce-i el?

— Sergent-major la,ulanii de garda.

— Cum? in regimentul tau, asadar?

— Da, chiar la escadronul meu.

Fritz statea cu chipul ca de ceara, fara a cuteza sa ridice ochii. Generalul sarise de pe scaun si se uita la Richard cu privirea pierduta. Batranul Greifenklau izbi cu pumnul in masa de zanganira paharele.

— Dumnezeule! Nu, asta ar fi

— Ei, ce? intreba Richard, razand.

— Persoana despre care e vorba e sergent-major in escadronul tau?

— Precum am spus.

— in escadronur tau se afla un singur sergent-major.

— Fireste.

— Atunci. . . drace! Aproape ca nu-mi iese cuvantul de pe buze. . . atunci e Fritz Schneeberg in carne si oase.

— Da.

— Si posesorul dintelui?

— Fireste.

— L-a purtat la gat din frageda copilarie

— Eschenrode, generale, camarade si prietene! Fritz, asta e unul din cei doi gemeni ai tai!

Kunz von Eschenrode parea mut, cu privirea atintita asupra lui Fritz. Ridica bratele si le lasa iar in jos. in cele din urma Richard il ghionti pe Fritz in coaste si-i sopti la ureche:

— Haide, ce mai stai!

Schneeberg se ridica, privi nesigur la general si ingaima, tinand mana la dunga pantalonului:

— Iertati, Excelenta . . . eu . . . Generalul isi reveni. Scoase un strigat de fericire si, aruncandu-se asupra lui Fritz, il stranse in brate.

— Fiul meu, fiul meu!

Mai mult nu izbuti sa spuna; dar in cuvintele acestea era o lume intreaga de simtaminte.

O tacere adanca se lasase in odaie. Ochii tuturor erau umezi. Ida, care-si tinea copiii de mana, plangea gandindu-se la sora ei care, dupa atatia ani de doliu, isi va regasi in sfarsit unul din baieti. Fritz era palid, insa cumpanit. Nu-i venea sa creada in fericirea sa si se desprinse usor din imbratisarea parintelui.

— Excelenta, poate va inselati ingaima el. .

— Nu, nu ma insel! Acum o simt. Spune-mi tata,' fiule! Vei avea sa-mi povestesti multe, multe de tot, dar asta mai tarziu. Acum trebuie sa mergi imediat cu mine la mama ta.

— Kunz, esti nebun? zise Hugo von Greifenklau.

— De ce?

— Esti tu insuti atat de emotionat incat abia te tii pe picioare si nu te gandesti cum va fi sotia ta?

— Ai dreptate! Dar ii pot rapi fericirea de a-si strange in brate copilul? Ah, totul pare un basm.

— Pregateste-O cu incetul, picatura cu picatura, sa se obisnuiasca cu gandul acestei fericiri. Acum stai jos si ciocneste un paharel. Hai noroc! Mai avem multe de vorbit.

— Mai multe decat iti inchipui, bunicule, zise Emma.

— Cum? Mai aveti poate ceva pe inima?

— intreaba-l pe Richard!

— Ei, baiete?

— Da, mai exista ceva care va va bucura, zise Richard, aruncand o privire sfioasa asupra mamei sale, care statea nemiscata langa el.

— Ce este, baiatule?

— Mi s-a povestit, incepu Richard, sovaitor, de un strain care cu ani in urma se dusese sa caute comori in muntii de langa Sedan. Se zicea ca e german.

— Si presupui ca e vorba de Gebhard al meu de tatal vostru, Richard? ingaima Ida.

— Nu numai ca presupun, ci sunt chiar sigur.

— Nu-i asa ca l-au omorat?

— Voia cineva sa-l omoare.

— Cine?

— Richemonte.

— Ah, ticalosul acela, scrasni Hugo von Greifenklau. S-au incaierat?

— Da.

— Si Gebhard al meu a fost invins? exclama Ida.

— Da, invins. Florian a fost omorat in lupta aceea.

— Credinciosul Florian! Si Gebhard?

Zicand acestea Hugo von Greifenklau se ridica de pe locul sau, isi sprijini pumnii pe masa si-l privi pe nepotul sau cu ochii unui om care cauta sa vada prin usi de fier.

— Tata a fost grav ranit, zise Richard.

— Dar a ramas in viata? Vorbeste!

— Da!

— Dumnezeule! exclama Ida si izbucni in plans.

— Atunci de ce nu s-a intors la noi?

— Capitanul Richemonte l-a tinut prizonier. Hugo von Greifenklau ridica pumnii inclestati.

— Dumnezeule din ceruri, ingaduie-mi sa mai dau ochii o data cu aceasta satana! striga el.

— isi va capata rasplata, spuse Richard.

— Dar tatal tau? Vorbeste, baiatule! Mai traieste?

— Presupun ca da.

— Ia te uita la mine, baiete! Arat eu oare ca o muiere batrana, care s-ar lasa doborata de o . . . veste trista?

. — Nu.

— Atunci vorbeste deschis! Si mama va sti sa se stapaneasca, nu-i asa, Ida? Nu-mi plac ocolurile. Vreau sa cunosc adevarul si asta imediat! E mort!?

— Nu.

- Batranul scoase un suspin de usurare. Emma statea langa mama ei, cu bratul petrecut in jurul gatului.

— Traieste! zise, Hugo, linistit.

— Unde? Mai e inchis?

— Nu. Am fost la dansul impreuna cu Fritz. L-am eliberat.

— Si unde se afla?

— E in drum spre noi.

— Nici asta nu e adevarat, Richard. Cunosc dupa fata ta. Hai, da-i drumul! E aici si l-ati ascuns.

Se ridica repede dindaratul mesei, drept si viguros ca un tanar.

— Da, tata e aici! exclama Emma si o cuprinse in brate pe mama ei, care tremura din tot corpul.

— Unde e, unde e?

— in camera alaturata.

Batranul scoase un strigat 'si se napusti la usa. Sprijinita de copiii ei, Ida von Greifenklau il urma.

TATA SI FIU

Hieronymus Aurelius Schneffke sosise si el la Berlin. Se duse intai la locuinta sa, apoi la nr. 16 din aceeasi strada, unde suna la etajul patru al imobilului din fund. Se auzira pasi tarsiti, apoi glasul batranului Untersberg:

— Cine-i acolo?

— Eu, pictorul Schneffke.

Usa fu deschisa cat ingaduia lantul de siguranta. Batranul privi prin crapatura si intreba:

— Esti singur?

— Da.

— Atunci intra!

.Hieronymus intra. Batranul incuie din nou usa si-i facu semn buldogului sa stea de paza.

Odaia era in aceeasi stare ca inainte de plecarea lui Schneffke. Batranul il invita pe bondoc sa ia loc si-l privi catva timp in tacere.'

— Ai fost in Franta, asadar? incepu el, in cele din urma.

— Da.

— L-ai vazut pe tanarul Berteu?

— Da.

— Ai vorbit cu el?

— Mult.

-— Asa. Ai gasit prilej pentru asta?

— Desigur. M-am prefacut ca vreau sa renovez cateva tablouri pe care el le avea si le consider'a valoroase.

— Si ai izbutit?

— Fireste. Cu prilejul acesta l-am descusut pe cinste.

— Stia ceva?

— I-am inspirat atata incredere, incat mi-a spus tot ce avea pe inima.

— Si anume?

— Despre razboiul care bate la usa.

— Dar ce stie el despre asta?

— Foarte mult.

— Din ce cauza a murit tatal sau?

— S-a inecat cu un oscior.

— inainte de a muri, i-a marturisit ceva fiului sau?

— Nu.

— Esti sigur?

— Foarte sigur. Manca un cotlet de porc si cu prilejul acesta i-a intrat un oscior in beregata. N-a durat nici cinci minute si era pe lumea cealalta.

— Bun, bun! Si cum ti-ai mai petrecut vremea pe acolo?

— I-am renovat tablourile lui Berteu, m-am plimbat si am vizitat si castelul.

— Acesta apartine acum contelui von Perret?

— Da.

— Ce faci maine?

— Ma voi odihni dupa oboseala calatoriei.

— Vino la mine, sa mai cautam putin acel document du divorce.

— Noapte buna!

. — Noapte buna! Vii deci maine?

— Prea devreme nu pot veni, raspunse Schneffke, indreptandu-se spre usa.

— Pentru ce nu?

— Vreau sa ma duc la domnisoara Kφhler. Auzind aceasta, batranul il prinse de brat.

— La o domnisoara Kφhler? intreba el, incruntand sprancenele.

— Da.

— Cum o mai cheama?

— Madelon, si e dama de companie la contesa Hohenthal.

— Ce cauti la dansa?

— Vreau s-o pictez.

— Ce? S-o pictezi? O dama de confipanie?

— Da.

— Are bani sa plateasca tabloul? — I-l fac pe gratis.

— Esti nebun?

— Nu, dar indragostit.

— Domnule, esti un mincinos! Cand ai fost la mine, inainte de a pleca in Franta, erai deja indragostit.

— Mi se intampla adesea.

— Spuneai atunci ca e vorba de dama de companie a contesei Eschenrode.

— imi aduc aminte.

— Si acum iese la iveala ca e in serviciul contesei von Hohenthal.

— Dar nu e aceeasi.

— Nu?

— Fireste ca nu. Cu cea dinainte nu s-a facut nimic, caci era saraca si avea parinti de rand. Cu Madelon Kφhler insa lucrurile stau altfel.

— Cum? E bogata?

-— Foarte bogata. Si nu numai asta . . . — Dar ce mai e?

— E si distinsa. Untersberg rase batjocoritor:

— Distinsa?

— Pana de curand n-a stiut nici ea ca in venele ei curge sange albastru.

— Sange albastru? O . . . Kφhler?

— E un nume de imprumut, pe care l-a purtat in timpul din urma mama ei. X> chema de fapt Madelon de Bas-Montagne.

Batranul cazu intr-un fotoliu si scoase un suspin adanc.

— Ce aveti? intreba pictorul. Nu va simtiti bine?

— Probabil ca am mancat prea mult in seara asta si stomacul meu e tot at de batran ca mine. Dar nu te ingriji de aceasta. Povesteste mai departe, domnule Schneffke! Unde ai cunoscut-o pe Madelon?

— La Malineau.

— A fost acolo?

Da. Venise impreuna cu sora ei Nanon, sa asiste la inmormantarea batranului Berteu, care fusese tatal lor adoptiv. Astea or fi fost cele doua fete de care trebuia sa intreb?

Da voiam sa trec asta sub tacere; acum insa ai ghicit singur.

— Ce anume?

— Ca ma refeream la cele doua fete.

— Dar de ce le purtati atata interes?

— il cunosteam pe Berteu. imi scria din cand in cand si pomenea in scrisori de fiicele sale adoptive. Cu cateva luni inainte de a muri, m-a incunostiintat ca are sa-mi impartaseasca o taina, care ar fi de mare insemnatate pentru fete. Deodata a venit insa vestea mortii sale. De aceea te-am trimis acolo, ca sa afli daca nu cumva spusese fiului sau ceea ce de fapt imi era destinat.

Schneffke nu avusese de gand sa marturiseasca pe loc batranului ca totul iesise la iveala. Acum insa socoti mai nimerit sa mearga de-a dreptul.

— Hmispuse el, ganditor. Fiului sau nu i-a marturisit nimic, dar taina a iesit totusi la lumina zilei.

— Cum?

— N-as 'putea spune.

— Dar in ce consta?

— in aceea ca numele fetelor nu e Kφhler, ci Bas-Montagne. Sunt fiicele unei familii franceze de nobili.

— Cum se poate dovedi asta?

— Dar se poate dovedi ca se refera tocmai la aceste fete?

— Desigur. Vedeti ca, impreuna cu actele se afla si o scrisoare a mamei. Trebuie sa fi fost o femeie foarte nenorocita.

— Cum adica?

— Era nemtoaica si s-a casatorit cu baronul de Bas-Montagne, impotriva vointei tatalui acestuia. El a cautat sa le distruga fericirea, in timp ce fiul se afla in calatorie, a silit-o pe ea sa divorteze. Ea a plecat impreuna cu cei doi copii pe care-i avea si a lasat o scrisoare pentru sotul ei, iar pentru socru o alta, prin care accepta despartirea.

Untersberg scoase din nou un suspin adanc.

— Nu va simtiti bine? intreba Schneffke. Sa va aduc ceva de la farmacie?

— Lasa-ma in pace si povesteste mai departe !

— Cand tanarul baron se intoarse din calatorie, tatal sau il minti, spunandu-i ca ne-vasta-sa ii fusese necredincioasa si fugise cu altul. Fiul l-a crezut si, disperat, de atunci a disparut. Nu s-a mai auzit nimic de dansul.

— Disparut. . . disparut! gemu batranul. .  — Ce aveti? Va doare ceva?

— Prin actele lor de nastere.

— Dar ce, exista astfel de acte?

— Da. Au fost gasite la castelul Malineau.

— Unde erau? intr-o carte din biblioteca, minti Schneff-

— Nu, insa povestea dumitale ma impresioneaza.

— Dar nu va priveste pe dumneavoastra.

— E drept, insa ii compatimesc

— Da, sunteti un om simtitor. Asa ca dumneavoastra ar fi trebuit sa fie baronul si atunci biata femeie n-ar fi fost alungata, sarmana, buna, diilcea becque-fleur.

Batranul sari de pe fotoliu, agitat:

— Ce cuvant ai pronuntat, domnule? Stii dumneata ce inseamna?

— E numele cu care o alinta tanarul baron pe sotia sa. Trebuie s-o fi iubit mult, foarte, foarte mult

Scotand un geamat, batranul isi ascunse fata in palme.

— Sunteti bolnav, domnule Untersberg!? intreba Schneffke.

— Nu. Dumneata te pricepi sa, povestesti cu mult talent, insa.

— Credeti? Vedeti ca m-a impresionat mult soarta acelei femei. Trebuie sa fi murit parasita, alungata si condamnata. Stiti cum mi-o imaginez?

— Cum? -

— Pot lua foaia asta de hartie de aici?_

— Ia-o!

Pictorul se aseza la masa si incepu sa deseneze. Batranul il privea cu incordare. Dupa zece minute numai, Schneffke ii intinse hartia si zise:

— Vedeti, asa mi-o inchipui eu pe femeia aceea. Asa trebuie sa fi fost, cand era insa fericita si avea doar douazeci de ani.

Untersberg privi desenul si exclama:

— Dumnezeule, dansa e, dansa e! Da, asa a fost!

— Cum? intreba Hieronymus mirat. Ati cunoscut-o?

— Nu.

— Dar v-am auzit spunand ca este ea.

— Dumneata esti un pictor vrednic si trebuie deci s-o fi intalnit. Ai vazut-o?

— Nu.

— Dar atunci, cum ai desenat-o atat de bine?

Nu-i de mirare; mi s-a povestit mult despre ea, ii cunosc caracterul, virtutile, totul. Un pictor bun n-are nevoie de mai mult.

— Cum asta?

— Va pricepeti la stiinta fizionomiei? Vedeti, e simplu de tot: cU putina experienta poti deduce dupa trasaturi caracterul unui om. Cand vad pe cineva, stiu indata daca e iute la manie sau bland, repede in hotarari sau daca se lasa greu. Nu-i asa ca asta vi se pare logic? Atunci lucrurile trebuie sa se potriveasca si invers. Spuneti-mi cum se poarta un om si eu va voi spune cum arata.

Batranul se ridica repede de pe scaun.

— Asadar, daca ti s-ar descrie un om i-ai putea desena chipul?

— Da.

— Chiar daca nu e femeie, ci barbat?

— Fireste.

— Ti-a fost descris baronul Gaston?

— intrucatva.

— Ai fi in stare sa-l desenezi?

— Da, insa nu dintr-o data.

— N-ai vrea sa incerci?

— Chiar daca as vrea, n-as putea.

— Pentru ce nu?

— Ca sa-mi reuseasca acest cap, ar trebui sa-l fac in culori, pe care nu le am aici.

— Atunci du-te repede si adu-le!

— Nu va inteleg, domnule Untersberg. S-ar parea ca acest desen e mai important decat pare . . .

— Hai, grabeste-te si nu -mai sta la vorba! starui batranul, impingandu-l pe pictor afara.

Ramanand singur, Untersberg isi schimba total fizionomia. Lua capul pe care-l desenase Schneffke si-l privi cu o ura neimpacata.

— Pe tine te-am nenorocit si progenitura ta o voi nenoroci si mai mult! scrasni -el. Dar pe el trebuie sa-l recapat, pe el, fiul meu. Daca pictorul asta va izbuti intr-adevar sa-l deseneze, atunci anuntul meu va trebui sa-l gaseasca pe cel pierdut.

Izbucni intr-un ras cavernos, un' adevarat ras de nebun.

Schneffke vazuse la Malineau portretul baronului Gaston. L-ar fi putut reproduce cu un simplu creion, dar in cursul convorbirii cu batranul luase hotararea sa-l aduca acolo pe fiul

acestuia, Deephill. Cautase deci un pretext sa se indeparteze si spusese ca avea nevoie de creioane colorate.

Coborand scara, dadu din cap si murmura:

— Stiam de mult ca batranului ii lipseste o doaga, dar ca lipsa este extrem de mare, am realizat de-abia astazi. Ma gandesc ca daca ii aduc fiul, ori o ia razna de-a binelea, ori devine alt om. Ambele cazuri nu dauneaza cu nimic. Mister Deephill se va mira ca-si va putea vedea tatal inca in cursul zilei de azi.

il gasi pe Deephill la hotelul unde trasese. Nanon locuia impreuna cu dansul, dar Madelon nu vru sa-si paraseasca atat de repede buna stapana. Contesa von Hohenthal fu nespus de fericita afland ca fata nu numai ca-si descoperise originea, dar il gasise si pe tatal ei si se iDucura cand auzi ca ea mai vroia sa ramana la dansa pana cand toata problema se va limpezi pe de-a-ntregul.

Nanon tocmai despacheta lucrurile, printre care se afla si portretul tatalui sau, pe care-l gasise Schneffke la castelul Malineau. Ea i-l dadu lui Deephill si zise:

— Acesta e portretul tau, draga tata. Ce frumos ar fi daca am avea si unul al mamei!

— Da, copila mea. Eu imi amintesc bine trasaturile ei, dar m-as bucura totusi daca n-ar trebui s-o privesc numai cu ochiul mintii. Tu si Madelon, insa, cu greu v-ati mai putea aminti de ea.

— N-a existat nici un portret al ei?

Ba da, si inca unA foarte pretios. Era chiar executat de un maestru.

— Si unde ar putea fi?

— Din pacate ea .

Se auzira batai in usa si Schneffke intra.

— Deranjez? Va rog sa ma scuzati.

— Dumneata nu ne deranjezi niciodata, draga domnule Schneffke, raspunse Deephill, stran-gandu-i mana.

— Asta ma bucura. Da, ma bucura! Ghicesc ce-ati vorbit.

— Serios?

— Vorbeati de tabloul de colo.

— intocmai.

— Venirea mea e in stransa legatura cu asta.

— Cum adica!?

— Era lesne sa va inchipuiti ca primul meu drum la Berlin va fi la tatal dumneavoastra.

— Ai fost la tatal meu? I-ai povestit=despre minι?

Cum era sa-i povestesc! Daca vrem sa

aflam ceva de la el, trebuie sa-l luam prin surprindere.

— Care vasazica tot mai crezi ca el poarta vina despartirii de sotia mea?

— Fireste. A silit-o sa va paraseasca.

— Prin ce? Prin amenintari?

— Poate. Dar si prin aceea ca a facut apel la inima ei buna. A facut-o sa creada ca neamul lui a fost patat prin aceasta mezalianta. A cautat sa-i dovedeasca nu numai ca v-a provocat o mare rusine, dar si ca v-a luat toate drepturile la viata, la viitor. Nu s-a dat batut pana nu i-a frant impotrivirea, ajungandu-si scopul.

— Dar dansa ar fi trebuit sa-mi lase cateva randuri scrise, in care sa-mi explice toate acestea.

— Ceea ce a si facut.

— Eu insa n-am primit nimic.

— El a dosit scrisoarea ei.

— De unde stii asta?

— Am aflat-o printr-o intamplare. Scrisoarea pe care a scris-o atunci, mai exista.

— Unde? Unde?

— Aici, la Berlin. La acelasi om care poseda si tabloul ascuns, fara s-io stie La tatal dumneavoastra.

— Atunci sa mergem la el, repede, repede! Vroia sa-si ia palaria si sa paraseasca odaia,

insa pictorul i se aseza in drum.

— Nu atat de repede, domnule baron. Mai e ceva de facut inainte.

— Ce mai e? Nu mai e nimic, nimic! Mi-ai, spus ca se poate afla totul de la tatal meu.



— Nu veti afla nimic de la el.

— Oho!

— V-am spus doar ca nu ma primeste decat pe mine.

— il va alunga el pe fiul sau?

— N-ar fi de mirare. Dar eu insumi va voi. da drumul in casa.

— Fara vointa sa?

Cu sau fara. Acum mergem. Dumnea-

voastra veti astepta la usa pana va voi deschide.

— Bun!

— Se prea poate ca atunci cand va va recunoaste sa ma alunge pe mine din odaie, ceea ce nu veti admite dumneavoastra.

— De ce nu?

— Pentru ca fata de dumneavoastra va nega. Eu insa sunt in masura sa-i dovedesc tot ce a pacatuit impotriva dumneavoastra si a sotiei dumneavoastra, astfel ca trebuie sa raman.

— Hai sa mergem.

— Si mie nu-mi spui nici un cuvant? zise Nanon cu imputare.

— larta-ma, copila mea. Stiu ca tu simti in clipa aceasta la fel ca mine Trebuie sa ma grabesc, ca sa ma incredintez de nevinovatia bunei tale mame.

Mister Deephill abia isi putea stapani nelinistea si nerabdarea. Cand ajunsera la locuinta batranului, Schneffke ii zise: — Ramaneti aici, in ungherul acesta intunecos, pana va voi da eu drumul inauntru. La deschiderea usii, el nu va va vedea. Batu la usa si se auzira pasii tarsiti.*

— Cine-i acolo?

— Schneffke.

— in sfarsit.

Batranul deschise si, dupa ce pictorul intra, zavori usa la loc.

— Bine. Uite aici hartie.

Schneffke se aseza la masa si incepu sa deseneze. Batranul statea in spatele sau, urmarin-du-i fiecare miscare a mainii.

Hieronymus il tortura, desenand mai intai doar contururile capului.

— Fata, fata! starui Untersberg.

— Totul la vremea sa, replica pictorul. Facu apoi fruntea, nasul si gura. Cand sfarsi unul din ochi, batranul striga:

— Cerule, el e! Asa era, intocmai asa.

— Mai asteptati putin!

Untersberg statea indaratul sau, cu mana ridicata, gata sa ia desenul cand avea sa fie terminat. Luase infatisarea unui spirit rau, pe punctul de a se napusti asupra unui biet suflet. Dorinta lui cea mai fierbinte, aceea de a poseda portretul fiului sau, i se implinea in clipele acestea.

— Asa! zise Schneffke, ridicandu-se. Asta e capul. Credeti deci ca seamana?

— Perfect. Da-l incoace!

Privirea-i salbatica era atintita asupra hartiei.

— E al meu! zise el, cu glas ragusit. Nu-l mai capeti indarat. il voi incuia imediat, imediat.

— Ai stat o vesnicie, il mustra.

Mi-a trebuit timp pana sa gasesc culo-

Dadu buzna in odaia alaturata, urmat de cainele sau. Asta ii fu pe plac pictorului. Sari la usa si o deschise.

— Repede, repede!

— Unde e? intreba Deephill.

— Dincolo. Ascundeti-va dupa soba! Abia se retrase Deephill, ca batranul se si intoarse. incuie usa spre odaia alaturata, fara sa bage de seama ca buldogul ramasese acolo.

— Sunteti multumit de desen? intreba Schneffke: «  -

— Da, da! raspunse Untersberg, atintin-du-si cercetator privirea asupra pictorului.

— Asta ma bucura.

Batranul statea in mijlocvd odaii, fara o vorba.

— Vreti sa pastrati desenul? continua bon-» docul.

— Ia spune, zise celalalt, transant, cajid am vazut desenul acela al dumitale mi-au Venit o sumedenie de ganduri. E intr-adevar numai produsul imaginatiei dumitale?

— Nu! raspunse Schneffke, scurt.

— Oh!

— Fiecare desenator trebuie sa aiba la baza ceva real. Asa a fost si aici.

— Care vasazica, ai vazut

candva un ast-

fel de cap?

— Da. La Thionville.

— Era mare asemanarea?

— Foarte mare. Numai ca barbatul acela

era mai in varsta decat l-am desenat eu acum.

— Ce era el?

— Bancher din America de Nord. Numele lui e Deephill, care in frantuzeste inseamna Bas-Montagne, iar in germana Untersberg.

Batranul se dadu inapoi, ca muscat de sarpe.

— Omule, e adevarat? striga el.

— Eu nu prea mint! replica Schneffke.

— Unde se afla acum acest om?

— Aici, se auzi de dupa soba. Untersberg se intoarse speriat. Ochii-i erau

gata sa iasa din orbite, buzele-i incepura sa tremure si cu mainile batu aerul, cautand sprijin.

— Gaston! exclama el.

Chipul lui Deephill nu exprima nici cea mai mica bucurie la revederea tatalui.

— Gaston, cum ai ajuns aici, in odaia asta?

— La asta te gandesti acum? Numai la zavorul pe care l-ai pus la usa?- La nimic mai important?

— Oh, ba ma gandesc la asta! Vino sa te imbratisez.

intinse bratele, dar Deephill il respinse:

— Sa lasam asta! Mai intai trebuie sa limpezim unele neclaritati.

— Gaston, vorbele tale imi sfasie inima.

— Haide, asaza-te aici, langa noi! zise americanul, silindu-se sa fie linistit.

Batranul isi plimba privirea de la unul la altul. Pe chipul sau 'se intiparise bucurie, dar si frica.

— Nu pricep!

— Vei pricepe. iti mai amintesti de ziua cand a disparut sotia mea?

— Da.

— Stii pentru ce?

— Fireste. Pentru ca te-a inselat.

— Nu-i adevarat. Atunci am crezut in necredinta ei, dar acum nu mai cred. N-a fost vorba de fuga.

— Dar cum vrei sa numesti plecarea ei?

— Rezultatul uneltirilor tale.

— Gaston, nu te mai recunosc. De vreme ce ma invinovatesti, trebuie sa aduci dovezi.

— Bine! Unde e scrisoarea pe care mi-a lasat-o dansa?

— Nu stiu de nici o scrisoare.

— Domnule Schneffke, e randul dumitale acum.

— Ah, dar ce amestec are omul acesta in treburile noastre?

Pictorul se ridica linistit de pe scaunul sau si se indrepta spre tabloul pe care-4 curatase nu de mult, impreuna cu celelalte, si in care erau ascunse portretul lui Amely si cele doua scrisori. il lua din perete, indeparta rama si scoase afara portretul.

— Poftim, domnilor, daca nu va suparati!

— Mii de draci! striga batranul. Becque-fleur!

Dintr-o saritura se azvarli asupra pictorului, sa-i smulga tabloul, dar Deephill i-o lua inainte, il prinse pe batran de umeri si-l sili sa se aseze.

— Vei sta jos aici pana voi termina cu tine! porunci. Acesta e portretul sotiei mele, pe care l-am cautat atata timp. Cum a ajuns aici?

— iti spun eu, interveni Schneffke. El insusi l-a ascuns aici, insa a uitat unde l-a pus.

— Ce-ti da prin gand! zbiera Untersberg.

— N-ati cautat oare acel document du divorce, domnule de Bas-Montagne?

Mon Dieu! gemu batranul ,si chipul lui lua iar o expresie ratacita.

— Si biata Amely nu v-a adresat o scrisoare inainte de a pleca?

— Nu stiu nimic.

Schneffke despaturi una din scrisori si citi cu glas tare toate randurile nefericitei femei, prin care ii dadea batranului incuviintarea la divortul de fiul lui, Gaston.

Abia sfarsise bondocul, ca batranul sari iar de pe locul sau.

— Asta e, asta e! Da-o incoace! striga el. Dar fiul sau il sili din nou sa se aseze si

zise:

— Te rog sa stai acolo! Nu admit .sa pui mana pe tabloul sau pe scrisoarea asta.

Apoi se intoarse spre Schneffke si zise agitat:

— Scrie asa acolo? Arata-mi!

Lua scrisoarea in mana si o citi cu luare-aijiinte.

— Sentinta ei de moarte! murmura el. Ea m-a iubit, a fost silita sa se desparta de mine, si asta a costat-o viata. Dumnezeule sfinte! Si _ pentru ce?

Ridica privirea si se sperie vazand infatisarea tatalui sau. Ochii acestuia priveau in gol si buzele-i palide murmurau:

— E . . . e . . . le document du divorce.

— Dumnezeule! exclama pictorul. Si cand te gandesti ca e tatal dumneavoastra!

— Groaznic! gemu Deephill. inchipuie-ti cat o fi tortut-at-o ca sa-i smulga scrisoarea.

— Eu am fost adanc emotionat inca de cand am citit pentru prima oara randurile.

— Cand a fost asta?

— in ziua plecarii mele spre Franta.

— Cum ai dat de dansa? Schneffke povesti cum se intamplase.

— Si nu i-ai spus nimic . . . astuia de aici?

— Nu, pentru ca banuiam inca de atunci ca Madelon e una din fete. Fireste, nici nu visam ca va .voi intalni atat de curand. Am pus deci la loc portretul si cele doua scrisori, ca Sa ma folosesc de ele la momentul potrivit.

— Spui ,,cele doua scrisori'. Erau doua?

— Da. V-am spus doar adineauri la hotel ca sotia dumneavoastra v-a lasat o scrisoare.

— Asa e. E aici? intreba Deephill, repede.

— Ascultati!

Schneffke citi si americanul auzi pentru intaia oara cuvintele pline de durere ale so-- tiei sale. Cand pictorul sfarsi, el se ridica si incepu sa umble agitat prin odaie, apoi se opri si din pieptul lui iesi un strigat:

— Amely, sarmana, nevinovata mea Amely!

Se intoarse dupa aceea spre tatal sau si scrasni:

— Si tu ai stiut toate astea?! Tu singur ai distrus fericirea familiei noastre.! Ai lasat-o pe nenorocita femeie sa se prapadeasca si nu te-ai sinchisit de sarmanele fetite.

Batranul isi aduna puterile si se ridica incetisor de pe scaunul sau.

— Eu sa ma interesez de ele? intreba el. Pentru ce? Sunt copilele unei nemtoaice.

— Copilele scumpei mele Amely . . .

— Ce ma priveste pe miine sotia ta? N-am considerat-o niciodata drept nora.

— Dar fetele le vei recunoaste ca nepoate?

— Niciodata, niciodata!

— Atunci, nu mai esti tatal meu. Haide, domnule Schneffke!

Se indrepta spre usa, dar inainte de a ajunge acolo, se auzi strigat. Se intoarse si-l vazu pe batran intinzand mana, ca si cum ar fi vrut sa-l retina pe fiul sau.

— incotro pleci, Gaston? Te vei inapoia?

— N-am sa mai calc niciodata pragul acestei case.

Chipul batranului capata o expresie de spaima.

— Gaston, chiar vrei sa-l parasesti pe tatal tau?

— Nu mai am tata!

Zicand acestea vroia sa plece, dar cu o repeziciune tinereasca tatal sau alerga dupa el si-l prinse de brat.

— Gaston! exclama dansul.

— Lasa-ma!

— Gaston, cred ca ai suferit mult. Dar stii tu ca si eu am indurat nespus de mult in tot timpul acesta?

Cuvintele tatalui il miscara pe Deephill. Nu se gandise niciodata ca autorul nenorocirii sale ar fi putut fi chinuit el insusi de mustrari de constiinta. Asa cum il vedea acum in fata, tatal sau oferea un tablou care-ti inspira mai curand mila decat ura. Dar americanul isi inchise inima.

Batranul ridica implorator mainile si urma:

— Mi-a fost atata dor de tine, copilul meu! Ani intregi te-am cautat si acum vrei sa ma parasesti!

Tu vrei asta. N-ai spus adineauri-ca nu le vei recunoaste pe copilele mele ca nepoate?

Untersberg nu raspunse. Simtamintele cele mai contradictorii isi gaseau exprimare pe chipul sau. Ultimele prejudecati de casta dadeau o lupta grea cu dragostea pentru singurul sau copil.

Dupa o pauza lunga batranul inalta capul si zise:

— Dar daca le voi recunoaste pe fiicele tale vei .?

Nu-si sfarsi intrebarea, ci privi cu spaima la fiul sau.

— Daca ai proceda astfel, as vedea in asta un semn ca regreti trecutul, spuse Deephill. in acest caz as' cauta sa uit totul si m-as sili sa te consider drept tatal meu.

Un suspin adanc umfla pieptul batranului. Lacrimi ii umpleau ochii si glasu-i tremura cand intinse fiului sau mainile.

— Atunci vreau sa incerc sa repar totul. .. Oh, Gaston, nu ma lasa iar in singuratatea mea groaznica

Gheata se rupse. Metoda micului pictor daduse roade si incapatanarea batranului nobil fusese invinsa.

Cand ajunsera iar in strada, Deephill se opri si-l intreba pe Schneffke:

— Esti ocupat asta-seara?

— Nu.

— Atunci vino la mine. Trebuie sa am in jurul meu oameni care sa-mi impartaseasca fericirea.

— Ce-mi foloseste mie fericirea dumneavoastra? Va voi trimite pe unul caruia ii poate aduce mai multe foloase decat mie.

— Despre cine e vorba?

— Putintica rabdare! Noapte buna!

Hieronymus Aurelius Schneffke coti pe dupa un colt de strada si cand se crezu la adapost de mister Deephill. se indrepta spre locuinta familiei Greifenklau. Membrii acesteia se aflau in cea mai buna dispozitie, cand servitorul anunta vizita unui domn strain.

— Atat de tarziu? intreba Hugo. Cum il cheama?

— isi zice pictorul de animale Hieronymus Aurelius Schneffke.

— Ah, bondocul nostru! zise Richard. Sa intre!

Cand pictorul intra, fostul doctor Mόller il lua de mana si-l duse in mijlocul incaperii.

— Acesta, scumpii mei, zise el, este prietenul si artistul nostru, datorita caruia l-am gasit pe tatal meu.

Hugo von Greifenklau intinse lui Schneffke mana si-i zise:

— iti dorim bun-venit din toata inima! Asaza-te si ia parte la fericirea pe care ti-o datoram.

— Cu placere, domnule capitan, dar inainte de asta am de indeplinit o misiune.

— Fata de cine?

— Fata de domnul sergent-major Sehnee-* berg.

— Probabil te referi la domnul sergent-major von Eschenrode?

Pictorul facu o mutra de parca ar fi picat din. cer.

— Care vasazica, lucrurile au si iesit la iveala?

— Da.

— Dar ce-mi aduci, draga prietene? intreba Fritz.

— Chestia cu Bas-Montagne s-a aranjat: baronul si-a regasit tatal.

— Ah, esti intr-adevar un om extraordinar!

— Cu prilejul acesta a iesit la iveala ca doamna Amely e nevinovata, astfel ca nici o pata nu intuneca existenta celor doua dudui. Si lucrul principal, nu mai e nici o indoiala ca fetele sunt fiicele baronului Deephill, sau ale bancherului american Bas-Montagne, sau cum vrei sa-l numesti pe viitorul dumitale socru. Ei, nu rosi, prietene! Asadar, baronul Deephill tocmai s-a inapoiat de la tatal sau la fiica sa, Nanon. Sunt singuri, in cea mai buna dispozitie, si daca domnul sergent-major Schnee . . . vroiam sa zic Eschenrode ..

Fritz ii intrerupse vorba cu insufletire.

— iti multumesc, draga Schneffke si iti voi urma sfatul. Cei de fata ma vor scuza. Trebuie sa-l felicit imediat pe baronul de Bas-Montagne. Peste cel mult o jumatate de ceas sunt inapoi si atunci, tata, ne vom. duce acasa . . . la mama

Pe cand vorbea isi lua sabia, apoi dadu buzna pe usa.

— O jumatate de ceas? Ei, as! zise Schneffke, frecandu-si mainile, bucuros.

IN ALGER

Cand cotesti in orasul Alger din strada Bab el Qued in strada Kasbah si te indrepti apoi, pe dupa primul colt la dreapta, ajungi la una din cele mai vestite cafenele ale vechiului oras de pirati. Dar dupa infatisarea exterioara a casei, nu-ti dai seama de celebritatea ei. E o cladire neagra si veche. Nici o piatra nu mai pare sanatoasa, iar intrarea e joasa si stramta, ca usa unei colibe.

Intrand, patrunzi mai intai intr-un coridor lung si intunecos, apoi intr-o curte mare, inconjurata de colonade marete, sub care se in-siruie mici incaperi umbroase, cu deschiderea spre curte.

incaperile sunt pentru clienti.

in mijlocul curtii bolboroseste o fantana arteziana, umbrita de frunzisul bogat al unui sicomor. Seara, in vreme ce strainii stau sub colonade fumand si discutand, in jurul fantanii stau bastinasii, in vesmintele lor albe si largi, bandu-si ciubucul, cum obisnuiesc sa spuna maurii, si sorbind filigene de cafea, unul dupa altul. Iar in vremea asta asculta povestirile hakawatiului, care-i poarta spre Damasc si mai departe, si le vrajeste ochii cu imagini fantastice din „O mie si una de nopti'. Asa s-a intamplat si in ziua aceea.

Dar nu se spuneau, totdeauna, basme. Ha-kawatiul vorbea si despre Mohammed, Profetul, despre califi, despre marele Salah-ed-din, pe care crestinii il numesc Saladin, intr-un cuvant, despre Tarik Cuceritorul, si despre Imperiul Spaniol al Maurilor. Se zugraveau pompa si minunile antichitatii, dar se vorbea si despre prezent.

Daca a vizitat Mecca, orasul pelerinajului, povestea cum a decurs calatoria proprie; iar daca a ajuns departe, in inima Desertului, desfasura inaintea ochilor ascultatorilor sai tainele Saharei. Vorbea de Samum, de Djinni, de duhurile rele, de Leu, stapanul Pustiului, si de multe altele.

Tocmai cand hakawatiul sfarsise o poveste cu lei, intra un nou client in curte. Se opri la intrare si privi in jur. Paru ca-l gaseste pe cel cautat si se apropie de el.

— Sallam aaleik! saluta noul venit.

— Aaleik sallam! raspunse celalalt. Cat ma bucur ca te vad!

— Allah m-a ocrotit.

— Pot sa te intreb unde ai fost?

— Am'sa-ti povestesc.

— Atunci haide!

Il duse intr-una din incaperile despre care arh pomenit mai sus, iar un servitor aduse tutun si cafele. Se asezara vuiul langa altul, pe perne, si noul sosit isi aprinse pipa.

Era mai tanar ca celalalt, dar semana atat de bine cu el, incat erai ispitit sa-i crezi frati.

Asa si era. Cel mai batran era Abu Hassan, vrajitorul, iar celalalt, Saadi, sotul arab al Liamei, despre care se crezuse ca ar fi fost impuscat.

— Povesteste! il ruga Hassan pe fratele sau. Unde ai fost?

— In Muntii Aures, unde am cautat coliba marabuului mort, a lui Hadschi Omanah, dupa cum ne-am inteles. Banuiesti ce-am gasit?

— Ramasitele marabuului.

— Da, insa am facut sapaturi in coliba si am mai gasit si alte oseminte.

— Ale fiului sau?

— Cu siguranta. Si fiul a fost omorat.

— Allah il Allah! inseamna ca banuiala mea a fost indreptatita.

— Da si ii cunosti pe ucigasi tot atat de bine ca mine, caci tu m-ai trimis acolo sa fac cercetari.

— Esti sigur de ceea ce spui?

— Cat se poate de sigur, caci am mai facut o descoperire. Ce bine ca noi am invatat sa vorbim si sa scriem irhba francezilor!

Scoase de la brau un pachetel, pe care-l deschise. Erau intr-insul cateva hartii, pe care le dadu lui Hassan.

— Citeste si te cruceste!

in vreme ce Hassan cilea, pe chipul sau ars de soare se intipari o uimire adanca. Cand sfarsi, impaturi la loc hartiile si le dadu inapoi lui Saadi, spunand:

— Ce descoperire!

— Nu-i asa ca e importanta?

— Mai importanta ca toate celelalte. Allah ti-a condus pasii si ti-a indrumat mana.

— Crezi ca ma va ierta pentru pacatul de a fi patruns in coliba marabuului?

— Te va ierta, caci a fost propria sa vointa. Unde ai gasit aceste hartii? Chiar in groapa mortului?

— Nu, in groapa ar fi putrezit.

— Atunci unde?

— in zid. Erau ascunse acolo. Casuta e veche si pietrele s-au deplasat. Atingand una din ele, a cazut si indaratul ei era o gaura in care se aflau hartiile.

— Ce noroc! Sunt copii.

— Semnate de guvernator si prevazute cu sigiliul sau.

— Dar la ce foloseau copiile, de vreme ce aveau originalele?

— Din prevedere, pentru siguranta lor. in vagaunile Muntilor Aures sunt oameni rai. Daca se intampla ceva si documentele originale se pierdeau, ramaneau copiile.

— Ai dreptate. Allah ti-a calauzit pasii, astfel ca-i avem acum in mana pe dusmanii nostri. Cu ajutorul'acestor hartii, putem dovedi ca adevaratii Sainte-Marie sunt morti si ca Malek Omar si presupusul sau fiu, Mahmud Ben Aii, sunt niste inselatori. Razbunarea isi va inalta capul si ucigasii fericirii noastre vor fi nimiciti. Rasplata e chiar mai aproape decat crezi, caci s-a intamplat ceva care ne da speranta unei razbunari grabnice.

— Ce anume?

— Franta va purta razboi contra Germaniei.

— E sigur?

— Da. Germania urmeaza sa fie atacata. N-ai auzit inca nimic de asta?

— Nu.

— Toata Algeria e in miscare. Regimentele de turcomani si spahii sunt transportate la coasta, ca sa poata fi imbarcate imediat.

— Slava lui Allah! Cand oazele vor fi golite de soldati, ne vom rascula.

Hassan clatina din cap.

— Asta e o speranta desarta. Triburile Algeriei nu se vor rascula.

— De ce nu?

— Le lipseste un conducator.

— Avem multi seici viteji.

— Dar nici un Abd el Kader. Nu, aici in patrie nu ne putem razbuna.

— Atunci unde?

— Dincolo de mare, dupa ce va fi izbucnit razboiul. Francezii au si inceput sa triumfe. Sunt siguri de victorie inca inainte de a se fi pornit lupta. Dar i-ai vazut pe barbatii blonzi din Legiunea Straina?

— Da. Surit cei mai curajosi.

— Sunt germani. Ai auzit cine l-a distrus pe Napoleon cel Mare-

— Nemtii.

— Asa se va infampla si acum.

— Allah sa ne ajute! -

— Toti credinciosii se roaga lui Allah ca opresorii nostri sa fie nimiciti. Iar fiecare musulman e gata sa-si faca datwia.

— Si totusi fratii nostri ti'e|3uie sa lupte pentru Franta.

— N-o vor face.

— Vor fi siliti.

— Nu se vor lasa siliti, ci vor trece-la dusman, daca vor fi dusi sa lupte impotriva lui. in randurile spahiilor si turcomanilor s-a produs o miscare, de cate te vei incredinta curand. Dar ce ne intereseaza pe noi asta acum? Avem altceva de f-acut. Stiu cum ne putem razbuna!

— Cum?

— Distrugandu-l pe capitanul Richemonte.

— in ce fel ar putea dauna lucrul acesta Frantei?

— Nu ti-am povestit ca el este organizatorul unei miscari impotriva Germaniei?

— Ba da.

— Odata cu el, se va narui si planul sau. Iar eu am actele acestea, care il compromit.

— Pleci din nou la Ortry, desi ai fugit de acolo?

— Trebuie sa ma lamuresc in legatura cu fantoma

Hassan, esti sigur ca era o fantoma? Dar ce altceva ar putea fi? Eu nu cred ca Liama e moarta! Atunci, cum ar putea baronul sa aiba o

alta nevasta?

— Nu cunosc legile lor.

— Dar stii ca Liama a fost cununata crestineste cu baronul.

— Totusi, eu nu mi-am pierdut speranta. Cred c-a fost doar inlaturata. De ce n-ai ramas cel putin in oras?! Ai fi putut afla mai multe

— Nu puteam sa ma las arestat ca profanator de morminte!

— Nimeni nu-ti poate imputa c-ai fost prevazator. Vom pleca impreuna si voi cerceta eu. insumi, de data asta, mormantul. Uite ca vin noi clienti. Hai sa mergem, Hassan! Putem vorbi netulburati acasa.

Platira si parasira cafeneaua. '   ' ,

Era o noapte cu luna. Hassan si Saadi inaintara, o vreme, in umbra caselor dar, cand iesira in plina lumina, un barbat care venea din partea cealalta fu cat pe ce sa se ciocneasca cu dansii. Toti trei se oprira.

— Hassan, vrajitorul! exclama strainul.

— Paiata! zise Hassan. Omule, cum poti cuteza . . . Allah! Allah!

Si scoase un tipat de durere, pentru ca celalalt il lovise in stomac, atat de puternic, incat il facu sa se lipeasca de zid. Paiata o lua la fuga si Saadi vru sa se ia dupa el, dar, dupa cativa* pasi, socoti mai nimerit sa vada de fratele sau.

— E grav? intreba el.

— Nu, mi-a si trecut. intr-acolo a fugit Repede, dupa dansul!

incepura sa alerge amandoi dupa fugar.

Ajunsera pana la capatul strazii, fara sa-l fi zarit. Privira la dreapta, la stanga, dar fara rezultat.

— S-a dus!

— A scapat, ticalosul. i

— il cunosti?

— Fireste! raspunse Hassan. Era artist in trupa mea si e cautat de politie ca vinovat de moartea fiicei sale vitrege.

— Dac-as fi stiut asta, m-as fi luat indata dupa el si l-as fi prins.

— Va fi inhatat oricum, caci maine dimineata ma duc la politie sa anunt ca se afla aici.

isi vazura de drum, fara sa banuie ca cel despre care vorbeau se gasea aproape de tot. Langa cladirea din colt, unde avura scurta convorbire, se afla o casuta veche si nelocuita, pe jumatate ruinata. Usa se mai tinea in balamale, dar nu era inchisa.

indaratul acestei usi se refugiase Paiata si auzise ce spusese Hassan.

„Tradatorule! murmura Paiata. Iti infig cutitul in trup indata ce te intalnesc. Ce bine ca astia doi nu banuiesc ce minunata ascunzatoare e aceasta veche vizuina de pirati'.

Dibui pe intuneric drumul pana 'in curte, unde se catara pe un zid. Sari in ograda unei alte case, se furisa mai departe si ajunse la o usa in care batu. Dinauntru se auzi un glas:

— Cine-i acolo?

— Eu insumi.

— indata.

Dupa cateva clipe usa fu deschisa si Paiata intra intr-o incapere intunecoasa.

— De ce n-ai lumina? intreba el.

— N-am nevoie.

— Ai dormit?

— Da.

— Lenesule!

— Poti face ceva mai bun?

Paiata nu raspunse. Aprinse o lampa veche, pe care o aseza intr-o firida a zidului. Acum se putea vedea incaperea in forma de pivnita in care se aflau. Era goala, doar intr-un ungher i se afla un mindir de paie,' si alaturi un ulcior. Iar pe mindir statea ghemuit. . . Mos Secret, vechea noastra cunostinta.

Paiata scoase din buzunar un muc de tigara, il aprinse si, dupa ce-l trecu si batranului, se aseza pe podeaua de piatra. Mos Secret trase cu lacomie fumul in piept.

—: Sacrehleu! exclama el. Asta e ceva deosebit. Cum ai ajuns la ceva atat de fin?

— L-am gasit pe chei.

— Norocosule! Pe asta nu l-a azvarlit vreun vagabond. Altceva ai mai adus?

— Nu. 

— Ceva paralute?

— Deloc.

— Atunci am fost eu mai destept ca tine. Eu nu ma expun primejdiei de a fi recunoscut si arestat. Mai tarziu, cand apune luna, ma duc sa aduc apa si sa fur cateva curmale, care sa ne ajunga pana maine. Sunt bucuros ca intre mine si Paris s-a interpus marea si nu vreau deocamdata sa ma arat prea indraznet.

— Ai si motive.

— Dar nici tie nu-ti lipsesc.

— Nu-s decat cateva minute de cand am avut dovada.

— Cu cine te-ai intalnit?

— Cu un fost stapan al meu.

— Nu cumva Abu Hassan, vrajitorul?

— Ba chiar cu el,

— Drace!

— Te bucuri? ranji Paiata.

Mos Secret se ridicase de pe culcusul sau.

— Cum a ajuns individul asta in Alger?

— Ce intrebare idioata! E doar de pe aici.

— Te-a recunoscut?

— Imediat.

— Drace! Si ce-a spus?

— Mai era unul cu el. Cu siguranta ca astia doi ar fi pus mana pe mine, dar eu i-am repezit batranului una in burta si am sters-o.

— Nu te-au urmarit?

— Ba da. Am izbutit, insa, sa ma pitesc indaratul usii de la casa din colt. Ei au ramas prin apropiere si am auzit ce flecareau.

— Ce anume?

— Hassan zicea ca se duce maine dimineata la politie sa anunte ca m-a vazut.

— Afurisitul! Daca se afla ca suntem aici in oras, sa stii ca se porneste prigoana impotriva noastra.

— Poate ca pana atunci vom fi departe.

— incotro vrei sa te duci, fara bani?

— Dar ce, disparem fara bani?

— Spuneai ca n-ai.

— Asa si este. Dar ceea ce rfu e se poate afla.

— Care vasazica, ai mirosit ceva? Da-i drumul!

— E vorba de o a doua intalnire neasteptata.

— Cu cine? il cunosc?

— Chiar foarte bine. E „regele carpelor' din Paris.

— Drace! Mascaret! Asta ce cauta in Alger?

Stiu si asta, desi n-a fost usor sa aflu.

A preluat o furnitura pentru armata, probabil pentru trupele de aici, si a venit la fata locului, sa se documenteze.

— Unde locuieste?

— La Hotel du Nord.

— Singur?

— impreuna cu fiica-sa.

— Are servitori?

— Nici unul. E prea zgarcit pentru asa ceva.

— Te-a vazut?

— Nu. Stateam pe chei cand s-a dat jos de pe vapor si l-am urmarit pana la hotel.

— Cu siguranta ca are bani la el. Esti de parere sa-l stoarcem nitelus?

— Da. Nici ca se poate prilej mai bun pentru noi. Maine dimineata trebuie sa fim plecati. Fara parale nu se poate, asa ca le luam de la Mascaret.

— Stii in ce camere locuieste?

— Mai intrebi! M-am dat peste cap sa aflu. A luat trei camere la primul etaj: doua p>en-tru el si una pentru fiica-sa.

— Cum sunt asezate odaile?

— Numarul unu e camera de lucru, numarul doi dormitorul si numarul trei a fetei.

— Mergem de-a dreptul la el?

— Cred ca e cel mai bun lucru.

— Dar vom fi descoperiti.

— Despre asta sa n-avem teama. Si apoi il avem dincolo, in cladire, pe batranul Sans-jour, care ne va imprumuta pentru scurt timp doua caftane. Astea ne vor transforma intr-atata, incat nu vom fi recunoscuti de nimeni.

— Pana unde te gandesti sa mergi, daca va refuza sa vare mana in buzunar?

— Pana unde ne va impinge chiar el.

— Chiar atat de departe?

Zicand acestea, ticalosul isi atinse beregata cu degetele.

— Da! rase Paiata. O merita.

— Bine! Atunci, cand?

— Cel mai bun lucru e sa nu pierdem vremea. Sunt de parere sa ne ducem chiar acum la Sansjour.

Stinsera lampa si parasira incaperea. Ajunsi afara se ajutara sa sara zidul, apoi trecura in curtea vecina. Atinandu-se prin umbra se furisara spre un colt, unde batura incetisor la o usa scunda. Dupa o vreme, li se deschise.

— Cine bate? intreba un glas de femeie.

— Prieteni.

— Cum va numiti?

— Suntem vecini.

— A! dupa asta va recunosc!

— Monsieur Sansjour e acasa?

— Aduceti ceva?

— Nu.

— Atunci sa vad intai daca are timp! Pleca, dupa ce le inchise usa in nas.

— Vrajitoare afurisita! scrasni Paiata. Dupa cateva clipe usa se deschise si batrana

scoase capul afara.

— Puteti intra, messieurs! zise ea.

ii lasa pe cei doi sa intre, zavori usa si o lua inaintea lor. Strabatura un gang lung si ingust si, in cele din urma, batrana deschise o usa, dindaratul careia patrundea o lumina pala.

Odaia era mica si intr-insa nu se aflau decat o masa si patru scaune paradite. Pe masa ardea lampa si pe unul din scaune sedea Sansjour.

Era un batran de vreo saizeci de ani, cu o infatisare aproape venerabila, care trezea incredere. Cine nu-l cunostea, n-ar fi crezut ca e cel mai vestit tainuitor din toata Algeria.

— Carmen, intoarce-te 4a usa si vezi, ai grija sa nu fim tulburati! zise el.

Dupa ce batrana pleca, Sansjour urma: — Bine ati venit, domnilor! Luati loc si spuneti cu ce le pot fi de folos unor prieteni atat de buni.

Cei doi se asezara si Mos Secret lua cuvantul:

— Dorim doua caftane pentru foarte scurt timp.

— Cam cat?

Doua ceasuri.

Ce garantie imi dati?

N-avem parale.

Hm! mormai batranul.

Ne lasam surtucele aici.

Surtucele astea nu fac prea multe parale.

Ei, da-ne caftanele cu imprumut si n-avea nici o teama. Cand ne intoarcem, platim bine.

Batranul tainuitor ii masura cu o privire ascutita si zambi cu inteles.

Vreau sa va cred, zise el.

In cuvintele sale era ceva care-l facu pe Paiata sa devina atent.

— Ce vrei sa spui? intreba el.

— Vreau sa spun ca acolo unde mergeti e ceva de luat.

— Stii si unde vrem sa mergem?

— La Hotel du Nord. Cei doi ticalosi se speriara.

— Nici pomeneala! zise Mos Secret. Sansjour ranji.

— Sa nu ne certam! Eu imi cunosc bine oamenii. il cunoasteti cumva, pe Mascaret?

— Nu.

— Sa ma insel, oare? Dumneata, scumpule, ai cam dat tarcoale azi prin jurul hotelului.

— Eu? spuse Paiata. Te inseli. Sansjour ii zambi.

— Poti sa fii sincer cu mine! Afacerea mea cere sa-mi supraveghez clientii. Stiu ca ai luat informatii la Hotel du Nord. Concluzia ar fi ca ai de gand sa faci ceva acolo. Si deoarece am auzit ca un vechi cunoscut a descins in hotelul acela . . .

— La cine te referi?

— La domnul Mascaret.

— Zau ca te inseli! Nu cunoastem pe nimeni cu numele asta.

— Daca e asa, atunci nu va cunosc nici eu pe voi.

— Noi ti-am spus numele noastre.

— Da. Dumneata te -numesti Marmont si camaradul dumitale Chapelle?

intocmai,

in cazul acesta ar fi imposibil sa ma insel. Trebuie sa-l cunoasteti foarte bine pe acest domn Mascaret.

Ba, deloc.

Totusi. Dati-mi voie sa vin putin in ajutorul memoriei dumneavoastra.

Trase un sertar si scoase doua ziare, dand cate unul fiecaruia din ei.

Cititi, va rog!

Mii de draci! exclama Mos Secret.

Tunete si fulgere! spuse si Paiata.

Ce s-a intamplat? intreba Sansjour, calm.

Mandat de arestare! scrasni Mos Secret.

impotriva cui?

impotriva unui carciumar din Paris, care acolo purta numele Pere Chattemite.

Si impotriva unui acrobat cu numele Grigaut, adauga Paiata.

Nu-i cunosti pe acestia doi, monsieur Marmont?

Nu.

Si nici

Nu.

dumneata, monsieur Chapelle?

— Chipul batranului lua deodata o expresie aspra si, ridicandu-se de pe scaun, zise:

— Noapte buna!

— Ce inseamna asta? intreba Mos Secret.

— Mai intrebi? ii tratez cu incredere pe prietenii mei de afaceri, dar cer sa-mi acorde si dansii incredere. Numai asa e cu putinta o

conlucrare. Cand te cunosti bine stii si cum poti trage cele mai bune foloase. Nu?

— Se poate.

— Atunci de ce va ascundeti dupa deget?

— Dar cine-ti spune dumitale ca eu sunt Mos Secret?

— Si eu, acrobatul Grigaut? interveni Paiata.

— Sunt sigur, si cu asta basta!

Cei doi se privira intrebator. N-avusesera inca de-a face cu un om atat de patrunzator.

— Ei? intreba Sansjour, vazandu-i ca sovaie. N-aveti incredere in mine?

— Ne cunoastem de prea putin timp.

— Si eu pe voi nu? Credeti.cumva ca as fi cumparat ceva de la voi, daca n-as fi stiut bine cine sunteti? Sunteti urmariti, dar tocmai pentru aceasta sunt sigur de voi si va consider bine veniti. Da mana. Mos Secret!

— Fie! incuviinta parizianul, strangand mana celuilalt. Voi cuteza sa-mi var capul in gura leului. Daca o va inchide . . . apoi, adio!

— Si dumneata, monsieur Grigaut?

— Fie! zise si acesta. Uite mana mea! Sansjour se aseza iar.

— Acum putem vorbi cu totul altfel, zise el. Trebuie sa ne dovedim increderea si sa.nu ne tradam unii pe altii. O sa-mi marturisiti ca aveti de gand sa mergeti la Hotel du Nord?

Ei, da! raspunse Mos Secret.

— La Mascaret?

Da.

— Vreti sa-l stoarceti de ceva?

— Poate.

Parea ca Sansjour vrea sa-i sfredeleasca cu privirea pe cei doi, apoi zise:

— Va marturisesc ca si eu am locuit inainte vreme la Paris. il cunosc pe ,,regele carpelor' si am toate motivele sa ma bucur daca nu-l veti cruta. Credeti ca veti izbuti sa scoateti ceva de la dansul?

— Nadajduim.

— Atunci, veti da de bani si va veti putea cumpara ceea ce va este absolut necesar.

— Ce anume?

— Pasapoarte.

— Asa e! exclama Mos Secret. Dar de unde? Ne poti da cumva un sfat bun?

- — Cunosc un mic slujbas, care are la indemana tot felul de formulare- si peceti.

— Asadar, veritabile? Nu falsificate! Ar fi minunat! Dar e scump?

— Eu cred ca lucreaza ieftin. Orice act, de la certificat de nastere pana la pasaport pe un nume oarecare, costa de la o suta de franci in sus, in functie de dificultatea operatiunii.

— Merge. Dar unde locuieste si cum ii zice acestui slujbas?

— N-am voie sa spun.

— Atunci n-avem ce face cu informatia dumitale.

— De ce nu? Ma ofer s-o fac pe mijlocitorul, domnilor.

— E bine si asa. Dar cat dureaza pana capeti documentele?

— Depinde de imprejurari.

— Sa presupunem ca trebuie s-o stergem chiar in noaptea asta.

— Atunci va trebui sa platiti cu doua sute de franci mai mult de persoana, in schimb va puteti lua in primire hartiile in decurs de doua ceasuri.

— Si cand trebuie platiti banii?

— La inmanarea actelor. Vreti sa va fac comanda?

— Da.

— Pe ce nume?

— N-are a face. Dar cum stam cu caftanele?

— O sa le capatati. Dar acum, inca o intrebare: spuneati ca poate o sa fiti nevoiti a parasi orasul inca in noaptea asta.

— Tot ce se poate.

— Si incotro va veti indrepta?

— Dracul stie! Suntem cautati pretutindeni.

— Eu v-as sfatui sa treceti granita.

— Asadar, in Maroc sau Tunisia? Dar pana sa ajungem la frontiera, politia ne poate inhata cat se poate de lesne.

— Mai exista insa o alta granita: marea.

— Dar pe acolo e cu mult mai greu. Si sunt numai vapoare franceze.

— Nu va descurajati! zise Sansjour. Aveti prieteni pe care va puteti bizui.

— Pe cine?

— Pe mine, de pilda. inca inainte de a se lumina de ziua, veti fi la bord.

— Si incotro vom merge?

— Spre Spania, si anume mai intai la Palma de Mallorca.

— Ce fel de vapor e acela?

— Vreau sa am incredre in discretia dumneavoastra, domnilor. Va marturisesc ca fac putina contrabanda, din cand in cand. Cunoasteti drumul care duce prin Bab el Qued spre capul Pescade?

— Da, am trecut pe acolo.

— Ei bine, cu putin inainte de rasaritul soarelui, va sta la acel cap o goeleta, care va va lua, daca veti sosi la timp.

— Dar la Bab el Qued se afla o santinela.

— N-aveti nici o grija! O sa va lase sa treceti. Stiu cine e acolo de paza si l-am mituit. Va dormi cand vom veni noi. Trebuie sa merg si eu, asa ca o sa fim impreuna.

— Atunci e in regula. Si acu', sa trecem la fapte. Caftanele!

— Mai intai, sa va intreb ceva. Mergeti la Mascaret asa cum sunteti, sau v-ar conveni mai mult sa nu fiti recunoscuti mai tarziu de servitorime?

— Fireste ca ar fi mai bine.

— Atunci lucrul se poate face usor. Va dau peruci si barbi.

In vremea asta „regele carpelor' statea cu fiica sa in camera de la hotel. Stivuise dinainte-i un morman de hartii, iar alaturi de ele se afla un portvizit umflat.

Un servitor batu in usa si intra.

— Au venit doi domni care doresc sa va vorbeasca, zise el.

— Cine sunt?

— Nu vor sa-si spuna numele.

— Atunci sa plece cum au venit!

— Unul din ei spune ca e vorba de niste furnituri.

— Atunci se schimba problema. Sa intre! Servitorul se indeparta.

— Draga Agnes, ii spuse Mascaret fiicei sale, deoarece e vorba de afaceri, lasa-ma, te rog, singur o jumatate de ceas.

Fata se duse in odaia ei si, in aceeasi clipa, cei doi vizitatori intrara, inclinandu-se pana la pamant.

— Buna seara, domnilor, le raspunse Mascaret, cu ce va pot fi de folos?

— Cu o informatie, zise Mos Secret. Privitor la motivul prezentei dumneavoastra aici. Am auzit ca sunteti pe cale de-a primi furnituri importante pentru armata.

— Asta asa e. As putea sti ce legatura exista intre prezenta dumneavoastra si aceasta chestiune?

— Deocamdata aceasta trebuie sa ramana secret.

— Si numele dumneavoastra?

— il cunoasteti.

— Nu prea cred moriei mele.

— Cu placere. Odinioara nu purtam aceste barbi. Sa le scoatem, deci.

— Dumnezeule! exclama Mascaret. Mos Secret!

— Ei, vezi ca acum ma recunosti?

— Si Grigaut!

— Da, Grigaut, Paiata!

— Voi aici, in Alger? Sunteti pierduti, daca va descopera.

— Nu ne pasa de asta!

— Ce doriti de la mine?

— Vei auzi indata. Sa ne asezam!

Il impinse pe Mascaret pe un scaun, iar el cu tovarasul sau luara loc la dreapta si la stanga.

— iti mai aduci aminte de ultima noastra intalnire la Paris? intreba Mos Secret.

— Da, oarecum.

— Nu prea ai fost binevoitor atunci.

— Nu neg.

.— Ramai mult timp aici?

— Intentionez sa plec foarte curand.

— La fel si noi. Nici pe noi nu ne mai atrage Algerul. Insa fireste ca dumneata poti pleca mai lesne ca noi.

— Cum asta?

— Aveti mijloacele necesare calatoriei.

— Totusi.

Atunci va rog sa veniti in ajutorul me-

„Regele carpelor' ghicise de mult gandurile celor doi si stradania sa era acum sa le reduca pretentiile cat mai mult.

— Poate ca aveti acum un avantaj fata de mine, spuse el. insa, vedeti, suma de care dispun e tocmai atat cat am nevoie sa ajung inapoi la Paris.

— Sunt convins ca numele dumitale e tot atat de cunoscut aici, ca si la Paris. Iar fleacul asta de aici pare sa fie destul de bine garnisit.

Zicand acestea Mos Secret arata spre portvizit. Mascaret puse repede mana pe el, il vari in buzunar si zise cu nepasare:

— Sunt contracte si alte hartii, bani nu prea.

Asta n-are cine stie ce importanta. Deo-

camdata avem treaba cu dumneata, nu cU port-vizitul.

De ce suma aveti nevoie?

Hmf Politia si-a intins labele dupa noi. Daca vrem sa ne punem la adapost, trebuie sa plecam departe. Nici America nu prezinta siguranta. Astfel ca nu ne ramane decat Australia. Daca vom calatori cu clasa intai, a doua sau chiar a treia, asta ramane la aprecierea dumitale.

Mascaret se sperie:

Cum? Aud oare bine? Presupuneti cumva ca as putea sa suport eu cheltuielile de calatorie?

Fireste ca poti.

,Regele carpelor' se ridica si zise:

Domnilor, nu vad rostul continuarii dis-

cutiei. S-o scurtam deci: ce suma pretindeti?

Cei doi se ridicara si ei. Stiau ca venise momentul sa spuna lucrurilor pe nume.

— Bine! zise Mos Secret. iti voi face pe plac. Daca ne dai cincizeci de mii de franci, scapi de noi pentru totdeauna.

— Cincizeci de mii de . . . Mascaret incremenise.

— Da, cincizeci de mii de franci. Ti se pare prea mult? Hotaraste-te!

In tonul si atitudinea celor doi ticalosi era ceva care-l facu sa-si dea seama de gravitatea situatiei. Oamenii acestia ar fi fost in stare s-o termine repede cu el. Nu exista decat o singura solutie: sa-i scoata afara pe cale pasnica. Se hotarase deci sa-i insele, pre-facandu-se ca ar vrea sa le reduca pretentiile.

— Cincizeci de mii e prea mult. Ma gandeam la vreo cinci mii

— Nici nu stam de vorba.

— Sa zicem sase mii?

— Exclus.

Mai incerca sa se tocmeasca, dar cei doi nici nu vrura sa auda. Atunci se prefacu ca n-are incotro si zise:

— Bine, veti avea suma. Ma duc la fiica mea si

— Pentru ce?

— Banii se afla in odaia ei.

— Ah, asa! rase Paiata.

— N-ai gandit rau, draga monsieur Mascaret! zise si Mos Secret. Se vede lesne ca nu urmaresti decat sa scapi de noi.

— Dar nu intelegeti ca nu va pot da nimic daca nu ma lasati sa aduc banii?

— Ia arata incoace portvizitul acela! Daca nu-s bani intr-insul, te poti duce la fiica dumitale insotit de noi.

— Nu e nimic inauntru.

Zicand acestea, facu cativa pasi spre usa care dadea in incaperea alaturata. Dar Mos Secret i se puse repede in cale si striga:

— Stai! Scoate portvizitul!

— Vrei sa strig dupa ajutor?

— Nu vei face asta.

Si unind vorba cu fapta, ticalosul ii puse lui Mascaret mainile in beregata. Batranul incerca sa scape, dar in aceeasi clipa il inhata si Paiata si stranse atat de tare, incat nu trecu mult si „regel carpelor' se prabusi la pamant. isi pierduse cunostinta.

— Lasa-l sa cada! zise Mos Secret. ii e de ajuns.

— Dar cand se va trezi, o sa ne tradeze, spuse Paiata.

— Exista un remediu pentru asta.

Si, fara sa stea o chpa pe ganduri, infipse adanc cutitul' in inima „regelui carpelor'.

— Dumnezeule! exclama Paiata, speriat.

— Ei, nu fi copil! Siguranta mea e mai importanta decat viata acestui om. Hai sa-l scotocim!

Scoase portvizitul din buzunarul lui Mascaret si exclama surprins:

— Drace! Aici e o adevarata avere. Avem destul. Haide!

— Stai! Sa ne punem la loc barbile si perucile!

Dupa cateva minute parasira hotelul.

intre odaia lui Mascaret si aceea a fiicei sale se mai afla una, astfel ca fata nu auzise nimic din cele petrecute in camera crimei. Dupa catva timp, ea intra in incaperea despartitoare, sa asculte daca vizitatorii mai erau la tatal ei. Neauzind nimic, deschise usa. Cei doi plecasera, dar parintele ei zacea la pamant, cu un cutit infipt in inima.

Scotand un tipat infiorator, fata se prabusi langa dansul. Groaza nu-i ingadui sa se gan-' deasca sa scoata cutitul din pieptul batranului. Luandu-i capul intre maini, exclama:

— Tata, taticule! O, Dumnezeule sfinte! Tata trezeste-te, trezeste-te!

il zgudui si-l ridica, ii sopti la ureche cuvinte dragastoase. in cele din urma el deschise ochii si-si atinti privirea-i sticloasa asupra ei.

— Tata, bunul meu tata! Spune-mi ceva! Ma vezi? Ma recunosti?

Privirea lui capata expresie. isi duse mana la piept, si simtind manerul cutitului, paru sa-si dea seama de seriozitatea situatiei.

— Agnes! sopti dansul. A fost. Mos Secret. Si. Grigaut. Paiata!

— Dumnezeule sfinte! Te-au ranit! Au vrut sa te ucida!

Duse mana la cutit, dar el o opri:

— Nu . .. Aici am . oh, nu mai sunt.

— Ce, ce nu mai sunt?

— Banii. M-au jefuit.

Fata isi dadu seama ca pierdea un timp pretios, in loc sa dea ajutor ranitului. Se ridica, dar el o retinu:

— Asteapta, asteapta! Trebuie sa-ti.. Cateva picaturi de sange ii iesira de pe buze. Ea le vazu si tipa inspaimantata.

— Ag . . . nes . . . Vino . . . asculta-ma!

Ea se lasa in genunchi alaturi de dansul si-i privi ingrozita chipul pamantiu.

— Eu . .. nu nu ma numesc Mascaret.

— Dar cum? intreba ea, printre lacrimi.

— George oh . . . acasa la Paris . . . in casa de bani. . . hartiile . . .

Rostise cuvintele cu ultima sfortare, apoi capul ii cazu pe spate. ingrozita, ea se ridica si dadu buzna afara.

— Ajutor! Ucigasii! striga ea, pe coridor, si se prabusi la pamant.

Personalul hotelului alerga in graba. Vestea se raspandi ca fulgerul si un medic adus in graba il examina pe Mascaret si spuse:

— Cutitul a patruns in apropierea inimii. Nu mai e nimic de facut.

Cei doi criminali parasira hotelul fara nici o piedica. Trebuiau sa se inapoieze la Sansjour, dar facura un ocol, pentru a induce in eroare eventualii urmaritori.

Intrara intr-o strada, unde dadura de o masa de oameni, din mijlocul careia rasunau strigatele:

Vive Napolιon!

A bas les Prussiens!

Revanche pour Sadowa!

Pe ici, pe colo, se auzeau injuraturi la adresa lui Bismarck. Cei doi se oprira.

Ce s-a intamplat? intreba Paiata.

— Nu stii inca? imparatul a declarat razboi Prusiei. Regimentele algeriene pornesc la lupta. Zuavii si turcomanii se si imbarca.

— E adevarat?

— Da, da; doar auziti.

Paiata vru sa mai afle ceva, dar Mos Secret il trase dupa dansul.

— Idiotule! Nu stii ca nu trebuie sa fim vazuti?

Mersera inainte, ferindu-se de strazile luminate.

— Razboi! Razboi! zise Paiata. Stii tu ce inseamna asta?

— Ca Prusia va manca bataie.

— Lasa Prusia! Vreau sa zic, pentru noi.

— Pentru noi? Ai dreptate. Toata lumea va fi ocupata cu razboiul. Nu vor avea timp de noi. Cred ca putem cuteza sa ne intoarcem la

Paris. Dar la asta avem timp sa ne gandim mai tarziu. Haide!

Ajunsera la locuinta lui Sansjour.

— Ei? intreba batranul. Aveti bani?

— Da. insa fara sa ne prisoseasca.

— Nici nu-i nevoie.

— Cum stam cu hartiile?

— Sunt gata. lata-le!

Le dadu cateva documente, printre care si doua pasapoarte pe care cei doi le examinara.

— A mers al dracului de repede, rase Grigaut.

— Sunteti multumiti?

— Cat se poate.

— Cred ca si banii vostri sunt tot atat de buni.

— Fireste.

Cumparara cateva obiecte de imbracaminte si platira tot ce aveau de platit. Sansjour puse banii in dulap.

Totul decurse apoi asa cum vorbisera. Batranul ii conduse la vaporas, astepta pana-i vazu imbarcati, apoi se inapoie singur in oras.

DINTELE DE LEU

incordarea dintre Franta si Prusia devenise foarte mare si inceperea vijeliei era de prevazut. Napoleon al lll-lea produsese aceasta furtuna. Pentru a oferi stabilitate tronului sau, ce se clatina din ce in ce mai tare. imparatul telegrafiase reprezentantului sau la Ems: Brus-quez le Roi, ceea ce inseamna: Insulta-l pe Rege! Benedetti se supuse. Pe promenada, la Wiesbaden, se apropie de regele Wilhelm si-l ,,brusca''. Se ceru rechemarea lui, cum bine anticipase Napoleon, care se gandise sa dea o ocupatie poporului nemultumit. Spera ca un razboi va oferi un luciu nou coroanei sale de tinichea. Stia ca joaca va hanque, dar nadajduia sa aiba, totusi, noroc. Urmarea fu declaratia de razboi din partea Frantei. Pe ui'-ma, cazul fu preluat de presa franceza, dand nastere la multa bataie de cap si agitatie in randurile populatiei, in special parizienilor.

in casa din Rue Richelieu, pe care o cunoastem, suna clopotelul, vestind vizitatori. Martin, care ajunsese la Paris inaintea stapanului sau. facea in mare graba bagajele, caci era timpul sa se faca nevazuti. Enervat de intrerupere, alerga la usa, dar chipul i se lumina indata, vazandu-l pe noul sosit.

— Ah, monsieur Belmonte! V-ati intors si dumneavoastra ?

— Precum vezi. Ceva nou? se interesa comerciantul de vinuri, cand intrara in odaie.

— Un sac intreg.

— Iar recolta mea nu e defel mai putin bogata.

— Cat mai ramanem aici?

-— Cel mult pana maine. Lucram in noaptea asta, apoi putem pleca. Sper ca vom reveni, dar nu ca negustori de vinuri.

— Bun! Dar stiti ce descoperire am facut, domnule Belmonte?

— S-auzim!

— Mos Secret e aici.

— Esti sigur?

— Da. L-am vazut chiar eu azi-dimineata in gara Versailles. Tocmai ma aflam, acolo cand intrase trenul. Mai era inca unul cu el, pe care nu stiu de unde sa-l iau. Dar tinuta si mersul sau imi pareau cunoscute. Poate ca era deghizat.

— incotro s-au dus?

— Au apucat-o chiar spre strada noastra si. sa vedeti coincidenta, au intrat in casa de peste drum.

— Si nu te-ai luat dupa ei? Ba da, insa numai pana in curte, sa vad

unde dispar.

- Si?

— Acolo, in casa din fund, la parter, se afla o carciuma. Mi-am asezat cufarul, ca sa impachetez, aici la fereastra, si am supravegheat: n-au iesit inca.

— De ce n-ai intrat si tu in carciuma?

— Cum puteam sa fac asta? Ar fi trebuit sa ma deghizez.

— Atunci o s-o fac eu. Trebuie sa stiu cine e celalalt.

— Hm! O banuiala tot as avea.

— Care anume?

— Mersul semana aidoma cu al saltimbancului care frecventa localul lui Mos Secret.

— Te referi la Paiata, la Grigaut?

— Da.

— Daca nu te-ai inselat, ar fi o captura interesanta.

— Iar Mos Secret una si mai si. Doar a fost acela care a tinut-o captiva pe domnisoara von Perret. Paiata nu cred sa fi fost amestecat.

— Pe mine insa ma intereseaza omul acesta din alt punct de vedere. Ai Ia indemana fardurile si toate celelalte?

— Da.

— Atunci o sa-mi fac imediat o mutra noua. Trebuie sa ma duc peste drum.

Martin deschise fundul dublu al cufarului si incepu sa caute ceea ce i se ceruse. Deodata se opri insa, pocni din degete si striga:

— Mi-a venit o idee!

— Sa auzim!

Vreti sa provocati arestarea lui Mos Secret?

— Fireste.

— Atunci veti intra in contact cu politia si de asta trebuie sa ne ferim acum.

— Hartiile mele sunt in perfecta regula.

— Da, insa ce e bine, nu e rau. Stiti cine ar avea cel mai mare interes sa-l prinda? Generalul Perret. Ce-ar fi daca l-am trimite pe Mos Secret generalului, la castelul Malineau?

— Cum vrei sa faci asta?

— Nu-i prea greu. Presupun ca Mos Secret a venit numai pentru scurt timp aici, cu vreo treaba oarecare. In orice caz, e limpede ca se ascunde. Are nevoie de un adapost, unde sa nu fie recunoscut. Ce-ar fi daca i l-am oferi la castelul Malineau?

— Nu e rea ideea. Ia sa ne gandim. Tre-, buie sa vad intai ce-i pe acolo, inainte de a lua o hotarare. Fireste, daca celalalt e intr-adevar Paiata, nici ca s-ar putea o cursa mai buna pentru ei. inainte de toate vreau sa ma schimb.

Cu ajutorul lui Martin, se transforma atat de mult, incat nimeni nu l-ar fi putut recunoaste.

Cum se explica faptul ca Hohenthal se interesa atat de mult de Paiata?

Cititorul stie ca el primise misiunea sa spioneze fortareata Metz si imprejurimile. Pe cand se afla acolo, ii dadu in gand sa plece la Ortry si sa intre in legatura cu colegul sau de spionaj aflat acolo. Si a fost o adevarata surpriza sa recunoasca in doctorul Mόller pe prietenul sau Richard von Greifenklau!

Povestindu-si unul altuia aventurile prin care trecusera, veni vorba de Paiata si de legatura pe care o avea acesta cu disparitia copiilor generalului von Eschenrode. Hohenthal fu foarte necajit la gandul ca nu trebuise decat sa intinda mana, la Paris, ca sa-l inhate pe ticalos si sa-i stoarca taina. Richard il ruga ca, la inapoierea in capitala, sa incerce sa-l regaseasca.

Ne putem inchipui deci surpriza placuta a lui Hohenthal cand, abia inapoiat la Paris, afla de prezenta Paiatei.

Belmonte trecu strada si intra in curtea casei cu pricina. Acolo baga de seama ca pomenita carciuma era o spelunca ordinara, ceea ce-i convenea de minune. Intra si se vazu intr-o incapere scunda si intunecoasa, in care duhnea a rachiu prost si tutun.

La o masa stateau cei doi pe care ii cauta.

Saluta si se aseza la masa vecina, indivizii raspunsera morocanos si pareau ca n-au chef sa se imprieteneasca cu el. Dupa catva timp insa, Belmonte isi trase scaunul langa ei.

— Messieurs, e cumva unul din dumneavoastra patronul? intreba el.

— Nu! raspunse Mos Secret, peste umar.

— Dar unde e?

— Colo, afara, si arata spre usa din fata intrarii.

— Belmonte batu in masa si patronul intra; ceru de la el un rachiu, pe care-l capata indata.

— Esti strain in strada asta? intreba car-ciumarul.

— Da.

— imi inchipuiam. Cel putin la mine nu te-am vazut.

— Sunt chiar strain de oras. N-am fost inca la Paris.

— Si primul drum l-ai facut aici? Ciudat!

— Cum adica?

— Pai, nu pari sa fi trecut inca de varsta serviciului militar, si acum fiecare soldat trebuie sa se duca la regimentul sau.

— Foarte adevarat, si tocmai de aceea am si venit la Paris. Trebuie sa nia duc si eu pe campul de lupta si acasa n-are cine sa ma inlocuiasca. Caut om in loc pe aici.

— Ah, asa! Atunci mult noroc! Carciumarul pleca si Belmonte dadu pe gat

o inghititura din rachiul prost. Ceilalti doi il privira banuitor.

— Pot sa te intreb de unde esti? intra in vorba Mos Secret.

— De prin tinutul Metzului. E o poveste afurisita.

— Adica?

— Tatal meu e intendent al castelului si in acelasi timp administrator al domeniilor. Din cauza razboiului, aproape toti oamenii nostri pleaca, asa ca se simt6 lipsa lor. Nu se gasesc pe acolo oameni in loc si tata m-a trimis la Paris sa caut. Pana acum am gasit numai unul, dar am nevoie de trei.

— Ce fel de slujbe sunt?

— Una de padurar si alta de ajutor. Nu-i nevoie de cunostinte speciale.

— Ce fel de recomandatii cere tatal dumitale?

— Recomandatii? De nici un fel.

— Doar n-o angaja pe oricine!

— Din pacate, da. E bucuros sa gaseasca pe cineva.

Interveni o pauza. Belmonte lua un ziar si citi. Cei doi susotira intre ei:

— Tu ce zici, Paiato?

— N-ar fi rau.

— Padurar . . . stai in padure, nimeni nu ser sinchiseste de tine. Si povestea ar fi acoperita de uitare, incetul cu incetul.

— Asa e.

— Si apoi, individul asta nu pare prea destept. Daca si taica-su e pe masura lui, suntem la adapost acolo. Sa vorbesc cu dansul?

— Daca vrei tu! Dar inainte trebuie sa ne ducem la indeplinire planul nostru.

— Fireste. Pentru asta e de ajuns seara de azi. Casa mea e goala de tot. indata ce se va intuneca, putem intra neobservati. intr-o jumatate de ceas treaba e facuta si apoi am sfarsit cu Parisul.

— Si chestia cu dintele de leu e in regula?

— Da, il mai am inca. E impreuna cu celelalte lucruri.

— Mergem cu el la contele Caligny?

— In privinta aceasta, mai trebuie sa chibzuim. Eu socot treaba primejdioasa, dar pe de alta parte ii putem stoarce o suma frumusica.

— N-ar fi fost nevoie, daca afurisita aceea de politie n-ar fi dat publicitatii numerele bancnotelor.

— N-aveam cum sa stim ca Mascaret le scosese cu putin inainte de la banca, care a trimis apoi insemnarea sumelor. La conte, insa, trebuie sa te duci tu, eu nu ma pot arata.

Mos Secret se intoarse spre Belmonte si-i zise:

— Vrei sa te asezi putintel aici, langa noi?

— Pentru ce? intreba celalalt, prefacan-*du-se mirat.

— Am dori sa vorbim cu dumneata in chestiunea aceea. Poate cunoastem pe cineva pentru tatal dumitale.

— Ar fi minunat..

— Poate chiar doi.

— Mai bine! Cine-s aceia?

— Chiar noi.

— Ah, dumneavoastra? Atunci trebuie sa va intreb cine sunteti.

— Uite aici pasaportul meu.

— Si al meu.

Belmonte examina cele doua pasapoarte si paru multumit.

— Bun, bun! zise el. Trebuie sa va spun insa ca n-am fost imputernicit sa fixez si leafa. Asta e treaba tatalui meu care imi mai lipsesc. Pe unul il am deja; cu dumneavoastra treaba  este gata.

— Dar noi mai avem azi o mica trebusoara de aranjat. Poate ca sfarsim mai repede si atunci putem pleca cu trenul de noapte. Vrei sa ne mai intalnim asta-seara aici?

— Cand?

— O sa se faca tarziu. Poate pe la unsprezece.

— Voi fi punctual.

— Atunci ne-am inteles. Dar cum se numeste locul acela unde ne vom duce?

— Castelul Malineau, langa Etain.

Mos Secret izbuti cu greu sa-si infraneze un gest de surpriza.

— Al cui e castelul? intreba el.

— Al baronului von Courcy.

— Eu credeam ca e al generalului Perret.

— A fost, dar l-a vandut. — Asa! Boierii locuiesc acolo?

— Nu. Doar noi locuim. E izolat, dar e frumos. O sa va placa.

Parasi carciuma inaintea lor si izbuti sa ajunga neobservat la locuinta sa.

— Ati fost acolo? intreba Martm.

— Da. Aveai dreptate, e Mos Secret.

— Si celalalt?

— Paiata.

— Oh,'' nu e nici o graba!

— Cand puteti intra in slujba?

— Imediat. Cand te inapoiezi dumneata? indata ce-i voi fi gasit pe cei doi oameni

— Ati vorbit cu ei?

— Ba ceva mai mult, i-am si angajat ca padurari la castelul Malineau.

— Plecam amandoi cu dansii.

Istorisi convorbirea avuta cu ei si incheie:

— Asadar, esti si tu angajat, anume ca gradinar, sa zicem. Acum trebuie sa scriu repede o scrisoare la Malineau.

— Generalului?

— Nu, lui Melac. Vreau ca generalul sa nu stie nimic inainte de vreme. Ramai aici la fereastra si supravegheaza casa de peste drum. Curand se face seara si atunci ne asezam amandoi la panda.

Termina scrisoarea, pe care Martin o duse imediat la posta, apoi se deghizara amandoi si iesira. isi zisera ca Mos Secret si Paiata vor iesi acum si ei impreuna.

Nu trecu mult si ticalosii se ivira si o luara incetisor in josul strazii.

— Dupa ei! zise Belmonte. Tu pe o parte si eu pe alta. Nu trebuie sa ne zareasca, insa.

Se despartira si, dupa catva timp, bagara de seama cu uimire ca cei doi se indreptau spre strada unde fusese spelunca lui Mos Secret. Acolo, Paiata ramase in strada, desigur de paza. in schimb, tovarasul sau, dupa ce se uitase cu bagare de seama de jur-imprejur, se strecura inauntru prin una din ferestre, al carei geam il sparse fara zgomot.

Dupa vreo jumatate de ceas se inapoie si se indeparta cu Paiata. Cei doi urmaritori ramasera la distanta potrivita, in urma lor.

Drumul ducea spre o strada eleganta, unde criminalii se oprira cateva clipe in fata unei case cu infatisare de palat. Paiata intra, iar Mos Secret se retrase pe partea cealalta.

— Ce-o fi cautand individul in casa asta? intreba Martin.

— Si eu as vrea sa stiu. Fara un motiv temeinic n-ar cuteza un individ ca el sa intre intr-o astfel de casa. Trebuie sa aflu cine locuieste aici.

— Atunci sa trecem pe dinaintea casei.

— Asta n-ar fi bine. Presupun ca cei doi se vor inapoia la carciuma, unde ma asteapta. Asadar, daca vrem sa ramanem in urma lor, trebuie sa-i asteptam sa treaca.

— Atunci, e mai bine sa rnergem noi inaintea lor.

— Nu. Trebuie sa aflam cui apartine palatul. Hai sa intram in gangul acesta, care nu e Iflminat!

Se furisara cu precautie si de acolo supra-vegheara intrarea casei in care disparuse Paiata.

Nu trecu mult si auzira pasi apropiindu-se.

— inapoi! ii sopti Belmonte servitorului sau.

Abia avura vreme sa se afunde cu cativa pasi in gang, ca . . . Mos Secret intra si el acolo, unde parea ca vrea sa-si astepte tovarasul.

Belmonte si Martin ramasera nemiscati, silindu-se sa nu faca nici cel mai slab zgomot.