Procese si relatii de comunicare - conceptul de comunicare

PROCESE SI RELATII DE COMUNICARE

1.Conceptul de comunicare

Comunicarea interumana este o tema de studiu pentru mai multe ramuri ale stiintei: lingvistica, psihologie, sociologie, estetica, teoria informatiei, neurofiziologie etc. Psihologia sociala abordeaza fenomenul comunicarii ca mod de interactiune intre persoane (persoana) si grupul (grupurile) cu care se stabilesc relatii de interactiune si comunicare.

Psihologia sociala studiaza fenomenul comunicarii ca relatie interumana si ca forma de interactiune. In termeni generali comunicarea este un proces de schimb de energie si informatii intre doua sau mai multe elemente ale sistemului comunicational. Orice sistem viu sau neviu se afla in relatii de interactiune cu un alt sistem cu care stabileste schimburi de energie si informatii. Teoriile sistemelor au evidentiat ca ele au o anumita structura energetica si informationala, elemente care stau la baza potentialului de actiune ale sistemelor. Gradul de specificitate si de organizare a unui sistem poate fi analizat din punctul de vedere al teoriilor sistemului si poate evidentia cantitatea de schimburi de informatii intre componentele acestuia.

In mod traditional comunicarea este perceputa ca un proces psihologic care apartine activitatii omului, ca expresie a gradului de dezvoltare si maturare a functiilor sale psihice antrenate in procesul transmiterii si primirii de informatii. Aceasta schema simpla de definire aduce in discutie partile si functia comunicarii, dar si faptul ca exista un proces relational care se stabileste intre actorii comunicarii interumane.

Exista, desigur, si forme de comunicare si intre subsistemele infraumane (sisteme biologice, celulare si infracelulare), la fel cum exista forme de comunicare intre sisteme sau subsisteme extraumane (sisteme biologice ca flora si fauna, geofizice terestre si extraterestre ca planete sau astri din sistemul solar sau alte sisteme sau galaxii). Aceasta succinta enumerare e sistemelor este de natura sa edifice faptul ca procesul comunicarii este unul general, dar ca fiecare sistem are o structura proprie, un cod propriu de transmitere a informatiei si un sistem de relatii specifice. Iata de ce, fiecare stiinta care abordeaza fenomenul comunicarii abordeaza acest domeniu de pe pozitia teoriilor proprii, a instrumentelor cercetarii.

Din punctul de vedere al psihologiei individuale, comunicarea este analizata in special prin produsul comunicarii, a mesajului emis sau receptat, in care actorii se regasesc implicit in produsul activitatii de comunicare, dar mai putin din punctul de vedere al relatiilor si proceselor care se stabilesc intre actorii comunicarii.

In psihologia sociala conceptul de comunicare are cel putin doua sensuri:

1. Comunicarea de masa - cand initierea informatiei este produsa de o singura sursa si este transmisa unui public mare, cu feed-back imediat inexistent. Masa receptorilor nu are caracter de grup social este eterogena si dispersata. Mijloacele de transmisie cele mai frecvente sunt: mass-media audio, video, scrisa (radio, televiziune, presa, proiectie cinematografica, spectacole artistice expozitii etc.). Caracterul de comunicare in masa este dat de absenta unui criteriu explicit de selectie a receptorului pentru difuzarea informatiilor.
2. Comunicarea interpersonala - cand initierea comunicarii se este produsa de una sau mai multe persoane (ca emitator) si se adreseaza unui grup conturat ca receptor cu care se afla in contact direct. Feed- backul poate sa functioneze partial sau integral, continuu sau discontinuu.

Comunicarea ca relatie interpersonala este forma cea mai frecventa in activitatea si viata. Cei mai cercetati si frecventi factori care pot influenta comunicarea interpersonala sunt:

• Proximitatea fizica sau spatiala (limitele si granitele fizice normste);
• Volumul si ritmul interactiunilor;
• Codurile utilizate (diversitate, adecvare, utilitate);
• Stilul comunicational (autoritar, democratic, lejer, manipulator etc.)

Cele doua forme de comunicare coexista la nivelul grupurilor si are la baza tipul si calitatea relatiilor interpersonale. Studiul proceselor de comunicare are ca obiective principale:

• Cercetarea sursei de emitere (credibilitate, statut etc)
• Cercetarea codului (simboluri ca: sunete, imagini izolate sau in combinatii si mijloace tehnice de transmitere de transmitere: oral, scris de mana, telefon, fax, telex, e-mail, Web cam etc.)
• Cercetarea continutul mesajului emis (cognitii, emotii, actiuni )
• Cercetarea caracteristicilor receptorului (caracteristici individuale sau de grup)
• Cercetarea mesajului receptat
• Cercetarea concordantei sau disonantei dintre emitator si receptor.

Cercetari cu privire la relatia dintre proliferarea mijloacelor de comunicare si eficacitatea acestora indica o relatie inversa, ceea ce are un impact major in actiunea grupurilor. Este cunoscuta relatia de reciprocitate intre informare si participare.

A doua jumatate a secolului XX este marcata de directii fundamentale in dezvoltarea stiintelor comunicarii:

Hall (1950) considera psiholingvistica, iar mai tarziu logopedia "Stiinta a limbajului care studiaza toate problemele convergente lui si actul comunicarii", fiind primul autor care sistematizeaza studiile despre limbaj si emite teoria limbajului ca instrument al procesului mai larg de comunicare;

Skinner (1957) in "Verbal behavior" descrie conditiile prealabile care determina producerea raspunsurilor verbale, adica relatiile intre clasele de stimuli si clase de raspunsuri; orientare oarecum mecanicista, usor anacronica astazi, dar care a ajutat la cercetarea unor mecanisme ale modificarilor comportamentului verbal la anumiti stimuli externi si sau interni;

Chomsky (1959) aduce o critica severa modelului mecanicist al limbajului si aduce in scena stiintifica teoria psiholingvistica a structurii cognitive a limbii ca expresie a dezvoltarii cognitive, care include atat functiile cognitive, cat si cele afectiv-motivationale;

Miller si Levi Straus (dupa 1965) deschid un camp larg cercetarilor psiholingvistice in contexte sociale variabile ("societatea este construita din grupuri care comunica intre ele") si considera ca importanti urmatorii factori in comunicare: grupul in care sau cu care se comunica (marime, structura, relatii), continutul comunicarii (ce se comunica), scopul comunicarii (de ce se comunica, cu ce finalitate), cultura comunicarii (cod, valori, atitudini, perceptii sociale etc.);

Carrol (1979) introduce o viziune integratoare pragmatica si concreta care unifica diferite orientari, care este rapid asimilata tocmai pentru caracterul operational imediat si unanim "comunicare intalnim oriunde o forma de energie se transfera dintr-un loc in altul".

Astfel, evolutia directiilor de cercetare a procesului comunicarii a dus la formularea unor postulate fundamentale ale procesului de comunicare, care stau la baza analizei fenomenului, dar si la baza proceselor de ameliorare. Aceste postulate sunt urmatoarele:

1. Comunicarea este inevitabila - orice sistem viu are caracteristica fundamentala de biocomunicare (schimb de energie si informatie).
2. Comunicarea este un proces ireversibil - nu poate fi anulat ceea ce s-a comunicat, poate fi interpretat sau reinterpretat.
3. Comunicarea este tranzactionala - cei care comunica actioneaza si reactioneaza prin schimb de informatie.
4. Comunicarea este simbolica - presupune pentru a se realiza un ansamblu de semne sau simboluri conventionale cu privire la forma semnelor si regulile de utilizare (morfologia si sintaxa, comunicarea verbala sau paraverbala, comunicare rutiera etc.).
5. Comunicarea este contextuala - are un cadru exterior social al comunicarii format din proximitate, relatii verticale sau orizontale, institutionalizarea formei de putere in organizatie, spatiul fizic si elemente ale mediului ambient.
6. Comunicarea este un proces circulator, cu secvente decalate in timp necesare procesarii informatiilor, cu mesaj complet emis sau intrerupt, atat la emitator, cat si la receptor.
7. Comunicarea are caracter simetric sau asimetric cu privire la initierea si intretinerea comportamentului comunicativ.

Postulatele fundamentale stau la baza oricarui proces de comunicare si nu poate fi desprins doar un factor al comunicarii decat in cazul unor analize ale procesului de comunicare. In mod natural procesele comunicationale se desfasoara concomitent pe postulatele mentionate mai sus.

Modelul general al comunicarii interumane, inspirat din teoria informatiei, are la baza informatia, adica tot ceea ce reduce incertitudinea (sau ignoranta) cu privire la un obiect, persoana sau eveniment. Informatia este cuantificata in unitati care reduc incertitudinea, iar volumul informatiei este exprimat sau masurat in functie de incertitudinea pe care un mesaj o anuleaza. Adesea insa in procesul de comunicare volumul informatiei nu este direct proportional cu certitudinea, si adesea poate apare un fenomen de exces de unitati de comunicare care nu reduc incertitudinea, fenomen denumit redundanta. Cauzele acestui fenomen pot fi analizate la fiecare actor al comunicarii, la structura mesajelor, a codurilor sau contextelor comunicationale.

2. Dificultati ale procesului de comunicare

Dificultatile sau tulburarile de comunicare pot fi asimilate oricarei piedici (obstacol) externe si sau interne, care intrerupe sau blocheaza procesul de comunicare.

In spiritul si forma teoriei si practicii analizei tranzactionale, comportamentul de comunicare are la baza un stimul (care initiaza comunicarea) si un raspuns (care continua sau o intrerupe). Intre cele doua componente se produce o tranzactie, care este considerata de E. Berne "unitatea de baza a discursului social", iar comunicarea intre oameni ia forma unor inlantuiri de tranzactii de tipul "tranzactiilor complementare" sau a "tranzactiilor incrucisate".

Din punctul de vedere al teoriei analizei tranzactionale sunt enuntate trei reguli ale comunicarii:

prima regula a comunicarii sustine afirmatia " Atata timp cat tranzactiile raman complementare, comunicarea poate continua la nesfarsit";

a doua regula a comunicarii spune: "cand o comunicare este incrucisata, rezulta o intrerupere a comunicarii si una sau amandoua persoanele comunicarii vor trebui sa-si modifice starile eului pentru ca restabilirea comunicarii sa fie posibila". In cadrul mesajelor incrucisate o sursa de eroare si de tulburare a comunicarii este data de tranzactiile ulterioare, in care sunt tarnsmise doua mesaje in acelasi timp, unul la nivel social (deschis), care este transmis prin cuvinte si unul la nivel psihologic (mascat), transmis prin indicii non-verbale (fiziologice, mimico-gestuale, posturale, vocale) care pot fi contradictorii;

a treia regula a lui E. Berne spune: "rezultatul comportamental al unei tranzactii ulterioare este determinat la nivel psihologic al comunicarii si nu la nivel social al comunicarii". Daca dorim sa intelegem comportamentul comunicational trebuie sa fim atenti la nivelul psihologic al comunicarii.

Sursele de eroare ale comunicarii se pot identifica la nivelul fiecarui segment al comunicarii:

• La nivelul emitatorului sau receptorului (aspecte intrapsihice) sub forma analizei repertoriului comportamental comunicational;
• La nivelul contextelor comunicationale fizice (arhitecturale, decorative, proximitate, confort fonic);
• Contexte comunicationale sociale (tipuri de grup, roluri si statute, pozitii sociale);
• Relatii si interactiuni in grupul de comunicare;

Analiza unui proces comunicational se poate realiza prin evidentierea a trei sfere ale comunicarii si limbajului (limbajelor) ca instrument actional in relatia comunicationala: forma, continutul, utilizarea. Din aceasta perspectiva se identifica cel mai frecvent urmatoarele forme de tulburare:

a. Tulburarea formei comunicarii sau a limbajului. Unirea partiala a continutului si utilizarii limbajului este separata de forma lui de manifestare. Se regaseste la copii sau persoane care identifica obiecte si actiuni, dar au dificultati in sistemul lingvistic de transpunere sau exprimare.

Caracteristicile principale sunt urmatoarele:

• Se pot folosi gesturile sau mimica;
• Creeaza forme lingvistice personale;
• Utilizeaza forme neconventionale.

b. Tulburarea continutului comunicarii. Interactiunea formei cu utilizarea limbajului este mai bine dezvoltata decat interactiunile cu continutul. Un exemplu in aceasta directie este dezvoltarea limbajului la copii orbi, la dulti instabili sau maniacali manifestata prin hiperverbalism, la care forma si utilizarea nu concorda cu reprezentarile in continutul notional.

Caracteristicile principale sunt urmatoarele:

• Comunica excesiv (viteza ridicata);
• Folosesc forme multiple (gestica, mimica);
• Frecvent erori de continut si reprezentare.

c. Tulburari ale utilizarii limbajului. Interactiunea continutului cu forma este mai bine reprezentata decat utilizarea limbajului. In acest caz reprezentarile notionale (continutul) si forma lor mentala sunt mai eficiente (intelegerea), decat capacitatea de a utiliza reprezentarile. La acesti copii sau adulti limbajul are mai mult un caracter intrapersonal decat interpersonal, adesea vorbesc in afara contextului comunicarii, pentru ca aduc in comunicare reprezentarile interne fara a le adecva la contextul comunicarii secventiale , relationale.

Caracteristicile principale sunt urmatoarele:

• Comunica putin interpersonal;
• Comunicare bogata intrapersonala;
• Frecvente inadecvari la contextul comunicarii.

d. Separarea continutului, formei si utilizarii limbajului si comunicarii. Comportamentul lingvistic este marcat de o fragmentare a celor trei dimensiuni, care par sa nu interactioneze intre ele. Acesti copii sau adulti utilizeaza limbaje stereotipe, care nu au legatura cu situatiile in care se gaseste comunicarea (Ex.: Reproducerea unor reclame de la televizor, fara legatura aparenta cu contextul situatiei si fara alt sens, decat doar de a stabili un tip de contact sau interactiune, gesturi sau miscari stereotipe fara continut aparent ).

Caracteristicile principale sunt urmatoarele:

• Exista comunicare, dar nu are caracter formal congruent;
• Este stereotipa, bizara;
• Slab intrerpersonala.

Primele forme ale comunicarii au caracter preponderent socio-afective (aspectul intramodal al comunicarii), care au efect stimulator sau frenator, iar forma de comunicare este preponderent   non-verbala sau paraverbala (mimica, gestica, atitudini posturale). Aceste forme nu dispar odata cu dezvoltarea formei orale sau verbale, ci sunt retrase partial din actul comunicarii si substituite prin structurile complexe ale limbajului oral (verbal) sau prin cel grafomotric.

Adultul, actor al relatiei comunicationale cu copilul sau persoana cu dificultati de realizare sau de operare cu limbajul trebuie sa-si exerseze intregul repertoriu pentru:

• A identifica zona de tulburare a limbajului clientului sau;
• A identifica care este registrul cel mai operativ al comunicarii pentru al utiliza cu subiectul la startul terapiei comunicarii;
• A identifica si proiecta actiunile si activitatile pentru dezvoltarea celor deficitare sau a le inhiba pe cele in exces.

Urmatoarele nivele ale dezvoltarii comunicarii se refera mai ales la continuturi informationale pe masura ce creste capacitatea de explorare a lumii si evenimentelor (aspectul intermodal al comunicarii). Acesta este un proces de asimilare continua care creste gradul de familiar si scade anxietatea de necunoscut, ceea ce produce apetenta pentru explorare si comunicarea rezultatelor explorarii, deci a cunoasterii.

Adultul care initiaza la inceputul relatiei cu copilul sau persoana adulta comunicarea are obligatia sa-si dezvolte si sa utilizeze corect empatia (apropierea de tipul "ca si cum as fi") si distantarea (retragerea), tocmai pentru ca celalalt actor sa poata invata sa utilizeze el insusi un repertoriu adecvat in comunicare.