Semnele

Semnele

Despre semn putem spune ca este un concept fundamental al semioticii si este reprezentantul (substitutul, "modelul') obiectului pe care il evoca. Semnul este ceva in locul a ceva, aliquid stal pro aliquo (harta pentru teritoriu, bastonul alb pentru a indica faptul ca o persoana este nevazatoare, fotografia in locul persoanei inaintea unui interviu de angajare). Unirea formei sensibile (semnificant, expresie) cu un continut inteligibil (semnificat, continut) genereaza semnul lingvistic. Aici trebuie sa punem in evidenta insemnatatea pe care a avut-o si o va avea semnul vizual in definirea societatii omenesti.

Semnul este inventia fundamentala a omului, aceea prin care a reusit sa salte din natura in cultura. Omul este singura fiinta care a devenit in stare sa foloseasca un lucru pentru a fabrica si pentru a semnifica un alt lucru. Numai omul a izbutit sa faca dintr-un lucru un mijloc. Asa au aparut, impreuna si interconditionandu-se, mijloacele de productie si cele de comunicare, unealta si vorba. Asa a inceput miraculoasa istorie a semnelor. In natura nu exista semne. Semnele sunt create de om. Lumea a capatat insemnatate de cand exista oameni care sa i-o dea. Oamenii sunt singurele fiinte creatoare de semne.

Un lucru devine semn din clipa in care inceteaza sa mai fie interesant prin ceea ce prezinta si incepe sa fie interesant prin ceea ce reprezinta, din clipa in care materialitatea lui sensibila intruchipeaza o idee care nu poate fi decat inteligibila. De aceea, orice semn are intotdeauna doua dimensiuni fundamentale: semnificantul, care poate fi perceput, si semnificatia, care nu poate fi decat priceputa. Din punct de vedere semiotic, semnificantul este latura materiala a semnului lingvistic, iar semnificatul este latura sensibila a semnului, indisociabil legat de semificant, conform reglementarilor codului.