Unesco

UNESCO

UNESCO (Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura)

reprezinta un organism de specialitate infiintat de O.N. U. (Organizatia Natiunilor Unite), in 1946, cu sediul la Paris.

Istoria UNESCO are un inceput (Londra, 16 noiembrie 1945. adoptarea Constitutiei UNESCO la Conferinta de constituire a UNESCO), o sfera de referinta (educatie-stiinta-cultura) si trei orientari prioritare (eliminarea conflictelor - promovarea democratiei - dezvoltarea umana).

Evolutia UNESCO inregistreaza fenomenul cresterii numarului tarilor membre. Dupa transformarile geopolitice realizate dupa 1990, UNESCO are peste 180 de membri, din toate continentele lumii. Activitatile propuse consemneaza cateva momente semnificative:

anul 1970, decretat Anul International al Educatiei: delimitarea sensului de evolutie al activitatii umane - formarea-dezvoltarea permanenta (vezi cartea-manifest a lui Paul Lengrand, Introducere in educatia permanenta);

anul 1972: proiectarea unei Cetati educative, in cunoscutul Raport elaborat sub redactia lui Edgar Faure, intitulat 'A invata sa fii';

- anul 1988: lansarea Deceniului Mondial al Dezvoltarii Culturale, premisa si produs al educatiei de calitate;

anul 1990: adoptarea Declaratiei mondiale asupra educatiei pentru toti, adoptata la Conferinta Mondiala a Educatiei, organizata in Thailanda;

anul 1991: definirea 'axelor' care anticipeaza dezvoltarea educatiei in mileniul III, in Raportul mondial asupra educatiei;

anul 1995: asumarea unei atitudini fata de 'revolutia informationala' orientata pedagogic prin: capacitatea de 'a produce, a trata, a stoca si a utiliza rational informatia'; capacitatea politicilor educationale de a preintampina si elimina pericolele sociale majore, rezultate din 'amplificarea dezechilibrelor si a excluderilor'.

Activitatea UNESCO este, in esenta, o activitate de propaganda stiintifica, educationala, culturala a cunoasterii umane. De remarcat tensiunea morala a problemelor lansate:

a) dezvoltarea prin educatie si cultura, factori si indicatori ai progresului social, ca nivel de pornire (vezi exemplul Japoniei, dupa 1945 si al 'dragonilor Asiei', dupa 1960-1970), ca stimulent al calitatii vietii (vezi rolul invatarii sociale), ca mijloc de depasire a crizelor generale care sunt si educationale;

b)  deschiderea tuturor dimensiunilor educatiei (intelectuala-morala-tehnologica-estetica-fizica) si a formelor educatiei (formala, nonformala, informala) in directia 'noilor educatii' (educatia: ecologica, demografica, democratica, sanitara moderna, pentru schimbare, prin mass-media);

c)  proiectarea curriculara a instruirii care asigura saltul: de la 'a invata pentru a sti' la 'a invata pentru a actiona'; de la triada 'cunostinte-priceperi-atitudini' la triada 'atitudini-strategii-cunostinte';

d) elaborarea metodologiei de proiectare a reformelor scolare, realizate mai ales dupa anii 1970, prin ierarhizarea urmatoarelor actiuni: definirea conceptiei filosofice si pedagogice despre reforma; stabilirea prioritatilor reformei la nivel de decizie politica; definitivarea programelor de reforma, pe domenii, compartimente, zone; aplicarea programelor de reforma in unitati-pilot; ajustarea programelor in functie de rezultate si de reactia beneficiarilor (vezi Vaideanu, George, 1996).

Programele UNESCO reprezinta tipuri de reactii globale, zonale, nationale, institutionale si diplomatice la problemele lumii contemporane. Aceste probleme rezuma noi intrebari si raspunsuri, noi rationamente si noi sensibilitati in raport de mediul inconjurator, dependente de valorificarea stiintei si tehnologiei, de sensul schimbarilor sociale, de miza confruntarii, de sansa colaborarii, de emergenta cunostintelor in epoca revolutiilor informationale.

Aceste programe angajeaza raspunderi si solutii de ordin pedagogic sustinute de experti si consultanti specializati in activitati conceptuale si operationale realizate, mai ales, in domeniul proiectarii curriculare, planificarii educatiei, inovarii sistemelor de invatamant.