FORMELE FARMACEUTICE - PLANTE MEDICINALE

Printre formele farmaceutice des folosite in medicina populara se numara preparatele farmaceutice obtinute prin extractie si indeosebi solutiile extractive apoase. Dupa natura materiei prime utilizate , preparatele se grupeaza in:

biologice, cand provin din produse de natura animala;

infuzii, decocturi, macerate, tincturi si extracte, obtinute prin extractia produselor vegetale.

Solutiile extractive apoase au o durata de valabilitate foarte redusa, motiv pentru care ele se prepara si se folosesc imediat. Solutiile extractive alcoolice se pot pastra 1-2 ani, in timp ce extractele uscate sunt stabile.

In ultimii ani, studiul medicamentelor de extractie a capatat un nou avant, datorita rezultatelor favorabile obtinute cu unele solutii extractive, a caror actiune complexa nu poate fi realizata cu substantele active in stare pura.

Eficacitatea unui produs vegetal, respectiv a solutiei extractive, nu se rezuma numai la activitatea principiului activ principal, ci actioneaza prin totalitatea principiilor active si uneori prin insesi substantele balast, care influenteaza activitatea principiilor active, putand sa o mareasca sau sa o prelungeasca. Aceste constatari determina folosirea unor extracte din plante, chiar daca farmaciile dispun de principiul activ principal sub forma de substanta pura.

Cele mai multe produse vegetale sufera prin uscare si conservare o serie de modificari care pot duce uneori la scaderea principiilor active si deci a valorii lor terapeutice.

In multe cazuri exista o diferenta neta intre compozitia produsului vegetal proaspat si a celui uscat. Imediat dupa recoltare, in unele produse vegetale au loc reactii care micsoreaza cantitatea unor componente sau duc la alte componente care nu se aflau in produsul vegetal proaspat. In aceste reactii intervine in mod obisnuit umiditatea, care favorizeaza fenomenele de hidroliza, in timp ce produsul vegetal se vestejeste si nu este complet uscat, fiind accelerate de actiunea enzimelor. Ca urmare a acestor reactii au loc degradari, in prea putine cazuri survine o crestere a cantitatii de principii active sau modificari favorabile activitatii lor terapeutice.

Multe produse vegetale sufera prin uscare modificari profunde.

In produsele sau partile de produs folosite scurt timp dupa recoltare inceteaza functiile vitale normale, adica ele devin produse "moarte", in sensul ca activitatea biologica este la inceput dezorganizata, apoi inceteaza, in produs avand loc procese fizice, chimice si enzimatice noi. Procesele enzimatice incep dupa ce produsul vegetal a pierdut un anumit procent din umiditatea sa si planta s-a vestejit. Pe masura ce pierderea de umiditate avanseaza, activitatea enzimatica scade, pentru ca in produsul vegetal uscat ea sa inceteze.

Cu cat produsul vegetal se usuca mai repede, cu atat efectele reactiilor enzimatice sunt mai reduse, iar daca uscarea se face repede, la o temperatura mai inalta, reactiile enzimatice pot fi evitate in mare masura, produsul vegetal fiind astfel stabilizat prin inactivitatea enzimelor cu ajutorul caldurii.

Alaturi de reactiile enzimatice, intervin insa si alte procese fizice, chimice sau fotochimice, care de asemenea antreneaza modificari, incat chiar un produs uscat si bine conservat nu trebuie considerat ca se pastreaza neschimbat in timp. Astfel, produsele vegetale care contin uleiuri eterice pierd partial din principiile active prin volatilizare, oxidare si polimerizare. Acest fenomen este mai pronuntat la frunze si flori si destul de redus la semintele si fructele intacte. Din acest motiv nu este indicat ca produsele vegetale care contin uleiuri volatile sa fie pastrate sub forma de pulbere. Produsele vegetale care contin vitamine, in special acid ascorbic (vit. C), pierd aproape in intregime vitamina la pastrare indelungata. De asemenea, produsele vegetale cu taninuri se pot modifica prin oxidarea taninurilor la flobafene.

Un factor important in realizarea de solutii extractive il constituie gradul de maruntire a produsului vegetal. Ca principiu general, produsele vegetale supuse extractiei ar trebui sa fie maruntite cat mai mult, pentru a se asigura o extractie completa, totusi, in multe cazuri, acest proces de pulverizare avansat este nefavorabil fie prin faptul ca ingreuiaza filtrarea, fie ca se extrag multe substante balast, care ulterior pot sedimenta. Din acest motiv gradul de pulverizare va fi ales in functie de natura produselor vegetale. Cele care au tesuturi tari, cum sunt scoartele, radacinile , semintele, se pulverizeaza mai fin decat cele cu tesuturi friabile, cum sunt florile, frunzele si ierburile.

La pastrare, produsele vegetale pulverizate sufera mai puternic actiunea factorilor externi decat cele intregi sau divizate in fragmente mari. De aceea, produsele vegetale sunt pastrate ca atare, iar pulverizarea se face numai inaintea extractiei.

Dintre solventi, in cazul de fata, apa se foloseste cel mai mult, fiind un solvent polar foarte activ, indeosebi fata de majoritatea substantelor anorganice si o serie de compusi organici ca: zaharuri, acizi alcooli, fenoli, esteri, aldehide, amine, glicozide si saruri de alcaloizi. Disperseaza coloidal gume, taninuri, mucilagii si albumine. Nu dizolva amidonuri, celuloze, grasimi, uleiuri volatile (partial), rasini, hidrocarburi, vitamine liposolubile, alcaloizi liberi (cu exceptia colchicinei). Ca dizolvant apa prezinta si avantajul ca poate fi asociata cu acizi, baze, alcool, glicerina sau alte substante, marindu i-se capacitatea de solubilizare fata de unele substante active mai greu solubile. Din acest motiv, procedeul de extractie a produselor vegetale cu apa difera, in functie de natura substantelor extrase. Spre exemplu, la produsele care contin alcaloizi se recurge la o extractie in mediu acid, in prezenta acidului clorhidric, tartric, citric. La produsele vegetale cu saponine, extractia se efectueaza in mediu de bicarbonat de sodiu. Extractia apoasa se face prin infuzie, decoct, macerare.

PENTRU UZ INTERN

Solutiile extractive apoase sunt cele mai uzitate preparate; apa reprezinta solventul pentru principiile active (solubile in apa) din materia prima vegetala. Ele sunt: infuzia, decoctul si maceratul. Se pot indulci cu zahar (de preferat cu miere, ea insasi fiind un factor terapeutic), exceptandu-se persoanele cu diabet, obezitate, gastrite hiperacide, colite de fermentatie, ulcer. Din toate acestea se prepara, de regula, numai necesarul pentru 24 de ore, deoarece se pot produce degradari (procese fermentative, dezvoltare de microorganisme sau chiar pierderea substantelor active).

Infuzia. Peste 1-2 lingurite planta maruntita, pusa intr-un vas smaltuit, se toarna 250 ml apa clocotita; se acopera si se lasa la infuzat circa 15 minute, dupa care se filtreaza prin presare pe o strecuratoare sau printr-un tifon. Daca este posibil, pentru a obtine o infuzie cat mai completa, se recomanda, in mod deosebit, ca in prealabil recipientul sa fie incalzit cu apa clocotita, dupa care se evacueaza apa. Se pune planta in recipient si se infuzeaza dupa procedeul descris mai inainte.

O extractie mai completa, dar mai complicata, se face punandu-se peste materia prima vegetala 3 parti apa rece, tinandu-se la umectat 5 minute, dupa care se toarna deasupra apa in clocot; infuzia se mai tine apoi inca 5 minute pe baia de apa in clocot; se mai lasa inca 20-30 de minute la infuzat, apoi se filtreaza.

Infuzarea se recomanda, de regula, pentru organele de plante la care peretii celulari sunt mai subtiri, ingrosarile secundare ale peretilor celulozici fiind inexistente sau slabe; flori, frunze, partea aeriana a plantei, chiar unele fructe.

Decoctul (sau fiertura). Planta maruntita se introduce de la inceput in apa rece care se pune la fiert, lasandu-se, dupa ce lichidul da in clocot, inca 20-30 de minute sa fiarba la foc domol. Concentratiile sunt de regula aceleasi (1/2 lingurite la 250 ml apa); decoctul se filtreaza fierbinte si se completeaza pana la volumul initial de apa, cu apa fiarta si racita pusa peste planta din strecuratoare. Decoctul se recomanda, in general, pentru radacini sau coji, respectiv acele organe ale caror celule au membrane prin care difuziunea se face mai greu, care au ingrosari secundare etc. mai rar se recomanda sa se faca decoct si din flori, frunze, fructe, indeosebi cand se urmareste extractia unor substante a caror difuziune este mai lenta.

Maceratul la rece. Unele principii active se extrag printr-un contact mai indelungat al plantelor cu solventul. In aceste cazuri, dupa o spalare prealabila, plantele maruntite se lasa in apa la temperatura camerei (15-25°C), timp de 6-8 ore (fara sa se depaseasca aceasta durata, deoarece se pot dezvolta microorganisme). Practic, seara, inainte de culcare, se pun plantele la macerat, iar a doua zi dimineata vor fi filtrate prin tifon sau vata. Maceratul va fi pastrat la rece in sticle inchise. Macerarea la rece se recomanda pentru unele plante cu continut in mucilagii (radacina de nalba, seminte de in), precum si pentru frunzele de vasc.

Siropurile. Reprezinta solutii extractive apoase (infuzie, decoct, macerat) la care se adauga o cantitate ridicata de zahar, astfel incat concentratia acestuia sa depaseasca 640 g la 1 kg lichid. Adaosul ridicat de zahar indeparteaza gusturile neplacute (astringente, amare, etc) si reprezinta, totodata, un factor de conservare a produsului, care se administreaza in cantitati mici (fiind concentrat) o perioada mai indelungata. Avand in vedere aportul energetic al zaharului, se recomanda convalescentilor si persoanelor cu o stare de extrema slabiciune.

Tincturile. Sunt solutii extractive alcoolice, hidro-alcoolice sau etero-alcoolice obtinute din produse vegetale sau animale.

Denumirea de tinctura vine de la cuvantul "tingere" = a colora si este cunoscuta din evul mediu, dupa descoperirea alcoolului.

Tincturile au fost introduse in terapeutica de catre Paracelsus. Acest cercetator socotea ca tincturile sunt "quintesenta" drogurilor. Tot el introduce alcoolul ca mijloc de extractie.

Tincturile apar in "Dispensatorium Valerii Gordi" (1666) si prima tinctura preparata a fost cea de coji de portocale. In farmacopee apare in secolul XVIII-lea.

Dupa natura lor, tincturile pot fi: alcoolice, eterice, vinoase. Dupa compozitie pot fi simple sau compuse, cu una sau mai multe substante active.

Tincturile pot fi obtinute prin: dizolvare, macerare, macerare repetata sau percolare.

La Conferinta Internationala de la Bruxelles din 1902 s-a hotarat ca tincturile de aconit, beladona, coca, colchic, digitala, hiosciam, ipeca, lobelia, nuca-vomica, strofant si produse vegetale care contin principii toxice sau puternic active, sa se prepare prin extractia produselor vegetale cu o cantitate de 10 ori mai mare de solvent (10 parti de produs vegetal pentru 100 parti de tinctura) prin percolare cu alcool de 70°. In aceste tincturi, mai inainte de a fi completate la volum sau greutate, se dozeaza chimic sau biologic cantitatea de principii active si apoi, pe baza rezultatelor dozarii, se dilueaza la concentratia determinata. Atat tincturile medicinale cat si extractele folosesc ca solvent: alcool, alcool + apa, eter, alcool + eter.

Tincturile cu celelalte produse vegetale se prepara prin extractia acestora cu o cantitate de 5 ori mai mare de solvent (20 de parti de produs vegetal pentru 100 parti de tinctura) si prin maceratie. Solventul folosit obisnuit pentru obtinerea tincturilor este amestecul de alcool si apa in diferite proportii, de obicei alcool diluat, in majoritatea cazurilor de 70° ce se prepara cu aproximatie din 700 g alcool si 300 g apa pentru un litru de alcool de 70°. Uneori la acest amestec se adauga cantitati mici de acizi sau de glicerina care favorizeaza dizolvarea principiilor active.

Cele mai uzitate forme de tincturi sunt cele obtinute prin macerare simpla sau macerare repetata.

Macerarea simpla. Produsul vegetal maruntit, la gradul de maruntire indicat, si lichidul extractiv mentionat se introduc intr-un vas care se inchide bine si se lasa 8-10 zile la temperatura camerei, agitandu-l de 3-4 ori pe zi. Solutia extractiva se decanteaza si reziduul se preseaza. Pe o proba filtrata se determina principiile active si daca este necesar tinctura obtinuta se aduce cu lichid extractiv la concentratia prescrisa. Tincturile obtinute prin macerare se lasa in repaus, la rece, timp de 4-6 zile, dupa care se filtreaza. Daca filtrarea se va face imediat dupa preparare, atunci, la conservare (mai ales la loc racoros) la fundul vasului se vor forma depozite.

Macerarea repetata. Produsul vegetal maruntit se trateaza succesiv cu cantitati din volumul total de lichid extractiv, mentinandu-se in vas inchis timpul prevazut. Solutia se separa, produsul se preseaza si se trateaza cu portiunea urmatoare de lichid. Portiunile de solutie extractiva se amesteca. Pe o proba filtrata se determina concentratia in principii active si daca este necesar, solutia se aduce cu lichid extractiv la concentratia prescrisa. Tinctura se pastreaza la rece 4-6 zile, apoi se filtreaza.

Cu putine exceptii, tincturile in general sunt produse stabile, cand sunt pastrate in conditii corespunzatoare in sticle bine astupate, ferite de caldura, pentru a preveni evaporarea alcoolului sau a altor compusi volatili si pentru a evita actiunea agentilor atmosferici. Se pastreaza, de preferinta, in sticle brune, ferite de actiunea luminii, spre a se impiedica procesele fotochimice.

Alte forme farmaceutice de uz intern

Consumul ca atare. Se recomanda la unele seminte care au continut de mucilagii si care se pot lua ca atare (ex. seminte de in).

Sucul plantei proaspete. Se obtine prin zdrobirea plantei proaspete.

Pudra. Se prepara prin maruntirea foarte fina a produsului bine uscat. Se recomanda spre exemplu, in cazul frunzelor de vasc - Folium Visci - sau al celor de patlagina - Folium Plantaginis.

PENTRU UZ EXTERN

Cataplasme (prisnite). Sunt preparate care se obtin din planta macinata in amestec cu apa calda pana se formeaza o pasta care se pune intre doua bucati de panza curata si se aplica in zona in care se manifesta afectiunea.

Lotiuni. Frictii. Preparate obtinute prin extractie apoasa (infuzii, decocturi), alcoolica (tincturi) sau prin diluarea unor uleiuri volatile cu care se frictioneaza parti ale corpului.

Bai de plante. Se bazeaza in principal pe actiunea directa, la nivelul tegumentului, a diverselor principii active cu actiune antiseptica, antiinflamatoare, cicatrizanta, fiind utile in boli de piele; totodata tegumentul fiind destul de permeabil pentru unele substante active, acestea pot ajunge in zone subiacente (explicandu-se astfel utilitatea in guta, reumatism) si chiar transportate de catre curentul sanguin in intreg organismul, fapt ce le recomanda si intr-o serie de boli interne.

Ca mod de extractie a principiilor active, se fac infuzii ori decocturi concentrate care se introduc in apa de baie sau se introduc plante maruntite intr-un saculet de tifon care se tine in apa calda din baie.

Baile medicinale se recomanda numai dupa un prealabil control medical. Aceste bai se fac sub forma de cura, intr-un numar stabilit, care se repeta la anumite intervale de timp si se reiau la nevoie. De regula, se fac cure de cel putin 5-7 bai, durata fiecareia fiind de 20-30 de minute. Baile pot fi generale (tot corpul) sau partiale (picioare, maini); sunt efectuate in cazi de baie unde corpul este acoperit total de apa sau in vase de marimi diferite, lighene, cazi mici, cazanele metalice in care se scufunda mana sau piciorul afectat.

Baile locale intereseaza numai o anumita zona a corpului si se recomanda in cazul unor plagi purulente, a unor afectiuni articulare, hemoroizi, bai de ochi. Cantitatea de planta calculata la litrul de apa va fi mult mai mare decat la baile generale, mergand pana la 20-50 g la litrul de apa.

Incaperile in care se face baia generala trebuie sa fie incalzite, temperatura fiind cuprinsa intre 21-23°C, ferite de curenti de aer rece (in timpul baii).

Apa din baia medicinala trebuie sa atinga temperatura indicata in reteta, adica 37°C si se verifica cu ajutorul termometrului.

Baile medicinale se efectueaza, de obicei, seara, inainte de culcare, pentru a evita o schimbare brusca de temperatura si o eventuala transpiratie a corpului, prin care s-ar elimina o parte din principiile active absorbite. Inainte de a efectua baia medicinala, se spala corpul printr-o baie calda sau dus, pentru indepartarea de pe piele a substantelor grase sau a transpiratiei acumulate in timpul zilei.

La iesirea din baie, se sta minimum 10 minute inainte de a sterge corpul cu un prosop moale, prin tamponare usoara.

Dupa baie este bine sa se stea intins cel putin o ora.

Daca apar mancarimi de piele, stare alergica, in urma unei bai, baia se intrerupe imediat si nu se mai repeta, intrucat organismul poate prezenta intoleranta la unul din principiile active din planta. Daca este posibil, se incearca prin tatonare sa se descopere planta care nu este tolerata, pentru a nu mai fi folosita.

Perioadele in care se fac baile sunt, de preferat, vara, toamna (la inceput) si primavara (la sfarsit).

Bai de sezut. Cand apa baii este adusa la temperatura de 37°C, se face baia de sezut, stand in apa 10-15 minute, dupa o toaleta a regiunii anale. Se fac 2 bai pe zi, din care una inainte de culcare. Tratamentul de bai continua pana la descongestionarea totala a hemoroizilor, uneori chiar pana la disparitia lor si vindecarea fistulelor anale.

Clisma. Se incalzeste o cantitate de ceai (infuzie sau decoct), egala cu capacitatea unei pompite de cauciuc pentru copii. Dupa scaun, se face o toaleta a regiunii anale, apoi se introduce in anus cantitatea de ceai din pompita, aceasta fiind unsa in prealabil la exterior, cu unguent Hemorzon, procurat de la farmacie. Continutul se resoarbe in aproximativ 45 de minute. Dupa aceasta se introduce in anus un supozitor Hemorzon. Este bine ca temperatura ceaiului sa fie putin mai mare decat a corpului.

Inhalatia. Este forma de administrare care se bazeaza pe inspirarea unor vapori de apa cu esente (uleiuri volatile) ce se evapora in timpul fierberii din anumite plante (ex. frunze de eucalipt, flori de tei) sau de preparate medicale care le introducem in apa ce se fierbe (inhalant); actioneaza asupra cailor respiratorii, usurand expectoratia si calmand mucoasele cailor respiratorii; se face cu inhalatoare speciale sau prin aplicarea unui cornet de hartie (din jurnal) deasupra vasului in care fierbe apa si se pune planta sau medicamentul respectiv; se foloseste in bronsite, laringite, traheite, astm, emfizem, etc.

Gargarisme. Modalitatea de dezinfectare a gurii si faringelui, prin tinerea in gura a unor infuzii sau decocturi; prin miscari ale limbii si tinand capul pe spate, lichidul ajunge si in regiunea amigdalelor. Se recomanda, ca dezinfectante generale, in stomatite, afte, amigdalite, abcese si dureri dentare.

CANTITATI APROXIMATIVE DE MATERIE

PRIMA VEGETALA USCATA SI MARUNTITA

intr-o lingura rasa:   - flori 3-4 g;

- frunze 2-3 g;

- partea aeriana 4-5 g;

- radacini, rizomi 5-7 g;

- fructe 5-6 g;

- scoarte 6-7 g;

intr-o lingurita: jumatate din cat se ia intr-o lingura.

Pentru lichide: cana obisnuita de ceai se considera a avea aproximativ 200-250 ml. Toate aceste cifre sunt estimative; nu se recomanda a fi utilizate in cazul plantelor medicinale cu principii active puternice care trebuie sa fie precis cantarite.