Analiza practicii fostei Comii Europene a Drepturilor Omului si a Curtii Europene a Drepturilor Omului

Analiza practicii fostei Comii Europene a Drepturilor Omului si a Curtii Europene a Drepturilor Omului

1.) Litigii cu caracter interstatal

Aceste sesizari sunt mai putin numeroase decat cele individuale, deoarece aducerea de acuzatii unui alt stat ar putea crea, inevitabil, probleme in relatiile dintre statele in cauza.

Dintre aceste litigii mentionam:

- Irlanda impotriva Marii Britanii. Cele doua plangeri introduse de Irlanda (in 1971 si 1972), criticau folosirea torturii de catre autoritatile britanice in Irlanda de Nord si internarea unor persoane fara ca acestea sa fi beneficiat de un proces echitabil. Litigiul a ajuns in final, in fata Curtii europene, care a apreciat ca cele "cinci tehnici de interogare" folosite impotriva persoanelor banuite de actiuni antibritanice, nu se incadreaza in notiunea de tratamente inumane sau degradante. Curtea a apreciat ca tratamentul aplicat detinutilor in lagarul militar de la Ballykinlar, in 1971, constituia o practica dezonoranta si reprobabila, fara a se incadra in prevederile art. 3 al Conventiei europene a drepturilor omului. In legatura cu privarea de libertate a unor persoane fara a se recurge la calea "judiciara", Curtea a apreciat ca in epoca respectiva exista un pericol public in Irlanda de Nord, astfel incat Guvernului britanic nu i se poate retine vina de a fi recurs la masura speciala de arestare, detinere sau internare.[1]

- Austria impotriva Italiei (1960). Litigiul avea ca obiect o plangere introdusa de Austria impotriva Italiei, prin care se contesta procedura penala prin care au fost condamnati sase tineri austriaci pentru uciderea unui vames italian in partea germanofona a Tirolului Meridional. In 1961, plangerea a fost declarata partial admisibila, Comisia a intocmit un raport pe care l-a transmis Comitetului Ministrilor care, reexaminand speta, a constatat ca nu au fost incalcate regulile de procedura penala, dar a transmis Guvernului italian rugamintea de adopta anumite masuri de clementa in favoarea condamnatilor. In final, cel mai tanar dintre acestia a fost gratiat.[2]

2.) Actiuni introduse de persoane particulare

Cauza Simion contra Romaniei Reclamanta Simion a sesizat Curtea europeana a drepturilor omului in 2003, invocand incalcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.

Pe fond, reclamanta, in calitate de mostenitoare, a sesizat initial judecatoria competenta din Bucuresti, cu o cerere in revendicare imobiliara, invocand faptul ca, in temeiul Decretului nr. 92/1950, autorul sau era exceptat de la nationalizare. Printr-o sentinta din 1995, judecatoria a admis cererea reclamantei. La apelul primariei, Tribunalul competent a confirmat solutia instantei de fond, aceasta devenind definitiva.

Printr-un contract incheiat in aprilie 1997, in temeiul Legii nr. 112/1995, statul a vandut imobilul lui C.M.R., care il ocupa in calitate de chirias. In nov. 1997, reclamanta a sesizat judecatoria cu o cerere in anularea contractului de vanzare-cumparare. In 1998, judecatoria a respins actiunea reclamantei, cu motivarea ca nu a facut dovada dreptului de proprietate. Ambele parti au declarat apel.

In anul 2000, judecatoria, sesizata din nou cu o cerere de anulare a contractului, a admis actiunea si a dispus evacuarea lui C.M.R.

Tribunalul a admis apelul declarat de C.M.R., respingand actiunea reclamantei ca neintemeiata.

In 2001, Curtea de Apel a respins recursul primariei pentru neplata taxei de timbru, a admis partial recursul reclamantei si a respins cererea de evacuare a lui C.M.R. In privinta contractului de vanzare-cumparare, a casat decizia tribunalului si a constatat nulitatea contractului.

Procurorul General al Romaniei a inaintat recurs in anulare, iar Curtea Suprema de Justitie, retinand buna- credinta a cumparatorului C.M.R., a admis recursul in anulare, a casat hotararea Curtii de Apel si a respins recursul ca neintemeiat.

Curtea europeana declara cererea admisibila si decide ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea dispune restituire proprietatii apartamentului catre reclamanta, iar in lipsa restituirii, obligarea statului la plata unei daune materiale catre reclamanta, in cuantum de 37. 200 Euro. De asemenea, paratul a fost obligat la plata a 3000 de Euro drept prejudiciu moral.

- In afacerea Lukanov contra Bulgariei, Curtea europeana, prin decizia sa din 20.03.1997, a obligat statul bulgar la 40.000 franci francezi ca daune morale fasa de mostenitorii lui Lukanov si la 7.067 franci, pentru cheltuielile de judecata, pentru incalcarea art. 5 alin. 1 din Conventia europeana a drepturilor omului. In speta, dl. Lukanov, fost ministru, vice-prim-ministru si apoi prim-ministru al Bulgariei, caruia i s-a ridicat imunitatea parlamentara la 7.07. 1992, fusese arestat la 9.07.1992, din ordinul procuraturii, pentru faptul ca in perioada 1986-1990, in calitate de membru al Guvernului, participase la adoptarea unui anumit numar de hotarari privind acordarea unei asistente catre Nicaragua, Cuba, Laos, Cambogia, Afganistan, Angola, in valoare de 359500 dolari americani si 27.072 leva convertibile. In timpul detentiei sale, Lukanov a facut mai multe cereri de eliberare care i-au fost respinse, dar la 29.12.1992, Adunarea Nationala a Bulgariei a revenit asupra hotararii sale din 07.07.1992 privind ridicarea imunitatii parlamentare, iar a doua zi, procuratura a ordonat punerea in libertate conditionata a detinutului. La 02.10.1996, Lukanov a fost asasinat in apropierea domiciliului sau cu focuri de arma. La 05.10.1996, vaduva sa, Lilia Gerassimova-Lukanova, in numele sau si al celor doi copii ai sai, a solicitat continuarea procedurii.

Curtea europeana a drepturilor omului a constatat incalcarea art. 5 alin 1 din Conventia europeana, specificand, totodata ca, nici una din dispozitiile Codului penal care au fost invocate in cursul procesului, nu indica fie expres, fie pe alta cale, ca un membru al Guvernului ar putea sa fie tras la raspundere penala pentru participarea sa la luarea unor decizii colective.

In plus, din examinarea textelor Codului penal bulgar, rezulta ca printre elementele constitutive ale infractiunii de deturnare de fonduri, este si acela de a obtine un anumit avantaj pentru sine sau pentru altul, iar in cazul functionarilor statului, sa abuzeze de puterile care le-au fost incredintate.

Date fiind aceste considerente, Curtea europeana a estimat ca, perioada in care Lukanov a fost lipsit de libertate, nu poate fi considerata o "detentie legala", care ar fi fost justificata numai in situatia in care ar fi fost "ratiuni plauzibile pentru a banui ca cel in cauza ar fi comis o infractiune". In consecinta, statul bulgar a fost obligat sa achite Dnei Lukanova si copiilor sai, 40.000 de franci francezi, precum si 13.456 dolari si 7.067 franci, cheltuieli de procedura.[3]

3.)Analiza practicii CEDO in cauzele cu privire la Romania

a) Cauza Vasilescu impotriva Romaniei

Prin cauza "Vasilescu impotriva Romaniei" statul roman este sanctionat pentru incalcarea art.6 alin.1 din Conventie (dreptul la un proces echitabil: "Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa"), respectiv a art.1 din Protocolul nr.1 la Conventie (protectia proprietatii: "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor").

In fapt, la data de 23 iunie 1966 lucratori ai fostei militii Arges, fara a avea vreun mandat au efectuat o perchezitie la domiciliul reclamantei in cadrul unei cercetari penale declansate impotriva sotului ei acuzat pentru savarsirea infractiunii de detinere ilegala de obiecte de aur, fapta incriminata de legislatia atunci in vigoare (Decretul nr. 210/1960). Cu aceasta ocazie ei au confiscat un numar de 327 de monede vechi din aur, dintre care cele mai multe erau gaurite pentru confectionarea de bijuterii, iar doua dintre ele fusesera transformate in cercei. La 4 iulie 1966 aceste obiecte au fost depuse la sucursala Arges a Bancii Nationale a Romaniei, ocazie cu care s-a intocmit un proces -verbal. La 8 iulie 1966 conducerea fostei militii Arges a pronuntat o ordonanta de incetare a procesului penal cu privire la sotul reclamantei, finalizand astfel cercetarile conform art. 261 din vechiul Cod de procedura penala conform cu care fapta nu prezenta gradul de pericol social specific unei infractiuni, dar s-a decis totusi mentinerea confiscarii obiectelor in cauza.

La 24 mai 1990 Parchetul de pe langa Tribunalul Arges, la care reclamanta se interesase cu privire la situatia acestor bunuri, a informat-o ca in arhivele sale nu exista nici un act din care sa rezulte ca o astfel de masura a fost dispusa. Ulterior, reclamanta s-a adresat procurorului general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie cu o cerere pentru restituirea bunurilor. La 11 octombrie 1990 acesta i-a raspuns ca nici o masura de confiscare sau de perchezitie nu fusese dispusa impotriva ei sau sotului ei, nici in 1966 si nici ulterior.

La o data neprecizata in anul 1990 Ministerul de Interne i-a confirmat reclamantei ca intr-adevar facuse obiectul unei masuri de urmarire in 1966 in ceea ce priveste obiectele pe care le revendica si ca ulterior s-a dispus incetarea procesului penal cu privire la sotul sau, mentionandu-se faptul ca masura de confiscare fusese totusi mentinuta de catre procuratura.

In 1991 reclamanta a introdus impotriva Bancii Nationale a Romaniei, in calitatea sa de depozitar al monedelor, o actiune in revendicare cu privire la cele 40 de monede de aur transformate in salba si la pereche de cercei. In fata Judecatoriei Gaesti ea a sustinut ca aceste obiecte fusesera confiscate in mod ilegal de catre militie fara ca o astfel de masura sa fi fost ordonata de catre magistratul competent, in sprijinul acestei afirmatii invocand raspunsul procurorului general din 11 octombrie 1990. Pe baza probelor la dosar Judecatoria a dat castig de cauza reclamantei in 21 februarie 1992, dispunand ca B.N.R. sa restituie obiectele in cauza, instanta constatand ca fosta militie Arges confiscase 327 de monede din aur care apartineau reclamantei. Recursul declarat de B.N.R. la Tribunalul Dambovita a fost respins la 7 octombrie 1992. In 1993, considerandu-se in drept sa-i fie restituite bunurile confiscate de militie, reclamanta a solicitat procurorului general sa promoveze un recurs extraordinar in fata Curtii Supreme Justitie impotriva hotararii din 21 februarie 1992. La 10 iunie 1993 procurorul general a informat-o pe reclamanta ca nu are de gand sa dea curs cererii sale, in opinia sa hotararea data in 21 februarie 1992 fiind legala si temeinica.

Drept urmare, atat reclamanta cat si BNR au declarat recurs la Curtea de Apel Ploiesti impotriva hotararii din 21 februarie 1992. Reclamanta a solicitat restituirea tuturor monedelor, iar BNR a cerut casarea hotararii anterior pronuntate sustinand ca instantele nu erau competente sa se pronunte in speta, orice plangere impotriva masurilor de urmarire penala fiind de competenta exclusiva a procurorului ierarhic superior. Prin decizia din 22 februarie 1994 Curtea de Apel Ploiesti a respins cele doua recursuri. In ceea ce priveste actiunea reclamantei s-a aratat ca isi limitase pretentiile la 40 de monede de aur si o pereche de cercei si in consecinta nu si le mai putea modifica in recurs. In ceea ce priveste acuzatia de detinere ilegala de obiecte de aur, Curtea a raspuns ca masura luata de militie nu avea nici o baza legala si ca deci instantele dispusesera in mod corect restituirea. Aceasta decizie a devenit definitiva si irevocabila.

In 1994 procurorul general a declarat, conform art.330 C.pr.civ. un recurs in anulare in fata Curtii Supreme de Justitie impotriva hotararilor din 21 februarie si 7 octombrie 1992, precum si impotriva Deciziei din 22 februarie 199 In memoriul sau el a reluat argumentul conform caruia instantele civile si-au depasit competenta materiala, incalcand astfel competenta exclusiva a procurorului in aceasta materie, solicitand trimiterea cazului in fata autoritatii competente. Pe de alta parte, reclamanta a invocat art.21 din Constitutie (accesul liber la justitie) si a cerut respingerea recursului in anulare. La 20 octombrie 1994 Curte Suprema de Justitie a admis cererea procurorului general si a casat toate hotararile in cauza, considerand ca, in conformitate cu art.275 din C.pr.pen. Parchetul de pe langa Tribunalul Arges era singurul competent sa solutioneze cererea reclamantei ce avea ca obiect restituirea bunurilor in cauza.

b) Cauza Petra impotriva Romaniei

In urma judecarii cauzei pe care urmeaza sa o prezint statul roman a fost gasit vinovat de incalcarea art.8 al Conventiei (Dreptul la respectarea vietii private si de familie, conform caruia: "(1) Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale" si "(2) Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.") si de ingradirea nejustificata a dreptului prevazut de art.25 din Conventie ("Comisia poate fi sesizata printr-o cerere adresata secretarului general al Consiliului Europei de catre orice persoana fizica, orice organizatie neguvernamentala sau orice grup de particulari care se pretinde victima a unei incalcari de catre una dintre inaltele parti contractante a drepturilor recunoscute in prezenta conventie, in cazul in care inalta parte contractanta aflata in cauza a declarat ca recunoaste competenta Comisiei in aceasta materie. Inaltele parti contractante care au semnat o asemenea declaratie se angajeaza sa nu impiedice prin nici o masura exercitarea efectiva a acestui drept.") si a fost obligat sa achite reclamantului suma de 10.000 franci francezi convertiti in lei romanesti la cursul de schimb de la data achitarii intr-un interval de 3 luni de la pronuntarea sentintei, suma ce reprezinta cuantumul daunelor morale. De amintit ar fi si faptul ca in cazul de fata judecatorii au votat in unanimitate pentru solutia pronuntata in cauza.

In fapt, domnul Ioan Petra este in prezent detinut la penitenciarul din Aiud (jud. Alba), in executarea unei pedepse de 15 ani inchisoare pentru savarsirea unui omor aplicata in 30 aprilie 1991 de catre Tribunalul judetean Targu -Mures. La 10 ianuarie 1994 sotia reclamantului care era detinut la Penitenciarul Margineni (judetul Dambovita) s-a adresat Comisiei cu o plangere in care reclama faptul ca sotul sau nu beneficiase de un proces echitabil in fata tribunalului si facea cunoscute dificultatile intampinate de sotul sau in transmiterea corespondentei din penitenciar. La 20 mai 1994 reclamantul a adresat o scrisoare Comisiei prin mijlocirea sotiei si a cerut ca orice corespondenta sa ii fie trimisa la domiciliu. La 22 iulie 1994 Comisia a solicitat reclamantului informatii suplimentare si documente pentru a-si sustine plangerea.

La 30 octombrie si la 9 noiembrie 1994 domnul Petra a scris Comisiei prin intermediul sotiei aratand ca administratia penitenciarului nu ii permitea sa completeze formularul de cerere. La 21 ianuarie 1995 a trimis din inchisoarea de la Margineni o scrisoare care a pavenit Comisiei in 14 februarie 1995. Scrisa pe hartia regulamentara a penitenciarului, ea avea un numar de inregistrare si provenea din Bucuresti, intr-un plic cu antetul Ministerului Justitiei. Desi era mentionata ca anexa, hotararea din 30 aprilie 1991 lipsea.

La 22 februarie 1995 Comisia a trimis reclamantului un formular de cerere, care fiind completat de reclamant a fost trimis Directiei Generale a Penitenciarelor la 17 aprilie 1995. In formular nu aparea nici o referire la o eventuala ingradire a corespondentei. La 18 iulie 1995 intr-un raspuns la o intrebare a Comisiei, domnul Petra adauga faptul ca fusese informat de catre autoritatile penitenciarului despre trimiterea documentelor cerute de Comisie, care, cu toate acestea, nu primise nici unul. Referindu-se si la dreptul la respectarea corespondentei sale, el a subliniat ca directorul penitenciarului, desi foarte "flexibil", nu putea sa il ajute mai mult intrucat administratia era obligata sa aplice Legea nr.23/1969 asupra executarii pedepselor si regimul sau "secret" de aplicare. Din acest motiv el reclama incalcarea art.8 si 25 din Conventie. Reclamantul afirma ca nu a primit niciodata scrisoarea din 19 octombrie 1995 prin care Comisia il informa printre altele de transmiterea plangerii sale catre Guvern.

La 9 decembrie 1995 domnul Petra a trimis o scrisoare expediata de sota sa, informand Comisia ca la 26 septembrie 1995 a fost transferat la penitenciarul Aiud si ca, atunci cand ceruse permisiunea sa comunice shimbarea de adresa, i s-a raspuns: "Consiliul Europei se afla la Aiud si nu in alta parte" si ca, daca insista, va fi supus regimului de detentie special.

La 4 ianuarie 1996 doamna Petra informa Comisia ca sotul ei insista in plangerea sa si ca denunta ingerinta sistematica a autoritatilor penitenciarului in corespondenta sa cu Comisia. La 26 ianuarie 1996 aceasta a raspuns pe adresa penitenciarului Aiud. Intr-o scrisoare din 24 mai 1996 trimisa prin mijlocirea sotiei reclamantul s-a plans din nou de cenzurarea corespondentei sale si a afirmat ca este obligat sa ii prezinte scrisorile directorului penitenciarului care le transmite Directiei Penitenciarelor din Bucuresti, si ca el nu este niciodata sigur ca scrisorile ii sunt efectiv transmise la Strasbourg.

La 13 iulie 1996 Guvernul a depus la Comisie toate documentele privitoare la procedura juridica care s-a finalizat prin condamnarea reclamantului. La 3 ianuarie 1997 Comisia a primit doua scrisori aflate intr-un plic ce purta antetul Ministerului de Justitie, expediat din Bucuresti. Prima, scrisa de reclamant pe hartia regulamentara a penitenciarului, era datata 4 decembrie 1996 si purta o stampila si un numar de inregistrare. A doua era o scrisoare de insotire a Sefului Directiei Generale a Penitenciarelor, generalul I.C. Alte doua scrisori ale reclamantului, din 24 si 27 februarie 1997, purtand fiecare cate o stampila si un numar de inregistrare au fost trimise din Bucuresti de catre Ministerul Justitiei, amandoua deodata si insotite de o scrisoare a aceluiasi general I.C.

Intr-o scrisoare din 9 martie 1997, trimisa prin intermediul sotiei, domnul Petra a informat Comisia ca primise decizia asupra admisibilitatii plangerii sale. El a adaugat ca scrisorile sale catre si de la Comisie erau in mod sistematic desfacute si erau trimise Comisiei prin intermediul Directiei Penitenciarelor. El a afirmat ca scrisese in plic inchis, temandu-se sa nu fie denuntat locotenet-colonelului V.C., care il amenintase exprimandu-se astfel: "Am sa-ti dau eu tie Consiliul Europei!"

In fine, la 15 aprilie 1998 reclamantul a trimis grefei Curtii memoriul sau, scris pe hartia regulamentara a penitenciarului, purtand stampila si un numar de inregistrare, expediat din Bucuresti, intr-un plic cu antetul Ministerului Justitiei.

In concluzie, hotararile de condamnare a Romaniei la CEDO au fost determinate in principal de : - violarea dreptului de proprietate ca urmare a faptului ca statul roman a vandut fostilor chiriasi imobile nationalizate asupra carora s-a recunoscut un drept de proprietate unor terti (32 de hotarari) - prin care se incalca dispozitiile art. 6 din Conventie si ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al Conventiei, referitor la protectia proprietatii.

- existenta caii de atac a recursului in anulare prin care s-au anulat hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, fara a fi intervenit motive necunoscute la data pronuntarii hotararii initiale (9 hotarari) - ceea ce constituie o violare a art. 6 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Conventiei.

- refuzul statului de a asigura punerea in executare a unor hotarari judecatoresti, in principal a celor care obligau comisiile de fond funciar sa emita un titlu de proprietate in favoarea unor terte persoane - ceea ce constituie o violare a art. 6 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Conventiei.

- violarea dreptului la o durata rezonabila a procedurii - ceea ce constituie o incalcare a art. 6 al Conventiei.

Toate aceste condamnari ale statului roman demonstreaza interesul destul de scazut pentru promovarea drepturilor omului, existenta unor prevederi nationale contrare celor ale Conventiei, lipsa de claritate si coerenta a actelor normative in vigoare.

Importanta cunoasterii si aplicarii directe a jurisprudentei CEDO in practica instantelor romane a fost exprimata si cu ocazia adresarii unui mesaj catre magistratii romani de catre profesorul Cornelius Barsan, judecator la CEDO: "Sa fiti curajosi, sa aplicati legislatia U.E. si jurisprudenta CEDO!"

Bibliografie selectiva:

Nicolae Purda, Nicoleta Diaconu - Protectia juridica a drepturilor omului, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2007.

Ion Diaconu - Drepturile omului in dreptul international, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

Victor Duculescu - Protectia juridica a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2008.

Vincent Berger - Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1997;

Bianca Selejan-Gutan - Protectia europeana a drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

Irina Moroianu Zlatescu, Roxana Rizoiu - Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului - cazuri cu privire la Romania, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 2005;

Corneliu Barsan - Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucurestu, 2006.

https://www.infoeuropa.ro

https://www.raportal.ro/articole/493.html