Aspecte ale evolutiei dreptului comunitar

Continentul european se afla astazi intr-un plin proces de unificare , prin forta dreptului, prin folosirea fortei armate.

Asa cum aratam in prelegerile noastre, Europa politca a fost precedata de Europa economica. Constructia a constat din trei comunitati: doua sectoriale -Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului si Comunuitatea Europeana a Energiei Atomice, iar cea de-a treia cu aplicare generala: Comunitatea Economica Europeana . De-a lungul timpului, Europa politica si-a inceput consolidarea. S-au creat bazele juridice care sa raspunda noilor necesitati. Actul Unic European, tratatele care au urmat au conceput o noua arhitectura. Tratatul de la Mastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa au facut pasi mari in consolidarea coeziunii europene .

Uniunea Europeana este o comunitate de drept, in care toti membrii, mari si mici, se simt pe deplin reprezentati in institutiile existente. Asa cum sublinia, presedintele Comisiei europene Romano Prodi , in 2001 "Metoda comunitara garanteaza in acelasi timp diversitatea si eficacitatea uniunii. Ea asigura un tratament echitabil pentru toate statele membre, de la cele mai mari la cele mai mici. Ea ofera un mijloc de a arbitra intre diverse interese, prin doua filtre succesive: filtrul interesului general, la nivelul Comisiei, filtrul reprezentarii democratice, europene si nationale, la nivelul Consiliului si Paralamentului, care constituie ansamblul puterii legislative a Uniunii.

Arta de a guverna in Uniunea Europeana consta in punerea in functiune a institutiilor si a procedurilor considerate de toti ca fiind legitime si avand ca misiune organizarea procesului de comparare si repunere in discutie in vederea gasirii unui echilibru prin definirea unui interes comun si acesta asigurand in acelasi timp functionarea Uniunii si a statelor.

Preeminenta instrumentelor juridice in constructia europeana face ca interesul comun in Uniunea europeana sa fie definit pana la urma de Curtea de justitie a Uniunii . Mandatul Curtii, care nu se intinde asupra ansamblului de activitati ale Uniunii, nu are inca o forma definitiva si nu alimenteaza inca in intregime legitimitatea sistemului constitutional pe care il pune la punct in prezent Uniunea. Dar, nici un organ judiciar nu a fost prevazut pentru a interpreta in mod uniform valorile Uniunii europene, numai o interpretare unica si autonoma in raport cu statele membre poate sa asigure eficacitatea protectiei acestor valori. Astfel, fiecare stat ar putea fi in acelasi timp judecator si parte a obligatiilor sale .

Sistemul juridic comunitar a fost prezentat de noi in diferite lucrari[8]. Au fost prezentate izvoarele dreptului institutional comunitar si principiile generale ale dreptului comunitar.

Un aspect mai putin cunoscut asupra caruia ne-am aplecat, priveste rolul pe care l-a jucat si il are in continuare dreptul comparat in dezvoltarea dreptului comunitar. Cercetatori stiintifici specialisti in drept comparat au propus in domeniul dreptului privat norme europene in dreptul contractelor, in domeniul raspunderii civile, in dreptul familiei. Se vorbeste deja despre un Cod civil european.

Aceasta ne-a determinat ca in cursul prelegerilor noastre sa ne referim la unele domenii in care s-au facut pasi importanti spre crearea unui drept comunitar. De exemplu in domeniul dreptului civil si al familiei sau in domeniul comercial ori in domeniul penal am incercat sa demonstram in ce masura un studiu comparativ al modelelor oferite de mai multe sisteme de drept s-a facut simtit in crearea si dezvoltarea dreptului comunitar si pasii facuti in privinta cooperarii civile, comerciale si penale.

O etapa importanta in ceea ce priveste cooperarea in domeniul civil si comercial a fost marcata o data cu adoptarea Conventiei de la Bruxelles cu privire la competenta judiciara si executarea deciziilor in domeniul civil si comercial din 27 septembrie 1968. Aceasta Conventie nu reglementeaza doar recunoasterea si executarea hotararilor, ci si competenta jurisdictiilor statelor membre. Titlul IV al Conventiei se refera la acele litigii bazate pe un element de extraneitate, respectiv in situatia in care o persoana domiciliata intr-un stat membru este chemata in fata jurisdictiilor statului respectiv, oricare ar fi nationalitatea sa.

Procedura recunoasterii si executarii hotararii, prevazuta de Conventie, se aplica tuturor hotararilor luate in unul din statele membre, oricare ar fi natura jurisdictiei si oricare ar fi nationalitatea partilor (chiar si pentru cetatenii statelor terte), in domeniile care intra sub incidenta Comunitatii. In speta, s-au avut in vedere domeniul civil si comercial, fiind exceptate starea civila si capacitatea persoanelor, regimul matrimonial, testamentele si succesiunile, falimentul, securitatea sociala si arbitrajul .

Conventia de la Bruxelles cu privire la competenta judiciara si executarea deciziilor in domeniul civil si comercial a prevazut, de asemenea, o procedura de executare simplificata.

A urmat adoptarea Conventiei asupra recunoasterii si executarii deciziilor in domeniul matrimonial, adoptata la Bruxelles la 28 mai 1998. Aceasta realizeaza o extindere a aplicarii principiilor consacrate in Conventia de la Bruxelles din 1968. Au fost prevazute masurile referitoare la casatorie, divort, incluzand si masurile referitoare la copii (pastrarea acestora, dreptul de vizita), filiatie si succesiune.

Arhitectura Conventiei asupra recunoasterii si executarii deciziilor in domeniul matrimonial, ca si cea din 1968, cuprinde atat dispozitii care reglementeaza competenta jurisdictiilor, cat si dispozitii referitoare la recunoasterea si executarea hotararilor.

Cu privire la primul aspect, Conventia prevede ca cei doi soti pot introduce cererea de divort in fata jurisdictiei in a carei raza teritoriala isi au resedinta sau in statul membru a caror nationalitate o au, judecatorul de divort fiind competent sa se pronunte, totodata, asupra situatiei copiilor.

Deciziile hotarate intr-un stat membru care indeplinesc conditiile de validitate sunt recunoscute de plin drept in toate statele membre fara a fi necesara initierea unei proceduri .

In situatia in care conformitatea unei decizii de divort este contestata sau daca este solicitata o masura referitoare la autoritatea parentala, va fi necesara instituirea unei proceduri. Regimul acestei proceduri a fost simplificat si unificat prin Conventie.

In fine, Conventia acorda Curtii de Justitie competenta pentru a asigura interpretarea uniforma.

La 26 mai 1997 a fost adoptata Conventia referitoare la semnarea si notificarea in statele membre a actelor judiciare si nejudiciare in domeniul civil si comercial. Adoptata in baza Tratatului asupra Uniunii Europene, aceasta Conventie completeaza Conventiile de la Bruxelles. Campul sau de aplicare inglobeaza ansamblul domeniilor referitoare la starea civila si capacitatea persoanelor, regimul matrimonial, testamente si succesiuni.

Conventia a urmarit sa reglementeze competenta Curtii in interpretarea Conventiei.

Spatiul judiciar (penal) european

Un domeniu deosebit de important al cooperari in cadrul Uniunii il reprezinta cooperarea in domeniul penal.

Potrivit unor autori, ideea punerii in aplicare a unui spatiu judiciar (penal) european a revenit Presedintelui Valéry Giscard d'Estaing cu ocazia reuniunii Consiliului European de la Bruxelles din 1977. Libera circulatie a persoanelor si disparitia controalelor la frontierele vamale interne au contribuit si ele la necesitatea instituirii cooperarii in domeniul penal.

Autorii de specialitate au subliniat ca o serie de initiative au vizat reprimarea activitatilor teroriste si criminale mai intai in cadrul cooperarii politice, si apoi, odata cu Tratatul asupra Uniunii Europene, in cadrul celui de-al treilea pilon (Titlul VI ,,Cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne", care a devenit ,,Cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala", odata cu Tratatul de la Amsterdam).

Un rol important in dezvoltarea spatiului judiciar penal l-a jucat adoptarea actiunilor comune de catre Consiliu la 29 iunie 1998, referitoare la bunele practici de colaborare judiciara in materie penala si la crearea unei retele judiciare europene[11].

A urmat adoptarea Conventiei referitoare la procedura simplificata de extradare din 10 martie 1995. Ea a urmarit sa faciliteze aplicarea in statele membre ale Uniunii a Conventiei Europene de extradare incheiata de Consiliul Europei in 1957.

La 27 septembrie 1996 s-a semnat Conventia referitoare la extradare in cadrul statelor membre ale Uniunii. Aceasta Conventie a avut drept scop acela de a facilita aplicarea in interiorul Uniunii a textelor existente deja (Conventia Europeana de Extradare din 13 decembrie 1957, Conventia Europeana asupra Reprimarii Terorismului din 27 ianuarie 1977, Conventia pentru Aplicarea Acordului Schengen).

Conventia a abordat si problemele considerate sensibile ale extradarii: extradarea cetatenilor nationali, extradarea in domeniul infractiunilor politice[12].

De asemenea, un punct important in dezvoltarea cooperarii penale l-a reprezentat adoptarea de catre statele membre ale Comunitatii Europene a Acordului privind simplificarea si modernizarea modului de transmitere a cererilor de extradare (semnat la 26 mai 1989 la Saint-Sébastian).

In continuare, am examinat modul in care dreptul consumatorului, vizand protectia consumatorului si promovarea intereselor sale a condus la adoptarea unui numar apreciabil de directive. Acestea au ca obiect din ce in ce mai mult apropierea de dispozitiile nationale privind problemele esentiale ale dreptului privat ca de exemplu cele privind conditiile generale ale contractelor, normele in materie de vanzare, responsabilitatea civila etc. Dar, ele privesc in aceeasi masura problemele noi ca vanzarea pe Internet sau e-comert..

Evident, conturarea unui drept comunitar al consumatorilor, complementar dreptului national in materie, devine din ce in ce mai perceptibila. Sa nu uitam ca si in acest domeniu mijlocul principal al dezvoltarii legislative este directiva considerata de multi autori ca instrument privilegiat de armonizare a dreptului.

Procesul de armonizare a legislatiilor este prezent si in domeniul dreptului comercial.

Dreptul comparat este si aici un istrument de integrare mai ales ca vin in concurs reglementari din sistemul romano-germanic in tari ca Franta, Italia, Spania, Germania etc. cu cele din sistemul anglo-saxon.

Cunostintele de drept comparat sunt foarte utile tarilor care adera la Uniunea europeana. Acestea trebuie sa-si armonizeze legislatia cu cea a Uniunii, sa-si insuseasca acquis-ul comunitar. Expresia acquis e utilizata in general cu referire la negocierile asupra largirii Uniunii europene cu noi tari candidate.

Acquis-ul comunitar reprezinta deci totalitatea drepturilor si obligatiilor din sistemul comunitar si cadrul institutional pe care se angajeaza sa le accepte orice tara doreste sa adere la Uniunea europeana.

Un alt aspect mai putin cunoscut priveste Curtea de Justitie. De competentele ei, asa cum sunt prevazute in Tratatele constitutive si in Conventii si Protocoale ne-am ocupat pe larg in Prolegomene la un drept institutional comunitar.

Ne referim in continuare la unele aspecte procesuale asupra carora nu ne-am aplecat atentia in lucrarea mentionata, dar ne-am oprit la curs si deci ne vom referi in continuare la recursul in anulare etc.

Referitor la recursul in anulare Tratatul CECO a prevazut un termen de o luna pentru introducerea acestuia, iar Tratatele de la Roma prevad un termen de doua luni, care curge de la data publicarii in Jurnalul Oficial al Comunitatii Europene a actelor generale, de la notificarea petentului (in ceea ce priveste actele individuale) sau din ziua in care acesta ia cunostinta de existenta acestor acte. Hotararea nu are un efect suspensiv, dar printr-o cerere separata petentul poate solicita amanarea executarii.

Potrivit Tratatelor de la Roma doar actele Consiliului si ale Comisiei puteau fi atacate prin recurs in anulare. In ceea ce priveste deliberarile Parlamentului recursurile impotriva actelor acestuia nu erau prevazute decat in Tratatul CECO. Curtea, procedand la o veritabila ,,revizuire judiciara a tratatului" s-a pronuntat in sensul ca in ceea ce priveste Parlamentul, se poate folosi calea recursului in anulare in aceleasi conditii ca si cele prevazute pentru Consiliu si Comisie, chiar daca acest lucru nu a fost prevazut expres in art.17 din Tratatul CEE[14].

A fost pus in aplicare principiul conform caruia Comunitatea Europeana este o comunitate de drept in care nici statele membre, si nici institutiile comunitare nu se pot sustrage de la controlul conformitatii actelor, potrivit prevederilor tratatului[15].

Daca ,,Parlamentul european nu figureaza expres printre institutiile ale caror acte pot fi atacate este pentru ca in Tratatul Comunitatii Europene, in prima sa versiune, nu se confereau Parlamentului european puteri consultative si de control politic si nici puterea de a adopta acte juridice opozabile tertilor"

Recursul a fost admis atat asupra deciziilor Adunarii, cat si pentru actele Biroului sau pentru deciziile Presedintelui.

Tratatul de la Maastricht, inspirat de solutiile jurisprudentiale, a extins recursul, luand in considerare procedura de codecizie, actele comune ale Parlamentului si Consiliului, s.a.

Evident numai actele institutiilor comunitare stricto sensu sunt susceptibile de recurs. Nu intra, deci, in aceasta categorie actele elaborate de un grup de state, si nici hotararile din cadrul unor institutii sau actele emise de o administratie nationala sau o persoana privata[17].

Pot fi atacate actele expres enumerate in Tratatul CECO, deciziile si recomandarile Inaltei Autoritati, cu caracter individual sau general; deliberarile Adunarii si Consiliului din cadrul CECO; in cadrul CEE si Euratom s-au stipulat actele precizate expres prin art.189: regulamentele, deciziile si directivele, dar si alte tipuri de acte.

Jurisprudenta a evidentiat faptul ca in ceea ce priveste admisibilitatea unui recurs in anulare impotriva unui acord international incheiat cu un stat tert, Curtea nu a ezitat sa anuleze actul prin care Consiliul a incheiat acordul [18].

Cele trei Tratate constitutive au prevazut o enumerare identica a motivelor care pot fi invocate in vederea anularii: incompetenta; incalcarea formelor substantiale; incalcarea tratatului sau a oricarei reguli de drept referitoare la aplicarea sa; abuzul de putere.

1. Lipsa de competenta a fost invocata in numeroase cazuri pentru a sanctiona actele care intervin in domenii neacoperite de tratate sau rezervate altor institutii[19]. Campul sau de aplicare se confunda cu acela al incalcarii dispozitiilor tratatului, si de aceea petentii se plaseaza cel mai adesea in aceasta sfera, invocand: implicarea unei institutii comunitare in domenii de competenta rezervate statelor , actele Comisiei privind delegarea Consiliului sau chiar argumentul ratione loci .

Incalcarea conditiilor de forma are in vedere, cu precadere, incalcarea obligatiei de motivare prevazuta in tratatele constitutive.

Avizele consultative prevazute expres constituie, de asemenea, formalitati subtantiale: avizul Comitetului consultativ (art.19 CECO), avizul simplu sau conform al Consiliului (art.53, 55, 73 CECO); in cadrul CE diversele avize ale Comitetului Economic si Social, Comitetului monetar.Un loc special il ocupa avizele din cadrul Parlamentului, care au o semnificatie aparte in cadrul procedurii legislative comunitare.

Alte formalitati substantiale decurg si din garantiile procedurale contradictorii care se impun in virtutea respectarii dreptului la aparare.

3. Incalcarea tratatului sau a oricarei reguli referitoare la aplicarea sa poate fi invocata in cazul oricarei categorii a izvoarelor dreptului comunitar. Acest lucru rezulta in mod evident din dreptul comunitar primar si derivat. Astfel, s-au avut in vedere tratatele, dar si anexele, protocoalele, conventiile, cat si actele adoptate de institutiile comunitare pentru aplicarea tratatelor, a caror incalcare reprezinta in acelasi timp o nerespectare a dispozitiilor tratatelor.

Curtea a indicat in mod expres ca motivul invocat pentru incalcarea principiilor generale de drept este admisibil in cadrul recursului in anulare, principiile in cauza fiind incluse in ordinea juridica comunitara. De asemenea, au fost incluse si regulile continute in acordurile incheiate de Comunitate.

In ceea ce priveste abuzul de putere, prevederea a fost inspirata din dreptul francez si presupune trei forme principale: decizia care nu are un scop de interes public; decizia care nu reprezinta un interes public oportun si incalcarea normelor procedurale.

Abuzul de putere a fost admis foarte rar ca motiv de recurs si doar in contenciosul legat de functia publica comunitara[22].

Sistemul judiciar comunitar s-a confruntat de-a lungul timpului cu o serie de probleme, cum ar fi controlul legalitatii aplicabil administratiei economice si respectarea principiului separatiei autoritatilor administrative de cele jurisdictionale. Solutia a reprezentat un compromis original, care a presupus, pe de o parte, recunoasterea unei puteri discretionare autoritatilor comunitare in ceea ce priveste oportunitatea alegerii politicii economice, si, pe de alta parte, sanctionarea autoritatilor comunitare atunci cand au luat decizii inoportune.

Curtea a delimitat puterea discretionara a institutiilor si a reglementat modalitatile de control ce i-au revenit. Puterea discretionara a fost recunoscuta Consiliului si Comisiei numai in luarea masurilor de politica economica, in special pentru stabilirea si administrarea politicii agricole comune.

De exemplu, in cazul repartizarii primelor pentru alterarea zaharului, Comisia ,,a dispus de o libertate de apreciere importanta [.] care s-a exercitat in lumina obiectivelor politicii economice.in cadrul politicii agricole comune"

Totodata, aceasta putere de apreciere nu a insemnat o putere necontrolata. Desi s-a prevazut ca ,,in controlul legalitatii asupra exercitarii unei asemenea libertati jurisdictiile nu vor putea substitui aprecierile autoritatilor competente cu alte aprecieri", Curtea examineaza, in asemenea cazuri, daca aceasta competenta ,,nu este afectata de o eroare evidenta sau de un abuz de putere sau daca autoritatea respectiva nu a depasit in mod evident limitele puterii sale de apreciere".

Art. 231 din Tratatul CEE a prevazut ca in cazul in care ,,recursul este fondat, Curtea de Justitie declara nul si neavenit actul atacat". Judecatorul poate sa anuleze actul contestat care se dovedeste ilegal sau, in caz contrar, sa respinga cererea. Anularea actului poate sa fie totala sau partiala, in cazul in care doar anumite dispozitii sunt ilegale si nu afecteaza indivizibilitatea dintre ele si celelalte[24]. O decizie poate fi anulata si in cazul in care Comisia i-a conferit o forta prea generala sau un caracter retroactiv . Conform naturii recursului, anularea pronuntata de judecator are efect retroactiv. Obligatia de a repune recurentului situatia anterioara in care se afla inaintea deciziei anulate, revine institutiilor in cauza .

Potrivit prevederilor comunitare ,,institutia de la care a emanat actul anulat este obligata sa ia masuri care presupun executarea hotararii Curtii ". Institutia dispune, in functie de aspectele proprii fiecarei anulari, de o libertate de apreciere variabila, dar care se exercita sub controlul Curtii .

Art.34 alin.2 din Tratatul CECO a prevazut ca ,,in situatia in care Inalta Autoritate nu a luat intr-un termen rezonabil masurile necesare, care presupun executarea unei decizii in anulare, un recurs in despagubire este deschis in fata Curtii". Acest lucru a fost prevazut si in Tratatele de la Roma (art.288 alin.2 CE ex. 215] si art. 188 alin.2 CEEA

In cazul recursului in anulare hotararea se bucura de autoritatea lucru judecat.

Hotararea de respingere nu are decat o autoritate relativa, ceea ce semnifica ipso facto ca actul atacat putea fi ilegal; un recurs fondat pe noi mijloace va fi admisibil .

In ceea ce priveste accesul la recurs, dreptul comunitar face o distinctie, pe de o parte, intre institutiile comunitare si statele membre - pe care le grupeaza sub denumirea de ,,operatori constitutionali" - si, pe de alta parte, ceilalti petenti - pe care ii numeste particulari sau petenti ordinari.

Cu privire la recursurile operatorilor constitutionali este necesar sa evidentiem ca in cele trei tratate Comisia, Consiliul si statele membre beneficiaza de un statut privilegiat. Notiunea de state membre nu vizeaza decat autoritatile guvernamentale ale statelor membre, nu si guvernele regiunilor sau comunitatilor autonome[31], acestea fiind considerate ,,petenti ordinari". Dreptul lor de recurs nu presupune, practic, nici o restrictie, sub rezerva de a actiona in termenul prevazut, putand fi atacate deciziile, regulamentele si directivele, prin invocarea oricarui mijloc de ilegalitate, cu exceptia deliberarilor Adunarii si Consiliului care, potrivit art.38 din Tratatul CECO, nu pot fi anulate decat pentru lipsa de competenta sau incalcarea formelor substantiale.

Este interesant de remarcat ca dreptul comunitar nu impune nici o conditie in legatura cu interesul (un stat poate solicita anularea unei decizii adresate altcuiva fara a se stabili ca a fost afectat interesul statului care solicita anularea). De aceea, Comisia indeplineste un rol de pazitor al obiectivelor ordinii juridice comunitare.

Parlamentul nu a fost prevazut expres in articolul 230 CE [ex.173]. Recursul in anulare inaintat de Parlament este supus regulilor prevazute de tratate pentru recursul in anulare inaintat de alte institutii[32].

In privinta recursului petentilor ordinari in cadrul CECO, art. 33 CECO a rezervat recursul ,,intreprinderilor" si ,,asociatiilor" de intreprinderi care exercita o activitate ce intra in jurisdictia CECO. Recursul individual al unui particular in numele sau personal nu este admisibil.

Se poate remarca, prevederea art. 33 alin. 2 potrivit careia intreprinderile siderurgice si miniere pot formula recursuri impotriva deciziilor si recomandarilor individuale, daca demonstreaza existenta unui interes.

Tratatul constitutiv a prevazut ca in ceea ce priveste recursul impotriva deciziilor si recomandarilor generale, petentul ordinar nu poate face recurs cu privire la actele generale ale Inaltei Autoritati. Referitor la recursul petentilor ordinari in Tratatele de la Roma, art. 230 CE [ex.173.] si 146 CEEA ,,orice persoana juridica poate formula .un recurs: impotriva deciziilor care il privesc; impotriva deciziilor care, fiind luate pe baza unui regulament sau a unei decizii ce privesc alta persoana, daca demonstreaza un interes direct si individual.

Curtea a apreciat ca accesul particularilor la recursurile in anulare, contrar situatiei operatorilor constitutionali, nu este admis decat daca justifica un interes in obtinerea acestei anulari, respectiv actul atacat trebuie sa aiba o incidenta asupra situatiei personale care s-ar imbunatati daca acest act ar fi anulat. Petentul nu are interes direct decat daca actul atacat are un efect imediat prin care il priveaza de un drept sau ii impune o obligatie, situindu-l intr-o situatie identica celei in care s-ar fi aflat daca era destinatarul deciziei.

Un alt tip de recurs utilizat in cadrul Comunitatilor l-a reprezentat recursul in carenta. Curtea de Justitie nu este competenta doar pentru sanctionarea actelor ilegale adoptate de institutiile comunitare, dar si pentru inactiunile lor contrare dreptului comunitar. Recursul in carenta prezinta conditii de admisibilitate diferite si o natura diferita in Tratatul CECO si in Tratatele de la Roma. In Tratatul CECO s-a prevazut un recurs impotriva inactiunii Inaltei Autoritati, atunci cand aceasta nu se conformeaza obligatiei de a adopta o decizie sau o recomandare.

Procedura prevazuta la art. 35 din Tratatul CECO prevede ca persoana interesata trebuie sa sesizeze Inalta Autoritate printr-o cerere expresa si, daca nu primeste un raspuns in doua luni, dispune de un termen de o luna in care poate intenta ,,impotriva deciziei de refuz care rezulta din inactiune" un recurs in fata Curtii de Justitie.

Curtea a declarat ca acest recurs poate fi asimilat unui recurs in anulare, deoarece aceleasi persoane au calitatea de a le intenta, notiunea de interes este aceeasi in ambele cazuri, si pot fi invocate aceleasi mijloace[33].

Si in acest caz, operatorii constitutionali au o situatie privilegiata: Consiliul si statele membre pot invinui Inalta Autoritate de a nu fi luat o decizie generala. De asemenea, pot declara recurs impotriva abtinerii de a lua o decizie sau o recomandare individuala in care exista un interes, chiar daca aceasta este adresata unui stat sau unei intreprinderi. Intreprinderile, potrivit Tratatului CECO, au dreptul de a declara recurs in carenta impotriva Inaltei Autoritati.

Analizarea Tratatelor de la Roma releva o serie de aspecte cu privire la acest subiect. Astfel, in cazul Tratatelor de la Roma, recursul nu este admisibil decat daca institutia in cauza a fost in prealabil invitata formal sa actioneze.

Daca la expirarea termenului de doua luni de la aceasta invitare, nu s-a adoptat ,,o pozitie", Curtea poate fi sesizata intr-un termen de doua luni. Ca si in cazul CECO, recursul nu este posibil decat daca aceasta carenta exista, respectiv daca institutia a pastrat tacerea sau a dat un raspuns in suspendare[34]. Acest tip de recurs nu poate fi invocat daca institutia a emis actul solicitat sau a transmis un raspuns formal de refuz , si nici atunci cand a fost adoptata o alta pozitie decat cea solicitata, persoana interesata dispunand in acest caz, in principiu, de un recurs in anulare.

Comparativ cu recursurile din cadrul CECO, abtinerile contestabile si petentii autorizati difera. Recursul in carenta este inaintat aici nu doar impotriva abtinerilor Comisiei, dar si impotriva celor ale Consiliului si, incepand cu Tratatul de la Maastricht, impotriva Parlamentului si a BCE. S-a apreciat ca, spre deosebire de Tratatul CEEA, tratatele de la Roma prevad posibilitatea recursului nu doar impotriva actelor obligatorii, ci si impotriva carentei de a formula recomandari.

Petentul ordinar, respectiv orice persoana fizica sau juridica, nu poate sesiza Curtea printr-o plangere adresata institutiilor Comunitatii pentru neadresarea unui act, altul decat o recomandare sau un aviz. Este exclus recursul impotriva omisiunii de a face o recomandare sau un aviz si, in mod general, impotriva unui act care nu va produce efecte juridice asupra petentului. Contrar situatiei din cadrul Tratatului CECO, particularii nu pot utiliza, potrivit Tratatelor de la Roma, recursul in carenta pentru a constrange Comisia sa puna in aplicare procedura incalcarii de catre un stat prevazuta la articolul 216 CE.

Exceptia de nelegalitate a unui act poate fi invocata pentru a se obtine inaplicabilitatea actului, chiar si dupa expirarea termenului de recurs in anulare. Art. 241 CE si art.156 CEEA prevad ca ,,toate partile" pot, cu ocazia litigiului care pune in cauza un regulament al Consiliului sau al Comisiei, invoca inaplicabilitatea acestui regulament pentru orice motiv susceptibil a fi invocat in sprijinul unui recurs in anulare. De asemenea, art. 36 CECO prevede ca intreprinderile supuse unei sanctiuni pecuniare pot intenta in fata Curtii un recurs si se pot prevala, in sprijinul acestui recurs, de ilegalitatea deciziei.

Din punct de vedere tehnic, exceptia de ilegalitate este o procedura incidenta, care se grefeaza pe o alta cale de atac(cel mai adesea recurs in anulare), exercitata in fata Curtii, si nu in fata unei instante nationale.

Exceptia de ilegalitate nu va permite contestarea aplicabilitatii unui regulament, decat daca este in favoarea unui recurs oarecare este necesar sa existe un raport direct intre actul intreprins si regulamentul considerat ilegal[36].

In situatia in care Curtea considera exceptia ca fiind fondata, ea poate doar anula actul respectiv, bazat pe regulamentul ilegal, dar nu si pe acesta din urma, chiar daca in practica institutia de la care a emanat este incurajata sa-l abroge.

Curtea a apreciat ca principala functie a exceptiei de ilegalitate este aceea de a corecta restrictiile impuse de tratate in ceea ce priveste recursul in anulare al particularilor impotriva deciziilor generale si a regulamentelor. .

Pe de alta parte, sunt respinse initiativele particularilor de a invoca exceptia de ilegalitate a deciziilor individuale ai caror destinatari sunt si care sunt atacabile in numele si in termenul recursului in anulare.

Statele membre si institutiile pot invoca exceptia de nelegalitate cu privire la aplicarea unor acte generale ilegale pe care le-ar fi putut ataca, dar care nu au fost deferite judecatorului in termenul recursului in anulare de care dispuneau. Totusi, invocarea exceptiei de nelegalitate nu poate determina statele sa ignore regulamentele si nici sa nu la atace in termenele prescrise.

In ceea ce priveste recursurile in responsabilitate extracontractuala, potrivit art. 40, Curtea de Justitie are competente exclusive pentru a hotari condamnarea Comunitatilor la plata unor reparatii ca urmare a neexecutarii unui contract, din Tratatul CECO, art.235 din Tratatul CE si art. 151 din Tratatul CEEA.

Art. 40 din Tratatul CECO prevede: ,,Curtea este competenta pentru a acorda, la cererea partii vatamate, o reparatie pecuniara din partea Comunitatii, in cazul prejudiciului cauzat in executarea prezentului tratat printr-o culpa a serviciului Comunitatii. Este, de asemenea, competenta sa acorde o reparatie din partea Comunitatii in caz de prejudiciu cauzat printr-o culpa personala a unui agent in exercitarea functiilor sale".

Recursul poate fi introdus de catre orice persoana fizica sau juridica care pretinde o reparatie pe baza unui prejudiciu cauzat de Comunitate - art. 48 a prevazut expres notiunea de ,,parti vatamate".

Curtea a apreciat ca actiunea poate fi indreptata fie impotriva Comisiei, fie impotriva Consiliului, fie simultan impotriva acestora - spre exemplu, in situatia in care masura a fost propusa de catre Comisie si adoptata de Consiliu. Celelalte institutii (Parlamentul, Curtea) nu pot, practic, sa fie puse in cauza decat prin agentii lor, iar Parlamentul nu este responsabil asupra consecintelor prejudiciabile ca urmare a activitatii grupurilor parlamentare[37].

Actiunea in responsabilitate necontractuala se prescrie intr-un termen de 5 ani de la realizarea efectiva a prejudiciului.

Admiterea de catre Curte a recursului ,,in constatare a responsabilitatii" presupune constatarea obligatiei Comunitatii de a repara prejudiciul - lucru care poate fi obtinut prin intermediul unei cereri in reparatie.

Reparatia nu se impune decat daca exista o relatie de cauzalitate directa intre activitatea comunitara si prejudiciu. In cazul in care Curtea admite ca repararea trebuie sa fie totala, ea trebuie sa acopere nu doar pierderea initiala (damnum emergens), dar si ceea ce s-ar fi putut obtine (lucrum cessans). Frecvent Curtea nu a procedat ea insasi la un calcul al reparatiei - daca se apreciaza ca dosarul nu furnizeaza elemente de evaluare suficiente, Curtea trimite partile in fata institutiilor responsabile pentru fixarea reparatiei. Un nou recurs este posibil daca nu s-a ajuns la un acord .

Curtea nu poate acorda o reparatie atunci cand petentul nu a putut proba prejudiciul, chiar daca aceasta a constatat ca institutiile au avut un comportament de natura sa atraga responsabilitatea Comunitatii.

In fata unui prejudiciu cauzat printr-un act juridic, sistemele jurisdictionale recunosc   dreptul la un recurs de legalitate si reparatie. In dreptul comunitar acest lucru comporta anumite caracteristici speciale, in masura in care conditiile de acces la recursul in reparatie sunt radical diferite .

Curtea de Justitie a Comunitatii Europene a recunoscut, de-a lungul

timpului, ca recursul in reparatie constituie o cale de drept autonoma in raport cu recursul in anulare si recursul in carenta.

Curtea a apreciat ca recursul in reparatie este inadmisibil ori de cate ori exista un recurs paralel de legalitate (in anulare sau in carenta), care permite obtinerea acelorasi satisfactii ca si recursul in reparatie si pe care victima a neglijat sa-l utilizeze.

Totodata, spre exemplu, atunci cand o decizie are un efect pecuniar, precum refuzarea unei subventii, si care a devenit definitiva prin expirarea termenului contencios, petentul nu poate prezenta o cerere prin care sa solicite alocarea aceeasi sume, fondata exclusiv pe ilegalitatea deciziei.

Responsabilitatea Comunitatilor pentru prejudiciile cauzate prin actele lor juridice este relativ independenta de validitatea acestora - elementul determinant il reprezinta culpa. Un act neconform sau o abtinere ilegala s-a realizat, de obicei, ca urmare a unei culpe. Dar nelegalitatea nu presupune in mod necesar o culpa susceptibila a atrage responsabilitatea Comunitatilor.

Ipoteza nelegalitatii care nu se datoreaza culpei celui in cauza este prevazuta implicit in articolul 233 alin.2 din Tratatul CE si explicit in articolul 34 din Tratatul CECO, situatie in care victima unui prejudiciu cauzat printr-un act anulat pentru caracterul nelegal nu are dreptul sa primeasca o suma in reparatie, decat in cazul in care Curtea a recunoscut ca actul respectiv constituie un fapt culpabil. Acest aspect a fost confirmat de nenumarate ori in jurisprudenta. Spre exemplu, cu ocazia mai multor recursuri in reparatie cauzate prin regulamente, Curtea a afirmat ca in situatia in care ,,se constata ca un act normativ.nu este conform acest lucru nu este suficient pentru a atrage in virtutea articolului 251 responsabilitatea necontractuala" a Comunitatii.

Referitor la conditiile pentru angajarea responsabilitatii Comunitatii, jurisprudenta a apreciat ca exista trei conditii esentiale care ar trebui indeplinite: incalcarea unei reguli superioare de drept care protejeaza particularii; fapt prejudiciabil; existenta prejudiciului.

Un regulament este ilegal atunci cand incalca o regula de drept care face parte din ansamblul legalitatii comunitare. In domeniul responsabilitatii Curtea nu examineaza ilegalitatea pe baza fundamentelor recursului in anulare, ci examineaza doar cu privire la nerespectarea regulilor superioare de drept care protejeaza particulari. Este cazul unei dispozitii din tratat, unei reguli ierarhic superioare, unui principiu de drept, respectiv o regula care ,,are importanta in sistemul tratatului". Dar aceasta regula trebuie sa fie destinata a proteja particularii, intrucat Curtea se refera explicit la teoria ,,normei de protectie". Incalcarea unei reguli care nu protejeaza particularii, precum regulile de forma (spre exemplu, neconsultarea Parlamentului European) sau cele care se refera la repartizarea competentelor intre institutii , chiar daca este de natura sa afecteze validitatea actului, nu va angaja responsabilitatea Comunitatii.

Prejudiciul trebuie sa fie special si grav. Prejudiciul este special atunci cand victima poate fi individualizata. Referitor la gravitatea prejudiciului, Curtea a apreciat in numeroase cazuri ca ,,prejudiciul.depaseste limitele riscurilor economice inerente activitatilor din sectorul respectiv."

Conform principiului ,,administrarii indirecte" prevazut in sistemul dreptului comunitar cea mai mare parte a reglementarilor este aplicata de catre administratiile sau organele nationale.

In general, a fost pus in evidenta un singur caz de responsabilitate a Comunitatii pentru faptele altuia, respectiv pentru prejudiciul cauzat de un agent in exercitarea atributiilor sale, tratatele excluzand implicit responsabilitatea Comunitatii pentru actele sau omisiunile imputabile statelor membre, in exercitarea obligatiilor comunitare.

,,Comunitatea nu este responsabila decat pentru acele acte ale agentilor sai care, in virtutea unui raport intern si direct, constituie prelungirea necesara pentru indeplinirea misiunilor incredintate institutiilor"[41]. Actul reprezentantului trebuie sa fie realizat in ,,indeplinirea atributiilor sale".

Curtea a stabilit ca in ceea ce priveste ,,problema stabilirii de catre un organism national a prejudiciilor cauzate particularilor de catre organismele si reprezentantii statelor membre, fie ca urmare a incalcarii dreptului comunitar, fie ca urmare a unei actiuni sau omisiuni contrare dreptului national cu ocazia aplicarii dreptului comunitar, nu este prevazuta in articolul 215 alin.2 [188] si trebuie apreciata de catre jurisdictiile nationale potrivit dreptului national"[42].

Fiind vorba de o aplicare neconforma de catre autoritatile nationale a actelor comunitare, responsabilitatea Comunitatii nu poate fi antrenata decat daca aceasta participa cu un comportament culpabil, spre exemplu neindeplinirea de catre Comisie a obligatiei de supravehgere, respectiv daca aceasta dispune de puteri specifice si efective pentru a obliga statele sa actioneze intr-un anumit mod (art. 97 alin.2 Tratatul CE).

Cu privire la executarea regulata de catre organele nationale a actelor comunitare neconforme se iau in vedere prejudiciile care sunt imputabile doar Comunitatii, chiar daca sunt realizate prin intermediul unor acte nationale. Acestea din urma constituie o aplicare corecta a dreptului comunitar in vigoare, dar institutiile pot fi invinuite, intre timp, de emiterea unui regulament ilegal sau de a fi omis adoptarea unor masuri care se impuneau sau de a fi determinat autoritatile nationale sa adopte un act ilegal, atunci cand erau obligate sa indeplineasca aceasta obligatie.

In situatia in care prejudiciul este imputabil atat institutiei comunitare, cat si statului membru, Curtea refuza aplicarea principiului responsabilitatii in solidum, care ar fi permis petentului sa solicite repararea fie de catre Comunitate in fata Curtii de Justitie, fie statului in fata jurisdictiei nationale.

Potrivit reglementarilor existente se poate declara recurs si pentru neindeplinirea obligatiilor. Tratatele au conferit institutiilor competenta de control pentru a asigura respectarea obligatiilor inscrise de catre state, justitia comunitara fiind pentru statele membre obligatorie. In acest context, procedura recursului pentru neindeplinirea obligatiilor atribuie Curtii puterea de a hotari incalcarea de catre un stat membru a obligatiilor care ii revin potrivit dreptului comunitar.

Potrivit Tratatului CECO, Inalta Autoritate (Comisia) exercita monopolul initiativei in cadrul procedurii, iar statele puteau sa actioneze doar pe baza unei decizii cu caracter obligatoriu , Curtea de Justitie intervenind doar pentru a controla aceasta decizie.

In cadrul Tratatelor de la Roma Comisia nu are nici puterea (rezervata Curtii) si nici monopolul (statele posedand un drept autonom pentru a declansa urmarirea), dar Comisia este chemata sa se pronunte asupra neindeplinirii obligatiilor, inainte ca statele sa poata sesiza Curtea.

,,Obligatiile ..in virtutea tratatului" nu reprezinta doar acele obligatii impuse de dreptul comunitar primar, ci si obligatiile care decurg din hotararile Curtii de Justitie; de asemenea, exista si obligatii care rezulta din hotararile Curtii de Justitie; alte obligatii decurg din angajamentele externe ale Comunitatii.

Neindeplinirea obligatiilor poate sa rezulte dintr-un act juridic intern care incalca dreptul comunitar[43] sau dintr-o abtinere sau refuz de a lua masurile juridice necesare sau din operatiile materiale efectuate prin incalcarea tratatelor. Dupa ce a lasat sa se creada ca existenta unei reglementari nationale contrara dreptului comunitar nu reprezinta o neindeplinire a obligatiilor, Curtea a apreciat ca de acum inainte simpla mentinere de catre un stat membru a unui text contrar dreptului intern reprezinta in toate cazurile o sursa de ambiguitate si deci de insecuritate juridica, care constituie o neindeplinire a obligatiilor generale de colaborare .

Nerespectarea obligatiilor de catre un stat este pasibila de recurs indiferent de organul care a emis actul respectiv, chiar daca este vorba ,,de o institutie constitutional independenta"[46].

Referitor la conceptia restrictiva a circumstantelor exoneratorii literatura de specialitate a evidentiat faptul ca statul urmarit nu este abilitat sa invoce, ca in dreptul international, exceptia neexecutarii, nici carenta unei institutii[47] si nici nerespectarea obligatiilor de catre un stat membru , care nu consituie justificari acceptabile pentru neexecutarea obligatiilor.

Statele incriminate nu au reusit sa stabileasca existenta unor circumstante de forta majora de natura a le exonera. Au fost invocate fara rezultat circumstante politice imprevizibile (criza ministeriala, dizolvarea Camerei) care au paralizat activitatea puterilor publice sau care au facut imposibila adoptarea in timp util a unei legi[49]; existenta unei norme interne care impune anumite formalitati . De asemenea, au mai fost invocate tot fara succes dificultati de ordin economic sau social aparute in perioada executarii unui act comunitar .

Potrivit art. 288 din Tratatul CE si 145 din Tratatul CEEA in situatia in care ,,Curtea de Justitie stabileste ca un stat membru nu a indeplinit obligatiile care ii reveneau in virtutea prezentului tratat, acel stat este obligat sa ia masurile necesare pentru executarea hotarari Curtii de Justitie".

Hotararea are autoritatea lucrului judecat fata de statul condamnat. Obiectivul procedurii este acela de ,,a duce la eliminarea efectiva a neindeplinirii obligatiilor si a consecintelor acesteia trecute si viitoare"[52].

Curtea a subliniat ca statul condamnat este obligat, de asemenea, sa repare efectele ilicite pe care le-a produs in trecut, ceea ce implica si restituirea taxelor percepute[53]. Hotararea are autoritate de lucru judecat si fata de jurisdictiile si autoritatile statului condamnat.

Fiind obligat sa ia masurile necesare executarii hotararii, statul condamnat dispune de un termen rezonabil.

Interesul in aplicarea imediata si uniforma a dreptului comunitar impune ca aceasta executare sa fie antamata imediat si in termenul cel mai scurt posibil[54] .

In cazul unei intarzieri excesive sau a unui refuz evident de executare, in Tratatele de la Roma nu se regaseste un mecanism de sanctionare, ca in cazul CECO, insa Comisia, in calitate de gardian al tratatelor, trebuie sa supravegheze la executarea hotararii de neindeplinire a obligatiilor, avand dreptul sa sesizeze Curtea printr-un al doilea recurs fondat pe articolul 169. Nu este exclus ca in cadrul unui asemenea recurs sa solicite Curtii sa dispuna pe baza articolului 186 masuri de urgenta.

Practica demonstreaza ca hotararile de neindeplinire a obligatiilor sunt duse la indeplinire, dar uneori cu anumite intarzieri (potrivit celui de-al 60-lea Raport anual asupra controlului aplicarii dreptului comunitar, care furnizeaza in anexa V lista hotararilor pronuntate pana la 31.12.1998 si neexecutate inca)[55].

Ulterior Tratatul de la Maastricht a autorizat Curtea sa decida sanctiuni, la cererea Comisiei[56].

Un ultim aspect asupra caruia ne oprim priveste cooperarea intre Curtea de Justitie si jurisdictiile nationale. Potrivit art. 41 din Tratatul CECO si art. 150 din Tratatul CEEA, unul din principalele mecanisme de cooperare judiciara in cadrul Comunitatii il constituie trimiterea prejudiciara. Acest mecanism permite jurisdictiilor nationale, care trebuie sa aplice dreptul comunitar in cazul unui litigiu care le-a fost inaintat, sa pronunte o amanare pentru a hotari si a intreba Curtea cu privire la interpretarea si validitatea deciziei.

Curtea a facut precizarea ca este vorba de un mecanism ,,de cooperarea judiciara, prin care jurisdictia nationala si Curtea de Justitie, in conformitate cu competentele proprii, sunt chemate sa contribuie direct si reciproc la elaborarea unei decizii" .

Mecanismul reprezinta, in fond, procedeul tehnic ales de catre cei care au elaborat tratatele comunitare pentru a asigura aplicarea uniforma a dreptului comunitar, mai precis pentru a asigura dreptului comunitar ,,acelasi efect in toate statele membre ale Comunitatii" .

Tratatele de la Roma au organizat o procedura care acopera atat interpretarea, cat si validitatea

,,Curtea de Justitie este competenta pentru a hotari baza legala prejudiciara asupra: interpretarii prezentului tratat; validitatii si interpretarii actelor institutiilor comunitare; interpretarii statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului."

Spre deosebire de cele doua Tratate de la Roma, Tratatul CECO nu prevede in mod expres recursul prejudiciar decat in materia stabilirii validitatii

,,Numai Curtea este competenta pentru a hotari baza legala prejudiciara asupra validitatii deciziilor Inaltei Autoritati si Consiliului in situatia unui litigiu pus in cauza in fata unui tribunal national".

In opinia a numerosi autori de specialitate aceasta lacuna a fost acoperita de Curte, care procedand la o ,,revizuire judiciara a tratatului, a hotarat competenta sa prejudiciara in ceea ce priveste interpretarea normelor care decurg din Tratatul CECO, pe motivul ca aplicarea unui tratament diferit este contrar finalitatii si coerentei tratatelor"[59].

Normele care sunt susceptibile de trimiterea prejudiciara pot apartine: dreptului comunitar primar; dreptului comunitar derivat; dreptului rezultat din acordurile internationale; izvoarelor complementare ale dreptului comunitar[60].

Jurisprudenta Curtii releva o serie de semnificatii ale notiunii de ,,interpretare": precizeaza sensul dispozitiilor dreptului comunitar si a notiunilor pe care aceste dispozitii le releva implicit sau explicit; determina daca o dispozitie a dreptului comunitar se raporteaza la legislatia unui stat membru in sensul notiunii invocate; determina care sunt actele sau faptele juridice care sunt impuse fie de dreptul national, fie de dreptul comunitar; determina daca reglementarea comunitara poate sau trebuie sa fie precizata ori completata prin legislatiile nationale; stabileste din ce moment o norma este aplicabila, respectiv sa precizeze efectele sale in timp; determina campul de aplicare teritoriala si personala a dreptului comunitar (spre exemplu, daca regimul concurentei se aplica si intreprinderilor care au sediul social dincolo de granitele Comunitatii); precizeaza intaietatea dreptului comunitar in ordinea juridica interna a statelor membre .