Dreptul subiectiv

Dreptul subiectiv

Continutul unui raport juridic civil, exprimand structura acestuia, este reprezentat de ansamblul drepturilor subiective - pe de o parte - si al obligatiilor civile - pe de alta parate - ce rezulta pentru parti din acest raport.

Elementele continutului sunt asadar, elementul pozitiv - dreptul, si cel pasiv - obligatia. Ecuatia fundamentala a raportului juridic civil este aceea ca fiecarui drept ii corespunde o obligatie.

In circuitul civil, un drept intotdeauna este insotit de o obligatie. Dreptul subiectiv si obligatia sunt doua fatete ale aceleiasi realitati juridice. Ceea ce pentru un subiect de drept este dreptul sau, pentru cealalta parte, este obligatia sa.

Pentru a putea formula o definitie a dreptului subiectiv, consideram necesar sa punem in evidenta unele aspecte care il caracterizeaza.

Prima trasatura rezulta din ideea ca dreptul subiectiv este un fenomen social.

Izvorand dintr-un raport juridic, care, dupa cum este unanim acceptat, este un raport social guvernat de norma de drept, e de la sine inteles ca dreptul subiectiv este un fenomen social.

Conceptul de drept subiectiv nu poate aparea decat intr-o societate. Altfel spus, dreptul subiectiv nu poate exista decat in societatea omeneasca.

Nici cazul drepturilor absolute nu infirma caracterul social al dreptului subiectiv. El este nu o relatie intre om si bun, ci o relatie intre titular si restul subiectelor de drept, care sunt tinute sa-i respecte dreptul subiectiv. Este un aspect care confirma inca o data caracterul social al acestui drept.

Cat despre dreptul de proprietate, cel mai important drept real, s-a remarcat ca fiind un drept exclusiv, tocmai aceasta excludere a altuia este o forma de raport social.

O a doua trasatura ce poate fi luata in considerare, este aceea ca dreptul subiectiv creeaza o situatie de inegalitate. Aceasta se produce intre titular, caruia dreptul ii confera libertatea de a actiona intr-un anumit sens si subiectele pasive sau terti carora le interzice aceasta libertate.

Mai mult chiar. Dreptul subiectiv da posibilitatea titularului sa ceara celorlalti - chiar pe calea justitiei - respectarea libertatii sale. El poate face asadar, apel la forta de constrangere a statului.

Aceasta inegalitate - incontestabila - este totusi legitima. Ea nu incalca in nici un fel legea, deoarece dreptul subiectiv este consacrat prin lege. Ea este, in ultima analiza, judicioasa, deoarece asigura fiecaruia ce este al sau, ce i se cuvine in repartitia de valori ce se face la scara intregii societati. Ea realizeaza acel suum quique tribuere, infaptuind justetea distributiva. Deoarece situatia sociala intr-o economie de piata e inegala, distributia se realizeaza cu ajutorul drepturilor subiective. Pentru a fi justa, ea trebuie sa fie inegala.

Exista insa aspecte sub care unele drepturi subiective realizeaza si justitia comutativa. Atunci cand legea face sa se nasca un drept de creanta dintr-un simplu fapt (cauzarea unui prejudiciu, de exemplu) este pentru a corecta un anumit dezechilibru.

In ultima analiza, acordul de vointa al partilor, care creeaza raportul juridic civil, dand nastere drepturilor subiective, se realizeaza pentru a da satisfactie intereselor ambelor parti. Chiar daca prin acest acord de vointa se confera uneia din parti un drept subiectiv contra celeilalte, echilibrul, si de aici justitia comutativa este asigurat prin faptul satisfacerii interesului corespunzator al celeilalte parti. Acest interes poate fi nu numai material, ci si moral.

Dreptul de creanta exprima astfel ideea de egalitate de tratament pentru interesele prezente.

De remarcat ca interesul care justifica dreptul subiectiv trebuie sa indeplineasca anumite conditii. El trebuie sa fie personal, direct, nascut, actual, legitim si juridic protejat, in acord cu interesul obstesc si normele de convietuire sociala. Numai un astfel de interes poate justifica un drept subiectiv[1].

Cum putem defini dreptul subiectiv ? El reprezinta o posibilitate recunoscuta de norma de drept, acordata unei persoane de a avea o anumita conduita, dar si de a reclama de la alte persoane sa ii dea, sa faca sau sa nu faca ceva, urmarindu-se sa se abtina de la a intreprinde alte actiuni, limitandu-i astfel libertatea si sa ceara la nevoie concursul fortei de constrangere a statului pentru a-l determina pe acesta sa-si execute obligatia.

In afara de imprejurarea ca in cuprinsul diferitelor texte de lege sunt reglementate drepturile subiective ce revin, in concret persoanelor fizice si juridice - astfel de texte gasim constituite in Codul Civil, Codul familiei, Decretul nr. 31/1954, pactul international privind drepturile civile si politice, legea recunoaste drepturile subiective civile, si in mod global, ca o garantie in plus a respectarii lor.

Astfel, art. 15 alin. (l) din Constitutie prevede ca "cetatenii beneficiaza de drepturile si libertatile consacrate prin Constitutie si prin alte legi si au obligatiile prevazute de acestea".

Legea care recunoaste drepturile subiective este de fapt Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si la persoanele juridice, care in art. 1 dispune ca drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute in scopul de a satisface interesele personale, materiale si culturale, in acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire sociala.

De asemenea, art.  2 al aceluiasi act normativ, recunoaste drepturile subiective ale persoanelor juridice. Mai mult decat atat, o serie de drepturi ale omului e garantata de Constitutie.

Astfel sunt de pilda, dreptul la viata si la integritate fizica si psihica (art. 22), dreptul la aparare (art. 24), dreptul la libera circulatie in tara si in strainatate (art. 25), dreptul la ocrotirea sanatatii (art. 34), dreptul la proprietate, precum si creantele asupra statului (art. 44), dreptul la mostenire (art. 46).

Se pune in mod legitim intrebarea in ce consta aceasta garantie. Problema nu ni se pare insa suficient de clarificata nici in dreptul constitutional.

Intr-o opinie[2], un drept garantat de Constitutie nu poate fi in nici un fel infirmat, ingradit sau amendat printr-o lege organica sau ordinara ca si prin nici un fel de alt act normativ. Garantarea constitutionala mai are insa si o alta latura: legea trebuie sa organizeze un sistem institutional de protectie in justitie, pe care Constitutia, de fapt, il fundamenteaza: recursul la justitie, posibilitatea de a sesiza Curtea Constitutionala, posibilitatea de a se adresa Avocatului Poporului, contenciosul administrativ. De asemeni, in legislatie trebuie reglementate caile de realizare a acelui drept.

Trebuie insa notat ca pentru anumite drepturi, legea fundamentala foloseste si termenul de "ocroteste". Nu se intalneste in literatura de drept constitutional o deosebire clara intre cele doua concepte.

Intr-o alta opinie, se apreciaza chiar ca intre ele n-ar fi deosebiri de sens, ci de preferinta in exprimare[3].

Remarcam ca insusi art. 44 alin. 2 care garanteaza dreptul de proprietate este insotit de intituleul marginal "Protectia proprietatii private", iar art. 135 prevede ca "Statul ocroteste proprietatea".

In alte cazuri, cum este cel al accesului liber la justitie, prevazut de art. 21, desi nu se face mentiunea expresa ca dreptul este garantat, se prevede ca "nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept", ceea ce conduce, in ultima analiza, la aceleasi efecte.

Din formularile utilizate de textele citate, se pot desprinde principiile potrivit carora trebuie exercitate drepturile subiective.

Primul dintre acestea, astfel cum rezulta din formularea art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 este ca ele trebuie exercitate numai potrivit cu scopul lor economic si social.

Cel de al doilea, reclama ca exercitiul sa fie facut cu respectarea legii si a moralei, principii ce rezulta din prevederile art. 5 din Codul Civil.

In sfarsit, cel de al treilea principiu, este cel al executarii cu buna credinta. El este consacrat de art. 54 din Constitutie, care prevede ca cetatenii romani, cetatenii straini si apatrizii trebuie sa-si exercite drepturile si libertatile constitutionale cu buna credinta fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti.

De altfel, art. l din Codul civil prevede "conventiile trebuie executate cu buna credinta", admitandu-se unanim ca acest text are o valoare de principiu general, privind exercitarea tuturor drepturilor subiective civile[4].

Exercitiul dreptului subiectiv nu poate avea, evident, loc decat in limitele sale firesti. Numai astfel se poate da fiinta ideii formulate in maxima qui suo jure utitur, neminem laedit.

Ce se intampla insa cand exercitiul nu respecta aceste principii, cand titularul depaseste limitele dreptului sau? In astfel de cazuri, asa cum judicios s-a aratat, dreptul insusi trebuie sa-si creeze mijloacele de a controla propria sa aplicare[5].

Mijlocul cel mai insemnat in acest sens este sanctionarea abuzului de drept.

Cuvantul "abuz", care prin puterea sa evocatoare a contribuit in mare masura la succesul a insasi teoriei abuzului, desemneaza un tip particular de depasire a limitelor drepturilor.

Trebuie evocat in acest context care sunt limitele externe si cele interne ale dreptului.

Limitele externe sunt cele materiale sau juridice. Astfel, de pilda, proprietarul nu poate construi dincolo de marginile terenului sau, deoarece depaseste limitele materiale externe ale dreptului sau.

Problema abuzului de drept se pune insa in legatura cu limitele interne ale dreptului subiectiv, deoarece incalcarea acestora caracterizeaza abuzul.

Acest abuz poate consta in culpa in exercitarea dreptului sau intentia de a vatama sau in absenta unui interes legitim.

Dupa parerea noastra, criteriul cel mai bun pentru calificarea abuzului consta in exercitiul deturnat al acestuia de la scopul pentru care a fost acordat. Incalcarea finalitatii dreptului atrage abuzul de drept.

Se pune problema in ce masura abuzul de drept este sanctionabil, intrucat in cursurile de specialitate - cu o motivatie sau alta - se cade de acord cu existenta abuzului de drept, care sunt consecintele unui astfel de abuz? Nicaieri in lege nu vom intalni problema tratata ca atare.

Desigur, daca prin comiterea abuzului, comitandu-se o fapta ilicita, s-a cauzat unei parti un prejudiciu material, este normal ca instanta care constata abuzul sa oblige la desdaunare. In situatiile insa in care nu se pune problema daunelor, sanctiunea abuzului de drept a stabilit-o jurisprudenta care refuza sa ia in considerare dreptul de care s-a abuzat, cu toate consecintele ce decurg de aici.

Este o sanctiune subtila care nu implica pedepsirea autorului cu vreo pedeapsa exterioara, ci mineaza insusi dreptul afectat, care isi pierde forta de a triumfa in justitie.

Victima abuzului poate actiona asadar in doua moduri, fie introducand o actiune in daune, daca e cazul, fie ridicand o exceptie impotriva pretentiilor decurgand din dreptul abuziv exercitat.