IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI COMUNITAR

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA

CETRUL TERITORIAL I.D. GALATI

MASTER - DREPT COMUNITAR GENERAL

IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI COMUNITAR

CONSIDERATII INTRODUCTIVE

Uniunea Europeana se constituie astazi ca cea mai importanta constructie economica, sociala si juridica a Europei, avandu-si sorgintea in initiativa ministrului francez al afacerilor externe, Robert Schuman, o initiativa cu adevarat istorica si indispensabila civilizatiei europene.

Initiativa lui Robert Schuman pentru o Europa "organizata si vie" a devenit o realitate odata cu incheierea tratatului de instituire a Comunitatii Economice a Carbunelui si a Otelului (CECA) la 18 aprilie 1951 la Paris de catre cele sase tari fondatoare: Franta, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda si Republica Federala Germania.

Semnarea acestui tratat, care avea sa devina momentul de plecare catre consolidarea viitoarei constructii europene instituia, pentru prima data si ca o consecinta a razboiului, o piata comuna a carbunelui si otelului prin instituirea unor mecanisme de libera concurenta, prin suprimarea drepturilor vamale si a restrictiilor cantitative la libera circulatie a produselor si, nu in ultimul rand, prin interzicerea masurilor discriminatorii si a zubventiilor sau a ajutorului acordat de stat. Sase ani mai tarziu, tratatele de la Roma instituiau Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM), propunand astfel, pe langa eliminarea drepturilor vamale si a restrictiilor cantitative, si instituirea unui tarif vamal comun, cu alte cuvinte realizarea unei uniuni vamale. Pe langa aceste deziderate, tratatul CEE isi mai propunea libera concurenta, libera circulatie a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor, precum si elaborarea unor politici comune.

Amploarea fenomenului comunitar este reflectata prin aderarea succesiva a unor noi state, in prezent Uniunea Europeana prezentandu-se ca o provocare pentru statele candidate. Largirea Uniunii nu constituie o noutate in sine. Daca precedentele largiri au fost determinate de ratiuni predominant economice sau geopolitice, ultimele largiri au avut la baza considerente politice, oarecum sentimentale, deoarece caderea sistemului comunist a determinat o noua abordare in relatiile politice si economice dintre Comunitati si statele din aceasta parte a Europei. In prezent Uniunea Europeana are in componenta 27 de state, intre care se numara si Romania, incepand cu 1 ianuarie 2007. Desigur, demersurile de aderare ale Romaniei se materializeaza inca din 1993, prin incheierea Acordului de asociere Romaniei la Uniunea Europeana, document care a statuat numeroase probleme si conditii de aderare.

2. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

2.1 Delimitari conceptuale

Sorgintea dreptului comunitar nu se regaseste numai in tratatele institutive, la care am facut referire mai inainte, ci si in practica institutiilor si statelor membre si chiar in sistematizarea normelor, realizata de insasi Curtea de Justitie.

Este just ca preponderenta izvoarelor dreptului comunitar, din punct de vedere cantitativ, este data atat de tratatele institutive (ca izvoare primare principale), cat si de alte reguli cuprinse in documentele adoptate de catre institutiile comunitare in procesul de aplicare al acestor tratate (ca izvoare derivate).

Pe de alta parte, in sens larg, dreptul comunitar este dat de:

1. ansamblul regulilor de drept aplicabile in ordinea juridica comunitar;
2. principiile generale de drept sau jurisprudenta Curtii de Justitie;
3. normele de drept a caror provenienta se afla in afara ordinii juridice comunitare;
4. dreptul complementar provenit din actele conventionale incheiate intre statele membre pentru aplicarea tratatelor.

Izvoarele derivate ale dreptului comunitar

Aceasta categorie de izvoare este formata din ansamblul actelor unilaterale ale institutiilor, fiind in prezenta unui drept legiferat, spre deosebire de tratate, care reprezinta un drept conventional. Acestea sunt norme realizate de Comunitate pentru insasi aplicarea tratatelor.

In esenta, caracteristica principala a Comunitatilor europene este aceea conform careia capacitatea de a crea reguli de drept este institutionalizata, adica este conferita anumitor institutii (organe) ce o exercita dupa o procedura stabilita.

Denumirea oficiala a izvoarelor derivate se gaseste atat in articolul 234 al Tratatului Comunitatii economice europene, in care se arata ca pentru indeplinirea conditiilor prevazute in tratat, Consiliul si Comisia hotarasc regulamente, iau decizii si formuleaza recomandari sau avize, cat si in articolele 61 al Tratatului Comunitatii economice a energiei atomice si 4 al Tratatului Comunitatii economice a carbunelui si otelului.

Pe langa diferitele categorii de acte pe care le cuprind cele trei tratate, acestea prezinta si efectele juridice specifice fiecareia dintre ele, rezultand prin aceasta ca natura unui act nu depinde de denumirea sa sau de autoritatea care l-a adoptat, ci de obiectul sau si de continutul privind definitiile furnizate prin tratat.

Intre izvoarele principale si cele derivate exista asadar un raport de subordonare a celor din urma, dreptul derivat neputand deroga de la cel originar.

REGULAMENTUL

Este definit de articolul 249 din Tratatul comunitatii europene, in aliniatul 2, ca fiind actul cu aplicabilitate generala, obligatoriu in toate elementele sale si direct aplicabil in toate statele membre.

Regulamentul poseda caracteristici care il apropie de o lege din ordinea juridica interna, in special prin caracterul sau normativ si prin regimul sau care il plaseaza in mod normal la adapost de orice actiune in anulare intentata de un particular. Curtea de Justitie vede in regulament expresia unei puteri normative a Comunitatii.

Caracterele regulamentului

Regulamentul este un act cu caracter general.

Regulamentul este aplicabil unor categorii privite abstract si in ansamblu, potrivit formulei utilizate de Curtea de Justitie intr-o hotarare data in 14 decembrie 1962. Acest caracter diferentiaza regulamentul de decizie (nu se poate face aceeasi afirmatie in ceea ce priveste directiva, in masura in care cea mai mare parte a directivelor comunitare se adreseaza tuturor statelor membre ceea ce, chiar daca incomplet, le apropie de regulament).

Regulamentul este obligatoriu in toate elementele sale.

Regulamentul se deosebeste astfel de directiva, care nu comporta obligatii decat in ceea ce priveste rezultatul de atins si de recomandari si avize, care nu leaga pe destinatarii sai.

Ca expresie a caracterului sau obligatoriu, regulamentul modifica de plin drept situatia juridica a subiectilor de drept comunitar si trebuie sa fie aplicat de la intrarea sa in vigoare si atata timp cat invaliditatea sa nu a fost constatata.

Regulamentul beneficiaza de prezumtia de legalitate relativa, spre deosebire de tratate care beneficiaza de o prezumtie absoluta.

Caracterul obligatoriu al regulamentului opereaza pentru toti subiectii de drept: persoane fizice si juridice, state membre, institutii comunitare. Autoritatea persoanelor fata de persoanele fizice si juridice este indiscutabila, acestea neavand posibilitatea de a ataca regulamentul printr-o actiune in anulare, decat in conditiile in care demonstreaza ca regulamentul le priveste direct si individual, fiind in realitate vorba de o decizie luata sub forma unui regulament.

Regulamentul se impune si institutiilor comunitare si, prin aceasta, chiar autorilor sai.

In raporturile cu statele membre, caracterul obligatoriu al regulamentului necesita mai multe precizari. Nu este contestat faptul ca statele membre sunt legate de regulamente, iar nesocotirea dispozitiilor acestora implica, de fapt, neindeplinirea unei obligatii in sensul art. 226 al Tratatului Comunitatii Europene, dand astfel nastere actiunii reglementate de acest text. Obligatia de loialitate comunitara, prevazuta de art.10 din Tratatul Comunitatii Europene, impune statului nu numai sa se abtina de la orice masura care s-ar putea opune aplicarii regulamentului, dar si sa vegheze la deplina sa eficacitate.

Statele membre sunt legate de regulament, chiar daca reprezentantii lor s-au opus in cadrul Consiliului la adoptarea lui ori au formulat obiectiuni sau rezerve fata de anumite dispozitii in cursul procedurii de elaborare a actului. Astfel nu se poate ca un stat membru sa aplice intr-o maniera selectiva sau incompleta dispozitiile unui regulament comunitar, astfel incat elemente ale legislatiei comunitare fata de care ar fi manifestat opozitie sau care i s-ar parea contrare intereselor nationale sa fie lipsite de eficienta. De asemenea, Curtea de Justitie a aratat ca un stat membru nu poate sa nu aplice un regulament luand ca pretext dificultati pe care aplicarea le-ar intampina si nici nu poate sa intarzie aplicarea, motivand ca formalitatile si procedurile nationale nu au putut fi indeplinite.

3. Regulamentul este direct aplicabil in toate statele membre.

Aceasta calitate ii este atribuita expres de aliniatul 2 al art. 249 din TCE, in timp ce celelalte izvoare ale dreptului comunitar nu o au decat prin interpretarea constructiva a Curtii de Justitie.

Consecinta aplicabilitatii directe este data de faptul ca regulamentul isi ia locul in ordinea juridica a statelor membre, modificand de plin drept situatiile juridice existente. El impiedica aplicarea oricarei dispozitii nationale contrare, indiferent de rangul normei respective. Aceasta consecinta radicala este fondata pe ideea ca tratatele au operat un transfer de competente intre statele membre si comunitatea europeana.

Aplicabilitatea interna se opune oricarei formalitati nationale de asimilare sau de transpunere a regulamentului in ordinea juridica interna, deoarece un act national care ar avea ca obiect introducerea in ordinea interna ar unui regulament, care ar conditiona intrarea in vigoare a regulamentului, ar fi ilegal, fiind contrar dreptului comunitar. Astfel, regulamentul se aplica in calitate de norma comunitara si in raport cu modalitatile de intrare in vigoare si de validare definite de dreptul comunitar.

In ceea ce priveste conditiile de forma, conform art. 253 din TCE regulamentele trebuie sa fie motivate si sa se refere la orice propunere sau aviz cerut obligatoriu in executarea tratatului.

Regulamentele sunt de doua feluri: regulamente de baza si regulamente de executie.

Regulamentele de baza sunt adoptate de Consiliu sau de Comisie in aplicarea directa a unei dispozitii din tratat si se refera la elementele de baza ale legislatiei pe care o vor crea. Regulamentele de executie sunt adoptate de Consiliu sau de Comisie, dar numai pentru executarea regulamentelor de baza, de la care nu pot deroga, decat daca Consiliul a prevazut aceasta posibilitate in mod expres si daca derogarea nu va avea ca efect denaturarea textului ierarhic superior.

DIRECTIVA

Directiva este un act obligatoriu ce stabileste o obligatie de rezultat, absoluta, in sarcina statelor membre destinatare. Alegerea formelor si mijloacelor de a o realiza este lasata la latitudinea statelor comunitare. In consecinta, directiva este o forma a legislatiei derivate, cu doua trepte de aplicare, atat la nivel comunitar, cat si la nivel national, unde apare ca instrument de colaborare intre acestea.

Directiva nu are, in principiu, o influenta generala deoarece se adreseaza direct unui anumit stat membru si nu are aplicabilitate directa in ordinea juridica interna.

Caracteristica cea mai putin certa a directivei tine de intensitatea ei normativa. Spre deosebire de regulament si decizie, obligatorii in toate elementele lor, directiva nu creeaza in sarcina statelor membre decat o obligatie legata de rezultatul ce trebuie atins, lasand acestora competenta in privinta formei si mijloacelor.

Prezentarea formala a directivei este supusa acelorasi reguli care se aplica si celorlalte acte de drept derivat. Astfel, directiva trebuie sa indice dispozitiile tratatului care constituie baza sa juridica si sa fie motivata , obligatia de motivare avand drept scop, ca si in cazul regulamentului, sa permita judecatorului comunitar sa-si exercite controlul asupra validitatii directivelor. Pe de alta parte, motivarea permite statelor membre cunoasterea obiectivelor si justificarii actiunii institutiilor comunitare emitente, iar particularilor le asigura mijloacele de aparare a drepturilor pe care le au ca efect al directivei.

Un principiu general al dreptului comunitar este ca un act sa nu fie opozabil decat daca destinatarii obligatiilor pe care el le contine au fost in masura sa ia la cunostinta de acestea. Tratatul de la Maastricht a consacrat principiul publicarii obligatorii a directivelor. Nascuta in procesul de decizie comunitara, directiva corect publicata sau notificata creeaza in sarcina statului membru destinatar obligatia de a lua masurile necesare pentru aplicarea sa efectiva in ordinea juridica nationala. Aceasta obligatie decurge din exigenta impusa de art. 249, alin.3 din TCE si este intarita de principiul cooperarii loiale a statelor membre, care decurge din art. 10 al tratatului.

Transpunerea directivei in ordinea juridica nationala

Transpunerea directivei este operatiunea prin care statul membru destinatar al unei directive comunitare procedeaza la adoptarea unor masuri necesare punerii ei in practica. Astfel, statul poate adopta legi sau regulamente, dupa cum poate abroga sau modifica dispozitii interne incompatibile cu prevederile directivei.

Conceptul insusi de directiva pare sa excluda aptitudinea unui asemenea act de a produce un efect direct in ordinea juridica interna a statelor membre. Judecatorul comunitar, in pofida pozitiilor exprimate in doctrina si abordarii internationale si politice a directivei, a recunoscut aptitudinea directivelor comunitare de a produce efecte directe.

Pe de alta parte, excluderea oricarui efect direct al directivelor ar fi incompatibila cu caracterul constrangator, atribuit acestora de art. 249 din TCE, obligatia de transpunere a directivei in dreptul national fiind insuficient sanctionata prin actiunea in constatarea neindeplinirii obligatiilor izvorate din tratat.

Statul membru care nu a transpus corect o directiva comunitara nu poate avea nici un avantaj din propria sa carenta, neputand impiedica aplicarea efectiva a directivei. In aceste conditii, posibilitatea de invocare a directivelor in fata instantelor nationale se justifica cu un dublu titlu: ea asigura o garantie eficace a drepturilor pe care directivele comunitare le acorda justitiabililor si, in acelasi timp, directivele sunt astfel aplicate efectiv in ordinea juridica a statelor membre, sanctionand nerespectarea de autoritatile nationale a efectului obligatoriu, prevazut de art. 249 din TCE.

Pentru a-i fi recunoscut un efect direct directiva trebuie sa indeplineasca:

cerinta claritatii;

cerinta preciziei;

cerinta caracterului neconditionat;

cerinta absentei unei interpuneri de masuri discretionare a institutiilor ori statelor membre.

Cerinta claritatii si cea a preciziei sunt relative. In realitate vor fi considerate precise si clare dispozitiile directivelor comunitare carora le lipseste ambiguitatea sau care au fost ori pot fi clarificate pe calea interpretarii jurisdictionale.

Criteriul neconditionalitatii, insa, are o configuratie aparte in cazul obligatiilor rezultand dintr-o directiva comunitara. Neconditionalitatea presupune ca obligatia sa nu fie subordonata nici unei conditii si nici unui termen. Prin definitie, directiva comporta un caracter conditional, deoarece este insotita de un interval in care trebuie sa fie transpusa, in cursul caruia obligatia este tinuta de adoptarea masurilor interne. In consecinta, efectul direct este amanat pana la expirarea termenului de transpunere.

DECIZIA

Decizia este actul obligatoriu in toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea ii desemneaza. Este definita de aliniatul 4 al articolului 249 din TCE.

Deciziile isi au locul in arsenalul juridic comunitar, dupa cum rezulta din aliniatul 1 al aceluiasi articol.

Atunci cand dispozitiile care abiliteaza institutiile comunitare sa emita acte se abtin de la precizarea titlului de act de utilizat sau ofera o optiune intre decizie si alte categorii de masuri, institutiile pot adopta actul care li se pare cel mai potrivit in raport cu scopul urmarit.

Cand insa tratatul indica fara echivoc tipul de act la care institutia trebuie sa recurga, aceasta este total legata de dispozitia tratatului.

Definitia deciziei nu elimina toate ambiguitatile care pot aparea in legatura cu ea. Termenul decizie este utilizat si pentru a desemna acte care nu corespund celor aratate in alin. 4 al art. 249 din tratat.

Caracteristicile deciziei:

Decizia este un act cu caracter individual.

Aceasta este caracteristica care influenteaza intr-o maniera determinanta regimul sau juridic. In cazul in care apare indoiala in ceea ce priveste regimul aplicabil unui act al unei institutii comunitare, Curtea a subliniat in jurisprudenta sa ca esential pentru decizie este ca ea nu obliga decat persoanele carora le este adresata, pe cand regulamentul, cu un caracter esential normativ, este adresat nu unor destinatari limitati, desemnati sau identificabili, ci unor categorii privite abstract si in ansamblul lor.

Pentru a califica un act ca decizie, judecatorul comunitar acorda in primul rand atentie existentei unui cerc redus de destinatari identificabili.

Decizia este obligatorie.

La fel ca regulamentul, dar diferit de directiva, decizia este un act obligatoriu in toate elementele sale. Decizia poate sa impuna nu numai un obiectiv de atins, ci si mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la indeplinire.

Pentru ca impotriva directivei sa poata fi declarata o actiune in anulare, decizia trebuie sa produca consecinte juridice, depasind sfera interna a institutiilor comunitare. Altfel spus masurile de ordin interior, in sens strict, nu pot in principiu sa formeze obiectul unei actiuni in anulare, deoarece nu sunt asimilabile unor decizii atacabile.

Obligatiile pe care decizia le impune sunt sanctionate ca o consecinta a principiului legalitatii.

Particularii destinatari ai unei decizii pe care ar incalca-o au posibilitatea sa raspunda inaintea tribunalelor nationale, dar incalcarea ar putea atrage in anumite cazuri si o reactie la nivel comunitar. Comisia Europeana are puterea de a amenda intreprinderile sau asociatiile de intreprinderi care contravin sarcinilor edictate intr-o decizie individuala. Ea poate, de asemenea, sa oblige o intreprindere la plata unei amenzi pe zi de intarziere, incepand cu o data pe care o fixeaza in hotararea sa, pentru a o constrange pe aceasta sa se supuna unei verificari ordonate pe calea unei decizii.

In ceea ce priveste deciziile adresate statelor membre, eventualii refractari se supun unei actiuni in constatarea neindeplinirii obligatiilor izvorate din tratat, intemeiata pe dispozitiile art. 226 sau 227 din Tratatul Comunitatii Europene.

Deciziile produc un efect direct atunci cand sunt adresate persoanelor fizice sau particulare

In aceasta situatie, deciziile modifica prin ele insele situatia acestui gen de destinatari. Mai problematica este situatia deciziilor adresate statelor membre. Se poate naste intrebarea daca persoanele particulare ar putea sa reclame neexecutarea unei astfel de decizii in fata instantelor nationale. Interpretand art. 249 din TCE, Curtea a constatat ca efectul constrangator recunoscut deciziei nu ar fi complet, daca ar fi exclus efectul direct al deciziei. Curtea a conchis ca efectul util al deciziilor ar fi inevitabil alterat in cazul in care particularii ar fi impiedicati sa se prevaleze de ele in justitie, judecatorii nationali fiind tinuti sa le ia in considerare ca element al dreptului comunitar. Cerinta pe care decizia trebuie sa o indeplineasca este ca ea sa formuleze o obligatie neconditionata, clara si precisa.

APRECIERI FINALE

Curtea de Justitie a Comunitatilor, fara a avea pretentia realizarii unei ierarhizari absolute, a stabilit o ordonare logica a sistemului izvoarelor dreptului comunitar in functia de baza juridica a adoptarii lor si de relatia dintre ele. Sunt, astfel, enumerate urmatoarele izvoare: tratatele institutive si cele subsecvente (dreptul primar), principiile generale de drept, acordurile internationale incheiate de CE, dreptul comunitar derivat si sursele complementare.
Intr-o maniera generala, putem distinge intre sursele scrise si sursele nescrise ale dreptului comunitar. Sursele scrise cuprind, pe de o parte, sursele fundamentale, adica dreptul comunitar primar si dreptul comunitar conventional, si, pe de alta parte, dreptul comunitar derivat.
Am analizat doar sursele ce formeaza dreptul derivat si mai precis numai izvoarele obligatorii, datorita faptului ca acestea ocupa un volum impresionant in economia izvoarelor dreptului comunitar, iar Romania, ca stat membru al UE, va trebui sa cunoasca foarte bine si acest aspect al statutului juridic al izvoarelor mentionate.
Articolul care contine nomenclatura oficiala a actelor comunitare derivate este art.249 TCE (regulament, directiva, decizie, recomandare, aviz). Astfel, ca o concluzie rezumativa:

REGULAMENTUL este caracterizat prin aplicabilitate generala, el asemanandu-se cu legea din dreptul intern, in sensul ca se adreseaza unei categorii abstracte de destinatari.
De asemenea, o a doua caracteristica este data de obligativitatea in intregime a regulamentului, adica si cu privire la scopul de atins, cat si cu privire la formele, mijloacele folosite in acest sens. Asadar, regulamentul este un act comunitar complet din punct de vedere juridic (este interzisa aplicarea sa incompleta sau selectiva), de aici decurgand ultima caracteristica a acestuia, si anume: directa aplicabilitate. Aceasta presupune faptul ca nu este necesara adoptarea unor masuri legislative nationale de aplicare a lui.

DIRECTIVA, spre deosebire de regulament, nu are aplicabilitate generala decat in cazuri exceptionale si atunci precizeaza expres; directiva are anumiti destinatari desemnati (numai statele membre), in plus fiind incompleta din punct de vedere juridic, in sensul ca ea cuprinde un singur element (care este si obligatoriu), si anume: scopul pe care statele membre trebuie sa il atinga; mijloacele, formele de atingere a sa sunt lasate la latitudinea acestora.
S-a constatat in perioada recenta o practica la nivel comunitar, in directia elaborarii unor directive din ce in ce mai detaliate, astfel incat marja de manevra a statelor este mult diminuata. Aceasta practica a fost criticata in fata CJCE, spunandu-se ca in acest mod directiva se transforma practic intr-un regulament. CJCE a raspuns prin precizarea ca nu este nimic rau in a adopta directive clare si precise, acest lucru nu reprezinta un pericol, deoarece exista un element care va impiedica intotdeauna transformarea directivei intr-un regulament, si anume: directiva, spre deosebire de regulament, va avea intotdeauna nevoie de masuri interne de transpunere, lucru care nu este valabil pentru regulament - un act comunitar complet din punct de vedere juridic. Ar mai fi de precizat un aspect: statele sunt obligate sa aleaga masuri legislative corespunzatoare, care sa fie capabile sa faca directiva sa "functioneze" efectiv, si aici este vorba despre forta juridica a actului de aplicare a directivei, precum si la publicitatea de care beneficiaza, elemente care constituie limite in plus pentru alegerea formei de aplicare de catre state.
Ultima caracteristica diferentiaza din nou directiva de primul act analizat. Astfel, directiva, neavand in continutul sau decat scopul de atins, nu are aplicabilitate directa in dreptul intern al statelor membre, deci trebuie insotita de acte legislative nationale de transpunere. Totusi, trebuie mentionat faptul ca directiva are un efect direct.
Ajungand la acest punct, doresc sa fac o mica paranteza si sa precizez ca trebuie mentionata distinctia intre aplicabilitatea directa si efectul direct al dreptului comunitar in general. Am vazut ce inseamna aplicabilitatea directa; cealalta notiune amintita presupune faptul ca dreptul comunitar creeaza in mod direct in favoarea, respectiv in sarcina destinatarilor drepturi, respectiv, obligatii.
Revenind la directiva, trebuie amintit ca directiva beneficiaza de un efect direct circumstantiat de anumite conditii. Astfel, in situatia in care, in termenul precizat de directiva statul nu adopta masuri de transpunere a sa ori daca masurile sunt inadecvate si, ca o conditie cumulativa, un resortisant este prejudiciat, acesta se poate prevala fie de aplicare gresita, fie de neaplicarea in termen a directivei, fiind vorba, deci, despre un efect direct vertical ascendent.

DECIZIA este prin excelenta un act comunitar cu destinatari desemnati (fie state membre, fie resortisanti - identificati si identificabili) si contine, ca obligatorii atat scopul, cat si mijloacele de atingere a lui, avand, ca si regulamentul, aplicabilitate directa in dreptul intern.

BIBLIOGRAFIE

Popescu, Andrei, Drept social european, Ed. Fundatiei Romania de Maine, 2006;

Voicu, Marin, Drept comunitar- note de curs, Bibl. Fac. de Drept a Univ. Spiru Haret, Bucuresti, 2003;

Popescu, Andrei, Drept social european, Ed. Fundatiei Romania de Maine, 2006;

Filipescu, Ion; Fuerea, Augustin, Drept institutional comunitar, Ed. ACTAMI, Bucuresti, 2000.

5. Luncan, Victor, Duculescu, Victor, ,,Drepturile omului - studiu introductiv, culegere de documente internationale si acte normative de drept intern" - LUMINA LEX - 1993

6. www.mae.ro - pagina Ministerului Afacerilor Externe