Obiectul si importanta dreptului roman

OBIECTUL SI IMPORTANTA DREPTULUI ROMAN

1.1. DEFINITIE

Una dintre definitiile date dreptului care ne-a parvenit pe cale directa este cea care apartine lui Celsus. Dreptul - spune Celsus - este arta binelui si echitatii (ius est ars boni et aequi)[1].

Este vadita in definitie confuzia dintre drept si morala (dreptul fiind vazut ca arta de a aplica principiile morale in practica) si intre drept si religie (morala fiind conceputa ca aplicarea normelor religioase).

Aceasta confuzie o intalnim si in alte definitii. Astfel Ulpian spune ca: "principiile dreptului sunt: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau" (juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non la edere suum cuique tribuere)[2]

.

Tot Ulpian arata ca "Stiinta dreptului este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta a ceea ce este drept si nedrept" (Iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia)[3].

Aceasta confuzie dintre drept si religie serveste intereselor clasei dominante caci, pentru a fi impuse mai usor, normele juridice erau insotite de norme religioase.

Vom retine in cele din urma ca dreptul roman reprezinta un ansamblu de norme de conduita instituite si sanctionate de statul roman.

Dreptul roman este impartit in ramuri de drept, institutii juridice si norme juridice.

Norma juridica este o regula generala si obligatorie de conduita, impusa si sanctionata de stat care, in caz de nevoie poate fi adusa la indeplinire prin constrangere statala.

Norma juridica este unitatea de baza a dreptului.

Institutia juridica cuprinde un ansamblu de norme juridice asemanatoare din punct de vedere al relatiilor sociale pe care le reglementeaza.

Ramura de drept cuprinde toate institutiile juridice ce reglementeaza relatii sociale asemanatoare si care au aceeasi metoda de reglementare.

1.2. IMPORTANTA STUDIULUI DREPTULUI ROMAN

Dintre toate creatiile societatii antice dreptul roman este cel mai important atat pentru formularea stiintifica a normelor si principiilor juridice, cat si pentru influenta deosebita pe care a exercitat-o de-a lungul atator secole.

Facand dovada unei vitalitati, deosebite, dreptul roman si-a lasat amprenta asupra evolutiei generale a ideilor si institutiilor juridice, fiind adaptat la realitatile societatii feudala si constituind principalul izvor de inspiratie in procesul elaborarii codurilor moderne.

Vitalitatea dreptului roman se explica prin:

a) dreptul roman este expresia relatiilor dintr-o societate intemeiata pe proprietatea privata si productia de marfuri.

b) dreptul roman a creat alfabetul juridic, prin intermediul caruia normele de drept au o identitate proprie fata de alte norme sociale, a formulat o serie de principii, adagii si maxime juridice care s-au transmis. Multi termeni juridici, au fost preluati cu continutul pe care ei l-au avut in dreptul roman, iar altii s-au transmis doar sub aspect formal, nu si in privinta continutului lor.

c) spiritul pragmatic al romanilor s-a reflectat in dreptul creat de ei.

Imbinarea acestuia cu gradul inalt de abstractizare a terminologiei juridice romane constituie explicatia eficientei rezolvarii cazurilor practice ivite.

d) intinderea teritoriului pe care s-a aplicat dreptul roman a favorizat, in cele din urma, preluarea ideilor sale de baza.

1.3. INFLUENTA DREPTULUI ROMAN ASUPRA DREPTULUI  

ROMANESC

Influenta dreptului roman asupra dreptului romanesc poate fi impartita in trei etape principale: perioada aparitiei poporului roman si a formarii dreptului obisnuielnic, perioada dreptului feudal scris si perioada elaborarii operei legislative a lui Alexandru Ioan Cuza.

In prima etapa, ca urmare a convietuirii dacilor cu romanii, s-au imbinat normele ce reglementau relatiile sociale specifice fiecarora, cu un rol determinant al normelor dreptului roman, fapt ce a dus la formarea unui sistem de drept nou, spre a doua jumatate a secolului al II-lea in Dacia. Dovada stau, in acest sens, tripticele din Transilvania.

In epoca feudala, influenta dreptului roman asupra dreptului romanesc s-a exercitat prin intermediul legiuirilor bizantine, al Bazilicalelor, care contin norme de drept roman, adaptate la realitatile feudale ale societatii bizantine. Legiuiri feudale romanesti cum ar fi Codul Calimah, Codul Caragea, Indreptarea legii, Pravilniceasca Condica, Cartea romaneasca de invatatura, sunt inspirate din Bazilicale.

Opera de codificare a dreptului infaptuita sub domnia lui Al. I. Cuza s-a realizat sub influenta dreptului roman, care a stat la baza elaborarii unor institutii juridice corespunzatoare realitatilor acelei perioade. Codul civil, astfel elaborat, marcheaza trecerea la o etapa superioara in evolutia dreptului romanesc.

1.4. DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN

In institutiile sale, Ulpian arata ca dreptul roman cuprinde doua ramuri: dreptul public (ius publicum) care se refera la organizarea statului roman si dreptul privat (ius privatum) care se refera la interesele fiecaruia (Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem)[4].

Aceasta definitie este criticabila caci, dreptul public cuprinde pe langa normele ce reglementeaza organizarea statului roman si pe cele ce reglementeaza relatiile dintre statul roman si cetatenii romani, iar dreptul privat nu exprima fiecarui individ ci interesele comune ale membrilor societatii romane.

S-a spus ca distinctia dintre dreptul public si cel privat consta in faptul ca normele dreptului public nu sunt modificate de catre particulari, ele impunandu-se asa cum au fost stabilite (Papinian spunea ca dreptul public nu poate fi schimbat prin conventii incheiate intre particulari), pe cand normele dreptului privat ingaduie partilor, in masura intereselor lor, sa deroge de la aceste norme fara a incalca insa, principiile dreptului.

1.5. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

La randul sau, dreptul privat roman se imparte in: dreptul civil, dreptul gintilor si dreptul natural.

Dreptul civil (ius civile) avea trei acceptiuni.

Mai intai romanii intelegeau prin drept civil - dreptul quiritar, destinat sa reglementeze relatiile dintre cetatenii romani. In momentul aparitiei acestuia predomina economia naturala, iar schimburile comerciale erau rare. Potrivit mentalitatii de atunci, schimburile economice si actele juridice ce se incheiau apareau ca periculoase deoarece aveau ca efect limitarea libertatii personale prin intermediul obligatiilor si instrainarea bunurilor din cadrul familiei. De aceea, la inceput, dreptul civil se caracteriza printr-un formalism riguros prin pronuntarea unor cuvinte sacramentale, schitarea unor gesturi rituale etc. facute si cu scopul de a atrage atentia partilor asupra continutului actului juridic incheiat si a consecintelor sale. Spre sfarsitul Republicii, in conditiile dezvoltarii societatii romane, productia de marfuri creste, schimburile se amplifica, astfel incat dreptul civil dobandeste un caracter flexibil.

In a doua acceptiune, dreptul civil desemneaza dreptul civil izvorat din interpretarea jurisconsultilor.

In al treilea rand, dreptul civil cuprinde totalitatea normelor de drept privat cu exceptia normelor create de pretori (dreptul pretorian).

Dreptul gintilor (ius gentium) cuprinde normele juridice ce se aplicau relatiilor dintre cetateni si peregrini. Avea un caracter flexibil, fiind lipsit de forme solemne si era accesibil strainilor, fapt ce a dus treptat la aplicarea lui si in raporturile dintre cetatenii romani.

In al doilea sens, dreptul gintilor reglementa raporturile dintre cetati si, apoi intre state.

In sfarsit, in al treilea sens, dreptul gintilor se identifica cu dreptul natural.

Dreptul natural (ius naturae), dupa definitia data de Ulpian, este un drept comun tuturor vietuitoarelor, fiind sadit de natura umana in constiinta oamenilor si in instinctele celorlalte vietuitoare.

Jurisconsultii romani vedeau in dreptul natural, de cele mai multe ori, un drept ideal in raport cu imperfectiunile dreptului pozitiv.

1.6. SCOLILE DE DREPT ROMAN

Cele mai importante scoli de drept roman au fost: Scoala glosatorilor, Scoala postglosatorilor, Scoala istorica a dreptului si Noua scoala istorica a dreptului.

La sfarsitul secolului al XI-a luat fiinta la Bologna, Scoala glosatorilor, fiind creata de Irnerius. Scoala se numea astfel, deoarece glosatorii dadeau explicatii sub forma unor glose (note) pe marginea textelor. Metoda folosita de ei a fost metoda exegetica ce consta in lamurirea cazurilor din texte, pentru ca acestea sa fie recunoscute si de cei fara pregatire juridica.

In secolul al XIV-a aparut scoala postglosatorilor sau a bartolistilor.

Bartolistii au folosit metoda de dogmatica ce consta in formularea unor principii generale din textele gloselor, principii care erau folosite la rezolvarea cazurilor practice. Ei erau preocupati doar de studiul dreptului creat de Justinian.

Scoala istorica a dreptului a fost fondata de Andre Alciat, la jumatatea secolului al XVI-lea. Reprezentantii sai au folosit pe langa textele de drept roman si cunostinte de istorie si filologie. Cel mai de seama reprezentant a fost Jacques Cujas, care a avut o contributie deosebita in reconstituirea operei jurisconsultilor romani prin intermediul Digestelor lui Justinian.

Noua scoala istorica a dreptului a aparut in secolului al XIX-lea, in Germania.

Aceasta scoala cauta originea dreptului in spiritul poporului, dreptul fiind in conceptia lui Savigny (cel mai de seama reprezentant al acestei scoli), produsul spiritului unui anumit popor, al constiintei sa.