Creeaza.com - informatii profesionale despre
Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice


Acasa » legislatie » drept
Suveranitate - Definirea conceptului de „suveranitate”

Suveranitate - Definirea conceptului de „suveranitate”




Definirea conceptului de suveranitate

Definitia suveranitatii. Componentele acesteia

Ce este de fapt suveranitatea? Suveranitatea, provenind din termenul francez „souveraineté”, se defineste drept: calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independenta; putere suprema.




In dreptul international clasic au fost stabilite patru caracteristici ale suveranitatii: indivizibilitatea- care se refera la faptul ca suveranitatea nu poate fi impartita sau fragmentata, exercitarea acesteia fiind concentrata in mainile unui singur titular, exclusivitatea- care presupune ca puterea de stat, suverana prin natura sa, exclude posibilitatea de a exista alaturi de o alta putere in cadrul aceluiasi teritoriu, inalienabilitatea- sau excluderea abandonului, cedarii sau transferului de atribute ale suveranitatii altor actori, statali sau non-statali si caracterul originar si plenar- care se refera la faptul ca suveranitatea prin natura sa apartine statului, nefiindu-i atribuita din exterior, respectiv prerogativele puterii de stat se exercita asupra tuturor sferelor de activitate umana.

Argumentatia de fata porneste de la definitia generala, de esenta si cea mai des uzitata a conceptului de suveranitate, si anume: calitatea puterii de stat de a fi autoritatea suprema in interiorul unui teritoriu. Cele trei componente care definesc suveranitatea, si anume autoritatea, suprematia si teritorialitatea au o importanta majora in demersul analitic al acestui concept.

Prima componenta se refera la autoritatea de care se bucura un individ sau un stat, considerat detinatorul suveranitatii. Autoritatea nu se refera exclusiv la acea putere coercitiva, definita de abilitatea lui A de a-l determina pe B sa actioneze intr-un anume fel, ci mai degraba la dreptul de a comanda, de a decide. Autoritatea este strans legata de problema legitimitatii, astfel ca autoritatea celui care detine suveranitatea trebuie sa fie legitima, provenind din diverse surse precum: dreptul natural sau cutuma, mandatul divin, dreptul ereditar, Constitutia sau dreptul international.

Cea de-a doua componenta, suprematia, este esentiala in definirea suveranitatii statului. Exista multe surse de autoritate, dar doar acea autoritate suprema defineste suveranitatea nationala. In acest sens, suveranitatea este pretentia de a fi autoritatea politica ultima, nesupusa fata de o alta putere superioara, in ceea ce priveste luarea deciziilor politice si aplicarea lor.

Principiul teritorialitatii are o importanta majora, delimitand spatiul in care autoritatea suprema isi exercita puterea si desemnand in acelasi timp membrii acelei comunitati. Este esential de amintit faptul ca limitele geografice ale unui stat suveran pot sa nu se circumscrie in totalitate cu o populatie sau o natiune, cuprinzand mai multe nationalitati, mai multe identitati nationale. Faptul ca statul suveran nu tine cont de identitati etnice, religioase, lingvitice sau culturale este dovedit din plin de tensiunile si conflictele etnice si de luptele de autodeterminare ale popoarelor. Asadar, in interiorul unui teritoriu delimitat geografic, suveranii moderni detin autoritatea absoluta.

In societatea contemporana, principiul teritorialitatii este caracteristica fundamentala a autoritatii de pe glob, incepand cu statele nationale si continuand cu organizatiile internationale, gen Organizatia Natiunilor Unite sau Uniunea Europeana, care, desi sunt organisme suprastatale, in care autoritatea este supranationala si centralizata, acestea se definesc in functie de teritoriu. Exista si alte forme delimitate teritorial, altele decat cele statale, in care se poate vorbi despre autoritate suprema in cadrul unui teritoriu, si anume proprietatile private, protejate si garantate de lege.

In vederea analizarii ulterioare a impacturilor globalizarii asupra fizionomiei statului national contemporan, este utila definirea, nu numai a termenului de suveranitate, ci si a celui de autonomie nationala. Astfel, termenul de autonomie (provenind din latina –„autonomia”- sau franceza „autonomie”), desemneaza acel drept al unui stat, al unei regiuni, al unei nationalitati sau al unei minoritati nationale etc. de a se administra singur, in cadrul unui stat condus de o putere centrala; situatie a celui care nu depinde de nimeni, care are deplina libertate in actiunile sale.

Conceptul de suveranitate: substanta si exercitiu

In demersul unei analize complexe a conceptului de suveranitate, este de o reala importanta delimitarea celor doua aspecte ale suveranitatii: substanta suveranitatii si exercitarea sau exercitiul acesteia, pentru o mai reala si comprehensiva intelegere a problematicii iscate pe tema pierderii sau limitarii suveranitatii statului national. Necesitatea acestei argumentatii are la baza controversele si polemicile centrate in jurul notiunilor de suveranitate absoluta si suveranitate non-absoluta sau relativa (limitata, autolimitata, sau partiala).

Bogdan Aurescu este unul dintre autorii cu o prelegere foarte interesanta si argumentata in favoarea suveranitatii non-absolute, pornind de la premisa conform careia suveranitatea reprezinta conceptul fundamental al dreptului international. Acesta considera ca intre substanta si exercitiul suveranitatii exista o relatie caracterizata prin aceea ca unei anumite substante a suveranitatii ii corespunde un anumit tip de exercitare rationala, astfel ca, „daca suveranitatea se naste din interdependenta, cu excluderea unui exercitiu de tip absolut, exercitiul sau ulterior nu poate depasi limita externa ce corespunde acestui continut substantial”, dar nici nu poate fi restrans excesiv, nelimitat, „in ambele cazuri aflandu-se in situatia unui abuz de suveranitate.”

Suveranitatea substantiala este acea componenta indivizibila, exclusiva, inalienabila, plenara, bucurandu-se de un caracter originar, fiind un „portofoliu” complet de competente cu continut identic si egal pentru toate statele, ca potentialitate ideala pentru stat de a realiza toate drepturile si de a-si asuma toate obligatiile din acest continut.

Spre deosebire de componenta de substanta a suveranitatii, exercitarea acesteia este acel ceva ce particularizeaza personalitatea juridica a fiecarui stat de pe scena internationala; aceasta latura a suveranitatii este cea care poate fi modelata si adaptata noilor circumstante globale, in functie de dorinta si optiunea fiecarui stat, avand un caracter divizibil, partajabil, alienabil in privinta unor competente ce pot fi exercitate impreuna cu alte state. Mai bine spus, exercitiul suveranitatii este cel ce poate fi schimbat sau remodelat si care poate transforma suveranitatea absoluta intr-una relativa.

Aceasta distinctie propusa de Aurescu este esentiala pentru intelegerea noului concept de suveranitate care sta la baza dreptului international contemporan. Intrucat nu substanta suveranitatii este afectata de transformarile globalizarii, ci modalitatea de exercitare a acesteia, se poate conchide ca teza pierderii totale a suveranitatii statului national odata cu intensificarea proceselor globale si integrativ-regionale este imposibil de sustinut, deoarece chiar daca statul transfera anumite atribute ale suveranitatii sale unor organisme suprastatale, acest demers se realizeaza cu acordul voit al statului suveran, care la randul sau isi pastreaza substanta suveranitatii intacta.

In acest context, autolimitarea rationala a exercitiului suveranitatii, realizata prin vointa suverana nemijlocita a statului national, in calitate de titular al suveranitatii - si nu exclusiv in favoarea sa sau a altor state, ci in beneficiul comunitatii interntionale - , reprezinta insasi garantia existentei suveranitatii.

In concluzie, cele doua laturi ale suveranitatii sunt complementare, desi una dintre ele este invariabila si perena, in timp ce cealalta este variabila, predispusa la adaptare si modelare, supusa transformarilor societatii internationale.

Evolutia conceptului de suveranitate

Doctrina suveranitatii s-a dezvoltat ca parte a transformarii sistemului medieval din Europa intr-un sistem statal modern, proces care a culminat cu Tratatul de la Westfalia, din 1648. Intr-o privinta, aparitia conceptului de suveranitate a avut loc paralel cu aparitia ideii de proprietate privata, ambele punand accentul pe drepturile exclusive concentrate intr-un singur posesor, spre deosebire de sistemul medieval al drepturilor economice si politice difuze si multistratificate. In cadrul statului, suveranitatea semnifica ridicarea monarhului la proieminenta absoluta fata de pretendentii feudali, rivali cum sunt aristocratia, papalitatea si Sfantul Imperiu Roman. Pe plan international suveranitatea a servit drept baza pentru recunoasterea reciproca, pe temeiul egalitatii juridice, dar si ca baza a diplomatiei si dreptului international.

Doctrina clasica a dreptului international leaga in mod clar aparitia suveranitatii de aparitia statului, considerand ca, pe de o parte suveranitatea a aparut odata cu puterea de stat, ca o insusire esentiala a acesteia in conditiile crearii statului, iar pe de alta parte, odata cu existenta a doua state alaturate care incercau sa isi mentina independenta unul fata de celalalt. Astfel, despre conceptul de suveranitate nu se poate vorbi in societatile in care statul inca nu s-a constituit. Conceptul de suveranitate va aparea doar dupa incheierea procesului de integrare sau reconciliere intre stat si comunitate si se va manifesta oriunde si oricand acest proces va fi ajuns intr-un anumit stadiu de evolutie. Odata ce conceptul apare in orice societate, dezvoltarea sa de mai departe va fi definitiv legata de schimbarile din cadrul relatiilor dintre societate si guvernare.

Alte idei, strans legate de notiunea de suveranitate au fost exprimate de oameni de-a lungul istoriei in cuvintele putere si conducere imperiu si tara rege si guvern, ele insa sunt mai putin exacte si specifice decat ideea de suveranitate. Suveranitatea este un concept fundamental, in baza caruia oamenii au incercat sa argumenteze formele mai vechi de legitimare si responsabilitate sau pe care au sperat sa isi intemeieze noile versiuni ale acestor mijloace, prin care puterea devine autoritate.



Majoritatea analistilor conchid ca ideea suveranitatii statului a aparut la inceput nu ca una juridica, ci ca una politica, care mai tarziu a imbracat forma unui concept juridic.

Ca fondator al teoriei contemporane a suveranitatii este considerat francezul Jean Bodin, care a formulat-o in secolul XVI. Conceptul suveranitatii de stat era cunoscut in antichitate si in Evul Mediu intr-o oarecare masura, dar Bodin a fost acel care a introdus in teoria politica legatura dintre notiunile stat si suveranitate. Intr-o acceptiune clasica a definitiei elaborate de Jean Bodin, suveranitatea este puterea absoluta si perpetua a unei Republici, pe care latinii o numesc maiestas…iar italienii segnioria, ca pe un termen folosit atat pentru persoanele private, cat si pentru cei care detineau controlul absolut al Republicii.[] Am afirmat ca aceasta putere suverana este perpetua, deoarece se poate intampla ca unul sau mai multi oameni sa detina puterea absoluta atribuita pe un anumit termen limitat, dupa expirarea caruia nefiind altceva decat simpli subiecti privati. Si chiar in timp ce sunt la putere, nu se pot numi suverani absoluti. Caci ei nu sunt altceva decit niste persoane incredintate cu putere fie de catre popor, fie de catre print pe o perioada pe care acestia o stabilesc dupa propria dorinta, dar de fapt posesia legala de suveranitate ramanand a celui din urma.[] Suveranitatea nu este limitata, nici in putere, nici in continut, nici in timp”.

Suveranitatea are cinci atribute sau marci: prerogativa de a numi inaltii magistrati si definirea functiei fiecaruia; promulgarea sau abrogarea legilor; declararea razboiului sau incheierea pacii; dreptul de judecata, de ultim recurs; drept de viata si de moarte (sau gratierea). Suveranitatea este, insa, deja limitata de dreptul natural. De asemenea, exista voci care sustin ca Bodin este de fapt un teoretician al suveranitatii limitate de dreptul international si astfel doctrina acestuia este foarte actuala.

O alta definitie clasica, in cadrul teoriei moderne a statului, este cea a sociologului german Max Weber, pentru care statul isi aroga cu succes dreptul de a avea, in granitele unui anumit teritoriu[…]monopolul asupra constrangerii fizice legitime”.

Principiul suveranitatii statelor este recunoscut definitiv in timpul monarhiilor feudale absolute. In Evul Mediu, ideea suveranitatii in Europa, in special in Franta, incepe sa se dezvolte nu numai din punct de vedere politico-moral (ca in Grecia Antica) sau ca un concept al dominatiei mondiale (ca in Roma Antica), dar si strict din punct de vedere juridic, cand pe prim-plan sunt puse independenta si suprematia statului ca notiuni clasice.

Conceptul aparut in Franta, potrivit caruia suverane sunt doar persoanele cu functii inalte in stat, in secolul XVI a fost inlocuit prin conceptul despre suveranitatea monarhului, caruia ii apartine puterea nelimitata in stat si el apare pe arena internationala ca unicul reprezentant. In secolul XVII absolutismului monarhului i-a fost opusa ideea suveranitatii poporului, sustinuta de Ghetman Langue Bouché, iar mai tarziu – de Montesquie si Rousseau.

O contributie deosebita la dezvoltarea conceptului suveranitatii a adus marele ganditor si diplomat olandez Hugo Grotius. El nu numai ca a fundamentat ideea suveranitatii, dar a si facut o delimitare intre suveranitatea statului si suveranitatea monarhului. In cunoscuta sa lucrare, De jure belli ac pacis Grotius, analizand un sir de norme generale si internationale de drept, a ajuns la concluzia privind necesitatea diferentierii purtatorului puterii de stat si a statului ca subiect al puterii si suveranitatii. De asemenea, acesta sustine ca se pot face limitari ale suveranitatii externe in profitul binelui comun al comunitatii de state.

Un rol deosebit in crearea dreptului international, in general, si a principiilor sale, in special, l-a avut, precum am mentional mai inaitnte, Tratatul de pace de la Westfalia din 1648, care a pus capat Razboiului de treizeci de ani din Europa. Importanta acestui tratat pentru dreptul international consta in faptul ca pentru prima data un act international a recunoscut egalitatea statelor ca un principiu al dreptului international si pentru prima data in istorie statele independente ale Europei s-au unit intr-o comunitate internationala.

Construita printr-un urias efort de a multumi pe toata lumea si de a asigura o pace durabila in Europa, Pacea Westfalica din 1648, a stabilit in mod practic ceea ce istoricii, politicienii si militarii aveau sa numeasca setul principiilor ce definesc suveranitatea nationala . La vremea respectiva conceptul se baza in principal pe: crearea si afirmarea statului pe arena internationala, fixarea suveranitatii ca autonomie interna a Principelui - care iesise invingator asupra Papalitatii, egalitatea statelor in relatiile dintre ele, introducerea conceptului de echilibru intre puteri ca mijloc de mentinere a pacii. Monarhii, insa, continuau sa fie expresia statalitatii, asa incat suveranitatea se referea in primul rand la persoana lor.



Incepand cu a doua jumatate a secolului XVII, practic, toate monografiile consacrate problemelor de drept international se refereau, in mod direct sau indirect, la principiul egalitatii statelor. Desi egalitatea statelor a fost recunoscuta prin Tratatul da la Westfalia, acest principiu era aplicat doar in relatiile dintre Marile Puteri, lucru observat, mai ales, in relatiile diplomatice dintre state: numai marii monarhi se bucurau de dreptul de a numi reprezentanti diplomatici de rang superior, de dreptul la ceremonial regal etc. Statele mici si mijlocii nu se bucurau de asemenea drepturi, iar nerespectarea acestor reguli ceremoniale deseori duceau la aparitia tensiunilor intre state.

In paralel cu statul suveran s-a nascut ideea de “natiune”. Locuitorii dinauntrul granitelor aceluiasi stat capatau treptat constiinta ca apartin unei comunitati nationale, ca impartasesc o istorie comuna si, cel mai important, ca au interese comune pe care le pot apara si promova cel mai bine prin intermediul statului.

Ulterior, in secolul XVIII, are loc acea importanta translatie de la suveranitatea monarhului la cea a natiunii sau poporului, impulsionata de Declaratia de Independenta a Statelor Unite ale Americii, consacrata mai apoi si in Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului precum si in Constitutia Frantei revolutionare.

Un important pas este facut de cei care recunosc caracterele modelator si moderator ale suveranitatii, refuzand o imagine idilica a suveranitatii inalienabile perfecte. Georg Jellinek este unul dintre pionierii teoriilor moderatoare care aduc autolimitarea suveranitatii: in conceptia lui, statele accepta dreptul international ca pe o necesitate autoimpusa, dar se vad deseori determinate sa incalce aceasta norma internationala. Statul isi limiteaza suveranitatea prin vointa suverana angajandu-se prin tratate si conventii, ceea ce inseamna stabilirea prin propria decizie a limitelor dincolo de care nu doreste sa mearga.

In secolul XX, conceptiile lui G. Scelle si Ch. Rousseau reconsidera suveranitatea drept o suma de competente pe care statele le pot delega intr-o masura mai mare sau mai mica unor organisme internationale. Tot secolul XX a adus crearea Ligii Natiunilor si ulterior a Organizatiei Natiunilor Unite, aceste organisme recunoscand calitatea de subiect de drept international statelor suverane si independente, competentele lor teritoriala si materiala si condamnand agresiunile unor entitati statele asupra altora.

Egalitatea suverana a statelor a devenit unul dintre principiile de baza pe care s-a fondat Carta Natiunilor Unite: articolul 2 este relevant in acest sens – “Organizatia este intemeiata pe principiul egalitatii suverane a tuturor Membrilor ei”. Rezolutia ONU nr. 2625 din 1970 definea principiul egalitatii suverane prin urmatoarele idei:

Statele sunt egale din punct de vedere juridic”;

Fiecare stat se bucura de drepturile deplinei suveranitati”;

Fiecare stat are obligatia de a respecta personalitatea celorlalte state”;

Integritatea teritoriala si independenta politica a statului sunt inviolabile”;

Fiecare stat are dreptul de a alege si dezvolta liber sistemul sau politic, social, economic si cultural”;

Fiecare stat are obligatia de a respecta deplin si cu buna credinta angajamentele sale internationale si de a trai in pace cu celelalte state”.

Secolul XXI aduce notiunii de suveranitate noi interpretari, cauzate pe intensele transformari globale care au afectat rolul si functiile statului national. Capitolul final al acestei lucrari se concentreaza tocmai pe aceste noi fenomene care au erodat sau au modelat conceptele de suveranitate si autonomie nationala, conferind statului-natiune un nou statut.

Delimitari conceptuale ale suveranitatii

Suveranitatea este un termen plurisemantic. Adesea este insotit de diversi determinanti, care ii precizeaza continutul in functie de contextul in care este utilizat.

Controversele iscate in jurul caracterului absolut sau non-absolut al suveranitatii

De-a lungul timpului, conceptul de suveranitate a cunoscut o evolutie continua, de la acea suveranitate absoluta - sustinuta initial de adeptii doctrinei pozitiviste, printre care Francisco Suarez, Alberico Gentilis si Cardin Le Bret, care argumentau ca o putere suverana este „acea care nu este supusa nici unuia in cadrul aceleiasi ordini sau in aceeasi materie”, suveranitatea consistand in „a nu avea deasupra sa nici om, nici lege” si metaforizata de Nicolae Titulescu ca acea suveranitate „cu pereti metalici” - la suveranitatea non-absoluta, fie ea relativa, partiala, limitata sau autolimitata.

Dezbateri aprinse au avut loc de-a lungul timpului, incepand cu epoca moderna post-Westfalica, privind cele doua tipuri de suveranitate, cea absoluta si cea relativa.

Doctrina suveranitatii absolute, avandu-i ca precursori pe Machiavelli urmat de reprezentantii scolii pozitiviste, a fost sustinuta cu tarie in epoca moderna de catre Hobbes si Spinoza urmati apoi de scoala nationalista germana, avandu-i ca reprezentanti pe Fichte sau Hegel. Toti acesti filosofi si juristi enuntati mai sus impartasesc doctrina conform careia suveranitatea statului este absoluta si indivizibila, si desi nu se precizeaza, aceasta abordare face referinta la dimensiunea externa a suveranitatii statului. Parafrazandul pe Hegel, puterea absoluta este incorporata in stat, care este considerat o unitate suverana si independenta de toate celelalte state.

Suveranitatea autolimitata este o paradigma dezvoltata pe fundamentul teoriilor lui Ihering conform carora statul nu este limitat decat de propria sa vointa, iar dreptul este conditionat de catre stat. Teoria suveranitatii autolimitate, apartinand lui Georg Jellinek, conciliind pe de-o parte suveranitatea cvasi- absoluta a statului cu coexistenta statelor suverane si dreptul international, sustine ca statul este cel care isi limiteaza singur suveranitatea, dupa propria vointa, prin angajarea la conventii si tratate internationale, ceea ce inseamna ca acesta isi stabileste singur prin propria decizie suverana limitele dincolo de care nu doreste sa mearga. Totusi, aceasta teorie va fi nuantata ulterior prin adaugirea ca, aceasta libertate de decizie a statului suveran nu este nelimitata in ceea ce priveste dreptul sau de a reveni arbitrar asupra deciziilor sale. Doctrina suveranitatii autolimitate este un prim pas spre dezvoltare paradigmei suveranitatii relative, limitate.

Suveranitatea relativa este un concept antitetic celui de suveranitate nelimitata, absoluta. Doctrina suveranitatii relative plaseaza statul si suveranitatea intr-un raport direct de dependenta fata de dreptul international, vazut ca si set obiectiv de norme care guverneaza ansamblul relatiilor internationale. Suveranitatea este limitata atat de tratatele si conventiile internationale, instituite in esenta de statele insele, cat si de cutumele internationale la care statele au consfintit tacit. Bineinteles ca limitarea suveranitatii este posibila in sfera de exercitare a acestei, componenta de substanta a suveranitatii ramanand neatinsa.

Tot mai multi specialisti din domeniul relatiilor internationale si din cel juridic au cazut de acord ca suveranitatea statului, mai ales in perioada contemporana, este relativa, argumentand fie ca aceasta relativitate rezida din faptul ca statul nu mai e privit ca si entitate absoluta, ci ca si persoana juridica cu drepturi limitate, fie ca suveranitatea este ingradita de egala libertate si independenta a altor state, ca si prin conventiile la care este parte. Mai bine spus, statul suveran isi limiteaza propria suveranitate de bunavoie, odata cu aderarea la tratatele internationale si la conventiile generale, precum cea din domeniul drepturilor omului, si concomitent, principiul egalitatii suverane a statelor, care sta la baza sistemului contemporan post-wesfalic, ingradeste paradoxal libertatea de actiune a statelor.



Apud Paul Fauchile, sistemul international este unul de cooperare si nu de izolare a statelor, a caror suveranitate nu poate fi decat una relativa: „un stat suveran este stapanul actelor sale, dar nu este liber sa faca toate actele posibile.” Conchizand, statele din sistemul international, desi supuse restrictiilor, pot coexista pasnic si fara a-si pierde suveranitatea.

Suveranitatea relativa este o paradigma aprig sustinuta de marele jurist si diplomat roman, Nicolae Titulescu, care, in prelegerile sale sublinia aceeasi idee enuntata mai sus, aceea privind necesitatea reformularii conceptului clasic de suveranitate, in vederea adaptarii la noul context global. Opunandu-se cu vehementa suveranitatii absolute si inflexibile si deci „sistemului suveranitatilor cu pereti metalici” care a dat nastere atator catastrofe, Titulescu percepe suveranitatea ca pe o vointa care se limiteaza pe sine insasi, in virtutea puterii sale independente.

Suveranitatea nationala- suveranitatea de stat

Caracteristic oricarei definitii a suveranitatii este, pe de o parte, dreptul statului de a decide liber in treburile sale interne si externe, iar pe de alta parte, obligatia respectarii drepturilor altor state si a normelor si principiilor dreptului international. Delimitarea conceptelor de suveranitate nationala si suveranitate de stat este deosebit de relevanta pentru intelegerea, in diferite contexte, a drepturilor statului in plan intern si international.

Astfel, suveranitatea de stat se defineste in general drept suprematie a puterii de stat in interiorul tarii si independenta fata de puterea altor state. Suveranitatea de stat a fost definita in doctrina dreptului international ca fiind „suprematia unica, deplina si indivizibila a puterii de stat in limitele frontierelor teritoriale si independenta acesteia in raport cu orice alta putere, ceea ce se exprima in dreptul exclusiv si inalienabil al statului de a-si stabili si realiza de sine statator politica sa interna si externa, de a-si exercita functiile, de a-si indeplini masurile practice de organizare a vietii sociale interne si a relatiilor sale externe in baza respectarii suveranitatii altor state, a principiilor si normelor de drept international acceptate prin acordul sau de vointa”.

Pe scurt, termenul „suveranitate de stat” prevede suprematia si independenta, mai precis calitatile suverane ale puterii de stat, care reprezinta esenta politico-juridica a ei si este realizata in formele corespunzatoare ale activitatii statului pe plan intern si extern. Suveranitatea de stat este o notiune exclusiv juridica, indiferent care ar fi interpretarea acestui termen, reprezentand simbolul juridic al personalitatii statului si al independentei sale.

Suveranitatea nationala este un concept des folosit ca sinonim al suveranitatii de stat. De fapt, daca suveranitatea de stat se refera printre altele la dreptul unui stat de a avea suprematie asupra propriului teritoriu si asupra cetateniilor, fiind liber sa isi aleaga forma de guvernare dorita, suveranitatea nationla este legata de relatia guvernare-cetateni, intrucat se refera la regimurile democratice in cadrul carora cetatenii sunt detinatorii de drept ai suveranitatii; acestia sunt cei ce deleaga autoritatea unor reprezentanti alesi prin vot universal. In acest ultim caz, suveranitatea este nationala, caci puterea de jure apartine poporului.

Suveranitate interna- suveranitate externa

Statul se identifica prin suveranitate interna si suveranitate externa, rezultat al legitimitatii acordate de catre populatia pe care o conduce.

Suveranitatea interna, sinonima cu suprematia, exprima dominatia statului in interior. Pe plan intern, suveranitatea este definita ca fiind criteriul insusi al statului; ea desemneaza puterea de dominatie neconditionata pe care o exercita asupra resortisantilor sai, puterea publica. In sensul sau clasic si traditional, suveranitatea interna este acea dimensiune exclusiva, inalienabila si indivibila a statului national, acea calitate a puterii de stat de a fi suprema si independenta in virtutea careia statul are dreptul de a rezolva liber si dupa propria vointa problemele sale interne si externe si de a-si indeplini functiile sale, evident fara a incalca drepturile altor state sau principiile dreptului international.

Drepturile interne, ce reies din suveranitate, se caracterizeaza prin exclusivitatea puterii publice (legislativa, executiva, judiciara) asupra populatiei, fapt ce nu permite activitatea altei puteri publice pe teritoriul sau. Jurisdictia statului se rasfrange atat asupra propriilor cetateni, cat si asupra cetatenilor straini, exceptand cazurile prevazute de acordurile internationale. Aceste drepturi, garantate prin recunoasterea de catre toate statele a principiului de neamestec in treburile interne ale unui stat, prevad suveranitatea asupra resurselor naturale, dreptul de a permite sau de a refuza stationarea bazelor militare straine, dreptul de a-si alege propria cale de dezvoltare in interesul propriilor cetateni.

Suveranitatea externa, pe de alta parte, sinonima cu independenta, face referire la principiul dreptului international de neinterventie in treburile interne ale altui stat suveran, implicand excluderea de la orice subordonare, de la orice dependenta fata de statele straine, pornind de la principiul ca, din punct de vedere juridic, toate statele sunt egale, suverane si independente. Trebuie sa mentionam ca statul exercita puterea exclusiva in limitele teritoriului sau, fapt ce impune obligatia de a purta raspundere pentru ceea ce are loc pe teritoriul sau. Pe scurt, suveranitatea externa este un tip de independenta constitutionala - libertatea statelor fata de influenta factorilor externi- care este dependent de recunoasterea internationala.

Drepturile statului in domeniul politicii externe, ce reies din conceptul de suveranitate, sunt exercitate in baza dreptului international, in conditiile interdependentei statelor. Drepturile principale sunt enumerate in Carta ONU: in primul rand - dreptul statelor la egalitate in raport cu alte state - nici un stat nu poate pretinde la un rol privilegiat in relatiile cu alte state si nu poate supune jurisdictiei sale alt stat. Deosebirile de ordin politic, economic, social, istoric, geografic etc. nu pot limita capacitatea de subiect de drept international al unui stat ca membru egal al comunitatii internationale.

Statele au dreptul sa participe la conferintele internationale, dreptul de a face schimb de reprezentante diplomatice, consulare. Statele, indiferent de deosebirile de ordin social sau economic, au drepturi egale la solutionarea problemelor internationale si la crearea normelor de drept international. Statele, fiind subiecte primare si originare de drept international, au dreptul sa participe in mod liber la viata internationala.

Pentru ca dreptul international sa aiba un caracter universal, el trebuie sa tina cont de interesele tuturor statelor, inclusiv si ale celor nou formate. La aceasta universalitate se ajunge prin elaborarea comuna a normelor de drept, stabilirea si mentinerea ordinii internationale. Acest fapt prevede dreptul de participare la asigurarea securitatii colective (cand nu contravine normelor constitutionale ale statului), dreptul la autoaparare individuala sau colectiva (in limitele Cartei ONU), dreptul statului de a participa la solutionarea problemelor ce tin de interesele sale, dreptul statului de a participa in cadrul organizatiilor internationale universale si regionale.

In concluzie, fenomenul globalizarii reprezinta cel mai complex proces integrativ, deschis si sincretic pe care omenirea l-a cunoscut pana in prezent, care actioneaza in toate sferele de activitate socio-umana, determinand transformari majore in domeniile: politic, economic, social, juridic, ecologic, militar, etic si cultural. Din analiza tuturor dimensiunilor globalizarii reiese tocmai complexitatea si interdisciplinaritatea acestui fenomen, atat de intens invocat ca sursa a schimbarilor majore la nivelul societatii umane. De asemenea, lipsa de omogenitate a acestui fenomen indica faptul ca statele sunt angrenate diferentiat in aceasta lume circumscrisa de globalizare si sunt afectate diferit de procesele globale, deosebindu-se astfel state active, puternic angrenate global si state pasive, receptoare ale tendintelor globalizatoare.

Cu privire la conceptul de suveranitate, acesta poate fi considerat la fel de controversat precum cel de globalizare, suportand multiple abordari si conceptualizari. Paleta definitiilor suveranitatii este extrem de larga si variata, astfel ca, in functie de momentul in timp, de ideologie, de diferitele scoli de gandire in relatiile internationale si de interesele statale sau ale organizatiilor internationale, specialistii au oferit diverse acceptiuni ale termenului, de la notiuni situate mai curand in zona teoriei politice la conceptii subordonate exclusiv principiilor dreptului international.

In urma definirii suveranitatii din prisma componentelor sale esentiale -autoritatea, suprematia si teritorialitatea- si a prezentarii multiplelor sale fatete, precum si in urma prezenterii sale evolutive, se poate conchide faptul ca aceasta paradigma este definitorie pentru sistemul interstatal contemporan. Importanta sa nu s-a diminuat odata cu scurgerea timpului, suveranitatea continuand sa stea la baza statului national modern. Mai mult, prezentarea evolutiei conceptului de suveranitate ne permite sa spunem ca suveranitatea caracterizeaza, de la aparitia sa, existenta statului, astfel ca cele doua concepte, stat si suveranitate, sunt indisolubile.








Politica de confidentialitate


.com Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




Analiza contintului juridic a infractiunii de interceptare ilegala a unei transmii de date informatice
PARTICULARITATI SI FORME ALE INFRACTIUNII DE EVAZIUNE FISCALA IN ROMANIA
NOTIUNI INTRODUCTIVE DESPRE DREPTUL ADMINISTRATIV SI RAPORTUL JURIDIC ADMINISTRATIV
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
Legi speciale (analiza comparativa)
Institutia serviciului public
Cateva definitii infractiuni
ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND RAPORTUL JURIDIC, IN GENERAL





Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu