Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice
Acasa » scoala » botanica
Virusul ingalbenirii necrotice a nervurilor sfeclei

Virusul ingalbenirii necrotice a nervurilor sfeclei


Beet necrotic yellow vein virus, BNYVV - Virusul ingalbenirii necrotice a nervurilor sfeclei, Benyvirus, sinonim Beet yellow vein virus, tulpini: in functie de structura genomului, virusul prezinta patru grupe de tulpini (Pop, 2009, TVV, II, 553), iar pe baza reactiei RT-PCR, izolatele BNYVV au fost impartite in grupele A si B (Kruse s.a., 1994, J. Gen. Virol. 75, 1835), recombinarile dintre acestea in infectii mixte fiind, aparent, rare (Koenig si Büttner, 2002, Mitt. Biol. Land.-Forstwirtsch. 390) Se cunosc, de asemenea, izolate/tulpini din China, Franta Olanda, Japonia si Kazahstan. Structura genomului este asemanatoare si secventa nucleotidelor similara in proportie de 35-77 % cu ale genomului Beet soil-borne mosaic benyvirus, in infectii mixte inhiband multiplicarea acestuia, atat la soiurile de sfecla rezistente cat si la cele sensibile la rizomanie (Wisler s.a., 2003, Plant Dis. 87, 1170). Virusul poate fi detectat usor in radacinile de sfecla prin microscopie electronica utilizand preparate obtinute prin metoda cufundarii sau prin testul ELISA triplu sandvis (Wisler s.a., 2003, l.c.). Rizomania a fost descrisa prima data la Beta vulgaris de Canova (1959, Fitop. 9, 390), la culturile se sfecla de pe Valea Po din Italia, in 1964 atacul gasindu-se pe 10.000 ha din 17 provincii, iar in 1971 afectand aproximativ 2/3 din suprafata cultivata cu sfecla in aceasta tara. Ulterior, boala a fost identificata in majoritatea tarilor cultivatoare de sfecla din Europa (vezi Pop, 2009, l.c.). În Japonia, rizomania a fost descrisa de Masuda s.a. (1969) si Tamada s.a. (1970), iar in S.U.A. a fost introdusa prima data, probabil din Europa, in California (Duffus s.a., 1984, Plant Dis. 68, 251), de unde s-a raspandit in regiunea Marilor Lacuri din Michigan (Wintermontel, 2003, Plant Dis. 87, 201). În Romania, boala a fost semnalata prima data de Codrescu s.a. (1981, Prod. Veg. Cereale si Plante Tehnice 10, 38-40), ulterior raspandindu-se in majoritatea zonelor cultivatoare de sfecla de zahar, dovedindu-se o boala deosebit de importanta a acestei culturi (Macovei, 1985, Bul. Prot. Plant.). Boala are o importanta economica deosebita, reducand drastic productia de radacini si procentul de zahar la plantele infectate. La sfecla de zahar (Beta vulgaris), caracteristic pentru aceasta boala este faptul ca pe radacina pivotanta se dezvolta un numar foarte mare de radacini laterale secundare, care iau aspectul de barba. Acest simptom este asemanator cu cel produs de Heterodera schachtii, de care se deosebeste prin lipsa chistilor nematodului. Radacinile plantelor infectate sunt de dimensiuni reduse, se bifurca, au varfurile ascutite, iar, in unele cazuri, sunt total inlocuite de masa radacinilor secundare. Vasele conducatoare ale radacinilor afectate se ingalbenesc, apoi se necrozeaza, dupa unii autori, plantele infectate in faza tanara fiind complet distruse. În toamna, un numar redus de plante bolnave pot manifesta simptome foliare, constand in clorozarea si ingalbenirea frunzelor si aparitia de pete clorotice si necrotice pe nervuri. Cand atacul este puternic, boala apare in vetre, in care plantele sunt clorotice, ingalbenite si ofilite in cursul zilei. Virusul afecteaza grav fiziologia plantelor bolnave, reducand semnificativ continutul lor in clorofila, caroten si azot. Aparitia rizomaniei este favorizata de temperatura ridicata, de peste 20C, a solului, stagnarea apei datorita precipitatiilor abundente, irigarilor excesive, sau lipsei drenajului si pH-ul alcalin sau neutru al solului, umiditatea excesiva fiind factorul favorizant dominant. Pe langa sfecla de zahar, infectii naturale apar la Beta macrocarpa si Spinacia oleracea, infectiile sistemice fiind frecvente la prima si mai rare la spanac. Experimental, virusul a fost transmis la Beta patellaris, Chenopodium album, C. amaranticolor, C. murale, C. quinoa, Gomphrena globosa si Tetragonia expansa (Tamada si Baba, 1973).



La plantele de Beta vulgaris apar leziuni locale clorotice sau galbui dupa 6-8 zile de la inoculare, iar putinele exemplare infectate sistemic prezinta patari clorotice sau necrotice, ingalbeniri si necroze pe nervuri, deformarea limbului, ingalbenire si piticire, iar cele de Beta macrocarpa manifesta leziuni locale clorotice urmate de pete sau marmorari sistemice galbui insotite de deformarea limbului. La Chenopodium amaranticolor si C. quinoa, virusul produce, la 5-7 zile de la inoculare, leziuni locale clorotice sau necrotice fara infectie sistemica, iar la Tetragonia expansa, in functie de tulpina virusului, pete, inele sau inele concentrice clorotice, galbui sau necrotice, unele izolate producand, uneori, si infectie sistemica. Virionii se gasesc in citoplasma celulelor radacinilor, tulpinilor si frunzelor plantelor de sfecla infectate sistemic, aparand singulari sau formand agregate semi-cristaline. Particule asemanatoare virusului au fost identificate si in zoosporii ciupercii, iar in citoplasma celulelor infectate nu s-au gasit alte incluziuni caracteristice. În timp ce in California virusul s-a dovedit destul de omogen, datorita introducerii lui recete in aceasta tara (Wisler s.a., 2003, l.c.), in alte zone ale globului acesta este variabil, izolatele virale putand fi plasate in patru grupe de tulpini diferite (vezi Pop, 2009, l.c.). Experimental, virusul este transmisibil prin inoculare de suc, iar in natura prin ciuperca Polymyxa betae, care se gaseste in sol (Vuittenez s.a., 1978, l.c.). Achizitionarea virusului are loc prin dezvoltarea ciupercii in radacinile plantelor de sfecla infectate si se transmite prin transferul sporilor de la plantele infectate pe radacinile plantelor de sfecla sanatoase.Virusul se gaseste in interiorul sporilor de rezistenta, care, in sol uscat la aer, isi pastreaza capacitatea de transmitere timp de cel putin 4 ani. La distanta, virusul si ciuperca se raspandesc prin particulele de sol vehiculate in diferite moduri, inclusiv prin cele purtate de vant. Intre plantele de sfecla, virusul si ciuperca se transmit prin apa care a venit in contact cu solul infestat timp de 24 h. Înmultirea ciupercii este influentata de temperatura, dezvoltarea optima avand loc la 23-27C. La o reactie acida a solului (pH 5), activitatea ciupercii, exprimata in numarul teleutosporilor formati, este practic nula, dezvoltarea maxima avand loc in mediu alcalin. Sucul foliar contine putini virioni, inactivarea termica are loc la 65-70C, longevitatea in vitro este de 5 zile la 20C si 8 zile la 4C, iar dilutia limita 10-4-10-5. La purificare, se recomanda metoda folosita de Putz si Kuszala (1978). Prezenta particulelor VYNNS poate fi pusa usor in evidenta prin microscopie electronica, efectuand preparate prin metoda cufundarii din radicelele plantelor infectate. Virionii sunt in forma de bastonase drepte, avand 20 nm in diametru si patru lungimi modale clare, de 70, 100, 265 si 390 nm. Pasul helixului masoara 2 nm, canalul central este obscur, iar structura helicoidala obscura. La ultracentrifugare, preparatele purificate se separa in patru componente, in unele izolate japoneze aparand cinci componente. Genomul consta din patru sau cinci (unele izolate japoneze) ARN monocatenari, lineari, in celulele infectate gasindu-se un ARN sub-genomic si patru ARNdc specifici virusului (Putz si Kuszala, 1978, Annls. Phytopath 10, 247). În virioni s-a gasit o singura proteina de invelis (Putz, 1977, J. gen. Virol. 35, 397), genomul codificand si sapte proteine nestructurale. Astfel, in nautura se gasesc particule ce contin ARN 1+2+3+4, ARN 1+2+4 sau ARN1+2. Replicarea nu depinde de un virus ajutator. Pentru reducerea pagubelor si franarea raspandirii bolii, se recomanda evitarea amplasarii sfeclei pe terenurile contaminate, respectarea asolamentului, evitarea excesului de umiditate si aplicarea tuturor masurilor pentru evitarea contaminarii suprafetelor neafectate prin transportarea accidentala a resturilor de sol si de plante de pe terenurile infestate (Puscasu s.a., 1985, Prod. Veg. Cer. Pl. Tehn. 12, 30-35). Pentru eradicarea focarelor de infectie, s-au aplicat in trecut tratamente cu D-D sau cu bromura de metil, care elimina, practic total, vectorul si agentul patogen (Koch, 1976, Gesunde Pflanzen 28, 150). Datorita pierderilor mari de productie cauzate de rizomanie, din 1984, in S.U.A., se desfasoara un program de ameliorare pentru obtinerea soiurilor rezistente, utilizand gena Rz identificata initial la Beta vulgaris si apoi la specia spontana Beta maritima (Biancardi s.a., 2002, Euphytica 127, 383), pana in prezent, obtinandu-se soiuri rezistente, care, in cele mai favoriabile conditii de infectie, realizeaza productii egale cu ale celor mai performate soiuri in conditii lipsite de atac. S-au obtinut, de asemenea, soiuri transgenice rezistente, care nu au realizat productii mai mari decat soiul tolerant ameliorat prin metode traditionale (Bartsch s.a., 1996, Molecular Ecology 5, 199).





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.