Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice



Acasa » referate » Istorie
Esecurile politicii staliniste. Divergente privind strategiile folosite(1953-1955)

Esecurile politicii staliniste. Divergente privind strategiile folosite(1953-1955)



Esecurile politicii staliniste. Divergente privind strategiile folosite(1953-1955)


Perioada dintre moartea lui Stalin si retragerea Armatei sovietice de pe teritoriul Romaniei este una a incertitudinilor. Aglomerarea evenimentelor, caracterul lor dramatic si schimbator sant trasaturile ce definesc acest interval. Elita comunista a intrat in posteritatea lui Stalin, pentru a se lansa intr-o directie despre care nimeni nu ar fi putut spune unde duce. in afara de obsesia puterii care trebuie pastrata cu orice pret, nici o perspectiva nu apare liderilor comunisti cu precizie.

O data cu moartea lui Stalin s-a produs un vacuum de putere si o criza de succesiune care a durat in PCUS pana in octombrie 1964, cand Hrusciov a fost eliminat. In 1953 exista „o discrepanta in ceea ce priveste bolsevizarea in­tre metropola si colonii'[1]; diferentele aveau ca sursa durata regimurilor (36 de ani in URSS, 5-6 ani in Europa), ca si diferentele intre nivelu­rile de dezvoltare, traditia politica etc. Existau apoi diferente intre tarile satelit ele insele, in ciuda unei problematici comune impusa de ina­poiere (cu exceptia Cehoslovaciei si partial a Germaniei de Est); la fel, diferente tinand de traditiile politice, de gradul de dezvoltare economi­ca, de pozitia comunistilor in aceste societati inainte de preluarea pu­terii.




De unde si abordarea diferita a posteritatii lui Stalin. Campania de nivelare a Europei sovietizate a esuat, aceasta a fost prima concluzie care s-a desprins in 1953. Cinci ani de dictatura a proletariatului, de implantare a institutiilor de tip stalinist, de teroare revolutionara, de industrializare accelerata, de mobilizare masiva a societatilor, au fost prea putini pentru a anihila complet dinamica lor interna, pentru a ster­ge deosebirile dintre ele. Moartea lui Stalin a scos la suprafata intere­sul national, a pus in-discutie raporturile elita suzerana/elita locala si elita locala/societate. Noul curs a cuprins o serie de schimbari fata de politica interna a lui Stalin: dezghet ideologie, reducerea terorii, masuri pentru cresterea standardului de viata; ca si fata de politica sa externa: coexistenta pasnica, oprirea razboiului din Coreea, reconcilierea cu Tito etc.).Noul curs a insemnat o limitare treptata a terorii in URSS, propagata apoi in restul blocului sovietic. Au fost eliberati cei mai multi dintre prizonierii politici. Campaniile de propaganda si mobilizare au scazut in intensitate. S-a facut apel la respectarea legalitatii si a normelor leniniste (ceea ce echivala cu nefolosirea terorii impotriva membrilor de partid). Legi si decrete cu caracter represiv sant fie abro­gate, fie limitate. Suprematia politiei politice in raporturile cu aparatul de partid dispare treptat.

O alta directie a noului curs a fost dezamorsarea tensiunilor cu societatea. O criza economica si sociala, devenita cronica, ameninta sa provoace revolta populatiei, mai ales a celei urbane. Evenimentele de la Berlin au relevat fragilitatea situatiei, clivajele existente. Principala decizie a fost incetinirea ritmului industrializarii. Mai ales ritmurile de dezvoltare ale industriilor din grupa: siderurgie, industria energetica si cea constructoare de masini au suferit reduceri substantiale. S-au alocat fonduri mai mari agriculturii si industriilor producatoare de bu­nuri de consum. Campania de colectivizare inceteaza aproape peste tot in blocul sovietic. Elitele guvernante cauta o acomodare cu societatea, intr-o perioada de slabiciune a puterii centrale, „in centrul sistemului, la Moscova, statul-major politic incepe reformarea regimului construit de Stalin; elimina teroarea din sanul partidului si reduce presiunea chel­tuielilor militare in favoarea consumului.'[2]

Noul curs nu a fost atat un program de reforme, o schimbare a dogmelor sau o renuntare la mesianismul initial, la construirea socie­tatii tara clase. Nu a insemnat nici renuntarea la rolul conducator al partidului, la detinerea monopolului puterii. Noul curs a fost tenta­tiva elitei guvernante de a renunta la unele din metodele de conducere de pana atunci, devenite ineficiente, si care amenintau, daca s-ar fi con­tinuat practicarea lor, sa puna in pericol guvernarea comunista, in esenta, noul curs a fost incercarea de sus a elitei de a realiza un com­promis cu societatea, pana se transa la varf chestiunea puterii politice. Criza de succesiune a slabit capacitatea elitei de a controla strict socie­tatea. Mai mult, unele grupuri au considerat util sa caute sprijin politic in anumite segmente ale societatii, incalcind dogma caracterului inchis al elitei si a separarii ei de societate. Sprijinul a fost cautat fie in ar­mata, fie in lobby-ul industrial, fie in inteligenta. Asta a tacut ca alian­tele si jocul politic sa devina mai complexe, iar societatea  pana atunci ignorata si considerata ca o realitate conservatoare, o sursa de amenin­tari sa fie luata in calcul, in noul raport elita/societate, chestiunea legitimitatii a devenit esentiala. Conflictul pentru putere de la varful PCUS a alimentat conflictele din interiorul elitelor locale, operand noi sciziuni in functie de legaturile lor cu unul sau altul dintre centrele de putere de la Kremlin.

Toti liderii din blocul sovietic au fost desemnati de Stalin si au de­pins exclusiv de el. Ei au fost tot atat de vasali, de nesuverani, ca si li­derii republicilor unionale. Pana in martie 1953, elita suzerana a fost garantul stabilitatii regimurilor, al supravietuirii lor. Dupa moartea lui Stalin, desi existenta regimurilor comuniste nu a fost pusa la indoiala, componenta elitelor politice, in schimb, a suferit modificarii.

Renuntarea la teroare sau limitarea terorii a fost o decizie care a avantajat regimu­rile comuniste mai sigure. Cu cat elita locala a avut o pozitie mai slaba in raport cu societatea si a fost mai dependenta de sovietici, cu atat noul curs a prezentat un potential mai mare de instabilitate pentru ea. Trei deosebiri sunt semnificative pentru schimbarile survenite in U.R.S.S. si tarile satelit in aceasta perioada: [3] - in URSS s-a produs o schimbare la varf, in vreme ce in celelalte tari, nu; - in URSS schimbarile puteau fi prezentate ca un succes, ca in­ceputul unei noi faze a constructiei comuniste; in Europa de est ele erau inregistrate ca esecuri; - URSS beneficiase de ocuparea Europei de est; tarile Europei de est fusesera exploatate, saracite de URSS. Aceste deosebiri au produs reactii diferite in fiecare tara est-europeana. Adaptarea elitelor locale la noul mediu politic a fost principala lor problema. A fost forma pe care a luat-o prima criza pe care aceste elite au cunoscut-o de la instalarea lor la putere.

Reactia elitei romanesti la politica noului curs a fost cea mai reticenta. Dintre toti liderii din blocul sovietic, Gheorghe Gheorghiu-Dej se identificase cel mai mult cu politica lui Stalin. Orice masura care tindea sa modifice fie si numai partial si periferic metodele si continu­tul guvernarii lui Stalin constituia o slabire a pozitiei sale ca lider si a grupului sau. Or, o data cu primavara 1953, deciziile luate la Moscova modificau prioritatile de pana atunci. Era de asteptat ca ele sa fie impuse si la Bucuresti. Problema centrala a nucleului decizional al elitei comuniste romanesti era limitarea efectelor noului curs, in vederea pastrarii intacte a nucleului decizional.

Schimbarile cerute de liderii de la Kremlin erau asadar: conducerea colegiala, incetarea terorii impotriva cadrelor, limitarea violentei folo­sita impotriva societatii, eliberarea unei mari parti a detinutilor politici, eliminarea controlului Securitatii asupra organelor de partid, reducerea investitiilor din sectorul industriei, oprirea colectivizarii, luarea unor masuri de ameliorare a conditiilor de viata ale populatiei (alocarea de fonduri pentru locuinte, spitale, scoli), masuri pentru cresterea consu­mului. Acestea erau insotite de trecerea de la razboiul rece la coexis­tenta pasnica intre sisteme, ceea ce insemna trecerea confruntarii de la zona militara la cea economica si ideologica.

Campania de verificari si epurari, inlaturarea grupului Pauker-Luca-Georgescu, in­doctrinarea masiva a aparatului de partid apropiase PMR de tipul de coeziune pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej si apropiatii lui il urmareau. Distrugerea fiefurilor personale, precizarea criteriilor pentru recrutarea cadrelor, constituirea intre 1948—1953 a unui nucleu politic coerent rela­tiv unitar in optiunile lui si subordonat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, delimitarea granitelor partidului stabilizasera conducerea partidului.Gheorghiu-Dej constituise treptat un partid cu un aparat recrutat pe criteriul loialitatii fata de persoana lui, mai curand decat fata de par­tid. Membrii Biroului Politic, ai Secretariatului CC al PMR ii erau fi­deli si i se subordonau neconditionat. In 1953 suprematia sa era deja stabilita in intreg partidul.Conducerea colectiva insemna reaparitia unor zone complementare de autoritate, a mai multor lideri si a tot atator fiefuri. Tipul de structura pe care-l avea PMR atunci era stalinist, centrat pe persoana liderului, detinator al intregii puteri. Conducerea colegiala era negarea acestui tip de conducere patrimoniala bazat pe fidelitate personala, ca sursa a coeziunii elitei. Reticenta lui Gheorghe Gheorghiu-Dej in ce priveste schimbarea patern-ului isi are radacinile in istoria PCR, scindat in fac­tiuni, prada conflictelor intre diferite grupuri si lideri. Din cauza slabi­ciunii interne, partidul s-a aflat sub controlul absolut al elitei suzerane. In acest context, controlul extern a fost si una din sursele instabilitatii si incoerentei elitei locale. Daca moartea lui Stalin a produs la Mosco­va o criza de succesiune, la Bucuresti situatia era cu totul diferita. O data cu eliminarea grupului Pauker-Luca-Georgescu un an mai de­vreme, elita a cunoscut inceputul unei stabilizari si cresterea unitatii conducerii, ceea ce facuse ca autoritatea ei asupra partidului sa se afir­me pentru prima data in istoria PCR (PMR).

La Bucuresti elita nu a avut motive, dupa 1952, sa faca schimbari de politica sau de personal. Ea trecea prin faza unei consolidari pe care orice modificare de curs ar fi periclitat-o. Teama de scindare a constituit un factor conservator important. Anul 1953 a fost anul unor conflicte interne in toate elitele locale din blocul sovietic, obligate sa se adapteze la noile imprejurari. Aceste con­flicte urmau clivajele gruparilor si regruparilor din conducerea PCUS; lor adaugandu-li-se altele proprii, cum ar fi interesul national, legitimi­tatea, reabilitarile, autocritica etc. Reactia elitei comuniste romanesti a fost de a pastra cu orice pret unitatea ei, de a nu permite sciziuni si di­ferente, de a strange randurile.      

Destalinizarea, reabilitarile erau ele­mente puternice de legitimare, de invalidare a suprematiei lui Gheor­ghe Gheorghiu-Dej si a grupului sau. Data fiind dependenta completa de liderii sovietici, coeziunea si unitatea abia castigate o data cu elimi­narea grupului Pauker-Luca-Georgescu erau serios amenintate. Ele puteau sa fie oricand anulate printr-o decizie luata la Moscova.

Rela­xarea presiunii exercitate incepand cu 1948 asupra cadrelor de nivel mediu si superior ar fi amenintat precarul echilibru abia stabilit. De­cizia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si a apropiatilor lui in fata noii situ­atii politice a fost de a amana, de a tergiversa masurile cerute de Moscova, de a simula executarea lor si de a le goli de continut. Neindeplinirea lor putea fi privita ca un act de ostilitate cu consecinte grave pentru raporturile cu liderii de la Kremlin. Ca si stalinizarea, bolsevizarea si sovietizarea, declansate in a doua jumatate a anului 1947, si destalinizarea a fost o initiativa a Moscovei. Faptul a contribuit la sla­birea pozitiei elitelor locale, din nou obligate sa se supuna. Chiar daca masurile de relaxare aveau un anumit grad de popularitate, ele erau privite de populatie ca executare a ordinelor sovietice, ca un act de va­salitate si nu ca un progres, un pas inainte. Faptul a produs un inceput de desatelizare a elitelor locale, prudenta si limitata, si a produs in acelasi timp - mai ales in Ungaria si Polonia - izolarea, sciziunea si vulnerabilizarea extrema a pozitiei lor.

Rezolutia plenarei CC al PMR din 19-20 august 1953 a fost expre­sia acestei situatii contradictorii. Pe de o parte, comandamentele elitei suzerane nu puteau fi evitate, desi duceau la o slabire a elitei guver­nante. Pe de alta parte, s-a incercat o limitare a efectelor politice ale aplicarii noului curs. Ratiunea a fost dubla: s-a urmarit intarirea po­zitiei grupului Gheorghe Gheorghiu-Dej, si o scadere a presiunilor ve­nite de jos, dinspre societate, mai ales dinspre economie. Critica pe care Gheorghiu-Dej a facut-o propriei sale guvernari a corespuns ca­noanelor bolsevice si era menita sa-1 salveze. Dincolo de caracterul ci strict ritualic, autocritica si revizuirea catorva din prioritatile de pana atunci ale elitei incercau sa dezamorseze tensiuni reale. Primul pact intre mostenitorii lui Stalin a fost de a nu mai recurge la violenta unii impotriva altora. Renuntarea la folosirea violentei s-a extins de la membrii Biroului Politic si ai CC al PCUS la nomenklatura, la intreg aparatul de partid si administrativ. Aceste masuri aveau ca obiectiv cresterea gradului de siguranta al elitei comuniste in ab­senta autoritatii supreme, in jurul careia intreg sistemul fusese edificat in trecut. Si in acest punct elita comunista romaneasca se afla intr-o situatie diferita. Desi o prima faza a epurarilor fusese incheiata in mai 1950, ea continua inca in 1953, si va continua, scazand in intensitate, pana-n 1955. Presiunea asupra aparatului s-a mentinut constanta. Pra­busirea grupului Pauker-Luca-Georgescu a angrenat epurarea tuturor celor legati de acest grup prin carierele si biografiile lor, a celor care nu aderasera la grupul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La fel, au fost epurati cei legati de fosta conducere a PCR, Foris-Koffter-Calmanovici. Krem­linul a ordonat intreruperea proceselor politice imediat dupa moartea lui Stalin. in Romania un astfel de proces nu avusese loc. Posibilele victime ale unui proces demonstrativ au fost Patrascanu-Koffler, Ana Pauker-Luca-Gcorgescu aflati sub ancheta, primii din 1948-1949, cei­lalti din 1952. Ei au avut o soarta diferita. Ana Pauker arestata si an­chetata in iarna anului 1953, a fost eliberata in aprilie; ea nu va mai reveni in viata politica. Vasile Luca a fost condamnat la moarte in 1954, apoi la munca silnica pe viata si a murit in inchisoare.[4]

Cazul Lucretiu Patrascanu este relevant in ce priveste reactia com­plexa a elitei comuniste romanesti, mai ales a nucleului ei decizional. Lucretiu Patrascanu facea parte din generatia fondatoare a PCR. Pattern-ul lui era diferit de cel al liderilor PCR care s-au impus la varf dupa 1944. Provenit dintr-o familie de intelectuali, el insusi intelectu­al, cu un doctorat luat in Germania in anii '20, el a participat la intrea­ga istorie a partidului comunist. Imediat dupa 23 august el este liderul cel mai cunoscut al PCR, singura figura publica pe care o avea atunci elita comunista locala. Ales in parlament in 1931 (mandat invalidat), delegat al PCR pe langa Comintern (1934-1935, cand intra in conflict cu conducerea PCR si cu cea a Comintern-ului), a participat direct la lovitura de la 23 august[5]. El a fost seful delegatiei care a semnat armis­titiul de la Moscova in septembrie 1944, ministru de justitie in primele guverne postbelicei. A fost privit de celelalte forte politice ca partener acceptabil, diferit de ceilalti lideri comunisti, in mod vadit agenti sovietici sau con­trolati de acestia si inferiori ca pregatire si prestatie politica. Patrascanu a avut intre 1944-1947 o baza politica mai larga decat a celorlalti lideri comunisti. Ceea ce 1-a despartit de conducerea PCR si 1-a transformat in victima mai tarziu au fost cateva chestiuni. In esenta, Patrascanu a crezut ca este posibil un comunism diferit de cel sovietic, care sa tina cont de realitatile romanesti.

El impartasea unele din iluziile elitei po­litice burgheze ca desi spectrul politic se va muta spre stanga, si vor fi aplicate reforme sociale largi, totusi Romania nu va fi nici sovietizata, nici satelizata. in acest sens Patrascanu a fost favorabil unei colaborari cu forte politice burgheze, constient de slabiciunea si pozitia perife­rica a comunistilor. Discursurile sale de la Cluj si Sibiu i-au atras acu­zatia de nationalist si sovin chiar in conducerea PCR. El nu a fost favorabil imitarii modelului sovietic, pe care-l considera impropriu pentru Romania, chiar daca vederile sale erau foarte apropiate. A fost mai curand un leninist, avand rezerve in ce priveste practicile staliniste in mai multe privinte: colectivizarea, procesele de la Moscova s.a. In septembrie 1944, el a incercat sa apere interesele romanesti in cadrul convorbirilor pentru incheierea armistitiului, pacat capital pentru o doctrina care prevedea prioritatea absoluta a intereselor sovietice pen­tru orice comunist. Patrascanu a fost adeptul democratiilor populare, mostenitoare la guvernare ale politicii fronturilor populare din anii ’30.

Patrascanu, la data demiterii si arestarii sale, era printre ultimii re­prezentanti ai vechii garzi, ai primei generatii de comunisti, si cel mai cunoscut dintre acestia. Gradul sau de legitimitate la conducerea PCR era dintre cele mai inalte (egalat poate de Ana Pauker, si ea membra fondatoare). Ceilalti lideri implicati in competitia pentru putere erau in PCR de la sfarsitul anilor '20 si inceputul anilor ‘30. Lucretiu Patras­canu a fost intre 1944-1947 pretendentul cel mai indreptatit sa fie lide­rul PCR. S-a format o alianta intre grupul din inchisori si grupul moscovit asemanatoare cu aceea din 1924 in Rusia, cand Stalin-Kamenev-Zinoviev s-au unit pentru a bara ascensiunea la sefia partidului bolsevic a lui Lev Trotki. La Conferinta nationala a PCR din octombrie 1945, desi membru CC, Patrascanu nu a fost printre membrii Biroului Politic sau ai Secretariatului. Declinul carierei sale politice a continuat, asistat de consilierii sovietici. La congresul de unificare PCR/PSDR din 1948 a fost atacat de Teohari Georgescu si Miron Constantinescu si nu a fost ales in CC al PMR. La putin timp a fost demis din functia de ministru al justitiei pe care o detinea din 1944, fiind atunci cel mai vechi ministru din guvern. A fost arestat in aprilie acelasi an si anche­tarea sa si a mai multora dintre apropiatii sai a inceput. Acuzatiile care i s-au adus au fost: colaborare cu siguranta, complot si spionaj pentru serviciile britanice, nationalism, titoism etc. Ancheta a durat sase ani, trecand prin diferite forme si etape, pana in aprilie 1954, cand i s-a in­tentat proces, si a fost condamnat la moarte. Sentinta s-a executat la scurt timp dupa pronuntare. Decizia de a-1 elimina definitiv pe Lucretiu Patrascanu a fost in direc­ta legatura cu noul curs, cu evenimentele produse dupa martie 1953. La fel cum arestarea sa in 1948 trebuie pusa in legatura cu criza Mos­cova—Belgrad, proiectul federatiei balcanice respins de Stalin, razboiul rece. Moartea lui Klement Gottwald, revolta muncitorilor din Berlin, caderea lui Beria, desemnarea lui Imre Nagy ca prim-ministru, tensiu­nile si situatia fluida de la Kremlin au modificat mediul politic din blocul sovietic in sensul cresterii nesigurantei elitelor locale. Gheorghe Gheorghiu-Dej si aliatii lui din biroul politic al PMR se gaseau in pozi­tia cea mai vulnerabila. Daca sovieticii ar fi dorit sa dea un semnal cu privire la renuntarea la metodele staliniste, schimbarea conducerii de la Bucuresti ar fi fost un prim pas. Nici una dintre elitele locale nu se identificase atat de mult cu politica celui disparut, atat in plan intern cat si in dovezile de atasament pe plan extern. Odata stabilizata situatia la Moscova, era de asteptat ca presiunile asupra Bucurestiului sa se ma­reasca. Un prim factor care a impus decizia lui Gheorghe Gheorghiu- Dej a fost timpul. Eliminarea lui Patrascanu trebuia sa survina inainte de consolidarea pozitiei noii conduceri de la Kremlin.



Plenara Biroului Politic al CC al PMR din aprilie 1954 a decis condamnarea sa la moar­te (sentinta executata in noaptea de 16-17 aprilie), „in aprilie 1954, Lucretiu Patrascanu era singurul lider comunist care ar fi putut in­truchipa o alternativa legitima la conducerea abuziva reprezentata de Gheorghe Gheorghiu-Dej si factiunea lui. Prin asasinarea lui Patrascanu se elimina orice risc de formare a unei opozitii reformatoare in partid. O data cu Patrascanu pierea acea figura nationala care ar fi putut coaliza si coagula un curent revizionist, critic marxist in con­ditiile dezghetului poststalinist Patrascanu ar fi fost magnetul unei treziri a intelectualitatii romanesti pe o platforma de renastere nationa­la.'[6] La Bucuresti, spre deosebire de alte capitale comuniste, procese­le staliniste ating apogeul dupa moartea lui Stalin. in vreme ce la Var­sovia, Budapesta, Sofia etc. procesele, epurarile, anchetele sant oprite, detinutii eliberati si unii dintre ei reabilitati (mai ales comunisti), la Bucuresti abia dupa procesele intentate lui Lucretiu Patrascanu si Vasile Luca constatam un declin al represiunii. Presiunea asupra aparatu­lui a ramas insa constanta: „ destalinizarea Romaniei ar fi implicat o reanalizare a responsabilitatilor, iar un Patrascanu in viata ar fi putut participa la un asemenea proces, ar fi putut deveni beneficiarul noii li­nii promovate de Kremlin sub Hrusciov.'[7] Prin suprimarea lui Pa­trascanu a fost inlaturata singura amenintare reala la suprematia gru­pului din inchisori si a aliatilor lui. Sedinta Biroului Politic din aprilie 1954 decide, concomitent cu eliminarea fizica a lui Patrascanu, apli­carea deciziei Moscovei de a disjunge posturile de secretar general (de­venit prim-secretar) de cea de prim-ministru.

Combinarea celor doua decizii urmarea sa dea satisfactie Moscovei, si sa atinga obiectivul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a elimina pe cel mai periculos rival al sau. Desemnarea lui Gheorghe Apostol ca sef al PMR era doar o aparenta impartire a puterii: Gheorghe Gheorghiu-Dej ramanea ferm pe pozitia sa. „Executia lui Lucretiu Patrascanu, nu a eliminat un punct de raliere potentiala a opozitiei fata de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Totusi, in Romania Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost capabil sa previna orice scindare poststalinista prin executarea lui Patrascanu. Dupa moartea acestuia, nu mai existau alternative nestaliniste proeminente, precum Nagy, Kadar, sau Gomulka, Conducatorii eliminati ramasi in viata — Pauker, Luca, Georgescu — erau perceputi ca fiind la fel de apropiati, daca nu mai apropiati de Stalin ca Gheorghe Gheorghiu-Dej.'[8]

Echilibrul creat prin epurari, procese si asasinat nu putea fi stricat decat de un amestec direct al sovieticilor. Or, asa cum am vazut, sovi­eticii actionau in directia renuntarii la prioritatile politicii staliniste si a inlocuirii conducerilor locale. Epurarile masive din anii 1948-1953 au dus Ia intarirea coeziunii elitei guvernamentale. Eliminarea lui Stefan Foris, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucretiu Patras­canu, Remus Koffler nu a echivalat insa cu crearea unui partid sigur, devotat personal lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

In situatia confuza si extrem de nesigura a elitei suzerane, constituirea unei elite locale dis­ciplinate, sigure si loiale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej era prioritara. Plenara din august 1953 a prevazut formarea unui activ de partid de 80 000 -100 000 de tovarasi. „E greu de crezut ca un partid cu o masa de 600 000 de oameni nu putea sa dea 80 000 de activisti corespunza­tori'[9]. In fapt, aparatul de partid si membrii lui erau indoctrinati in spiritul fidelitatii absolute fata de PCUS, si mai putin fata de elita locala si Gheorghiu-Dej. Constatarea care s-a impus in 1953 a fost slabiciunea bazei de putere proprii si fragilitatea pozitiei celor care formau organele de decizie, in plus, sustinerea Moscovei devenise problematica. Construirea unui partid care sa cuprinda un aparat instruit in sensul devotamentului fata de liderii locali, in princi­pal fata de Gheorghe Gheorghiu-Dej personal, s-a impus elitei locale ca o prima urgenta. Cat elita guvernanta avea sprijinul puterii suzerane, rolul aparatului de partid era doar sa asigure indeplinirea ordinelor ve­nite de la Moscova. PMR nu era un partid propriu-zis. Liderii il folo­seau, conform expresiei lui Lenin, ca pe o curea de transmisie.

Con­solidarea pozitiei elitei echivala cu constituirea unei elite mai largi, care sa depaseasca granitele nucleului decizional si care sa fie o forta politica activa, depasind rolul strict rezervat pana atunci, de executanta a ordinelor elitei suzerane. Altfel spus, o elita capabila sa guverneze, devotata lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si oamenilor lui. In 1953 societatea romaneasca se afla dupa cinci ani de asalt dat de elita politica comunista impotriva ei. Represiunea, industrializarea, colectivizarea, mobilizarea societatii au produs o ascutire fara prece­dent a tensiunilor sociale. Revolta de la Berlin a indicat cu precizie po­tentialul exploziv al societatii din democratiile populare. Doua di­rectii sunt angrenate pentru diminuarea tensiunilor: a reducerea terorii, masuri economice in favoarea populatiei.

Masurile luate in URSS pentru eliberarea prizonierilor politici si reducerea terorii au fost imitate si la Bucuresti. Limitarea terorii ca instrument de gu­vernare si accentul pus pe instrumente de natura politica au produs o reducere a importantei organelor de represiune in raport cu factorul po­litic (partidul si guvernul). MAI se subordoneaza nucleului decizional, in principal lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Structurile partidului isi sub­ordoneaza structurile Ministerului de interne la nivel central si local. Pana atunci ele erau independente, primii secretari de regiune, ministrii etc. nu le controlau, nici atunci cand ele operau in sectorul lor. Dupa 1953 decizia politica a avut intaietate asupra aparatului represiv. Si aici insa se manifesta caracterul contradictoriu al masurilor luate in contextul noului curs[10]. Scaderii rolului organismelor represive si subordonarii acestora factorului politic le corespunde ascensiunea lui Alexandru Draghici, ministru de interne din 1952, in Biroul Politic, o data cu terminarea anchetei in cazul Lucretiu Patrascanu. in Romania subordonarea fata de PMR se traduce in fapt prin dependenta directa de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Noul curs a creat dificultati de adaptare elitei guvernante, de unde pozitia ei ezitanta si contradictorie. Ea a resimtit nevoia unei relaxari a tensiunilor, dar extinderea relaxarii ii ame­ninta pozitiile. Gheorghiu-Dej si oamenii lui erau identificati cu ocu­pantul strain, fata de care existau multiple resentimente. Ocupatia ex-pusese societatea la o exploatare intensa si o privase de resurse, cu consecinta unui standard de viata extrem de scazut. La aceasta se adau­ga sentimentul national frustrat de interdictia de a se manifesta si po­litica de deznationalizare si sovietizare. Elita guvernanta era izolata, iar posibilitatile ei de manevra, minime. Dubla periferie, fata de elita suze­rana si fata de societatea romaneasca, i-a creat aceasta situatie, din care nu reusise sa iasa. Ea va prefera din aceasta cauza manevre prudente, amanarea deciziilor importante, adaptarea la mediul extern, mai ales la cerintele liderilor sovietici.[11]

Dintre toate partidele comuniste aflate la putere. PMR este ultimul care-si tine Congresul. Intervalul de aproape trei ani care s-a scurs in­tre moartea lui Stalin si congresul al doilea al PMR. a fost folosit de eli­ta guvernanta, mai ales de nucleul dirijat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru a-si consolida pozitia[12]. Aceasta in conditiile unui mediu extern fluid, cu multiplicarea factorilor de schimbare si deci de incertitudine. Conflictele de la Kremlin, schimbarile din politica externa a liderilor sovietici au obligat comunistii romani la circumspectie. Pe plan intern s-au luat masuri de consolidare a regimului. Tergiversarea indica un grad inalt de nesiguranta a elitei. Pana in 1953 amenintarile potentiale ve­neau dinspre diferite segmente ale societatii romanesti (alte grupuri din interiorul elitei, taranime, minoritati etnice, populatia urbana nemultu­mita).

Elita comunista locala avea sprijinul elitei suzerane, interesata in mentinerea stabilitatii politice, si de un grup sigur la putere. O data cu disparitia lui Stalin ca factor de putere si cu deschiderea conflictelor pentru succesiune, situatia s-a complicat, mai ales prin caracterul ei impredictibil. Amanarea desfasurarii Congresului, faptul ca PMR este ultimul partid care-si tine congresul pentru a consacra politica noului curs, indica situatia mai vulnerabila a acestei elite in comparatie cu alte elite guvernante din blocul sovietic.[13] 1953-1956 a fost perioada unei intense institutionalizari a PMR, a unei atente selectionari a ca­drelor, a anihilarii oricarei tentative de constituire a unei alternative nestaliniste in interiorul PMR, a oricarei surse de pericol (real sau po­tential) pentru nucleul decizional. Congresul, s-a tinut atunci cand Gheor­ghe Gheorghiu-Dej a fost sigur de pozitia lui, de fidelitatea oamenilor lui, si dupa o minutioasa pregatire. Instabilitatea clanurilor politice de la Moscova (care va dura pana la inlaturarea lui Hrusciov in octombrie 1964) a creat dificultati suplimentare, provocari care vor modela comportamentul politic al elitei guvernante de la Bucuresti in directia combaterii oricarei tendinte pluraliste). Inter­valul 1953-1955 a fost folosit intens pentru consolidarea elitei, recruta­rea de noi oameni, instruirea si verificarea capacitatii lor manageriale. Atmosfera, documentele, desfasurarea Congresului reflecta dimensiu­nile situatiei. Pe de o parte, exista o incredere a elitei ca a reusit sa supravietuiasca intr-un moment dificil, cu minime pierderi, ca s-a con­solidat in dauna grupurilor rivale. Pe de alta parte, exista nesiguranta, intr-un mediu politic extern impredictibil, sursa de pericole majore.

Congresul marca un punct de cotitura in efortul de a crea un par­tid si consacra inainte de toate victoria grupului din jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej in competitia pentru suprematie in partid. Apelul la unitate a fost mesajul prioritar al lui Gheorghiu-Dej in raportul sau. El a gasit un mediu propice intre cadrele mai vechi si mai noi ale PMR, si a constituit o platforma de raliere a acestora, pe fondul amintirii scizi­unilor din perioada interbelica, cu consecintele stiute. Unitatea elitei a fost privita ca o conditie necesara a supravietuirii politice. PMR avea in 1955 un grad de coeziune superior celui din 1948. Congresul uni­ficarii miscarii muncitoresti se desfasurase cu aproape opt ani mai de­vreme, consacrand dictatura proletariatului ca regim politic, in inter­valul 1948-1955 partidul a trecut printr-un proces masiv de epurari si de verificare a membrilor si a cadrelor sale. in decembrie 1955, PMR avea 595 393 de membri, 45% dintre membrii din 1948 fusesera elimi­nati (in cifre absolute, 434 607).

Daca avem in vedere ca dupa 1953 s-au facut din nou primiri, numarul celor eliminati a depasit 500 000. A fost o operatie de proportii. Ea a fost combinata cu inlaturarea grupu­lui Pauker-Luca-Georgescu si a lui Lucretiu Patrascanu, cu indoctri­narea membrilor, dar mai ales a cadrelor proprii, in diferite forme de invatamant ideologic. Aceste actiuni au dus la modelarea unui partid diferit de cel de la precedentul congres, a unui partid dublu ca marime, dar mai putin structurat si institutionalizat.

In 1944-1948 recrutarile masive au constituit un mijloc de intarire a pozi­tiilor proprii, intr-un mediu politic concurential. Dupa 1948 insa, primirile in partid practic au incetat. Deschiderea portilor partidului in 1955, dupa sapte ani de verificari si epurari, insemna abordarea altui tip de decizii. Era si o masura de prevedere care limita posibilitatea coagularii unei contraelite in afara PMR, in mediul politic mai relaxat generat de noul curs. Oferirea unor oportunitati de cariera noilor categorii socio-profesionale ca si elementelor muncitoresti si taranesti dornice sa-si depaseasca conditia sociala, angaja alt tip de raport intre elita si societate. Liderii au tins, prin largirea PMR, sa dobandeasca un mai mare grad de stabilitate a elitei, in masura in care recrutarea noilor membri se derula sub un strict control. Un partid cu efective mai mari este mai sigur pentru liderii lui decat un partid mic, atunci cand exista un aparat devotat nucleului decizional si dependent de acesta. Liderii comunisti au incurajat largirea partidului atunci cand au socotit util sa aduca membri alesi de ei pentru a-si intari pozitia personala. Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a impus in lupta pentru putere, el reu­sind sa domine elita guvernanta, in ciuda tensiunilor interne care ras­coleau partidul la diferite intervale si din diferite directii. Sciziunile si luptele fractioniste se aflau sub control si, ca proces, in declin. Unitatea elitei a fost privita ca o conditie necesara a diminuarii interventiilor de la Kremlin. Incertitudinile din mediul politic extern au creat pentru grupul din inchisori si aliatii lui un climat de teama, favorabil apelului la unitate, pe care Gheorghiu-Dej l-a folosit. Congresul PMR din decembrie 1955 a fost asadar unul de consolidare a elitei. Nimic nu parea sa mai ameninte elita guvernanta si componenta ei. Relatiile cu Moscova, dupa vizita lui Hrusciov din au­gust, erau bune. Ca si acelea cu Tito. Romania fusese admisa in ONU in decembrie, in interior elita era mai sigura de sine, oferind sprijin in­tegral lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si oamenilor lui.

Industrializarea accelerata a avut ca efect cresterea numarului muncitorilor, cu preponderenta in ramurile unde investitiile atingeau o rata inalta, industriile din grupa: industria grea, constructoare de masini, extractiva, energetica. Originea sociala a acestui proletariat aparut dupa 1948 era taraneasca, in 1950 numarul muncitorilor din Romania era de l 222 900, in 1965 va ajunge la 3 109 900[14]. Procesul de indus­trializare, deci dezvoltarea unei clase muncitoare numeroase si bine ca­lificate, era privit de elita guvernanta ca extrem de important. Doua erau ratiunile acestui fapt: trebuia creata o baza sociala, o majoritate, chiar si relativa, pentru regim; or, in 1950 aceasta reprezenta numai 12% din populatie. A doua ratiune era programul de modernizare, con­ceput in esenta ca un proces de industrializare rapida, si transformarea societatii romanesti dintr-una subdezvoltata cu caracter agrar, intr-una de tip industrial, in numai cativa ani numarul muncitorilor a crescut cu un milion, pentru ca pana la sfarsitul guvernarii lui Gheorghiu-Dej sa mai creasca cu inca unul. Un exod masiv din zonele rurale catre cele urbane s-a produs o data cu lansarea in 1948 a primei campanii de in­dustrializare. „Muncitorul industrial de origine taraneasca a devenit baza sociala a partidului comunist.'[15]

Moartea Iui Stalin in martie 1953 a marcat inceputul unei perioade de dezvoltare mai echilibrate, chiar daca mai incete, ce avea sa dureze pana in 1957. A fost in chip esential o perioada de consolidare eco­nomica si politica. Muncitorii au fost in perioada 1948-1958 (apoi 1965) principala sursa de recrutare a aparatului de partid, a administratiei locale si cen­trale, a armatei, Militiei si Securitatii. „Primul deceniu al stapanirii co­muniste in Europa rasariteana a fost si perioada progresului social ra­pid al celor dezavantajati social. Aceasta s-a petrecut in tari mai putin 'avansate, ca Romania si Bulgaria, si de asemenea intr-o masura mai mica in Polonia si Ungaria. Toate aceste tari aveau o numeroasa popu­latie rurala, precum si muncitori industriali radicalizati, care erau dori­tori sa se identifice cu noul regim. Pentru ei, instalarea dominatiei comuniste a deschis portile unei avansari rapide, prin oportunitati edu­cationale mai mari, ca si prin noile institutii ale puterii, indeosebi po­litia si armata. Clasa muncitoare industriala a oferit cea mai bogata resursa de recrutare pentru regimul revolutionar.'[16] Eliminarea vechi­lor elite a produs o circulatie masiva a elitelor. Practic se produce o proletarizare a tuturor structurilor de decizie la nivelul aparatului de partid, al administratiei centrale si locale, ca si al economiei, mai ales al industriei. Dat fiind contrastul intre numarul mic al muncitorilor in perioada premergatoare instalarii regimului comunist si numarul mare al functiilor publice ce trebuiau asigurate dupa inlaturarea vechilor eli­te politice, economice, administrative etc., se produce secatuirea clasei muncitoare de elementele ei calificate, cu constiinta de clasa, prove­nind din vechile generatii de muncitori. Revolutia comunista a disper­sat vechea clasa muncitoare, inlocuind-o cu o clasa in covarsitoare ma­sura noua. Discontinuitatea radicala a acestui fenomen atinge mai ales tarile mai putin dezvoltate ale blocului sovietic, cu o pondere agri­cola mai mare, cum era si Romania. Valorile, mentalitatea, modul de organizare, traditiile vechii clase muncitoare nu au trecut la noua clasa muncitoare. Clasa muncitoare care se dezvolta o data cu prima indus­trializare, 1948-1953, impartasea valorile clasei taranesti, si acestea deteriorate de impactul mediului urban, in consecinta, nostalgia pentru trecut si mediul idilizat al satului, dezradacinarea si alienarea, vulnera­bilitatea la propaganda comunista, gradul inalt de manipulabilitate, lipsa de aderenta la noul mediu, supunerea traditionala fata de autori­tate, nationalismul, dezinteresul pentru sfera publica, absenta ras­punderii vor alcatui valorile acestei clase semiproletare-semitaranesti, la prima generatie. Implantarea in orase era privita ca un beneficiu de catre tarani. Salariul stabil, locuintele si scolile, asistenta medicala erau mai bune in comparatie cu cele din zonele rurale de unde migrasera. Avantajele economice, oferta mai mare de locuri de munca, oportu­nitatile educationale si profesionale mai mari. ca si perspectivele pen­tru urmasi au determinat un suport stabil din partea acestora pentru elita guvernanta. Toate aceste beneficii ale muncitorimii rezultate din primul val postbelic de industrializare erau atribuite activitatii acestei elite, ceea ce a intarit pretentiile acesteia ca ar guverna in numele cla­sei muncitoare. Anii '50 s-au caracterizat printr-o intensa mobilitate sociala.



Raporturile dintre elita politica si muncitori este complex, in 1945 muncitorii reprezentau 55% (din 101 810 membri cit avea PCR). in 1948, o data cu fuziunea dintre PCR si PSDR, procentul a scazut la 39% (din l 060 000 membri), dar in numar absolut a crescut, in 1955, dupa campania de epurari si verificari, procentul muncitorilor in randurile PMR a fost de 42% (din 595 398 membri). Compozitia sociala a partidului suferise considerabile modificari inca de la inceputul anilor '50, reflectand atat schimbarea de atitudine in domeniu, cat si schimbarile demografice din tara. De observat reticenta muncitorilor de a se inscrie in partid. Cu toate ca muncitorii in­dustriali aveau conditii mult mai lejere pentru a fi admisi decat intelec­tualii si functionarii, cu toate avantajele oferite de apartenenta la PMR, procentul acestora este mai scazut decat ar fi dorit liderii partidului.

In raportul cu privire la verificarea membrilor de partid, tinut la Plenara CC din mai 1950, se arata ca procentul de muncitori a crescut de la 30% la 42%, si urma sa creasca pana la viitorul congres la 60%. Cifra raportata de Gheorghiu-Dej, in decembrie 1955 la Congresul al II-lea PMR, este de numai 42%. De asemenea, obiectivul trasat in 1950 ca dintre cei primiti in PMR 80% sa fie muncitori, nu a fost realizat (pro­centul raportat in decembrie 1955 - 48%), cu toate ca „muncitorii industriali reprezinta clasa in numele careia guverneaza noile regimuri, clasa «conducatoare» si «cea mai revolutionara». Fenomenul arata caracterul contradictoriu al raporturilor dintre elita-aparat pe de o parte si muncitori pe de alta. Faptul ca se guverna in numele acestora, si ca in unele domenii s-au luat masuri in favoarea lor, nu inseamna ca muncitorii au exercitat vreo influenta asupra deciziilor. Elita comunista a guvernat dupa propriile ei utopii si dogme. Actele de guvernare tineau cont numai de prioritatile proprii elitei. Conceptul de dictatura a proletariatului a oferit comunistilor o justificare ideologica pentru exercitarea in mod exclusiv a puterii. Nationalizarea mijloacelor de productie a permis cultivarea confuziei dintre socializarea mijloacelor de productie si etatizarea lor (detinerea lor de catre stat). Elita s-a iden­tificat cu statul (si nu cu clasa muncitoare), transferand propriile sale optiuni statului.

Atitudinea contradictorie a elitei apare cu claritate daca se compara diferite masuri care privesc muncitorii in tot intervalul 1948- 1965. Pe de o parte, elita a folosit masiv munca fortata, a organi­zat lagare, santiere de munca voluntara, a exploatat muncitorimea si taranimea in curs de urbanizare, mentinand un foarte scazut standard de viata, subsalarizind-o, utilizand munca fortata in cadrul intreprinderi­lor. Elita a luat masuri draconice pentru pastrarea disciplinei, inde­plinirea planului etc. Codul penal prevedea pedepse pentru sabotaj (si orice neindeplinire a planului sau defectiune a masinilor putea fi privi­ta astfel). S-a limitat drastic fluctuatia fortei de munca, s-au marit ne­incetat normele etc. Campanii succesive au mobilizat muncitorimea. O presiune continua cu grade diferite de intensitate s-a exercitat asupra ei. Pe de alta parte, de cate ori contextul extern sau tensiuni interne au impus aceasta, elita a facut concesii. La 24 noiembrie 1953 (dupa revolta muncitorilor din Berlin), o noua lege de salarizare asigura cres­terea veniturilor muncitorilor[17].

Elita comunista a reusit intre 1945-1949 sa aduca sub controlul ei populatia urbana. Se afla insa relativ in afara limitelor acestui control lumea rurala, 76,5% din populatie. Asaltul lumii taranesti a inceput la Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 cand s-a hotarat colectivizarea agriculturii. Ca si celelalte decizii ale elitei, motivul nu era de ordin intern, in acelasi timp cu Romania, in tot blocul sovietic s-a declansat acelasi proces. Schimbarea s-a datorat conflictului Stalin - Tito si lan­sarii planului Marshall. S-au adaugat declaratii ale unor lideri comu­nisti cu privire la existenta unor cai proprii, nationale de construire a comunismului. Acestea au determinat elita suzerana sa intrerupa politi­ca „democratiilor populare' si sa impuna modelul regimului stalinist, de „dictatura a proletariatului'. PMR se afla atunci in plina campanie de epurare. Nationalizarea din iunie 1948 a amplificat problemele cu care se confrunta, mai ales in ce priveste gestionarea industriei. Disensiunile din esalonul superior nu garantau o pozitie suficient de puter­nica elitei pentru a da acest asalt impotriva a 2/3 din populatie. Popu­latia urbana, prin conditiile specifice de existenta, a fost vulnerabila la asaltul elitei comuniste. Masurile administrative si represive nu au intampinat o rezistenta prea mare. Prezenta unei muncitorimi atrase de avantajele si retorica dictaturii proletariatului a contribuit la aducerea sub control a celor 3 713 139 de oameni cit numara populatia oraselor in 1948. In 1949, taranimea se gasea dupa doua reforme agrare, in 1921-1922, 4 312 920 ha reveneau unui numar de l 036 367 tarani. A doua a avut loc in 1945, cand l 057 674 ha au fost distribuite la 796 129 tarani. Structura proprietatii rurale era la acea data urmatoarea: 57,7% sub 5 ha, 23% intre 5-10 ha, 16% intre 10-50 ha si 3% peste 50 ha[18]. Existau peste 3 milioane de gospodarii, 75% dintre acestea avand su­prafete sub 5 ha. Distributia proprietatii individuale taranesti, ca si na­tura distincta a lumii rurale au constituit sursele rezistentei in fata asaltului elitei comuniste. Dupa doi ani de asalt generalizat asupra taranimii si proprietatii individuale, elita a inregistrat, in comparatie cu celelalte elite comuniste locale, cele mai putine progrese. Ea a fost obligata sa intrerupa campania de colectivizare in 1951. 80% din su­prafata arabila a ramas in sectorul privat. Cauza principala a primului esec de proportii al elitei comuniste romanesti a fost raportul de forte dintre taranime si elita comunista, raport favorabil taranimii. Pe de alta parte, la varf, existau puternice disensiuni legate de metodele, limitele si ritmul colectivizarii. Disensiunile elitei transpar in 1952, o data cu eliminarea grupului antipartinic Pauker-Luca-Georgescu. in rapor­tul Biroului politic al PMR din 28 februarie-1 martie, membrii grupului au fost incriminati pentru politica taraneasca antimarxista si pentru teze cum ar fi: scaderea numarului de chiaburi in faza finala a trecerii de la capitalism la comunism, incurajarea elementelor capita­liste la sate, sabotarea politicii financiare si agrare a partidului, sub­minarea economiei nationale, scutirea de taxe si impozite a mai multor categorii de tarani. „este de neconceput ca puterea de cumparare a clasei muncitoare sa se faca pe spinarea taranimii muncitoare'[19], propozitie care in cadrul rigorilor politicii impuse de Stalin dupa 1948 era eretica. Disputa din interiorul elitei pe problema taraneasca nu se va incheia o data cu eliminarea lui Vasile Luca, Ana Pauker, Teohari Georgescu si a sustinatorilor lor.

Potentialul exploziv al problemei era evident. Elita comunista nu-si consolidase puterea si era limitata in initiativele ei de cererile elitei suzerane care presa pentru dezvoltarea industriilor de interes strategic pentru ea. Populatia oraselor era nemultumita de aprovizionarea insu­ficienta cu produse agricole. Obiectivul era distrugerea proprietatii individuale rurale, incadrarea taranilor in kolhozuri si crearea unui prole­tariat agricol. O parte importanta a taranimii avea venituri mai mari decat cea mai mare parte a populatiei urbane, in clasificarea data de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949, cinci erau categoriile care traiau in zonele rurale. Taranii lipsiti de pamant, taranii saraci posedand pana la 3 ha; apoi taranii mijlocasi (intre 5-20 ba, principalul aliat al clasei muncitoare, nu atat din ratiuni ideo­logice, cat datorita faptului ca acestia produceau 2/3 din productia agri­cola), taranii instariti (chiaburii, posedand mai mult de 20 ha, si fo­losind munca salariata, elemente capitaliste, adversarul declarat de PMR) si ramasitele mosieresti, deposedate de pamant (la 2 martie 1949 au fost expropriate proprietatile mai mari de 50 ha). Supunerea clasei taranesti, atat de eterogena, era limitata de ratiuni practice, si anume de necesitatea aprovizionarii oraselor si a exportului (mai ales catre URSS) de produse agricole. Experienta altor tari din blocul sovietic indicase o radicala scadere a productiei agricole, o data cu accelerarea colectiviza­rii. Or, solicitarile maxime ale elitei suzerane (plata datoriei de razboi, sustinerea efortului de inarmare, pregatirile costisitoare pentru un even­tual razboi cu Iugoslavia, efortul masiv de industrializare, canalul Dunarea-marea Neagra, cea mai mare investitie din blocul sovietic), ca si realitatea lumii taranesti, toate acestea constituiau obstacole de netre­cut pentru elita guvernanta. „.. .Pentru dezvoltarea industriei este nece­sar sa avem materie prima in tara, alimente pentru muncitori si o eco­nomie rurala cat de cat dezvoltata, care reprezinta principala piata pentru industria noastra. Este un lucru pe care il cer si interesele inta­ririi bazei regimului de democratie populara: alianta muncitorilor si ta­ranilor muncitori. Aceasta alianta capata astfel un puternic fundament economic Alianta clasei muncitoare cu taranimea muncitoare ia for­ma colaborarii dintre sat si oras, indreptata impotriva capitalistilor. Alianta are drept scop aprovizionarea reciproca a oamenilor de la orase si sate si atragerea masei taranimii la constructia socialismului'[20]

Asaltul direct si generalizat va fi inlocuit in 1951 cu o politica de transformare graduala, de la gospodaria individuala la intovarasiri agri­cole (taranii ramaneau proprietarii animalelor, utilajului agricol si pamantului, dar lucrau in asociere) si apoi abia in gospodarii colective mari. Aceasta politica de manevra si concesii temporare a fost dublata de o continua presiune economico-financiara si administrativa, cu mij­loace diversificate si sustinuta intens, in ciuda formelor mereu schim­bate, obiectivul distrugerii proprietatii taranesti si a clasei taranesti a fost, pana la atingerea lui in 1962, o conditie sine qua non a realizarii controlului complet asupra societatii sau, in termenii oficiali, al victo­riei relatiilor de productie socialiste la orase si sate. O alta modificare semnificativa a elitei in raporturile sale cu clasa taraneasca se inregistreaza o data cu declansarea politicii noului curs, in anii 1953-1957 alianta clasei muncitoare cu taranimea nu a mai insemnat distrugerea proprietatii taranesti si proletarizarea taranului, ci marirea productiei agricole. Motivele acestei schimbari au fost de ordin politic: imbuna­tatirea aprovizionarii oraselor, care puteau deveni (asa cum a aratat criza de la Berlin in 1953), focare de revolta; si de ordin economic: o taranime prospera constituia o piata de desfacere mai larga decat cea oraseneasca pentru produsele industriei indigene. Aceste ratiuni impun toleranta fata de proprietatea privata in afara oraselor. A fost o retragere tempo­rara, dictata de raportul de forte intern, si de desfasurarile din restul blocului sovietic. „Liderii comunisti se temeau de renasterea taranimii ca o clasa independenta, comparativ prospera, capabila sa se opuna struc­turilor politice ale regimului '[21]. Taranimea a fost privita de elita comunista ca o sursa permanenta de producere a relatiilor capitaliste. in consecinta, ca un dusman puternic care trebuie nimicit. Distrugerea vechii societati se oprise la marginea oraselor. Dupa 1953 metodele au fost schimbate, dar scopul nu. Locul arestarilor in masa, al confisca­rilor de inventar agricol si recolta 1-au luat mijloacele administrative, restrictiile comerciale, interdictiile.

Chestiunea cu care s-a infruntat eli­ta comunista nu era noua:[22], ea con­sta in practica statului de a prelua direct (prin forta) sau indirect (prin taxe, impozite etc.) ceea ce depasea necesarul pentru supravietuirea taranului. Cu acest surplus elitele au sustinut in diferite epoci efortul de industrializare si urbanizare. Neputand apela la resurse externe, elita comunista a recurs la resurse interne. Ea era dependenta de tarani in constituirea resurselor pentru industrializare, aprovizionarea oraselor, plata datoriilor catre URSS si export, intre 1953-1957, treptat, elita s-a consolidat politic, iar industrializarea a produs resurse alternative. Sa­tele au pierdut o parte din surplusul de populatie. Gradul de dependenta al satului fata de oras a crescut si, in consecinta, si cel al clasei taranesti fata de elita politica. Schimbul de produse manufacturate contra pro­duse agricole a fost discriminatoriu, foarfecele preturilor avantajandu-le pe cele dintai. Treptat numarul familiilor care subzistau adaugind veni­turilor traditionale altele obtinute in mediul urban a crescut. La sfarsitul intervalului 1948-1957 raportul de forte s-a schimbat. Ultimii cinci ani, cu politica noului curs, produsesera o consolidare a regi­mului. Elita s-a considerat suficient de intarita pentru a trece la un nou asalt asupra societatii.

Relatiile elitei politice cu eli­tele profesionale au fost contradictorii. Pe de o parte, de-a lungul pe­rioadei 1948-1958 continutul acestor raporturi s-a schimbat, pe de alta elita politica a tratat diferentiat segmentele elitelor profesionale. Dis­trugerea vechii societati, a diferitelor categorii socio-profesionale, cu­prindea si elitele profesionale si era dictata de natura totalitara a regi­mului, mai ales de preceptul dupa care elita comunista era detinatoarea adevarului integral. Acest punct facea intelectualitatea inutila pentru noul regim; in consecinta disparitia ei era o chestiune de timp. Dincolo de motivatia ideologica, exista o alta de ordin practic-politic. Nu se pu­tea aduce sub control societatea fara controlul surselor de autoritate, de comunicare in societate. Dupa distrugerea elitelor rivale, politice si economice, intelectualitatea era singura zona de unde suprematia elitei comuniste putea fi relativizata sau contestata. Rolurile specifice ale intelectualitatii - de constiinta a societatii, de creatoare de valori, de cunoastere - erau asumate in intregime de elita politica si rezolvate teoretic de ideologia oficiala. Orice concurenta in spatiul public trebuia distrusa. A fost una din primele sarcini pe care - odata ajunsa la pu­tere - elita comunista si-a propus sa o realizeze. In acest scop s-a folosit de violenta fizica, diversiune, campanii de propaganda, coru­pere, izolare, arestari etc. „Influentele straine se refugiaza cu deosebita usurinta in domeniul ideologic, in literatura, in arta, in stiinta. De aceea continuarea activa a luptei pe frontul ideologic impotriva influentelor imperialismului, impotriva atitudinii admirative in fata culturii in pu­trefactie din tarile capitaliste, impotriva influentelor reformiste si revi­zioniste in teorie si politica - reprezinta o sarcina de insemnatate a partidului nostru.'[23]



Asaltul impotriva elitelor profesionale cuprinde mai multe paliere. Intai au fost distruse institutiile care asigurau struc­turarea vietii intelectuale. Academia Romana este reorganizata, in iulie 1948, autonomia ei este anulata, are loc o epurare a membrilor Aca­demiei, si sant numiti de guvern noi membri, fideli noului regim. Au­tonomia universitara, conform noii legi a invatamantului, este si ea anulata si, de asemenea, are loc o epurare masiva a corpului didactic, mai ales din invatamantul superior. Programele scolare au fost schim­bate in directia politizarii (de inspiratie sovietica), limba rusa devine obligatorie in toate treptele de invatamant. Invatamantul romanesc imi­ta, din 1948, structurile si metodele invatamantului sovietic.       Cultura este izolata de Occident prin tehnici variate, campanii de presa im­potriva cosmopolitismului impotriva culturii occidentale; de fapt, izolarea are loc atat prin cenzura, cat si prin masuri si pedepse adminis­trative, prin Securitate si justitie. Zeci de mii de intelectuali (incepand cu scriitori cunoscuti, profesori universitari, ziaristi, avocati etc. —continuand cu segmente ale intelectualitatii tehnice, ingineri, econo­misti, experti, cadre superioare etc.) au fost concediati, li s-a interzis sa-si practice profesia, au fost anchetati, inchisi pe diferite termene in lagare de munca sau in puscarii. Institutiile si echipamentul infrastruc­turii culturii, invatamantului, cercetarii (edituri, tipografii, librarii, cine­matografe, institute, fundatii) sant etatizate.

A fost declansata o revolutie culturala. Ea continea, pe langa atacul impotriva vechilor elite profesionale, efortul de a crea in scurt timp o alta elita profesionala provenita din randurile muncitorilor si taranilor. Ea trebuia sa fie suficient de calificata pentru a sustine industrializarea, suficient de indoctrinata si dependenta de stat pentru a fi devotata elitei guvernante. Modelarea omului nou, care nu se raporta la valorile de­mocratiei antebelice, este un obiectiv prioritar, si atingerea lui se face mai ales in directia inregimentarii tineretului. Recrutarea noilor elite profesionale se face tot la acest nivel. Accesul la niveluri superioare de invatamant se face pe criterii de clasa, cei cu origine neproletara sau care nu provin din tarani saraci, sant impiedicati sa acceada in univer­sitati. De observat ca dupa un prim asalt in anii 1948-1951, si dupa primele esecuri (mai ales in industrie), incepe o alta politica fata de unele segmente ale vechilor elite profesionale (tehnice mai ales). Se incearca integrarea lor in noile structuri, concomitent cu tinerea lor sub amenintarea represiunii. „Reeducarea vechii intelectualitati, care are inca in mare masura deprinderi burgheze, este de asemenea o forma a luptei de clasa. Ea este indisolubil legata de ridicarea unor cadre noi de intelectuali din sanul clasei muncitoare si al taranimii muncitoare”[24]. Elita guvernanta a trebuit sa-si modereze politicile antiintelectuale, si sa adopte metode pentru resocializarea lor. In schimbul loialitatii, membri ai elitelor profesionale au fost cooptati in conducerile intreprinderilor industriale. Investitiile mari din industrie, proiectele nume­roase au asigurat debusee importante acestora. Ei s-au acomodat treptat cu elita comunista pe platforma comuna a modernizarii si industriali­zarii accelerate a Romaniei. Privita cu neincredere de putere si depinzand complet de ea, intelectualitea tehnica a dezvoltat in timp un puter­nic lobby, care va juca un rol important. Intelectualitatea umanista a avut un alt statut. Lipsita de finalitatea celei tehnice, ea rivaliza cu liderii si propagandistii elitei in modelarea spatiului public. Represiunea asupra ei a fost de mult mai mare am­ploare. Interdictiile, cenzura, epurarile, arestarile si condamnarile au fost aspecte ale violentelor la care membrii ei au fost supusi sistematic. Patrunderea in spatiul public a fost conditionata de abordarea temelor si punctelor de vedere ale elitei politice. Elita politica a izolat societa­tea de Occident, iar principalele canale de contact cu acesta au fost ob­turate. In acelasi timp spatiul public romanesc este masiv sovietizat. Penetrarea culturii sovietice este fenomenul dominant al perioadei. Orase, strazi, institutii, muzee, laboratoare, edituri, teatre etc. primesc nume rusesti/sovietice. Editii din autori rusi si sovietici se tiparesc in milioane de exemplare.

Se or­ganizeaza numeroase institutii care au ca obiect penetrarea spatiului public romanesc, subordonarea lui institutiilor sovietice: muzee, insti­tutii de cercetari, edituri, asociatii etc. ARLUS a fost o asociatie foarte activa, avand mari fonduri, sedii in cele mai multe dintre orase. Presa si radioul difuzeaza continuu materiale de propaganda sovietice, de elo­giere a istoriei si culturii ruse/sovietice. Mediul informational si cultu­ral a fost practic ocupat de initiative prosovietice la scara, dirijate de sectia de propaganda a CC al PMR condusa de Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu, Mihail Roller. Romania a devenit o piata de desfacere pentru produsele culturale si de propaganda sovietice. Rusificarea vie­tii publice, a vietii culturale si a invatamantului era folosita de elita ca un semnal al fidelitatii si subordonarii, al asimilarii unui model cultu­ral si politic, cel al elitei suzerane. Atitudinea elitei politice romanesti - care promova identificarea cu elita sovietica, preferind sa se anonimizeze in raport cu aceasta - era opusul atitudinii elitei comuniste iugoslave, care se identifica pe sine cu traditia si cultura nationala, refuzand alienarea spatiului public national. Elita suzerana exercita asu­pra celei locale romanesti o autoritate ideologica si culturala absoluta. Ea se traducea in faptul ca prima definea in termenii ei prioritatile celei de-a doua. Pentru elita locala interesele elitei sovietice si ale celei ro­manesti coincideau, in consecinta, ea prelua idiomul puterii dominante fara a-si impune vreo limita.

Dupa moartea lui Stalin, intervenind o relaxare in raporturile elitei guvernante cu societatea, gradul de toleranta fata de elitele profesio­nale creste. Accentul se muta de pe anihilarea si marginalizarea lor, spre stabilirea unei colaborari in conditiile dictate de regim, si in zo­nele alese de acesta. O limitata relaxare a cenzurii, o partiala incetare a campaniilor in presa, eliberarea din inchisori a vechilor elite, survenita in 1954-1956, produce unele modificari ale acestor raporturi. Suspi­ciunea cu care elita guvernanta inconjoara aceste categorii socioprofesionale nu scade. Pentru regim este o perioada de tranzitie, de tolerare a acestor elite pana la aparitia noii intelectualitati (mai ales tehnice) produse de sistemul de invatamant organizat dupa 1948. in aceasta directie regimul face eforturi materiale si financiare importante. Inves­titiile in cultura si invatamant au dus la cresterea procentelor celor alfabetizati.     

Asigurarea cadrelor necesare industrializarii a produs politehnizarea invatamantului. O alta prioritate a fost asigurarea cadrelor necesare industriei. Au fost infiintate scoli de partid de diferite durate si niveluri, unde au fost inmatriculati muncitori; aici ei primeau o instructie tehnica si manageriala sumara. O data ce absolveau aceste scoli, muncitorii erau numiti in posturi de conducere, in administratie sau in intreprinderi. Cadrele medii si superioare erau recrutate si dintre elementele sigure, absolventi de invatamant superior, dupa o prealabila indoctrinare. Nu trebuie insa uitat in acest context ca in invatamant, ca si in politica de cadre, au functionat criteriile de clasa.




[1] Arendt, Hannah op.cit.,, p.654

[2] Furet François, op.cit.,  p. 470

[3] Ionescu Ghita op.cit., p.253

[4]Tismaneanu Vladimir op. cit.,pp. 86-91

[5]„Magazin istoric”, nr. 9, 1991

[6] Tismaneanu Vladimir,op .cit. ,p. 117

[7] Tismaneanu Vladimir, Arheologia terorii, Editura Allfa, Bucuresti, 1996,p. 56

[8] Ionescu Ghita, op.cit., p. 262

[9] Ionescu Ghita op.cit., p. 263

[10] Romania. Serviciul Roman de Informatii, Cartea alba a securitatii, Editura Romcartexim, Bucuresti, 1997,pp.31-33

[11] Ionescu Ghita,  op.cit., pp. 252-274

[12] Scanteia”, 20 aprilie 1954

[13] Ionescu Ghita, op.cit. ,p. 274-275

[14] Anuarul statistic al R.S.R, p. 71 

[15] Brucan, Silviu, Pluralism si conflict social, Editura Enciclopedica, Bucuresti 1990, p. 19

[16] Brzezinski, Zbigniew op. cit, p. 109

[17] Arendt,   Hannah op. cit.,p. 645

[18] Ionescu, Ghita op. cit.,p. 142


[19]Scanteia, 17 septembrie 1947.

[20] Gheorghe Gheorghiu-Dej, op. cit., p. 449


[21] Verdery Katherine, op. cit.,pp. 39-47

[22] Verdery Katherine, op. cit.,pp.34-40


[23] Gheorghe Gheorghiu-Dej, op.cit., p. 141

[24] Gheorghe Gheorghiu-Dej, op. cit.,p. 455






Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




INCEPUTURILE FORMARII PIETEI ECONOMICE NATIONALE
Mica Antanta (23 aprilie 1921, 7 iunie 1921)
Cenzura in presa romaneasca
Revolutia din 1821 condusa de tudor vladimirescu
Constituirea si evolutia statelor nationale (secolul al xix-lea - 1918)
Destramarea Iugoslaviei
Regatele succesoare
Discursul oficial asupra femeii




Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu